Hă-hă-hă! Un fleac: v-am ciuruit! JALNICA BOLBOROSEALĂ A SUPOZITOARELOR BĂSISTE...

Dacă Giuseppe Verdi ar mai fi trăit, ar fi compus o variantă nouă şi adăugită la „Corul robilor" - „Corul slugilor". Niciodată, în Istoria României, nu s-au auzit atîtea bocete, văicăreli şi jelanii ca-n aceste zile! Zi şi noapte, vidanjele băsiste B1 TV şi Realitatea TV, îşi pun poalele-n cap, îşi bat curul cu palmele, ca ţaţele de la mahala, şi se oţărăsc la mine: că am scris şi am recitat versuri pentru Elena şi Nicolae Ceauşescu (da, am scris, şi care-i problema voastră? măcar erau compuse cu talent şi nu m-am dezis, niciodată, de ele); că l-am pocnit pe Victor Ponta (da, l-am pocnit, fiindcă aşa am făcut cu toţi cei care greşesc, mi-am cîştigat acest drept, dar am apreciat că junele nu mi-a dat nici o replică, niciodată, şi a căutat să se îndrepte); că s-a refăcut „patrulaterul roşu" (asta chiar e de rîs, n-a existat un asemenea patrulater decît în mintea ţucălarilor PNŢCD, partid care s-a sinucis, cît despre ceea ce se petrece azi, alegeţi: eu ori sînt „roşu", ori sînt „verde"). Necazul cel mare al acestor potăi atinse de jigodie este dublu:

 1) neputinţa paralizantă; 

2) eu nici nu le bag în seamă. 

Românii au o vorbă: „Cîinii latră, ursul trece". Lichelele de profesie, atunci cînd n-au ce spune, inventează. Iată, de pildă, fiţuica masonică (de fapt, bubonică) „Puterea", care în nr. de joi guiţă că pamfletul meu „Mr. Pîrţ şi Curva Popii" îi e dedicat lui Victor Ponta. Aveam alte pretenţii la masonul Adrian Thiess, patronul stupidei publicaţii. Să nu fi auzit, el, că pamfletul e cu totul altceva decît realitatea imediată, avînd alte reguli, precum hiperbolizarea, sugestia, tuşa gravă? De unde au tras lefegiii lui Thiess concluzia că acel pamflet se referă la Victor Ponta? Dacă ar fi făcut liceul - iar nu o amărîtă şcoală de corecţie - aceşti aurolaci ar fi ţinut cont de celebrul pamflet în versuri pe care tînărul Al. Macedonski l-a scris despre cineva care nu era Vodă Car... Vodă Car... Vodă Car... Imediat, Carol I şi-a pus mîna în cap (la sesizarea lacheilor), iar poetul a fost închis. Dar el a pretins că, de fapt, se gîndise la Vodă Caragea! Tot astfel am păţit şi eu, în 1984, după faimosul pamflet din volumul de versuri „Saturnalii". Era vorba acolo de rabinul Mozes Rozen, calomniatorul lui Eminescu, sau nu era el cel vizat? Evident, nu s-a dovedit nimic! Dar, ca să i se dea satisfacţie şi să i se închidă gura abuzivului rabin (pînă la urmă, doar pămîntul i-a închis-o, după exact 10 ani!) eu am fost interzis, în presă, la radio şi la televiziune din aprilie pînă în noiembrie 1984 - aşadar, timp de 8 luni. Păstrînd proporţiile, situaţia se repetă acum. În realitate, ca pamfletar, eu nu m-am gîndit la nişte oameni anume, reali, în carne şi oase - ci la un personaj fictiv, cu trăsături şi racile care provin de la mai multe persoane. Cu alte cuvinte, era vorba de o tipologie, sau un „portret-robot". Dar îmi răcesc gura de pomană cu nişte inculţi. Aidoma unui personaj dintr-o schiţă a lui Ion Băieşu, lor dacă li se spune să tragă pe cineva de limbă, se năpustesc pe bietul om, îi vîră mîinile în gură şi se opintesc să-i smulgă limba. În bulina (latrina) portocalie „Excrementul zilei", mai vechiul client al pamfletelor mele, Ion Cristoiu, îşi dă pantalonii jos şi îşi face, iar, nevoile în public. Nu am să-i fac biografia lui Ardei Umplut, fiindcă ar fi pierdere de vreme: după ce a fost pupincuristul lui Nicu Ceauşescu, care l-a făcut membru al CC al UTC, după ce m-a turnat la Securitate, în 1981 (sursa „Coroiu"), după ce s-a pripăşit pe lîngă Virgil Asztalos Măgureanu (care l-a şi furajat cu purcoaie de bani) - piticania diformă se dă... editorialist (?!), formator de opinie (?!), maestru (?!). Maestru la ce? La violat găini, fireşte! În jegul publicist „Evenimentul zilei" de joi, Monstrul din Găgeşti scrie, cu mînuţa aia scurtă, lovită de nanism şi de onanism: „Am o părere proastă despre Victor Ponta, iar cununia sa cu sinistrul (sic!) Corneliu Vadim Tudor m-a făcut să am o părere execrabilă". Mă piş pe părerea ta, Cristoiule! Cine crezi că se uită în gura aia strîmbă şi chircită, ca tîrtiţa găinii Mărgeluşa? Tot îţi mai secretă glanda aia paranoică hormonii vedetismului? Tu chiar trăieşti cu iluzia bolnavă că ai creat o „şcoală de gazetărie"? Cine a ieşit din „şcoala" aia? Nişte avortoni, de teapa fripturiştilor Dan Andronic şi Ioana Lupea. Legat ombilical de Şarpele cu Ochelari - ca şi cheliosul ridicol din Cluj, Cozmin Guşă - Ion Cristoiu face spume la gură cu pretenţia jenantă că el e „analist" - în realitate, e „onanist". Acest fost căruţaş maghiar şi căpitan de Securitate, Imre Aszataluş, e frate siamez cu Traian Băsescu, găştile lor fuzionînd prin absorbţie (PNR şi PD). O altă goarnă ruginită e ziarul de mic litraj „Naţional", unde nesătula spălătoreasă B.S. se Be Se în tenişi: „Vadim Tudor intră în gaşca roşie" (?!). De unde, fă, Simono Băduleasco, ai tras tu concluzia asta? Dacă intram în „gaşca verde", a Forumului Democratic Naţional-Socialist German era bine? Aş fi devenit... frecventabil? Eu n-am semnat cu acest Ponta nici un protocol, şi nici n-am vorbit cu el, din 16 august 2014, de la ceremoniile religioase închinate lui Constantin Brâncoveanu, cînd am schimbat cîteva cuvinte protocolare, de faţă cu Patriarhul Daniel. Şi chiar dacă aş fi vorbit, care-i problema voastră? Cine sînteţi voi măi, căcăcioşilor, să-i fixaţi comportamentul unui om ca mine? Urduros ca de obicei, şi nespălat la puţa belită, evreul Mache (Florian Goldstein). În „Bursa" de joi, minoritarul obraznic publică, pe pagina 1, o vomă: „Sinecuri pentru voturi. Un guvern de carnaval". Din Guvernul ăsta aş face şi eu parte, atenţie, ca director al SRI (?!). N-ai ce să zici la asemenea tîmpenii. Eu nu vreau nici un post, nicăieri. Eu sînt Vadim Tudor - adică un nume care face cît toate guvernele lor la un loc - iar Mache e un muţunache, ba chiar un bulache. Ce replică să dai unui asemenea pleşcar, care scoate un ziar finanţat de găşti interlope? Fireşte, slinosul plin de mătreaţă poate pretinde că n-a scris el aberaţiile respective, ci un trepăduş, care semnează cu iniţialele curajoase O.D. - dar el a girat şi a publicat mizeria cu pricina, ceea ce îl va costa: am să-i rup perciunaşii! Trec acum la un alt dobitoc: Costi Rogozanu. 

Ştiţi care, microcefalul cu păr vopsit, care se screme să aibă umor la televiziunea de nişă a Şarpelui cu Ochelari, Realitatea TV. Miercuri la prînz, numitul Găozaru şi o prezentatoare cu cioc de raţă, pe care n-am reţinut cum o cheamă (dar nu-i bună nici de curvă, fiindcă e f.f. urîtă) au făcut clăbuci la buci, ca nişte babe la uluci (vorba lui Paul Everac), minţind că eu îi voi da sprijinul lui Ponta fiindcă i-am cerut, la schimb, o Lege a amnistiei. Ce derbedei! Cînd i-am cerut eu soţului Dacianei chestia asta, bă, limbricilor? Eu am spus, public, ce gîndesc cu mult înainte de a mă decide să-i dau preşedintelui PSD voturile PRM în turul II. Le place acestor milogi, plătiţi din bani de furat, de groparul lui Ceauşescu, ca Jean Pădureanu, grav bolnav, la 85 de ani, să moară în puşcărie? Sau ca oameni care au făcut ceva pentru sportul românesc, deci pentru ţară, ca Gigi Becali şi Gică Popescu, să putrezească după gratii, unde i-a azvîrlit dementul Băsescu? Încă o dată: le place? Asta vor ei? Dar cine sînt ei? Nişte supozitoare băsiste, care emit... supoziţii. O figură penibilă face Octavian Ştireanu, care ţine în viaţă, în mod artificial, din 1990 încoace, un ziar soporific şi sălciu, „Azi". Cu ce bani? Cu bani furnizaţi de cîţiva acoliţi ai lui Ion Iliescu - zeci de milioane de dolari, în 24 de ani. În sub-mediocra anexă FSN-istă mi se atribuie, mie, nişte texte care au apărut în ziarul meu „Tricolorul" - deşi ele sînt anonime şi aparţin mai multor colaboratori. Eşti profund necinstit, Ştirene, şi dovedeşti că ai rămas tot oportunist, precum erai în anii '80, cînd făceai propagandă UTC-istă la obscurele publicaţii studenţeşti. Stai în banca ta, tovarăşe profesoraş de aritmetică, fiindcă am o labă grea şi te dau cu zgaibaracele în sus, cînd îţi e lumea mai dragă. În „Corul javrelor" se bagă în seamă şi traficantul de copii Cristian Burci, care, în stufoasa şi insipida publicaţie „Adevărul" mă înfierează cu mînie proletară. A semnat, prin punerea deştiului, un neica-nimeni, Alin Boghiceanu. E sub demnitatea mea să polemizez cu un picol al fostului chelner Burci. Pe aceeaşi pagină, un tîmpit pe nume Sorin Bocancea (care pretinde că e politolog, aşa, ca Alvin Toffler) slobozeşte, şi el, nişte minciuni: „Degeaba trăncăne (?!) Vadim Tudor că nu a fost (,) niciodată (,) la guvernare, a fost, a avut miniştri pînă în 1996, cînd a venit la putere CDR". Hai sictir, Bo(u)cancea! Ce miniştri am avut eu mă, boule? În 1996, PRM a avut 2 secretari de Stat (la Cultură şi la Turism), pe care i-a retras, prin demisie, după numai 3 luni! Prin urmare, n-au fost miniştri - ci oameni din linia a treia, care şi-au dat demisia, în semn de protest faţă de greşelile pe care începuse să le facă Ion Iliescu, mai ales prin protejarea mafiotului ţigan din Strehaia, Dumitru Iliescu. Am avut dreptate? Am avut, dacă ar fi să ne gîndim doar la noile dezvăluiri cu privire la afacerile necurate ale fostului director al SPP. Cui servesc asemenea minciuni, Burci? Ce legătură are un analfabet ca tine şi cu presa, şi cu masoneria?

Am lăsat la urmă unul dintre cele mai serioase motive pentru care eu nu-l pot susţine pe neamţul second-hand şi, vorba aia, refuzat la export Klaus Iohannis: nu pot fi de aceeaşi parte a baricadei cu slugoii şi profitorii băsişti Alina Mungiu-Pippidi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ş.a. Aici vine mănuşă zicala: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!". Mai bine să te înjure Răzvan Theodorescu decît să te laude Andrei Pleşu! Ce li s-a promis acestor linge-blide? Cîţi bani? Ce avantaje? Doi dintre ei au fost consilierii Matrozului la Palatul Cotroceni, dînd startul dezastrului care avea să nenorocească ţara. Oh, sfîntă mare neruşinare! A se observa că îi ignor, total, pe minoritarii Niels Schneker (evreu) şi Teodor Atanasiu (ţigan), care s-au obrăznicit la România TV, cu mine de faţă - românii au văzut că am măturat podelele cu zdrenţele astea. 

Am să pun punct aici acestei... puneri la punct! Acum, în noiembrie 2014, se reeditează „Complotul bubei", din decembrie 2000. Am devenit, din nou, ţinta vie a unor rapandule şi chelneri de bacşişuri mici, care nu merită nici să-mi facă pantofii. Acum am înţeles, definitiv, că alegerea mea a fost corectă. Între un sas retardat mintal şi un român (care are păcatele sale, desigur) un naţionalist pe cine vreţi să aleagă? Eu nu am ajuns în finală, fiindcă nu mă lasă maşinăriile fraudei electorale şi Serviciile Secrete, dirijate de stăpînii yankei. Asta-i situaţia. Dar ce facem cu electoratul naţionalist, care mă urmează pe mine, necondiţionat? Îl trimit către reziduurile regimului ciumat al lui Băsescu? Îl mai ţinem în viaţă pe îndrăcitul ăsta, care a făcut praf o ţară şi care nu vrea să se dea plecat? Haida-de! Repet: am produs mare deranj! E o teribilă panică în şobolănime! Aceşti profitori şi pleşcari nu se aşteptau ca eu să intru în luptă. Dacă eu am 3,68%, cum a minţit Mafia Sondajelor, în cîrdăşie cu echipele de fraudare a urnelor, atunci de ce e agitaţia asta? De ce acest bombardament? Foarte simplu: scorul meu real e de cel puţin 20%, da? Repet ceea ce am spus şi la Conferinţa de Presă pe care am susţinut-o marţi, împreună cu primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu: decizia mea a fost luată luni, atunci cînd am aflat că slăninosul mutant Klaus Iohannis s-a milogit la telefon de Laszlo Tökes (după dialogul lui Traian Băsescu cu Viktor Orban) pentru a cere votul şovinilor unguri. Iar Satana în sutană i-a cerut abrogarea Art. 1 din Constituţia României, adică dispariţia afirmaţiei că România e stat naţional unitar. Lucrurile sînt clare: un patriot român nu poate fi de acord cu federalizarea, transilvanizarea (?!) şi ciopîrţirea României. Eu am morţi în ambele războaie mondiale. Dar minoritarul traficant de copii ce înaintaşi o fi avut? În ce armată au luptat ăştia şi în primul, şi în cel de-al II-lea război mondial? Şi în cine au tras? În români. În înaintaşii mei. E mai mult decît o problemă electorală - e o chestiune de sînge, de identitate naţională. Asta nu pot pricepe nişte imbecili cu foamea (setea) în gît, ca Ion Cristoiu, Cristian Burci, Radu Banciu (Cap de Porc), Niels Schneker, Teodor Atanasiu, Virgil Asztaluş Măgureanu, Lavinia Şandru, Cozmin Guşă-Căpuşă, Vasile Blaga şi, cu voia Dezalcoolizării, ultimul pe listă, Trăienică Băşinică. Şi-au ales prost candidatul. Nemţălăul fără charismă, care vorbeşte de parcă ar face clismă, nu e cal de curse - e o gloabă ruginită, cu foarte multe bube-n cap, aşa că nu ţine la trap. „Mai trageţi o dată" - scrie pe lozurile în plic necîştigătoare. Pînă atunci, nici nu ştiţi cît mă distrează că trageţi în mine, cu petarde ude. De genul execuţiilor, cu mitraliera, pe stadioane - aberaţie pe care eu n-am rostit-o niciodată. Am să închei cu un proverb al transhumanţei româneşti, pe care nişte străini de Neam şi Lege n-au de unde să-l ştie: „Cînd vine lupul la stînă, cîinii se urnesc!".

CORNELIU VADIM TUDOR

Noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2014

(miercuri spre joi)

ZIARUL TRICOLORUL , Anul XI, nr. 3103, VINERI 7 NOIEMBRIE 2014

Lupta cu raul

Motto: „Război palatelor, pace colibelor!"
 (NICOLAS CHAMFORT, Revoluţia Franceză din 1789)

De cînd mă ştiu, am luptat cu răul. Răul din mine (ispitele, gîndurile urîte), răul din casa copilăriei (sărăcia care naşte, uneori, vrajbă între părinţii disperaţi), răul din lume (Era noastră stă sub semnul lui Satana). A constata existenţa răului, a-ţi da seama că toate nenorocirile oamenilor şi ale vietăţilor firii provin de aici – iată luciditatea dramei! „Frica e aşteptarea răului“ – îmi spunea, uneori, Eugen Barbu, care din pricina acestui aforism monumental (al cărui autor nu-l ştia nici unul dintre noi) îşi propusese să scrie un roman intitulat chiar aşa, „Frica“. Şi ne mai plăcea un aforism, de fapt un verset din Biblie: „Ajungă zilei răutatea ei“. Răul şi răutatea, urîtul şi urîciunea, nenorocul şi nenorocirea, dar şi atîtea alte perechi-perechi de stele negre, care ne înnegurează bolta sufletului şi ne absorb energiile! Îngerul bun din noi se răfuieşte cu diavolul din alţii, în virtutea aspiraţiei noastre de a face bine, de a curma nelegiuirile, de a aduce fericire şi concordie între oameni. Există, neîndoielnic, oameni posedaţi de draci, pe care nu mi-i imaginez, cîtuşi de puţin, ca în gravurile Evului Mediu, cu coarne şi coadă, ci ca pe nişte entităţi malefice, care întunecă judecata celor captivi, le împietresc inima, îi provoacă să-i domine şi să-i batjocorească pe semenii lor prin trufie, cruzime, preacurvie, lăcomie de avere. Omul rău rîde rar, şi atunci o face scrîşnit, ca o balastieră de nisip. Omul rău nu vede în semenul său o creaţie a lui Dumnezeu, ci un duşman care trebuie timorat, urmărit sau pedepsit încă de la început, pentru a fi redus la dimensiuni de sclav. În tot ceea ce face, omul rău manifestă un instinct de conservare de-a dreptul bestial, fiindcă el e centrul propriului său univers. Rob al pîntecului şi al altor plăceri, omul rău mai pozează, cîteodată, şi în credincios, dar reprezentarea lui despre divinitate este atît de confuză, totul se pierde într-o perdea de fum usturător, prin care el îşi creează justificări de genul „Dumnezeu ţine cu cei îndrăzneţi“ sau „Existenţa e o luptă pentru supravieţuire“. Averea corupe sufletele, iar perseverarea în răutate le prăvăleşte în iad, pentru veşnicie. Există viaţă de apoi şi eu sînt convins că toţi vom plăti după faptele noastre. Dar am eu, oare, dreptul să judec pe cineva? Nu am, bineînţeles, nici un drept. Dar faptele oamenilor pot să fie filtrate prin mecanismele simple ale înţelegerii, în raport cu etalonul moral al Noului Testament. În Istoria României au existat cîteva momente de răscruce, cînd unii s-au acoperit de ruşine, ei şi tot neamul lor, iar alţii s-au poleit cu aurul gloriei. Aceia care, de pildă, au renunţat la credinţa creştină şi au trecut la mahomedanism – gen Radu cel Frumos, Mihnea Vodă Turcitul – sau aceia care au trădat şi şi-au mînjit mîinile cu sînge nevinovat – de tipul lui Ieremia Golia, ori al familiei Trif, care l-a vîndut pe Horea şi de atunci toţi Trifii din Munţii Apuseni se zice că se nasc cu o pată de păr cafeniu pe tîmplă, ca un blestem – ori aceia care au hulit împotriva Neamului şi a Bisericii Străbune, ei bine, toţi au rămas în memoria colectivă ca nişte epave, ca pilde negative de dat copiilor. Românii nu-l vor ierta, niciodată, pe Al. Macedonski pentru barbara „epigramă“ pe care a scris-o la vestea înnebunirii lui Mihai Eminescu (care se pare că nici n-a fost aşa ceva, ci un plan sinistru de lichidare a poetului şi doctrinarului naţional): „Un X, pretins poet acum/ A luat pe cel mai fi mai bun/ Căci pînă ieri era năuc/ Iar azi nu e decît nebun“… (am reprodus din memorie infamul text al unui poet şi mentor foarte valoros, totuşi). Timp de 110 ani s-a tot spus că Eminescu a murit de sifilis, dar vin astăzi şi întreb, public: cum a putut Casanova (1725-1798) să se trateze, cu succes, de 4 sifilisuri, cu mai bine de un secol înaintea lui Eminescu, iar poetul nostru să fie răpus de această boală? Nu cumva băile cu mercur (total contraindicate), prescrise de un medic evreu, i-au grăbit sfîrşitul? Tot astfel, românii nu vor ierta, niciodată, răul imens pe care legionarii l-au făcut Ţării şi Umanităţii prin asasinarea lui Nicolae Iorga, şi nici prigoana barbară dezlănţuită de stalinişti, în primii ani după cel de-al II-lea război mondial, împotriva unor valori fundamentale ale civilizaţiei noastre, fie ele în închisoare sau în libertate: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Tudor Arghezi. A nu se uita că din cauza unor alogeni sangvinari, ca Mihail Roller, Mihai Novicov, Paul Cornea, Ştefan Voicu, Leonte Răutu şi Iosif Kisinevski, au trăit şi au murit departe de vatra ţării genii ca George Enescu, Constantin Brâncuşi, Aron Cotruş, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran… Am luptat, din răsputeri, şi împotriva răului din cultură. Şi, ca dovadă că eu am avut dreptate în anii ’70-’80, prin materialele publicate, îndeosebi, în brava revistă de atitudine naţională care a fost „Săptămîna“, este maniera scandaloasă şi antiromânească în care se poartă şi astăzi „clienţii“ mei de atunci: Ana Blandiana, Nicolae Manolescu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu. Nu-mi dicta mie nici o Securitate (?!) să-i critic – pur şi simplu i-am simţit că sînt specimene fără caracter, rupte de drama ţării, ca să nu mai vorbim că nici talentul literar nu-i prea dădea afară din casă. Pamfletele mele de atunci (atît cît putea permite cenzura epocii) au mers drept la ţintă, şi cel mai bun indiciu este că prima măsură „culturală“ pe care a luat-o noul regim politic instalat la Putere pe 1.000 de cadavre a fost desfiinţarea, la 4 ianuarie 1990, de către un alt evreu „uitat“ ca sămînţă pe la noi, Silviu Brucan, a revistei „Săptămîna“. Dar, orice rău e spre bine, fiindcă mi s-a luat un pistol şi am făcut rost de un tun – „România Mare“ – cu care am ars tarele, şi racilele, şi epidemiile de mizerie morală ale Erei Anarhice în care am intrat. Privesc astăzi, retrospectiv, la cei 10 ani împliniţi de la întemeierea tribunei naţionale care e „România Mare“ (în paranteză fie spus, n-am organizat nici un fel de petrecere, nici chiar o mică agapă, fiindcă sărăcia e prea mare în Ţară şi ne-a fost ruşine de oameni, n-am fi putut închina un pahar de vin, cu inima împăcată, ştiind că tot mai mulţi români n-au nici măcar apă de băut). „Tot ce-aţi scris voi s-a adeverit!“ – îmi spunea serile trecute, la telefon, fosta mea colegă de facultate Aurelia Anderson, stabilită de 20 de ani în SUA. „Tot, tot, tot! Fiul meu, care e cetăţean american şi nu-l interesează politica din România, îmi zicea deunăzi: – Mamă, numai Vadim are dreptate, el pune diagnosticul cel mai precis, tu să crezi în el!“ De altfel, revista „România Mare“ ajunge, în cîteva minute, la românii din întreaga lume, pe INTERNET, iar cei din Los Angeles, cel puţin (după cum îmi mărturisea amica mea), scot printuri şi le multiplică la xerox. Eu nu primesc nici un ban de aici, nici n-am cerut aşa ceva, niciodată, fiindcă fac parte din specia aceea rară de oameni pe care nu-i interesează banii, ci înfăptuirea binelui, micşorarea suferinţei, înrădăcinarea pildelor morale. Efuziunea de dată recentă a prietenei mele din Los Angeles avea şi o motivaţie precisă: dovedirea, de către Justiţie, a implicării lui Virgil Măgureanu în contrabanda cu petrol pe Clisura Dunării. E vorba, în special, de declaraţiile zdrobitoare, făcute la Parchetul General, de generalul (r) Ion Pitulescu, fost şef al IGP. Acesta a avansat şi o cifră: fostul director al SRI ar fi cîştigat din aceste acţiuni ILEGALE cca 500.000.000 de mărci. A spus el mult mai multe, dar, în esenţă, totul se reduce la folosirea scandaloasă de către V. Măgureanu a instituţiilor statului pentru a realiza o avere fabuloasă. Imediat, presa a explodat, reproducînd dezvăluirile generalului de Poliţie. Aşa după cum era de aşteptat, ca orice Şarpe cu Ochelari care se respectă (da, eu i-am dat porecla asta, să rămînă şi el cu o amintire de la fostul lui coleg de facultate), Asztalos a reacţionat violent, făcîndu-l pe Pitulescu iresponsabil şi ameninţînd că-l va da în judecată. Aici „tertium non datur“, cum zice logica formală: nu există o a treia variantă, ci doar una din două, adică minte ori Pitulescu, ori Măgureanu. Dar ce interes ar avea un general de Poliţie, aflat la pensie, să mintă? N-am cele mai bune relaţii cu Pitulescu, din motive independente de noi doi, dar în acest caz trebuie să-i dau dreptate. El mai susţine că, la vremea respectivă, i-a informat şi pe Ion Iliescu, şi pe Emil Constantinescu (unul la sfîrşit de mandat, celălalt la început), dar cei doi n-au luat nici o măsură. Au tăcut ca peştele, hipnotizaţi, parcă, de Şarpele cu Ochelari. Aş vrea să fiu bine înţeles: eu nu condamn ajutorarea fraţilor noştri sîrbi, pentru care mi-am pus pielea în saramură, apărîndu-i sistematic şi stricîndu-mi „imaginea externă“, ba chiar le-am trimis în dar un camion cu medicamente, cumpărate din banii mei, în toiul bombardamentelor barbare din aprilie 1999. E foarte bine că au primit carburanţi, pe toate căile posibile, dar banii, banii ăştia (de ordinul mai multor miliarde de mărci, după calculul meu) ar fi trebuit să ajungă la Bugetul Statului, sau la învăţămînt, sănătate, pensii, ajutoare de somaj etc., nu în buzunarele cîtorva mafioţi. Pe undeva, totul seamănă cu sutele de „operaţiuni strategice“ de pe Aeroportul Otopeni, unde soseau avioanele pline cu ţigări şi de unde plecau pline cu arme. Eu, unul, nu sînt de acord cu astfel de îndeletniciri, dar dacă tot se pretinde că toate Ţările se ocupă cu aşa ceva, atunci măcar veniturile realizate să mai cîrpească puţin din zdrenţele sărăciei noastre. Am convingerea că generalul Pitulescu i-a informat, într-adevăr, pe cei doi preşedinţi. Numai că opinia publică află asta abia acum, la 4-5 ani. E ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Am să fac şi eu ca Adrian Păunescu, care deschide cîte un volum de-al său şi, cu ochelarii pe nas, anunţă: „Iată ce scriam eu în anul cutare!“ Şi chiar scrisese, asta nu se poate contesta. Iată, aşadar, ce publicam eu în nr. 288 al „României Mari“, din 12 ianuarie 1996, la apogeul puterii directorului SRI: „Vrea Măgureanu să zdrobească soarta unor patrioţi români? N-apucă şi nici n-are cum. Dar echipa noastră de incoruptibili va avea grijă să-l aducă înapoi, acolo de unde şi-a luat zborul în urmă cu 35 de ani: pe capra căruţei de la Colectivă! Pînă atunci, să ne mai jucăm puţin cu nervii lui, aşa cum şi el se joacă cu nervii a mii de ofiţeri umiliţi şi batjocoriţi. Aşadar, elevul Măgureanu e poftit la tablă să răspundă: care e amestecul lui în încălcarea embargoului de pe Dunăre? Ce s-a petrecut, în 1994, cu garnitura aia de tren, plină ochi cu cisterne de benzină, care trebuia să figureze că a ieşit pe la Episcopia Bihorului? Cum s-a pus la cale afacerea (la Timişoara) şi ce rol au avut colonelul de SRI Dumitru Ogăşan, apoi şeful gării de la Episcopia Bihorului (Judea), fostul deputat FSN Vasile Blaga (care fusese şi prefect), actualmente şeful inspecţiei vamale în zonă, precum şi Sime, şeful gării din Oradea? Şi de ce au fost pensionaţi cei doi şefi de gară de către şeful Regionalei CFR Cluj, Groza, care, la rîndul lui, a fost debarcat imediat de ministrul Transporturilor, Aurel Novac, la ordinul lui Măgureanu, care îl are şi pe el la mînă? Deocamdată atît. Dacă preşedintele Iliescu nu-l destituie imediat pe Măgureanu, regimul lui nu va mai supravieţui nici măcar două luni.“ A supravieţuit nouă luni, ce-i drept, după care a sucombat. În acelaşi număr de revistă, mai putea fi întîlnită o interogaţie: „Cine va face un control la sînge în actele Băncii Columna, pentru a vedea implicaţiile nababului Virgil Măgureanu, care are acolo (prin intermediari, desigur) sume extraordinar de mari, dar încasează şi dobînzi?“ Repet data: 12 ianuarie 1996. Au trecut 4 ani şi 7 luni. N-ar fi fost mai bine, pentru Ţară, să fie luate măsuri încă de atunci? Nu s-au luat, pentru că Ion Iliescu a fost un om de paie în mîna aceluia care îl şantaja cu lucruri foarte grave. Bine, în schimb, că au fost luate măsuri împotriva… mea. Imediat, directorul SRI şi-a comandat singur o emisiune murdară la TVR, în care, în compania unui „reporter“ pe nume Ştefan Ciochinaru, pe care îl ştia de la Academia „Ştefan Gheorghiu“, mă făcea albie de porci. Apoi, a dat poruncă unor ţucălari de elită să organizeze o masă rotundă la TVR, în care să mă desfiinţeze. Amintesc numele acestor „avocaţi ai diavolului“, care s-au pretat la un asemenea joc mîrşav: Vartan Arachelian (moderator), Octavian Paler, Nicolae Manolescu şi Andrei Pleşu. Aceştia 4 au fost apărătorii contrabandistului şi acuzatorii senatorului, incredibil, nu-i aşa? Aveam să cer şi eu un Drept la Replică, dar directorul TVR, Dumitru Titus Popa, mi l-a refuzat. M-am consolat cu gîndul că am o revistă puternică, unde pot continua bătălia pentru oprirea acestui gangster de a mai face rău. Din sutele de anchete, pamflete, articole, sinteze, note şi informaţii apărute în „România Mare“, reamintesc doar cîteva titluri: „Şarpele cu Ochelari“ (pamflet scris de mine şi publicat la 26 ianuarie 1996, la nevoie pot să-l mai public o dată); „Întreaga presă îl face zob pe Şarpele cu Ochelari“ (30 mai 1996); „Apăraţi-l pe căpitanul Bucur!“, precum şi „Scrisoare Deschisă către preşedintele Senatului, Oliviu Gherman, şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Adrian Năstase“ (trimisă de mine, la 21 iunie 1996, o radiografie a fărădelegilor lui Măgureanu, dar cei doi au tăcut şi ei, ca mortu-n păpuşoi); Discursul rostit de mine în Parlament şi publicat la 28 iunie 1996 (în care îl acuzam de contrabandă cu ţigări Bastos şi cu maşini Mazda); „În orice Ţară din lume, locul unui gangster ca Virgil Asztalos Măgureanu este după gratii!“ (30 august 1996 – în acelaşi număr al „României Mari“ am reprodus şi un text din „Ziua“, scris de Emil Berdeli şi intitulat „Mugur Isărescu l-a preferat la Schorsch, deşi avea şi alte oferte“, din care reproduc: „Nu este mai puţin lipsit de interes modul în care s-au desfăsurat livrările de monedă către Banca Naţională. Acestea au fost făcute în exclusivitate de către una din firmele lui Schorsch în Germania, chiar dacă existau mai mulţi ofertanţi care erau gata să livreze aceeaşi marfă, dar mai ieftin cu 30-40%. Guvernatorul Mugur Isărescu l-a preferat pe Scorsch. Timp de doi ani, neamţul a fost singurul furnizor de monedă al BNR“) etc., etc. Atunci, SRI-ul a declanşat o înfiorătoare „poliţie politică“ împotriva mea, a familiei mele, a colaboratorilor mei. A fost ceva infernal, nu se poate descrie în cuvinte. Mărturie stau casetele audio înregistrate de căpitanul SRI Constantin Bucur, pe care acesta le-a prezentat la o fulminantă Conferinţă de Presă a PRM, în primăvara lui 1996. După care, Şarpele a turbat! A început teroarea! A fost „recuperat“ din cădere liberă un ex-procuror, D. I. Mirescu, care, dirijat direct de un general de SRI, m-a bălăcărit într-un mod inuman şi mincinos, în „Evenimentul zilei“, condus de o unealtă docilă a directorului SRI, Ion Cristoiu. Am fost atacat de „Adevărul“, al cărui director, Dumitru Tinu, a minţit cu neruşinare la Comisia Parlamentară de Control al Activităţii SRI (între timp am aflat şi de ce, Şarpele îl avea la… mînă, fiindcă D.T. a fost informator al Securităţii, cu numele de cod „CORNEL“). Mi s-a ridicat imunitatea parlamentară şi, pentru început, am fost trimis în judecată pentru „insultă“ adusă lui Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. Am pierdut, printr-un abuz incalificabil săvîrşit de Oliviu Gherman şi Vasile Văcaru (la ordinul lui Ion Iliescu), funcţia de secretar al Senatului, dar şi biroul, de unde Valer Suian mi-a furat, efectiv, un tablou în ulei al lui Avram Iancu, pe care mi-l dăruise generalul de Poliţie Iulian Medrea. Devenisem un paria. Un ciumat. Tot ce făcea sau declara directorul SRI era sacrosanct. Tot ce făceam sau declaram eu era ridiculizat, ştampilat ca extremism al unui om, nu-i aşa, care are nevoie de rudotel, fiindcă stă prost cu nervii. Am trăit un calvar îngrozitor. Între timp, doi dintre deputaţii PRM care fuseseră implicaţi în dezvăluirile căpitanului Bucur – Toma Năstase şi Toader Constantinescu – au murit de inimă, mai mult ca sigur datorită proceselor şi şicanelor la care erau supuşi. Şarpele rînjea, satisfăcut, şi şuiera: „În Ţara asta, mai presus de mine nu e decît Dumnezeu!“ Încet-încet, însă, puterea lui a pălit. Regimul politic s-a schimbat. Nu înainte de două întrevederi (în noiembrie 1996) ale lui Emil Constantinescu cu Virgil Măgureanu, la una dintre vilele de taină ale SRI-ului, prilejuri cu care candidatul CDR la Preşedinţia României venise după ajutor, dar Asztalos a făcut ce ştia el mai bine: l-a filmat cu o cameră ascunsă, ca să-l şantajeze ulterior. În august 1997, aflîndu-mă în Valea Jiului, i-am relatat lui Emil Constantinescu această ticăloşie a lui Măgureanu. Mai erau martori 3 deputaţi ai PRM. După cîteva zile, ţapul i-a rupt gîtul Şarpelui, dîndu-l afară. E cel mai bun lucru pe care Emil Constantinescu l-a făcut pe durata mandatului său. Astăzi, acelaşi Emil Constantinescu descoperă, cu uimire, după atîta amar de ani, că Regimul Iliescu a încălcat embargoul cu Iugoslavia. Da, l-a încălcat. Eu scriu asta de aproape 5 ani, cu preţul ruinării sănătăţii mele şi al hărţuirii bezmetice a partidului pe care îl conduc. Întrebarea care se pune este aceasta: are Emil Constantinescu dreptul moral să demaşte pe cineva pentru ilegalităţi sau legături cu Mafia? Nu, nu are acest drept. Pentru că el însuşi a preluat aceste structuri de tip mafiot, le-a perfecţionat, le-a ramificat şi le-a folosit din plin. Nimic din ce-a făcut Regimul Iliescu nu este străin Regimului Constantinescu. Ambele regimuri au deşelat Ţara asta, au hărtănit-o, i-au secat izvoarele sufletului. De mai bine de 10 ani, aproape toţi cei care s-au perindat la Putere n-au avut altă grijă decît să se pună la adăpost, ei şi neamurile lor, să-si dea copiii la studii în Occident, să-şi ridice vile după vile, să-şi umfle conturile bancare, să-şi creeze „reţele“ care să pompeze pentru ei – pe scurt, să-şi trăiască viaţa, din plin, să-şi asigure familionul pe 2-3 generaţii. În special în judeţe e un jaf fenomenal, la care nu s-au dedat, de-a lungul Istoriei, nici turcii, nici tătarii, nici ruşii. Absolut toate instituţiile şi domeniile sînt atinse de „buba neagră“ a corupţiei: Preşedinţia, Guvernul, Parlamentul, Armata, Poliţia, Serviciile Secrete, Justiţia, Agricultura, Sănătatea, Învăţămîntul, Primăriile, Prefecturile, Vama, Transporturile, Cultura, Sportul. (N-am făcut nici o referire la Biserică, fiindcă ea este altceva şi, chiar dacă nici acolo nu merge totul ca la carte, are cine să cîntărească faptele, mă refer la judecătorul suprem, Dumnezeu.) Nu vreau să spun prin asta că TOATĂ lumea din instituţiile menţionate fură, dar „animalele de pradă“ care o fac au reuşit să creeze o privelişte de Apocalipsă, printr-o ferocitate ieşită din comun. În labirintul acestor nelegiuiri, rătăceşte, buimacă, populaţia României. N-are unde să se mai ducă. Parcă nişte valuri uriaşe, ale unei mări în furtună, o împing, mereu, înapoi. Nici o instanţă n-o ascultă. Iar haitele de ţigani îi distrug echilibrul psihic. Societatea românească este ca un bolnav de cancer generalizat. Arareori mai cere apă – dar se pomeneşte, parcă în batjocură, cu un potop din cer. Dacă se plînge că-i e frig – are parte, imediat, de o caniculă de peste 40 de grade. Priveliştea e dezolantă, parcă asistăm la ediţia revăzută şi adăugită a cîmpului de luptă de la Borodino, ori de la Plevna, sau de la Verdun, unde se înalţă munţi de leşuri, răniţii gem şi imploră surorile de caritate să le şteargă fruntea cu un tifon umed, furgoanele cară, de zor, către hambarele morţii, păsările ţipă lugubru prin tranşee, bîntuie tot felul de miasme aducătoare de epidemii, fumul gazelor de luptă îneacă totul în norii panicii, şi-au făcut apariţia şi jefuitorii de cadavre, care buzunăresc fără alegere şi fură cruciuliţele, ceasurile şi chiar dinţii din gură, iar peste întreagă această stampă de prăpăd îşi fîlfîie aripile şi hohoteşte monstruos Lucifer. Aşa arată România anului 2000: tîlhărită, rănită, scuipată, umilită, violată, scoasă la mezat, fără un elementar strop de vlagă de a se tîrî afară din tranşeele morţii, de a se ridica în capul oaselor, de a se scutura de păduchi, de lipitori şi de şobolani. Niciodată n-am întîlnit, în nici o epocă istorică a ţării, atîtea mulţimi de oameni care să tragă targa pe uscat, sub pragul mormîntului, nu al sărăciei. Niciodată nu s-au înregistrat atîtea fenomene extreme, ale unor gesturi de kamikadze, ca sinuciderea în grup, autoincendierea, greva foamei, blocarea drumurilor, atacarea prefecturilor cu sticle incendiare. România parcă a ieşit de pe orbita Istoriei sale. Nu mai sîntem un Popor, ci un cortegiu de prizonieri, purtaţi de colo-colo de ordinele unor comandanţi descreieraţi. Zilnic, ceea ce vedem la posturile de Televiziune şi în ziare, dar şi cu ochii noştri, întrece chiar şi cele mai cumplite grozăvii imaginate de regizorii filmelor „horror“. Mamele îşi ucid pruncii fiindcă n-au cu ce să-i întreţină. Bătrînii se aruncă de pe acoperişul blocurilor, ţinîndu-se de mînă, de parcă ar sărbători „Nunta de Cenuşă“. Şomerii, mai nou şi chiriaşii, se transformă în torţe vii. Minerii se blochează în subteran şi refuză hrana. În Armată a crescut numărul sinuciderilor, dar unii ofiţeri şi-au rupt şi epoleţii, în semn de protest fiindcă nu şi-au primit salariile. Tot mai multă lume îşi pierde, efectiv, minţile. Nici nu-i de mirare, într-o Ţară condusă de nişte nebuni. Lucian Blaga scria că, timp de 1000 de ani, românii au boicotat Istoria. Astăzi, roata s-a întors şi Istoria îi boicotează pe români. E un ciclu blestemat. În vremea asta, demnitarii petrec! Ce dulce e viaţa! Ei fac şi desfac alianţe politice, voiajează pe la Înalta Poartă pentru a-şi mai cumpăra o „dezlegare la jaf“, iar odraslele lor chefuiesc organizate în bande, ţinînd sub teroare staţiunile de la Munte şi Mare, dar şi cartiere întregi ale unor oraşe. Asta, în cel mai bun caz, fiindcă, uneori, „copiii de bani gata“ mai şi ucid. Şi nu ucid orice, ci numai prunci de ţărani români! Parcă avem de-a face cu un ritual valpurgic. Am crezut că după ce deputatul PNŢCD Cornel Sturdza Popovici a băgat în pămînt o fetiţă de 8 ani şi apoi a fugit, ca o bestie, de orice răspundere – parlamentarii ăştia care se pretind „creştini“ nu vor mai ajunge pe prima pagină a ziarelor. M-am înşelat. În ziua de sîmbătă, 5 august a.c., fiica deputatului PNŢCD de Călăraşi, Claudiu Pavelescu, lua viraje, cu aproape 150 km la oră, la volanul limuzinei Volkswagen Passat, într-un fel de cursă de Formula 1, la întrecere cu o altă maşină de lux, Mercedes, pe nişte drumuri de ţară din comuna Breaza, judeţul Buzău. Atunci s-a întîmplat tragedia: îmbuibata asta a făcut terci o fetiţă de 6 ani. A ucis-o pe loc. Abia a scăpat de linşajul ţăranilor, graţie bandei de huligani care o însoţea. I-am văzut, cu toţii, la televizor, ştim specia de tîrîtoare: cu maieuri anti-jeg, fără mîneci, tatuaţi, cu ochelari negri, cercei în urechi, lanţuri şi brăţări de aur, telemobile încinse, raşi în cap, obraznici şi agresivi, vorbind, obligatoriu, stricat româneşte, ca negrii din filmele americane, abrupt, stil „hip-hop“. De unde au apărut gunoaiele astea, ce paralizie a societăţii româneşti a născut asemenea mutanţi, ca şi „arta“ lor, care a erupt în ultimii ani „după blocuri“? Şi cînd, oare, a mai avut junimea României asemenea exemplare primitive, gata oricînd să înjure şi să sară la bătaie, cu justificarea că aşa e lupta pentru supravieţuire? Am aflat şi cine e tatăl ucigaşei de copii: un mafiot sadea, care a pus gheara pe aproape toate lacurile şi bălţile judeţului Călăraşi, bătîndu-i la sînge pe ţăranii care îndrăznesc să prindă un peşte, de foame (cum s-a întîmplat, recent, la Valea Argovei), un chiombălău ţîfnos şi arogant, care s-a metamorfozat, peste noapte, în gîndac ţărănist, ca în Kafka, şi ale cărui unice contribuţii în Parlament sînt urletele guturale împotriva reprezentanţilor Opoziţiei, care îndrăznesc să se apropie de microfon. Ştiu totul despre infractorul ăsta, dar mă opresc aici. Cum să nu-şi trăiască viaţa din plin odrasla lui, cu aproape 150 km la oră, strivind copiii de ţărani ca pe bobocii de raţă, cînd ştie că „papa“ e omnipotent şi face parte din acelaşi partid cu ministrul de Interne? În aceeaşi seară, pe un post de Televiziune a apărut o canalie pe nume Gh. Râpeanu, care cică e colonel şi comandant adjunct al Inspectoratului de Poliţie Buzău, anunţînd Naţiunea, ca o piază rea, că de vină a fost… victima! Inimaginabil! Tare sînt curios dacă acest individ, care face de rîs haina militară, s-ar fi grăbit să aibă aceeaşi părere şi dacă era el în locul părinţilor înnebuniţi ai fetiţei, aşadar dacă propriul său copil ar fi fost pulverizat. Carevasăzică, o putoare iresponsabilă goneşte cu bolidul ca un avion cu reacţie, aşa cum nu s-a mai întîmplat niciodată pe un drum de ţară în România, şi tot copilul mort e de vină! Am făcut propriile investigaţii şi iată ce-am aflat: în acea sîmbătă, 3 fete şi 3 băieţi goneau nebuneşte, pentru a-şi petrece week-end-ul (de fapt, o orgie în toată regula, aşa cum mai făcuseră) la vila din comuna Breaza, care aparţine unui mafiot şi proxenet pe nume Cornel Dinicu, care mai fusese condamnat la puşcărie, dar scăpase cu suspendare. Acest nemernic torturează sutele de familii ale comunei cu nişte scandaluri de neimaginat. El este protejat, realmente, de Poliţie în acest context: în ultimul timp s-a declanşat o bătălie între mafia turcească şi mafia ţigănească a prostituţiei, Ministerul de Interne încercînd să ofere traficul de carne vie în exploatarea mafiei turceşti (susţinută de amantul „şoferiţei iadului“, Dinicu) pe considerentul că turcii ar fi mai umani decît ţiganii. Putregaiul ăsta de Cornel Dinicu a fost amestecat şi în furtul celor 500.000 de dolari din portbagajul unui oarecare Bucurenciu. La scurtă vreme după accident, Dinicu a anunţat că e în stare să dea orice sumă de bani ca să o scoată vinovată pe fetiţa moartă, iar muşamalizarea a şi început: imediat după terciuirea copilului, Volkswagenul a fost dus în curtea Poliţiei Municipiului Buzău, dar luni a dipărut fără urmă, pentru a nu fi recoltate probele necesare. Şi încă ceva: şi cu această nefericită ocazie, ca şi cu alte prilejuri, huliganul de Dinicu a ameninţat lumea că el este consilier pentru pază şi securitate la Camera Deputaţilor. Pe ce punem pariu că, pînă la urmă, tot îngeraşul acela spulberat cu maşina va fi scos vinovat de o Poliţie coruptă? Aşa cum de vină a fost şi fata ucisă, tot cu limuzina, de deputatul PNŢCD Gh. Cristea. Aşa cum de vină au fost şi cei 5 morţi cu care colonelul Cristian Bernevig (agent CIA) a sporit zestrea de cadavre a României, fără a face nici măcar o zi de închisoare. Şi aşa cum de vină au fost şi cei 2 ţărani omorîţi de un alt vitezoman din „echipa de zgomote“ a lui Emil Constantinescu, ţambalagiul Vali Sterian. Aproape toţi „copiii de bani gata“ pe care i-am cunoscut (fie direct, fie prin mijlocirea cărţilor de Istorie sau a colecţiilor publicaţiilor) au creat probleme grave părinţilor şi lumii înconjurătoare. Îmi vine în minte cazul lui Carol al II-lea, pe care nici propria sa mamă, Regina Maria, nu-l mai suporta, încă din vremea tinereţii acestuia. După ce s-a împuşcat în picior, în 1919, ca să nu plece într-un turneu politic în Extremul Orient, după ce a vrut să-l împuşte şi pe fratele lui, Nicolae (la Castelul Bran), dar a nimerit-o pe maică-sa, după ce a dezertat din Armată şi şi-a făcut familia de rîs, aducîndu-l pe Regele Ferdinand (părintele său) în situaţia de a plînge în hohote la Consiliul de Coroană din 31 decembrie 1925, Carol a devenit urît de toată lumea. Regina Maria îl caracteriza astfel: „Era imprevizibil în actele sale cotidiene, capricios şi irascibil. Carol a repetat prima dezertare“. Mă gîndesc şi la Nicu Ceauşescu, care i-a creat necazuri mari tatălui său, printre altele omorînd şi el o fată cu maşina, dar şi acel accident s-a muşamalizat. Odată, la Barul „Athénée Palace“, a dirijat orchestra şi corpul de balet cu… pistolul. Fugeau bieţii oameni ca potîrnichile. Altă dată, a împuşcat muflonii albi din Rezervaţia de la Snagov. Dar hai să ne destindem puţin şi să reproducem o Notă pe care am primit-o chiar în aceste zile de la un fost colonel de Securitate: „Într-o bună zi, Nicu Ceauşescu a plecat, însoţit de suita sa, spre Braşov. La destinaţie, plictisit de un anturaj unsuros, a dispărut cu o blondă apetisantă spre Bran, iar suita a rămas de izbelişte. Conform unei tradiţii nescrise, colonelul Şt. J., şeful Inspectoratului Judeţean de Miliţie, a rămas peste noapte la sediu. Avea un personaj important pe teritoriul din jurisdicţie şi trebuia să fie pregătit pentru orice eveniment probabil. N-au fost evenimente. Abia pe la miezul nopţii, Şt. J. a primit un telefon de la poartă, unde un ziarist dorea neapărat să stea de vorbă cu el. Colonelul nu şi-a mai tras vestonul şi a coborît doar în pantalonii de uniformă şi într-un jerseu. Îl aştepta un pitic negricios, şi bîlbîit pe deasupra, care pretindea că avea dezlegare de la Nicu Ceauşescu să doarmă într-un apartament prezidenţial, pregătit pentru tatăl său (preşedintele) într-o vilă de protocol. – Ai vreo hîrtie la mînă? – a întrebat colonelul. – N-am – a răspuns ziaristul, bîlbîit şi peltic – dar aşa mi-a promis tovarăşul Nicu… – Dacă n-ai nici o hîrtie la mînă, atunci vezi-ţi de drum… – a mai spus colonelul, dînd să rupă discuţia. Însă ziaristul a insistat, bîlbîindu-se şi mai tare, din cauza surescitării provocate de faptul că în noaptea aceea era pe cale de a pierde o ocazie unică: – Soldat, dacă nu execuţi ordinul tovarăşului Nicu, mîine ai s-o păţeşti! Surprins că era coborît atît de drastic în grad, colonelul Şt. J. i-a răspuns bîlbîitului, calm, cu un tact dublat de o mare blîndeţe: – Ia mai du-te, mă, în p… mă-tii… Ziaristul era Ion Cristoiu.“ Nostimă scenă! Dar nu e Ion Cristoiu omul să renunţe şi să aibă greţuri, după 1990 el şi-a schimbat mai mulţi stăpîni, devenind şi „ţine cal“ pe lîngă vizitiul maghiar Asztalos, cu care avea întîlniri secrete. Să trecem la Dragoş Constantinescu – neîndoielnic, un specimen rar, din stirpea handicapaţilor periculoşi, cărora Puterea le ia şi ultima brumă de judecată, Iedul Prezidenţial avînd un organ special de aspirat milioanele de dolari. Aşa cum l-au crescut părinţii, aşa îl au: gîngav, viclean, hoţ, criminal. Tot ce am afirmat eu despre acest electrocutat (a căzut în cap de pe un vagon, în copilărie, are o placă metalică intracraniană) începe să iasă la lumină şi să se adeverească. La fel se întîmplă şi cu ortacul lui de tîlhării, Dorin Marian, fostul amant al soră-sii dat în gît, serile trecute, la Tele 7 abc, de căpitanul SPP Cătălin Tănase, drept staroste al Afacerilor Ţigareta. Lume bună! Şi urmaşii lui Virgil Măgureanu şi-au făcut (şi încă îşi mai fac) de cap. Nici acum opinia publică n-a aflat cine şi de ce a plătit cîte 10.000 de dolari pe lună pentru „studiile“ fiului şi fiicei lui Măgureanu în SUA, dar roadele „învăţăturii“ lor nu se văd nicăieri. Cu ce s-or fi îndeletnicit pe-acolo? E plină Ţara de găşti de băieţi şi fete ale politicienilor ghiftuiţi, care fac orgii inimaginabile, sub protecţia Poliţiei şi a SPP – în timp ce Jandarmeria îi bate la sînge pe… savanţii de la Institutul de Fizică Atomică! Habar n-au cei de la Putere cum îi judecă lumea şi ce-ar vrea să le facă! Toate crimele astea comise din inconştienţa pe care ţi-o dă lăfăirea în huzur au un efect incendiar pentru starea de spirit a populaţiei. Aduceţi-vă aminte de „Răscoala“ lui Liviu Rebreanu, unde unul dintre motivele ridicării la răzmeriţă a fost călcarea, cu automobilul, a unui simplu porc. Or, aici avem de-a face cu oameni! Şi uite cum „Lupta de clasă“ a lui Karl Marx şi „Lupta cu inerţia“ a lui Nicolae Labiş au devenit, în România sfîrşitului de mileniu, „Lupta cu răul“. Pentru că drojdia Secolului XX s-a transformat, pentru români, în otravă. Şi nici măcar nu trebuie s-o bem – o respirăm.
Iată de ce Emil Constantinescu n-are dreptul moral să se lamenteze că nu-l lasă Mafia să lupte împotriva… Mafiei! În el se dă o luptă teribilă, ca în filmul mut: în acelaşi timp, fostul secretar PCR şi informator al Securităţii este şi şeful Mafiei (capo di tutti capi), şi duşmanul neîmpăcat al Mafiei. Numai că nu-l crede nimeni. Aşa-zisele lui reforme sînt fanteziile unui schizofrenic. Iar cei 15.000 de specialişti ai lui sînt fie bandiţi, fie criminali, fie ambele la un loc. Parafrazîndu-l pe Marcel Brion, Emil Constantinescu poartă acum suprema cunună: aceea pe care ţi-o dă dizgraţia generală. Acelora care îmi reproşează, uneori, vehemenţa tonului, le recomand să încerce să se pună în locul meu, nu pentru 10 secunde, ci pentru 10 ani. E o povară insuportabilă să ai darul clarviziunii, să simţi, cu toată fiinţa ta, că Ţara merge spre prăpastie, dar să nu reuşeşti să opreşti acest curs al prăbuşirii. Lupta cu răul îmi face, paradoxal, bine. Ea mă ţine în viaţă. Erupţia acestui vulcan al nenorocirilor se apropie de sfîrşit. E vremea să trec de la vorbe, la fapte. Am, acum, un culoar excelent către Palatul Cotroceni şi vă asigur că nici o forţă din lume nu mă va opri. „Epoca Vadim“ va fi o vreme de pace, de belşug şi de demnitate naţională. Cutremuraţi-vă, ticăloşi! Bucuraţi-vă, români! Am să vă scap, foarte curînd, de pedofilii şi necrofilii care v-au adus pe culmile disperării!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 11 august 2000) 

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/lupta-cu-rul.html

Arta de a fi nemernic

MOTTO : „M-am săturat de lichele. Daţi-mi o canalie.“ (VICTOR EFTIMlU)

Ecourile emisiunii „Milionarii de la miezul nopţii”, difuzată de Postul Naţional de Televiziune Antena 1, marţi, 16 septembrie 1997, nu numai că nu s-au stins, dar iată că se amplifică. Aproape toată lumea vorbeşte numai despre dialogul dintre Gheorghe Funar şi Adrian Păunescu, moderat de acest ziarist de mare curaj care e Marius Tucă. Dialog la care, se pare, aş fi avut şi eu o oarecare contribuţie, în toată ţara, a doua zi s-a înregistrat un val de înscrieri în P.R.M. - numai la Cluj, de pildă, au făcut coadă să se înscrie, în dimineaţa următoare, peste 250 de cetăţeni, chiar şi de etnie maghiară. În timpul dezbaterii, a existat, totuşi, un moment dificil, observat de prea puţini dintre telespectatori; pe la mijlocul emisiunii, scaunul pe care stăteam eu era cît pe-aci să se rupă, aşa, în mod inexplicabil. Noroc că mă ţin bine pe picioare şi am evitat o cădere care - indiferent de motivele ei - ar fi fost de un grotesc incontestabil. Şi pentru că era greu de schimbat scaunul în timpul transmisiei, am căutat să parez şi să bravez, reprimîndu-mi orice tendinţă de a mă relaxa, de a mă lăsa pe spătarul scaunului.
Nu mi-a fost uşor, pentru că e destul de neplăcut să stai încordat, aproape 2 ore. Ceea ce nu ştie lumea este însă altceva: fotoliul cu pricina îi era destinat lui... Gheorghe Funar! Printr-o complicată rotaţie a locului, datorită superstiţiei, sau obişnuinţei lui Adrian Păunescu de a sta el în partea stîngă, s-a ajuns la mutaţiile acestea. Evident că nu voi acuza pe nimeni de slăbirea intenţionată a scaunului, mai ales că toţi cei de la Antena 1 sînt oameni minunaţi, care nu se ocupă cu aşa ceva. Dar, cine poate şti? Îmi aduc aminte că în campania electorală din 1992, bunul meu amic acad. Eugen Mihăescu (fiul venerabilului dascăl N. Mihăescu) îmi mărturisea: „Trebuie să stau mereu lîngă Ion Iliescu. Închipuieţi că îi verific şi scaunul pe care se aşează la Televiziune, ca nu cumva să se rupă. Aşa se întîmplă şi în S.U.A. - fiecare echipă a unui candidat la Preşedinţie îşi împarte sarcinile, unele aparent minore, dar pe ansamblu foarte importante“. Şi încă un amănunt pe care marele public n-are de unde să-l ştie: aţi observat că Marius Tucă cerea mereu regiei să se intre în legătută şi cu un telespectator care să ne critice, să ne provoace. Ei, bine, i-a fost imposibil: din 30 de cetăţeni care izbutiseră să prindă legătura, toţi erau încîntaţi de emisiune. Este un procentaj de sută la sută? Este. Aş putea să povestesc multe despre acea noapte de pomină, care va rămîne în memoria românilor din două motive: eclipsa de Lună şi emisiunea despre naţionalism. Ferice de copiii care au fost concepuţi în acea noapte. Vorba lui Dimitrie Bolintineanu, reluată de Caragiale în titlul unei piese de teatru, „Ah, ce noapte furtunoasă!“. Neîndoielnic, scena cea mai gustată de telespectatori, dar şi de cei de pe platoul de filmare (văzuţi şi nevăzuţi) a fost aceea în care Gh. Funar, cu aerul lui grav, fără a i se clinti vreun muşchi pe faţă, a declarat: „Consulul general al Ungariei la Cluj-Napoca este un nemernic”. Au fost cîteva secunde de stupefacţie, după care toţi am izbucnit în rîs, iar corpul tehnic de pe margine chicotea pe la colţuri, cu mîna la gură. Într-adevăr, cuvîntul „nemernic” nu se prea uzitează în limbajul politic şi diplomatic. A auzi pe primarul Municipiului Cluj-Napoca decretînd pe consulul general al Ungariei în urbea pe care el o păstoreşte, drept „nemernic”, în văzul şi auzul a cel puţin 3 milioane de oameni - asta e o scenă rară, de-a dreptul antologică. După o asemenea pleoştire de pălărie pe ochi, eu, unul, dacă eram în locul acestui Bitay, ori Bitang, sau cum l-o mai fi chemînd, aş fi solicitat să fiu rechemat de la post. Dar consulul nu-i de capul lui, el e şeful Centralei de Spionaj ungureşti în inima Transilvaniei, cum o să plece, cînd a fost trimis cu o misiune precisă? Atunci mi-am adus aminte că pe un post de Televiziune mai fusese rostit cuvîntul cu pricina - era vorba despre refuzul lui Ion Cristoiu de a sta alături de Sorin Roşca Stănescu la o emisiune PRO TV, în care ar fi trebuit etalate amintiri de la „Viaţa Studenţească”. Avînd coloană vertebrală, Cristoiu i-a trimis o scrisoare lui Tatulici, prin care a rugat să se explice marelui public motivele pentru care nu poate sta alături de un nemernic ca Sorin Roşca Stănescu. Teribil cuvînt! Are rezonanţă metalică, de ghilotină! Nici un Dicţionar Explicativ nu îl înţelege în toată profunzimea lui. Numai un scormonitor de comori la rădăcinile semantice ale Limbii Române, cum a fost Constantin Noica, ar fi putut degaja, dintre straturile de pămînt şi apă, etimonul cuvîntului cu pricina. Personal, înclin să cred că „nemernic” înseamnă un om fără Dumnezeu, care nu merită nimic, nici un respect, nici măcar recunoaşterea calităţii de om, deci cineva nemerituos. Termenul nu e departe de „nevrednic”, sau „nevolnic”. Faptul că „nem“ înseamnă, în ungureşte „nu“ dă o semnificaţie aparte „nemernicului”. Oh, sfîntă şi binecuvîntată Limbă Română! Ce forţă magică ţi-a dat bunul Dumnezeu! Cum poţi tu, bunăoară, să sugerezi ticăitul scurgerii vremii în molcomul cuvînt „ceasornic”, care e ca o pereche de ceasuri la mîna unui soldat rus, fiindcă e vorba de un pleonasm - şi ceas, şi ornic înseamnă acelaşi lucru. Şi cîtă Istorie milenară se comprimă în cuvîntul „mulţumesc”, care vine de la urarea latină „multi anni irre”, adică „mulţi ani fericiţi” (mulţă mire)! Nu voi înceta niciodată, pînă la moarte, să mă minunez în faţa Limbii Române, care mi se pare cel mai bogat rezervor arheologic al Poporului Român, „limba e naţionalitatea” - spunea filozoful iluminist german Fichte. Mai spre zilele noastre, un român extraordinar, de prietenia căruia m-am bucurat - e vorba de Nichita Stănescu – şi care mi-a salutat entuziast cartea de debut, în 1977 (au trecut 20 de ani de atunci!), a făurit versul: „Patria mea este Limba Română“. Astăzi, un om de la care nu aşteptam nimic bun decît, fireşte, scînteierile de inteligenţă şi de cultură rară pe care noi, cei care am albit pe cărţi vechi, le detectăm imediat, face oficiul de apărător al Limbii Române. El se numeşte George Pruteanu, e membru al unui partid care îşi zice naţional (dar, în fond, e profund antinaţional) şi face exact ceea ce ar fi făcut Nichita Stănescu dacă ar mai fi trăit şi ar fi ajuns senator. Nu mai contează că l-am atacat dur pe Pruteanu, de cîteva ori, nu mai importă nici că m-a atacat şi el, într-o luptă disproporţionată, fiindcă el utiliza postul public de Televiziune - ceea ce ne adună de aceeaşi parte a baricadei, ca o „furtună divină”, este iubirea faţă de Limba Română. Pentru că vin astfel de momente în existenţa fiecărui Popor cînd clasa politică, personalităţile publice trebuie să opteze în chestiuni vitale. Iar atunci se aleg apele: de-o parte oamenii adevăraţi, de cealaltă parte nemernicii. Mă bucur că am cavalerismul de a trece peste toate mizeriile orgoliilor, de a uita că unii m-au pus la stîlpul infamiei, ani de zile, pentru ca astăzi să fie nevoiţi să ajungă la vorba mea dintîi, şi uite că îi felicit pe adversarii politici care, în ceasuri de răscruce, au adoptat singura poziţie corectă, raţională şi naţională. Multe dintre păcatele lui Nestor Bădiceanu s-au şters în clipa în care, sancţionînd linia greşită a P.N.Ţ.C.D.-ului, a votat împotriva ratificării Tratatului cu Ucraina (poate din pricina asta a şi fost schimbat din funcţia de vicelider al Grupului Parlamentar!). La fel, atitudini ferme şi cinstite, în probleme naţionale unde nu pot încăpea tranzacţiile, au avut şi alţi oameni, cu care am tot schimbat, de-a lungul ultimilor ani, săgeţi nu tocmai amicale: Octavian Paler, Niculae Cerveni, Corneliu Turianu, Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Ion Puiu şi mulţi alţii. Merg mai departe cu onestitatea şi voi recunoaşte că, în comparaţie cu iresponsabilitatea gravă a PNŢCD şi PNL în faţa tăvălugului UDMR-ist, o poziţie corectă împotriva iredentismului unguresc au avut Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu şi Petre Roman. Au ei alte păcate, pentru care i-am criticat de multe ori, dar nimeni nu poate face dovada că s-au aflat în cîrdăşie cu UDMR-ului, dimpotrivă. S-ar putea ca rîndurile acestea să-i surprindă pe unii cititori ai mei. Alţii chiar m-ar putea suspecta că vreau să întind o mînă taberei adverse. Le voi răspunde, tuturor, că în materie de „chestiune naţională“ eu nu am nici un fel de prejudecată, trec peste orice animozitate, peste orice vremelnică vanitate, şi-i judec pe oameni după raportarea lor la Popor. Iar Dumnezeu ne judecă pe toţi. Cine ştie, s-ar putea ca eu însumi să trec acum printr-un proces de limpezire şi maturizare. Noi nu trăim vremuri normale, dimpotrivă, iar împrejurările astea excepţionale, ca un fel de stare de război nedeclarată, ne silesc pe toţi să apelăm la substraturile cele mai adînci ale fiinţei. La urma urmei, n-avem decît o viaţă şi dacă nu vom reuşi să o punem în slujba binelui, a frumosului, a folosului obştesc, a concordiei dintre oamenii aceleiaşi Patrii şi aceleiaşi Umanităţi, atunci cînd va cădea cortina vom vedea cît de singuri şi pustii sîntem. Scriu toate aceste rînduri conştient că eu însumi am greşit şi am exagerat de atîtea ori, dar nu cu intenţie, şi nu fiindcă vreau să fiu un „bad guy” (un „tip rău”), fondul meu genetic, educaţional şi creştin fiind curat - ci tocmai pentru că de prea multe ori am rămas singur în faţa vrăjmaşilor Neamului Românesc şi a trebuit să ridic vocea pentru a mă face auzit. Astăzi, mulţi au ajuns să-mi dea dreptate, pe căi ocolite, proprii, şi e bine că s-au trezit cu puţin timp înainte de o nedorită explozie socială şi etnică. Dar ce grozav ar fi fost dacă toţi aceşti oameni, şi alţii ca ei, s-ar fi deşteptat la realitate mai curînd! Să nu fi observat ei tendinţele segregaţioniste şi şovine ale U.D.M.R.-ului? Să nu fi priceput ei ce urmăreşte Ucraina? Să nu fi înţeles ei că trupele române n-au ce căuta în Angola, Bosnia şi Albania? Într-un timp fulgerător de scurt, viaţa ne-a dat nouă dreptate: aceleaşi forţe politice care au votat transformarea Armatei Române într-un mozaic de trupe mercenare, expediindu-le departe de casă, cu mult fast şi gălăgie entuziastă, dar tot pe banii ţării, acum sînt nevoite să le retragă, în surdină, cu coada între picioare. Şi atunci de ce ne-ai mai făcut pe noi „bolşevici”, în plină şedinţă a Senatului, domnule ţărănist Voicu Glodeanu? Am pomenit de acest personaj pentru că datorită tensiunii create atunci, senatorul P.S.M. Mihail Lădariu, om tînăr, avea să moară de inimă, după numai două ore. Intoleranţa fundamentalismului ţărănist a făcut şi încă mai face victime. O structură biologică, ieşită din comun, i-a făcut pe unii ţărănişti să supravieţuiască talazurilor vieţii şi să ajungă la 80 de ani - cei mai firavi dintre ei s-au prăpădit în temniţele staliniste, sau ulterior. Nu-mi pare rău că supravieţuiesc aceşti bătrîni, dimpotrivă, le doresc sănătate, dar atrag atenţia, în mod public, că răutatea lor funciară produce cataclisme. Din victime, au devenit călăi. Şi asta nu e bine. Astăzi, aceşti oameni atît de izbiţi de valurile vieţii, au venit la cîrma României. E mai mare jalea. În vreme ce fălcile întunecate ale temniţei au mestecat şi au topit vieţile unor cărturari excepţionali, cum au fost Gh. Brătianu şi Mircea Vulcănescu, pe limanul salvării au fost azvîrliţi nişte oameni care, în imensa lor majoritate, sînt mediocri. Eu cînd îl văd şi cînd îl aud pe Ion Diaconescu, ce vorbeşte şi, mai ales, cum se exprimă şi se comportă, îmi pierd graiul. Mai mult ca sigur că în închisoare n-a putut să-şi facă o educaţie şi o brumă de cultură (deşi alţii au găsit soluţii, au învăţat limbi străine, poeme şi psalmi, ba de la preoţi, ba de la un Nichifor Crainic şi Radu Gyr) - dar între 1964 şi 1989, s-a scurs un sfert de veac, oare chiar n-a putut bătrînelul ăsta să înveţe nimic? Nu pretind să fie un om al Renaşterii, nici măcar un om cu o cultură medie, dar nici nu pot admite că în fruntea ţării (ca lider al principalului partid al Puterii) se află un pensionar care se prezintă într-un hal de nedescris, dînd dovadă de prezenţă de spirit doar în ceea ce priveşte căpătuirea propriilor rubedenii (nepoata la Camera Deputaţilor, bărbatul nepoatei ca director adjunct al S.I.E. etc.). În ultima clipă, aud că bătrînul Ion Diaconescu a avut o poziţie corectă şi patriotică în vizita întreprinsă la Moscova, ceea ce îi face cinste - dar n-ar putea fi la fel şi cu privire la terorismul unguresc din interiorul graniţelor României?
Efectele acestei proaste pregătiri a noilor conducători ai ţării se văd pretutindeni. Totul merge anapoda. Pentru a culca o ţară la pămînt nu-ţi trebuie nici un program, nici o strategie, pur şi simplu închizi, sau lichidezi ba uzine, ba complexe agro-zootehnice, ba zone turistice, ba spitale şi şcoli. Cel mai uşor e să distrugi. Piramidele, care încorporează munca a sute de mii de oameni şi sfidează timpul de 4 milenii, pot fi pulverizate în 4 secunde de un pilot care habar n-are cum îl cheamă, dar care are cala aeronavei burduşită cu bombe. Fiindcă bomdardament, şi nu altfel se numeşte distrugerea temeinică, cu metodă, a României. Cei care se încăpăţînează să prostească populaţia, pretextînd că asta ar fi... reformă, sînt nişte nemernici. Cei care au distrus baza alimentară a ţării, pentru a umple piaţa cu hrană de import, sînt nişte nemernici. Cei care au adus în stare de faliment mai toate întreprinderile ţării, pentru a fi date pomană unor aventurieri străini, sînt nişte nemernici. Şi tot nişte nemernici sînt javrele de presă care schelălăie după caravana Partidei Naţionale, dîndu-se la cai, să-i apuce de picioare: Sorin Roşca Stănescu şi, mai nou, progenitura lui ţigănească, pe nume Mircea Cuzino Stănescu, Radu Budeanu (fost secretar P.C.R. la „Lumea”, azi, năpîrlit şi huligan), Mihai Valentin Neagu, Dan Diaconescu, Adrian Ursu, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Stanca, Vasile Şelaru, Vladimir Alexe, Răzvan Savaliuc, Andrei Cornea, Cornel Nistorescu şi alte creaturi sinistre, care n-au nici o meserie, nici o ştiinţă de carte, iar dacă nu i-ar porcăi pe patrioţii români, contra-cost, ar fi leşinaţi de foame. La fel de nemernic este şi Victor Ciorbea. Faza ultimă în care a intrat ticăloşia acestui ins profund bolnav s-a văzut, cu ochiul liber, la Ţebea. Mai exact, atunci cînd i-a ameninţat, deschis, pe cei care nu sînt de acord cu ei: „Va fi vai şi-amar de cei care ne vor pune beţe-n roate!“ - cam aşa a strigat, cu o voce piţigăiată de spaima huiduielilor, nefericitul purtător al Ordinului Tumoarei. Unii s-au grăbit să mi reproşeze că n-am fost şi eu la Ţebea. Abia acum îmi dau seama că Dumnezeu mi-a dat gîndul cel bun şi de la Cluj m-am îndreptat direct spre Bucureşti, cu un popas de suflet la mormîntul lui Lucian Blaga, din Lancrăm. Îşi poate imagina cineva ce situaţie explozivă s-ar fi născut din prezenţa mea la Ţebea, pe de o parte, şi ameninţările inconştiente ale lui Victor Ciorbea, care au produs, oricum, o mare fierbere populară? Eu cred că cei peste 25.000 de participanţi ar fi luat cu asalt estrada improvizată, iar în năvala lor bietul handicapat, care se joacă cu focul, ar fi fost linşat. Îmi e şi groază să mă gîndesc la o asemenea eventualitate. Poate şi pentru faptul că nu suport nici un fel de violenţă fizică. Dar nemernici sînt şi la postul public de Televiziune (a nu se mai numi „naţional”, fiindcă este evident că avem de-a face cu o oficină „antinaţională”). De cînd au ocupat, printr-un Comando Sörös, Televiziunea Română, repezentanţii Puterii instalaţi prin fraudă şi minciună practică o politică de intoxicare, dezinformare şi îndobitocire a populaţiei. Banda de terorişti de la TVR minte în faţă un Popor întreg. Pur şi simplu îţi stă mintea-n loc cînd vezi cum e trasă pe sfoară o ţară întreagă, cum se prezintă albul drept negru şi viceversa, cum sînt vînaţi oamenii care nu s-au lăsat încălecaţi de actuala Putere. Dacă s-a ajuns pînă aici, atunci orice fărădelege e posibilă! A nu sufla o vorbă despre cristalizarea Opoziţiei, despre evenimentele din ultimele zile, despre activitatea unui partid parlamentar ca P.R.M., despre valul nemulţumirilor populare - iată rodul unor minţi bolnave, pe care lumea le va anihila foarte curînd. Am vorbit despre coagularea forţelor din Opoziţie. Ea este un proces natural şi firesc. N-am trufia de a crede că eu aş fi fost acela care l-a declanşat. Pur şi simplu filialele noastre din aproape 30 de judeţe ale ţării, precum şi cea din Capitală, au încheiat înţelegeri, acorduri şi protocoale. Presiunea vine de jos în sus. Pretutindeni unde ne-am deplasat în ultimele luni - în judeţele Constanţa, Braşov, Cluj - lumea ne trage, efectiv, de mînecă şi ne imploră să facem ceva, să scăpăm ţara de bestiile care o pregătesc de înmormîntare. Fiindcă asta se întîmplă, cu adevărat: România moare, rapid, galopant. Este pentru prima oară cînd am convingerea că orice explicaţie, orice argument şi orice justificare am invoca noi, politicienii din Opoziţie (de genul „pîrghiile Puterii şi ale deciziei nu sînt la noi“) – nu mai sînt acceptate de populaţie. „De ce v-am trimis în Parlament? Nu mă interesează nici o scuză, atacaţi-i în bîrlog, aruncaţi-i pe fereastră, fiindcă altfel vom da buzna noi peste ei şi va fi dezastru!“ Cam aşa ni se spune. E limpede că populaţia a intrat într-o nouă etapă. „Pasărea furtunii“ bate, ameninţătoare, din aripi. Atunci cînd foametea şi bolile fac ravagii, cuvintele nu-şi mai au rostul. Oamenii aşteaptă momentul să iasă în stradă şi să se răfuiască cu asasinii care i-au adus în halul acesta de degradare. Foametea, disperarea că nu mai au ce da de mîncare la copii, sînt „agenţi secreţi“ extraordinar de periculoşi. Nu-i depistează nimeni – nu-i prinde nimeni. Între explozia socială care se arată la orizont şi iresponsabila Putere care şi-o caută cu lumînarea se află, ca o barieră, ca un zid sonic, cuvîntul-cheie, descărcător de energie şi de adrenalină: nemernic. Da, România are un Guvern nemernic, cu mult mai abominabil decît toate Guvernele comuniste la un loc. Da, România are un Parlament nemernic, terorizat şi călcat în picioare de rinocerii coaliţiei majoritare, care intimidează orice iniţiativă nu numai a partidelor parlamentare patriotice - P.R.M., P.D.S.R., P.U.N.R. - ci şi opiniile diferite ale unor parlamentari ai ei. În calea bolboroselilor acestor vulcani noroioşi, care au umplut ţara de miasmele unei mocirle tot mai greu de suportat, în care noua clasa conducătoare minte, fură, şantajează şi sfidează populaţia, trebuie să se aşeze redutele unei Opoziţii sănătoase. Fiindcă este mai presus de orice dubiu că nici un partid nu poate, de unul singur, să schimbe faţa ţării. Din păcate, principala frînă în calea unificării Opoziţiei o constituie actualul preşedinte al P.U.N.R., Valeriu Tabără. Nu-l cunosc pe acest domn, decît superficial. Îmi aduc aminte că, în august 1995, l-am prins cu o minciună incredibilă: mă aflam în vizită la Uzina Rulmentul, din Braşov, invitat de sindicate şi muncitori, gazdele mi s-au plîns că unitatea lor se îndreaptă spre desfiinţare, din lipsă de finanţare şi comenzi, arătîndu-mi chiar o adresă oficială a ministrului Agriculturii, prin care se cerea importarea a... 270.000 de tractoare, necesare României. I-am telefonat lui Valeriu Tabără, care, la început, a negat cu seninătate. Atunci cînd i-am citit textul propriei sale adrese, cu numărul de înregistrare şi tot tacîmul, individul a dat din colţ în colţ. Zilele trecute, unii fruntaşi peunerişti din Cluj mi-au spus că actuala Putere îl are la mînă pe Tabără cu mai multe fărădelegi, aşa că îl joacă pe degete. Încă n-am dovezi, nu mă pronunţ. Dar un lucru ştiu, cu siguranţă: Valeriu Tabără e măcinat de ambiţii uriaşe, care se transformă într-o antipatie devastatoare faţă de cei care sînt mai populari decît el. Aşa l-a săpat (împreună cu Ioan Gavra) pe Gheorghe Funar, ajungînd preşedintele unui partid pe care s-a jurat să-l facă din cal - măgar, şi din măgar - popîndău. Martor îmi e bunul Dumnezeu că eu i-am întins o mînă lui Valeriu Tabără, în mai multe rînduri, şi n-am nutrit niciodată vreun gînd de dominare asupra lui, sau de subordonare a P.U.N.R.-ului - partid pe care l-am apărat de sute de ori şi căruia i-am găzduit un mare număr de texte, mai ales din partea parlamentarilor lui, cunoscut fiind faptul că respectiva formaţiune politică n-a avut şi nu are presă proprie. Prima figură de „dezertor” mi-a făcut-o dl. Tabără cu ocazia întîiului Miting şi Marş de Protest, din Capitală. Invitat să ia parte şi el, alături de parlamentarii P.U.N.R., omul a venit în Piaţa Revoluţiei, a stat două minute, a auzit că lumea scandează „Vadim! Vadim!”, după care a strîmbat din nas, s-a întors pe călcîie şi a dispărut ca un pieton obişnuit. Atunci mi-am dat seama că avem de-a face cu un monstru de orgoliu. El credea că participă la o adunare a surdo-muţilor, dar, ce surpriză, surdo-muţii scandau versuri pentru un lider politic, altul decît Tabără! La al doilea Miting şi Marş de Protest, Valerică nici n-a mai semnat de prezenţă, ce treabă avea el cu drama populaţiei? În fine, sosit la Cluj-Napoca în seara zilei de 12 septembrie, peste 70.000 de oameni mi-au făcut o primire triumfală. Nu-i vina mea şi n-au făcut nici un efort special pentru asta. În vălmăşeala creată, în care am dat autografe la sute şi sute de oameni, pe tot felul de hîrtii şi tipărituri - de la tichete de tramvai pînă la bancnote de 5.000 de lei, de la carnete de student pînă la Biblii - habar n-am avut că undeva, în mulţimea înghesuită pe treptele Teatrului, meschin şi pizmaş, se pierdea în anonimat acelaşi Valeriu Tabără. Ce-o fi fost în sufletul lui de slugă, încerc să-mi imaginez. Fiecare scandare a mulţimii pentru Vadim şi Funar reprezenta o picătură de apă pe inima lui de carbid, care sfîrîia şi scotea un fumuleţ astmatic, cu miros pe cît de sulfuros, pe atît de înecăcios. Tocmai el să păţească una ca asta, în fieful partidului al cărui preşedinte este! Să nu se găsească nimeni care să strige, măcar de două ori, simbolic, numele lui?! Nu s-a găsit. Păcat. La cina oferită de primarul Municipiului, în frumoasa Grădină de Vară a Casei Universitarilor, a venit toată lumea, inclusiv consilierii liberali şi ţărănişti, care nu ne prea agreau - numai Valeriu Tabără n-a venit. Cine ştie prin ce şopron îşi lingea rănile. Evenimentele au evoluat, după cum se ştie. La stăruinţa Sabinei Funar, în aceeaşi noapte aveam să mă duc pe Dealul Cetăţuie, unde m-am împăcat şi m-am îmbrăţişat cu Adrian Păunescu, iar amîndoi am hotărît, împreună cu Gh. Funar, să răspundem chemărilor tot mai insistente ale milioanelor de români, să trecem peste orice supărare veche şi neimportantă, pentru a sluji degrabă Interesul Naţional. Dl. Valeriu Tabără îi reproşează d-lui Gh. Funar că nu s-a consultat cu conducerea partidului, dar vin şi îl întreb: unde era conducerea partidului în acea seară? De ce nu ni s-a alăturat în acel moment înălţător, cînd corul bărbaţilor falnici, din Finteuşul Mare, în saricile lor miţoase, maramureşene, şi cu portretul lui Avram Iancu prins în panglică Tricoloră, la piept, a revărsat peste străbuna vatră a Clujului acordurile unei orgi dumnezeieşti, de imnuri creştine şi muzici naţionale? Din Tabăra noastră românească, aţi ghicit, lipsea tocmai Tabără! E cea mai imprevizibilă şi mai nestatornică Tabără pe care am văzut-o în viaţa mea. Şi acum vin declaraţiile, răbufnirea trufiei rănite a filfizonului de provincie, care nu mai e vioara-ntîi la balul comunal! Mamă-mamă, ce focuri încrucişate! Ce clocotire de salivă, luată drept lavă vulcanică! În mai multe rînduri dl. Valeriu Tabără afirmă despre mine: „Liderul P.R.M. este în eroare cu anumite lucruri”, şi că „face politica Ardealului de dragul politicii”. Aşa e, dragă Tabără, sînt în eroare, de pildă, cu tine - fiindcă eşti un lucru insignifiant şi am avut naivitatea să cred că cel care a devenit preşedintele Partidului UNITĂŢII Naţionale Române se poate uni cu românii, pe cînd tu, în realitate, eşti un factor dizolvant. Cît despre „politica Ardealului”, pe care o fac „de dragul politicii”, eşti cel puţin dereglat psihic, sau ticălos - pe vremea cînd eu scriam mii de pagini închinate Ardealului şi mă băteam cu cenzura, alături de Eugen Barbu şi Mircea Muşat, expediind documentare traduse în engleză şi germană, la publicaţiile din Occident, dintre care unul a fost oprit de Securitate în vara anului 1989 - tu mulgeai vaca electric, pe la vreun C.A.P. din Banat, şi făceai pe propagandistul politruk. Îndrăzneşti să bălăcăreşti lupta susţinută, pe care am dus-o vreme de peste 25 de ani, în condiţii de cenzură draconică, pentru publicarea unor cărţi fundamentale, cum sînt, de pildă, Tratatul „1848 la români”, de Cornelia Bodea, şi „Dacia Preistorică” de Nicolae Densuşianu? Ele au apărut datorită mie, d-le Tabără, aşa să ştii! Intrigant şi pizmaş, Tabără mai declară presei că el „cunoaşte necazul unor deputaţi P.R.M.“, în sensul că nu toţi parlamentarii P.R.M. sînt de acord cu iniţiativele propriului lider. După care scapă rău caii şi mă acuză că aş vrea să intru în P.U.N.R. pe uşa din spate! De fapt, cel care a sărit pîrleazul şi s-a amestecat în partidul celălalt este chiar Tabără, care vrea să bage zîzanie între mine şi parlamentarii P.R.M. Nu ascund că eu sînt un om mai dur, că aplic o disciplină de fier şi am exigenţe extrem de mari faţă de oamenii cu care lucrez şi eu însumi nu mă cruţ deloc, dar poate că tocmai acesta e secretul omogenităţii şi ascensiunii partidului pe care îl conduc. I se plîng lui Tabără unii deputaţi ai noştri? De ce oare? Că au intrat în Parlament în primul rînd datorită muncii şi luptei mele dramatice, care îmi ruinează sănătatea şi m-a pricopsit cu un diabet din ce în ce mai supărător ? Atunci n-au decît să plece unde vor vedea cu ochii, eu n-am nici o obligaţie faţă de nimeni, decît faţă de Poporul meu. Vorba lui Nicolae Iorga, despre Partidul Naţional Democrat, pe care îl înfiinţase: „Pe mine partidul mai mult mă încurcă!”. Îşi dă seama acest Tabără cum ar arăta P.R.M. dacă eu l-aş conduce aşa cum conduce el P.U.N.R., ca „şarpele monetar”, trecînd de pe stìnga pe dreapta şi anunţînd alianţe cu forţe care au decedat deja, dar şi cu altele care fac, pe faţă, o politică antinaţională? Şi aici, ajungem la a doua chestiune: intrarea prin spate în P.U.N.R. Măi, Tabără, eu te-am ştiut numai lichea, dar nu şi idiot. Pentru că idiot se cheamă cineva care poate afirma că liderul unui partid de 10%, aflat în plină ascensiune, n-are altă treabă decît să intre (pe scara de serviciu, nu-i aşa?) într-un partid pe care tu şi Gavra l-aţi fi prăbuşit sub pragul de 3% şi care, în mod sigur, nu are cum să mai intre în viitorul Parlament! În loc să-mi mulţumeşti pentru numeroasele texte ale parlamentarilor P.U.N.R. (Petre Ţurlea, Costică Ciurtin, Justin Tambozi ş.a.) pe care le-am publicat, absolut dezinteresat şi din solidaritate românească, matale vii cu insulta asta stupidă, care arată ce-ţi poate pielea. „Problemele Ardealului nu pot fi rezolvate numai din gură” - mai debitează modestul intelect al lui Tabără, ceea ce sună ridicol şi mă trimite cu gîndul la acea faimoasă lozincă publicată de „Scînteia“, prin anii ’70, pentru creşterea productivităţii muncii: „Mai încet cu gura, mai iute cu mîna!“ Într-o altă declaraţie, ex-ministrul Agriculturii zice că el promovează un „naţionalism de calitate”. Aici, n-avem cum să-l ajutăm: dacă n-are şi cantitate, n-a făcut nici o brînză, fiindcă politica se face pe voturi, aşa cum fotbalul e pe goluri. O altă bazaconie a slobozit sîmbătă, la Tîrgu-Mureş: cică dacă ar veni forţele de stìnga la Putere, atunci s-ar produce... bulgarizarea României! Evident că e o inepţie, dar de ce nu zice el nimic despre... albanizarea către care îndreaptă ţara „monstruoasa coaliţie“?! Am să închei aici „capitolul Tabără“. Omul e abisal, ar vrea să fie şi el naţionalist, aşa cum sînt milioane şi milioane de români, mai ales în Ardeal, dar adevărata lui vocaţie e de carierist. Poate el să uite ce bine trăia, ca un paşă, cu maşină la scară, cu aghiotant S.P.P., cu mese-ntinse şi făclii aprinse, cu voiajuri prin străinătate?! Normal că îl trage aţa să ajungă din nou ministru, indiferent în ce formulă politică. Aş vrea să fiu bine înţeles de către cititorii mei, dintre care mulţi sînt membri sau simpatizanţi ai P.U.N.R.: nu m-am amestecat niciodată în viaţa altui partid, n-am încurajat evadarea nici unui parlamentar de la alte formaţiuni către P.R.M., am dat tuturor respectul cuvenit, pe acest Tabără chiar l-am lăudat la Antena 1 pentru unele lucruri bune pe care se aude că le-ar fi făcut pe cînd era membru al Guvernului Văcăroiu - dar de data asta s-a depăşit măsura. Teleghidat să-l înlăture pe Funar, s-a întins mai mult decît îi este plapuma şi a crezut că mă poate înlătura şi pe mine. E cam mult pentru un pigmeu politic. Populaţia are acum datele problemei - cine vrea, cu adevărat, alianţa tuturor forţelor naţionale şi cine se opune. Asta e ecuaţia. Pentru poziţia lui trădătoare, nu mă sfiesc să-l numesc pe Valeriu Tabără nemernic. Pentru mine, între el şi Tökeş Laszlo nu mai e nici o deosebire. Amîndoi se luptă din răsputeri pentru amplificarea „războiului româno-român”. Din păcate, situaţia cea mai delicată o are Gh. Funar. Tocmai pentru că ţin enorm la acest om curat şi cinstit, voi încheia polemica aici. I-am dat însă cîteva „subţirele” la fund acestui Tabără, fiindcă nu-mi place să rămîn dator. Să-l ferească însă Dumnezeu să-i dedic eu un pamflet, că n-o să mai ştie unde să se ascundă, de ruşinea lumii, probabil o să-şi pună pălăria verde a lui Attila Veresztoy, o să înhaţe şi mătura pe care călăreşte Alina Mungiu-Pippidi şi se va pitula într-un lan de rapiţă, ca orice japiţă, pe post de sperietoare de ciori. N-ai ştiut să fii om, Tabără, ai scuipat mîna care ţi s-a întins. Pentru mine, eşti la fel de mort ca şi celălalt trădător infiltrat în conducerea P.U.N.R., Radu Ciontea. N-aveţi decît să vă luaţi de mînă şi să vă aruncaţi în prăpastie. Este, într-adevăr, o artă să fii nemernic. Cînd toată lumea vede ceva, tu să o minţi în faţă, cum că e altceva. Cînd toată lumea cere înfrăţirea românilor, tu să-i dezbini şi să fii zguduit de ifose bolnave. Dacă n-ar fi Interesul Naţional în joc, n-aş fi stricat cerneala pe acest Tabără, care e un individ insipid, inodor şi incolor. Dar, în faţa ofensivei hungariste fără precedent, încurajată de ţărăniştii şi liberalii căpiaţi de pofta de a-şi păstra privilegiile Puterii, eu nu mă mai împiedic de cioturi. În clipa în care mă pregăteam să pun punct acestei filipice, mai exact joi seara, Antena 1 a difuzat, parcă în replică, o emisiune avîndu-i ca invitaţi pe Valeriu Tabără şi Teodor Meleşcanu. Adică pe cei care fug ca dracul de tămîie de Partidul România Mare, se feresc pînă să-mi şi pronunţe numele. Ei se cred mari politicieni, diplomaţi, echilibraţi, care vor fi imediat îmbrăţişaţi de Europa, pupaţi pe frunte şi daţi ca exemplu. Inepţiile şi platitudinile pe care le-au debitat ei, cu aerul că suferă adînc pentru soarta ţării, n-au reuşit să păcălească pe nimeni. Vreo 5-6 dintre telespectatorii care nu reuşiseră să adoarmă - deşi de-a lungul şi de-a latul ţării se auzea un troznet prelung de maxilare care cască şi de oase care se întind a lehamite - au dat telefon şi i-au cam băgat în corzi. Dacă aş fi fost un simplu cetăţean, le-aş fi pus o singură întrebare: cum se face că, de 7 ani, de cînd se află-n treabă prin politică şi consumă miliarde de lei de căciulă, niciodată, dar niciodată, nici o mulţime de oameni nu i-a aclamat, nicăieri, să auzim şi noi că se strigă „Ta-bă-ră! Ta-bă-ră!” (cu accentul pe ultimul ă, normal) sau „Me-leş-ca-nu ! Me-leş-ca-nu!“?! Au ei vreo popularitate printre oameni? Sau consideră că aşa ceva n-ar fi un indicator al valorii unui om politic? Referitor la emisiune, ţin să remarc prezenţa îmbîcsită a acestui Tabără: cu faţa lui pergamentoasă, de bătrînă din fundul Asiei, cu epoleţi eterni de păr şi mătreaţă pe umeri, cu bravada că şi el e moţ (mai ştim noi pe unul), dar e şi bănăţean, şi ardelean, şi european etc., acest sărman „rătăcit” prin politică a dat măsura luptei cîinoase care se dă în el. Mai exact spus, el ar vrea să fie naţionalist şi ferm, dar trage cu coada vicleană a ochiului şi spre ce zic alţii, ca nu care cumva să i se închidă uşa în nas la intrarea în viitorul Parlament şi în viitorul Guvern. Am reţinut şi o expresie antologică, de Gîgă: „În Bucureşti, limba ţigănească e cea mai numeroasă” (?!). Încă nu-mi este clar dacă pe acest mărunt vorbete de provincie îl cheamă Tabără sau Tarabă. Fiindcă mintea lui funcţionează după principiul „trocului în natură” - distruge P.U.N.R.-ul, capătă şi el ceva, vreun os de ros. Alături de el a stat cel pe care nu mă sfiesc să-l numesc nemernicul nr. 1 al politicii româneşti actuale, Teodor Meleşcanu. „Jurnalul Naţional”, de sîmbătă, relatează că, la sosirea în studioul Antenei 1, acest „spărgător” de profesie, cu urechile lui ca nişte căşti de cosmonaut, a întrebat, febril: „Ei, ce mai scrie presa despre mine?”. În zilele din urmă, deşi nu-l bagă nimeni în seamă, s-a lansat şi el în tot felul de declaraţii belicoase, în sensul că venirea la Putere a P.D.S.R.-P.R.M.-P.S.M.-P.U.N.R. (Funar) ar împinge România la periferia Europei etc. Cîtă vreme aceleaşi forţe şi aceiaşi oameni l-au sprijinit pe el să fie ministru de Externe al României, ajutîndu-l să nu cadă, la vreo 10 Moţiuni ale Opoziţiei de atunci, în vreme ce el colinda toată lumea, fuma trabucuri de 6 dolari bucata (cca 50.000 de lei, o jumătate de pensie!) şi bişniţărea posturile Ministerului de Externe, împreună cu nevastă-sa, ei, da, era bine, nu mai eram la periferia Europei! Imediat cum n-a mai fost la Putere, fostul colonel Meleşcanu a primit ordin să spargă P.D.S.R.-ul în două, ceea ce nu i-a prea reuşit (nu l-au urmat decît vreo 5% din oamenii acestei formaţiuni). Dar, gestul contează! Şi gîdilarea prostatei! Mai pe înţelesul tuturor, nnişte ţigănci cu ghioc şi cu cositor pe plita încinsă i-au băgat lui Meleşcanu, în capul ăla minuscul, de clovn bătrîn, înfipt în vîrful unei prăjini de trup disproporţionat, cum că el va fi viitorul preşedinte al României. Şi de-atunci, nu se mai înţelege nimeni cu el, de inimă rea i-a sucombat şi căţeaua prin cele străinătăţi. Drama acestui Meleşcanu e alta: toată bruma lui de reclamă, acumulată pe vremea cînd era şef al diplomaţiei, zîmbea şi strîngea mîini, se risipeşte ca spuma berii Azuga atunci cînd deschide gura şi încearcă să vorbească. Am zis că „încearcă“, fiindcă el nu vorbeşte, ci se poticneşte, se screme, semnalizează din capul ăla ca o castană coaptă-n sobă, sau mai degrabă ca un sufertaş, cum că se uită în stînga, dar gura i-o apucă, şmechereşte, spre dreapta, iar atunci cînd izbuteşte să aşeze, în şir indian (aoleo, n-o fi ţigan?) cîteva fraze, ele fac parte din clişeele „limbii de plexiglas” a diplomaţiei din anii ’60. Meleşcanu este un „Haplea în chiloţi“ al politicii româneşti. Eu, cînd îl văd, rîd ca un cocoşat. Dragă Meleşcanu, ai putea să înflăcărezi un stadion de 30.000 de oameni, să-i aduci pe spectatori pe culmile entuziasmului şi ale iubirii? Fireşte că n-ai putea, tu nu eşti un om de ieşit la aer liber, la serbări populare - tu eşti fiul intrigii şi al şuşotelii prin unghere. Numai în aparenţă stilat şi diplomatic, acest Meo Teleşcanu e plin de venin şi pîndeşte momentul cînd poate plăti o poliţă. Ce şi cît înţelege el din problema reală a Ardealului (pe care n-am inventat-o eu!) reiese şi din acuzaţia că aş fi scos de la naftalină (?!) proiectul de autonomie elaborat de Csapo Jozsef. De la naftalină a ieşit însă chiar el, Meleşcanu. Documentul cu pricina eu abia acum două săptămîni l-am aflat, ca dovadă că U.D.M.R.-ul îl ţinea bine ascuns, la păstrare, pentru vreo conjunctură ceva mai favorabilă. Dar, vedeţi canalia? Nu îl judecă pe Csapo, ci pe mine! Pentru acest politician stupid şi necinstit, pe nume Meleşcanu (se dă şi ăsta ardelean), importantă nu e crima de lez-naţiune a U.D.M.R.-ului, ci demascarea ei de către mine, care, cică, vin cu o vechitură. Dar tu ştiai de „bomba“ asta cu explozie întîrziată, Meleşcane? Ea a fost făcută pe vremea cînd te lăfăiai în fotoliul de ministru de Externe şi încercai să mă convingi, telefonic, ce minunat ar fi dacă aş accepta introducerea Recomandării 1201 (integrală!) în Tratatul dintre România şi Ungaria. Acelaşi caraghios mai zice că „problema naţională distrage atenţia de la chestiunile de fond“ (?!) Ăsta ori e imbecil, ori e vînzător. Dacă nici problema naţională nu e o „chestiune de fond“, atunci ce mai e important într-o ţară unde se încearcă ruperea unei provincii istorice? Acest Meleşcanu se crede echilibrat nevoie mare, raţional, cu discernămînt, dar e prostuţ ca noaptea, toată activitatea lui de-o viaţă nu face cît un pamflet al meu. Ce jocuri faci tu, maratonist african, şi cine te plăteşte? Nu-mi iese din cap aberaţia pe care a rostit-o el, cu acelaşi aer căznit, de om care se bălăngăne de 7 ori pe zi pînă zice „Păi“: cică el cînd spune naţionalism se gîndeşte la capitalul autohton (?!). Bravo, Teo, treci în banca ta, e suficient pentru azi, ai nota 2. Pentru mîine să faci o compunere pe tema dată de Gh. Funar, telefonic: n-ai mustrări de conştiinţă pentru faptul că ai fost artizanul principal al ruşinosului Tratat cu Ungaria, din vintrele căruia ţîşneşc acum toate mizeriile paranoiei udemeriste? Şi de ce oare n-ai mai participat la nici o şedinţă a Senatului, de 3 luni? Şi încă ceva: pe cine mai reprezinţi matale în delegaţia permanentă a României, la Strasbourg? Ori poate, alături de Laszlo Tökeş, faci parte dintre cei doi şefi de partide care sînt spioni, după cum l-a luat gura pe dinainte pe Adrian Severin? În orice caz, lumea a tras o concluzie, privindu-i pe cei doi foşti miniştri plini ai Guvernului Văcăroiu: aşa cum stăteau alături, şireţi şi cu zîmbete false, încercînd să pară altceva decît au fost vreme de 4 ani, păreau nişte martori mincinoşi într-un proces de viol. Mie, unul, mi-a fost milă de ei. Amîndoi sînt nişte trădători ai partidelor care i-au făcut miniştri şi i-au adus în situaţia de a fi luaţi în seamă. Amîndoi se gratulau cu tituratura de „dom’ preşedinte”, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la „scărpinarea porcului pe burtă” de care scria Tudor Arghezi. Nu îmi este însă prea clar ce vor face ei dacă voi ajunge eu preşedintele ţării - vor rămîne în România sau vor emigra? Pentru astăzi, cam atît despre nemernici. De care nu duc lipsă nici Puterea, nici Opoziţia. Şi nemernicii lor, şi nemernicii noştri vor fi daţi la o parte şi prăvăliţi în şanţ fără milă. Pentru că nu vreau ca ungurii să facă în România ceea ce făceau egiptenii antici cu duşmanii lor, după cum povesteşte o inscripţie de pe vremea regelui Pepi Miriri I: „Această oştire merse în pace - intră nesupărată în Ţara Hirishaiţilor. Această oştire merse în pace; pradă Ţara Hirishaiţilor. Această oştire merse în pace: le tăie toate livezile de smochini şi toate viile. Această oştire merse în pace: puse foc la toate casele lor. Această oştire merse în pace: le măcelări soldaţii, puzderie. Această oştire merse în pace: le luă bărbaţii, femeile şi copiii, cu nemiluita. Iar de acest lucru, mai mult ca de oricare altul, foarte mult se bucură Măria Sa“. Cine e Măria Sa, în cazul României pîrjolite, îngenuncheate şi înfometate? Conspiraţia asta diabolică, a C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., biciuită de la spate de F.M.I. şi Banca Mondială. Ajunge!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 26 septembrie 1997 )

http://www.ziarultricolorul.ro/pentru-improspatarea-memoriei/arta-de-a-fi-nemernic.html

Negru de supărare - PAZVANTE CHIORUL ERA SĂ FIE LUAT CU TARGA…

 

Luni seara, după întîlnirea cu activul PDL, Traian Băsescu nici nu se mai putea ţine pe picioare. După ce de-a lungul zilei consumase alcool în cantităţi mici, dar dese, discuţiile cu pedeliştii i-au provocat mari dureri de cap care, aproape de miezul nopţii, l-au pus la pămînt. Sursele noastre din SPP spun că Pacientul Naţiunii nu a avut puterea să se ţină pe picioare nici măcar pentru a traversa curtea interioară dintre cele două vile (Vila Lac 1 şi Vila Lac 2), un drum simplu, ce poate fi făcut în aproximativ 3 minute de mers la pas. Cînd l-au văzut cît de dărîmat arăta, SPP-iştii au chemat o maşină, care a ieşit cu Băsescu în strada principală, pe poarta de la Vila Lac 1, şi a reintrat pe poarta de la Vila Lac 2, scpul fiind acela de a-l lăsa la uşa din faţă a bîrlogului în care boleşte. Aici, dus mai mult pe braţe în dormitor, de SPP-işti, Traian Băsescu a căzut lat în cîteva minute, sub efectul unor puternice calmante injectate de medicii de serviciu.

http://tricolorul.wordpress.com/2011/02/16/negru-de-suparare/

De ce n-a mai apărut Traian Băsescu la Conferinţa de Presă de vineri seara? ERA S-O MIERLEASCĂ…

Deplasarea de vineri a lui Traian Băsescu la Bruxelles, la reuniunea Consiliului European, a constituit un nou eşec răsunător al acestuia în planul imaginii publice. Toată ziua de vineri, Dictachiorul s-a străduit din răsputeri să arate opiniei publice româneşti că este un preşedinte care participă activ la deciziile majore ale Uniunii Europene, adică tocmai ce nu poate face din poziţia de simplu Chiriaş la Cotroceni. Mai bine de 3 ore, cei interesaţi de evenimentele de la Bruxelles l-au aşteptat pe Traian Băsescu să apară la o Conferinţă de Presă în direct, în care să vorbească despre eveniment. Anunţată pentru 19,30, la 22,30 aceasta se lăsa încă aşteptată. O oră, două, trei… Pînă la Paştele Cailor. Motivul a fost unul foarte simplu şi denotă diletantismul celor aflaţi în subordinea lui Traian Băsescu. Conform procedurilor statuate în înaltul for european, departamentele de imagine ale şefilor de stat şi de guvern prezenţi la Consiliu trebuie să anunţe timpul de desfăşurare a întîlnirii cu ziariştii, pentru ca acesta să fie rezervat la sala de la Centrul de Presă. Atunci cînd s-a trezit Valeriu Turcan să facă demersul, timpul deja anunţat fusese ocupat, fiind programată o altă delegaţie, ceea ce a dus la enervarea peste măsură a Chiriaşului de la Cotroceni. El a fost nevoit să improvizeze ceva, la botul calului, prin declaraţii acordate ziariştilor români pe holuri sau prin diverse unghere întunecoase, total contraindicate pentru temele respective.

Acest rateu i-a declanşat lui Traian Băsescu o alarmantă criză de tahicardie, combinată cu o mare durere de cap. Sursele noastre spun că, în jurul orelor 21, datorită crizei, Băsescu a fost transportat, de urgenţă, la apartamentul pe care îl ocupa la Hotelul Marriott din Bruxelles şi mai bine de 3 ore a zăcut în pat, supravegheat de medicul SPP care efectuase cu el deplasarea, precum şi de Aliodor Manolea, care îi tot administra de zor frecţiile magnetice, pentru care îi umflă o groază de bani. Pacientului Naţiunii i-a fost atît de rău, încît, în primele momente, cei din delegaţie au fost anunţaţi că întoarcerea în ţară se amînă pentru sîmbătă dimineaţă. La un moment dat, medicul SPP şi-a pus chiar problema internării Pacientului la un spital din Bruxelles, dar Chiorul a refuzat. Pînă la urmă, medicul SPP, fiind în legătură telefonică cu alţi medici SPP, aflaţi în ţară, precum şi cu cardiologul de la Spitalul SRI din Baloteşti, care veghează de 3 săptămîni la tahicardia prezidenţială, a reuşit să îl pună pe picioare. A urmat îmbarcarea în avion, iar Muribundul a ajuns la Bucureşti cam pe la orele 4 ale dimineţii de sîmbătă.

Problemele medicale au continuat şi toată dimineaţa zilei de sîmbătă. Abia după orele 14, Piratul a dat semne că şi-a mai revenit, cît de cît. Obsedat că nu a reuşit să susţină declaraţia, în direct, de la Bruxelles, Chiorul şi-a aranjat sîmbătă după-amiază, la orele 17, o întrevedere la Cotroceni cu delegaţia FMI şi cu cea a Băncii Mondiale, în speranţa că va fi băgat în seamă de presă.

Este incredibil cum Traian Băsescu jonglează, minţind şi manipulînd pe toată lumea, ignorînd chiar propria stare de sănătate de dragul banilor şi al Puterii. N-am mai pomenit un individ atît de viclean.

http://tricolorul.wordpress.com/2011/02/07/de-ce-n-a-mai-aparut-traian-basescu-la-conferinta-de-presa-de-vineri-seara-era-s-o-mierleasca/

Acum se-arată pricina: Serviciul de Telecomunicaţii Speciale are, în 2010, de două ori mai mulţi bani decît bugetul Ministerului Comunicaţiilor

Cea mai importantă majorare financiară în rîndul Serviciilor Secrete, cuprinsă în propunerea de Buget pentru 2010, este remarcată la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS). Adică Serviciul Secret care, în noaptea de 6 spre 7 decembrie 2009, a manipulat rezultatul alegerilor prezidenţiale. Acest Serviciu Special (secret prin natura operaţiunilor şi activităţii desfăşurate) a primit de două ori mai mulţi bani decît Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale, structura guvernamentală care se ocupă cu coordonarea întregii societăţi informaţionale la nivel naţional! Răsplata pentru aportul consistent la fraudarea alegerilor de către STS, în favoarea Dictachiorului Băsescu, înseamnă, în termeni reali, o majorare faţă de anul trecut a bugetului alocat cu 40% şi este cea mai spectaculoasă majorare a unei alocări bugetare, chiar în rîndul Serviciilor Secrete. Astfel, STS a primit, spre cheltuială, în 2010, suma de 466,5 milioane de lei noi, majorarea ducîndu-se în cea mai mare parte spre fondurile de salarii. De altfel, Serviciile Secrete în ansamblu (SRI, SIE, STS, SPP) au primit cea mai importantă felie din Bugetul anului 2010, după cele două ministere comasate sub conducerea ibovnicei prezidenţiale, Elena Udrea. Tot mai multe surse confirmă ipotezele conform cărora Băsescu doreşte să-şi impună controlul politic total, iar vîrfurile de lance sînt unele dintre Serviciile Secrete care, în acest an de criză economică, cheltuie banii care, în mod normal, ar trebui să meargă către alocările bugetare ale ministerelor sociale aflate în dificultate, precum Ministerul Muncii sau Ministerul Sănătăţii. Majorarea de la STS demonstrează că acest Serviciu va juca un rol important în evenimentele politice care vor urma. Prin comparaţie, SRI, cel mai important Serviciu de Informaţii al ţării, a primit doar o majorare a bugetului, faţă de anul trecut, cu 1,25%, SIE are cu 1,52% mai mult decît în 2009, iar SPP-ul a rămas cu un buget neschimbat – dar nu trebuie uitat că SPP-ul a primit în 2009 o majorare la fel de impresionantă ca aceea a STS-ului, în 2010. Dacă SRI şi SIE vor juca un rol secundar în planurile Matrozului de la Cotroceni, ceea ce s-a demonstrat şi prin alocarea bugetară, nu acelaşi lucru putem spune despre SPP. Conform informaţiilor noastre, SPP-ul va fi transformat într-o adevărată gardă pretoriană a preşedintelui, mai restrînsă decît actualul Serviciu. Cei care nu-şi vor găsi, totuşi, locul în această structură de „poliţie politică“ sînt transferaţi către Serviciul de Informaţii al Ministerului de Interne, unde vor ocupa funcţii de conducere, pentru a asigura controlul total al acestui Serviciu, dar şi al dosarelor politice necesare în bătălia ce va urma. În acest context, al diminuării cu aproximativ 25% a personalului, SPP-ul va avea la dispoziţie mult mai mulţi bani decît ar fi necesari pentru a traversa un an de criză. 

Explicaţie poză: Acum înţelegem de ce era nevoie de atîta bănet pentru banda de terorişti condusă de bulibaşa Marcel Opriş: blocarea Internetului şi a telefoanelor mobile, care aparţin adversarilor „ciumei portocalii“!

(Text reprodus din „Tricolorul“, nr. din 6 ianuarie 2010)

http://tricolorul.wordpress.com/2011/02/07/acum-se-arata-pricina-serviciul-de-telecomunicatii-speciale-are-in-2010-de-doua-ori-mai-multi-bani-decit-bugetul-ministerului-comunicatiilor/