PLANUL SECRET AL UNGARIEI PENTRU ANEXAREA ARDEALULUI (4)

În timpul regimurilor alogenilor Constantinescu, Iliescu, Băsescu şi al premierilor alogeni Mugurel Constantin Isărescu, Adrian Năstase, Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu şi Victor Viorel Ponta, s-a ajuns la o realitate incredibilă, dar adevărată. Autorităţile Statului Român au împroprietărit ilegal persoane juridice şi persoane fizice din Ungaria cu mii de clădiri şi peste 1 milion de hectare de terenuri agricole şi păduri, din peste 1.000 de localităţi din Ardeal. Ungaria şi ungurii din România speră să fie dublate aceste cifre de către Guvernul Ponta II, care a pregătit deja cadrul legal şi intenţionează să-şi angajeze răspunderea în Parlament, înainte de Sfintele Sărbători de Paşte, la ortodocşi. Împroprietăririle ilegale au fost înfăptuite pe calea retrocedărilor în natură bazate pe acte false (cărţi funciare falsificate, falşi moştenitori, împuterniciri date nepoţilor de către persoane după ce  acestea au decedat etc.) şi către Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti catolice ungare, care niciodată nu au avut personalitate juridică şi nici dreptul de proprietate, ci doar de administrare a unor imobile. După ce au fost împroprietărite ilegal din averea Poporului Român, bisericile maghiare (care aparţin Ungariei, cu tot cu proprietăţile lor) Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice maghiare, alte persoane juridice şi fizice ungare din România, noii proprietari au solicitat şi au obţinut din partea Statului Român, prin Guvern şi autorităţile publice locale, chirii uriaşe, care anual se apropie de 20 milioane euro.

Pe lîngă dobînzi anuale de 2,5 - 4 miliarde euro pe care românii trebuie să le plătească, din taxe şi impozite, la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), Banca Mondială şi Comisia Europeană, precum şi tributul către Înalta Poartă de la Bruxelles, de circa 1,5 miliarde euro anual, contribuabilii români plătesc chirii foarte mari pentru clădirile pe care le-a dobîndit ilegal Ungaria (prin bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice maghiare) şi alte persoane juridice şi fizice ungare în România, în special în Ardeal. În cazul pădurilor cu care s-au împroprietărit ilegal bisericile maghiare şi alţi unguri s-a trecut la defrişarea lor şi expedierea în Ungaria a masei lemnoase. În timp ce în România, Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, susţinute (cu schimbul şi în toate combinaţiile) de P.S.D., P.N.L., P.D.L., P.N.Ţ.C.D. şi U.D.M.R., au închis şi lichidat toate fabricile de mobilă şi combinatele de prelucrate a lemnului, în Ungaria s-au deschis şi funcţionează asemenea unităţi economice care au ca materie primă masa lemnoasă din România, obţinută din pădurile date ilegal bisericilor maghiare şi ungurilor neloiali Statului Român. Un exemplu pe această temă este cel al pădurii de stejar Bobostea, la sud-est de Oradea, între localităţile Husasău de Tinca şi Mierlău, cu arbori de 150-300 de ani şi o suprafaţă de 8.000 ha. Valoarea pădurii este de cel puţin 50 milioane euro. Pădurea a fost revendicată de Biserica Romano-Catolică. Nu s-a ţinut seama de actele legale prezentate de şeful Ocolului Silvic Oradea şi, cu această pădure, a fost împroprietărită biserica maghiară şi aceasta a vîndut, în primăvara anului 2011, întreaga pădure la o firmă care a trecut la defrişare. Ministerul Pădurilor ştie, dar tace. De ce? Nimeni nu-i întreabă, dar nici nu îi cercetează penal pe cei vinovaţi.

Românii trebuie să ştie că, înainte de a fi împroprietărite ilegal bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti ungureşti, alte persoane juridice şi fizice ungare, clădirile pe care le-au dobîndit au fost reparate, modernizate şi dotate din Bugetul de Stat al României şi din bugetele locale. S-au cheltuit din banii contribuabililor români mai multe milioane de euro, care nu au fost recuperate de la noii proprietari unguri. Dintre miile de clădiri cu care au fost împroprietărite ilegal Ungaria şi alte persoane fizice şi juridice ungare sau care sînt revendicate nelegal de acestea, exemplificăm cu următoarele: Colegiul Naţional „George Coşbuc", Colegiul Naţional „George Bariţiu" Liceul „Gheorghe Şincai", Liceul „Emil Racoviţă", Liceul Economic, Liceul de Muzică „Sigismund Toduţă", Liceul de Coregrafie, Grupul Şcolar Tehnofrig, Grupul Şcolar „Anghel Saligny", Liceul Sanitar „Victor Babeş", Şcoala „Ioan Bob", Şcoala Ajutătoare nr. 1, 10 grădiniţe, Centrul maternal, Centrul de plasament, Centrul de primire a minorilor, Liceul „Samuel Brassai", Liceul „Bathory Istvan", Hotel „Continental" (revendicat de Colegiul Reformat din Debrecen, Ungaria), Facultatea de Litere, Clădirea fostei Direcţii Agricole Cluj, Biserica Ortodoxă de pe Strada Viilor, Muzeul de Artă.

- În Municipiul Oradea: Muzeul Ţării Crişurilor, Policlinica mare (fost Palat al Finanţelor, în timpul Imperiului Austro-Ungar), Colegiul Naţional „Mihai Eminescu", Clădirea Direcţiei de Sănătate Publică Bihor, Spitalul de boli infecţioase, Clădirea Staţiei de Ambulanţă Bihor, Clădirea Filarmonicii Oradea, Liceul Sanitar „Vasile Voiculescu", Liceul Economic „Partenie Cosma", Liceul „Ady Endre", Liceul „Andrei Şaguna", Staţiunea de Cercetări Pomicole, Fabrica de Zahăr, Înteprinderea Chimică Sinteza, Uzina de Apă, sediul Trustului de Construcţii, Stadionul „Voinţa".

- În Municipiul Satu-Mare: Grupul Şcolar de Industrie Alimentară, Inspectoratul Şcolar Judeţean, Colegiul „Ioan Slavici", Seminarul Teologic Reformat, Internatul Grupului Şcolar Sanitar, Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială, Casa de Copii, vechiul Spital.

- În Municipiul Tîrgu-Mureş: Liceul „Unirea", Liceul de muzică şi artă plastică, Liceul „Janos Bolyai", Casa lui „Avram Iancu".

- În Municipiul Zalău: Casa de Cultură, Colegiul Naţional „Silvania".

- În Municipiul Jibou: Grădina Botanică „Vasile Fati", Cinematograful, Castelul în care funcţionează Clubul copiilor.

- În Municipiul Aiud: Colegiul Naţional „Bethlen Gabor".

- În Municipiul Sighetul Marmaţiei: sediul Muzeului Maramureşan.

Din partea bisericilor maghiare sînt aproximativ 14.000 de cereri de retrocedare în natură, din care Eparhia Reformată din Ardeal a depus asemenea solicitări pentru circa 700 de licee, şcoli şi grădiniţe.  La toate acestea se adaugă peste 5.000 de procese aflate pe rolul instanţelor pentru retrocedarea în natură a unor clădiri şi terenuri. În ceea ce priveşte pădurile, suprafeţele revendicate de Ungaria (prin bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti maghiare), de persoane juridice şi fizice ungare sînt uriaşe. De exemplu:

- În judeţul Covasna, din 175.000 ha de păduri ale Statului Român au fost retrocedate 140.000 ha, adică 80%, pînă acum.

- În judeţul Mureş sînt revendicate 180.000 ha de pădure, din care 100.000 ha de către urmaşii grofului Banffy Daniel, fost ministru al Agriculturii în guvernul Horthy al Ungariei.

- În judeţul Bihor au fost retrocedate 130.000 ha de pădure în munţii din zonele Stîna de Vale şi Padiş.

Pentru o mai bună înţelegere, facem trimitere la cazul Muzeului de Artă din centrul Municipiului Cluj-Napoca, revendicat de urmaşii grofului Banffy. Acest celebru Muzeu de Artă a fost restituit în natură, în aprilie 2012. Pentru păstarea Muzeului, Consiliul Judeţean Cluj a negociat cu cel împroprietărit şi acesta a acceptat să primească contravaloarea clădirii. Aflînd de înţelegere, ministrul Culturii Kelemen Hunor (medic veterinar) şi preşedinte al U.D.M.R., s-a deplasat urgent la Cluj-Napoca şi s-a opus vehement despăgubirii. Liderul U.D.M.R. a declarat, în limba română: „Nu discutăm despre cumpărarea clădirii, deoarece noi vrem numai retrocedare în natură în toată Transilvania!" Nu este nici o greşeală de traducere. Este ADEVĂRUL, confirmat public de liderii U.D.M.R., care, la fel ca toţi minoritarii unguri din România, au jurat credinţă Ungariei cînd au obţinut dubla cetăţenie. Pentru clădirile din localităţile Ardealului cu care au fost împroprietărite ilegal bisericile ungureşti, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti maghiare, asociaţii şi fundaţii ungureşti, precum şi urmaşi ai grofilor, autorităţile locale plătesc noilor proprietari chirii uriaşe. Prin politica împotriva Poporului Român dusă pe tema retrocedărilor de Regimurile Constantinescu-Isărescu, Iliescu-Năstase, Băsescu-Tăriceanu-Boc-Ungureanu-Ponta a ajuns Statul Român să fie chiriaş în România! În loc să fie folosite anual zeci de milioane de euro pentru dezvoltarea economico-socială a localităţilor din Ardeal, autorităţile locale sînt nevoite să plătească chirii la bisericile ungureşti şi la urmaşii grofilor, pentru imobilele dobîndite ilegal. De pildă, Primăria Municipiului Cluj-Napoca plăteşte anual la bisericile ungureşti chirii de peste 400.000 de euro, iar Primăria Municipiului Oradea şi Consiliul Judeţean Bihor plătesc aceloraşi biserici, împroprietărite ilegal, chirii de aproape 600.000 euro pe an.

Dintre împroprietăririle făcute de Regimurile post-decembriste către Ungaria şi către diferite persoane juridice şi persoane fizice maghiare dăm ca exemple doar cîteva cazuri de notorietate, deocamdată locală:

1. Muzeul Ţării Crişurilor a fost înfiinţat în clădirea pe care Episcopia Romano - Catolică Oradea  a donat-o, prin act notarial, în anul 1963, Statului Român „pentru folosinţă veşnică." Din Bugetul de Stat s-au cheltuit peste 500 miliarde lei pentru reabilitarea clădirii. În anul 1997, Episcopia Romano-Catolică Oradea a cerut în instanţă să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie. Curtea de Apel Ploieşti a respins solicitarea. În anul 2004, senatorul Gyorgy Frunda devine avocatul Episcopiei şi cîştigă procesul la Curtea Supremă de Justiţie. Consiliul Judeţean Bihor, condus de liderul local al U.D.M.R., Kiss Alexandru, nu a angajat un avocat. Imediat dupa acest proces, premierul Ungariei, Megyesi s-a deplasat la Oradea pentru a vizita Palatul Baroc. Din anul 2005, muzeul este închis, dar Consiliul Judeţean Bihor plăteşte o chirie de 15.000 de euro pe lună la Episcopia Romano-Catolică pentru depozitarea exponatelor.

2. Policlinica mare, sau Policlinica nr.1 din Oradea a fost dată, în 13 martie 2012, la Episcopia Romano-Catolică, la Ordinul Catolic Mizericordian- Milostiv, care susţine că a fost proprietarul terenului de sub clădire. Se ştie că, prin O.U.G. nr.83/1998, s-a limitat la maximum 10 numărul clădirilor ce puteau fi retrocedate unei episcopii. Regimul Iliescu-Năstase a abrogat această limită prin Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a permis astfel Episcopiei Romano-Catolice Oradea să revendice şi clădirea din Strada Republicii nr.35, unde funcţiona Policlinica nr.1. Administratorul clădirii, Consilul judeţean Bihor, condus de acelaşi preşedinte local al U.D.M.R., nu se opune pretenţiilor Episcopiei, cu toate că documentele dovedesc o altă realitate. În anii 1899-1900, la comanda şi pentru folosinţa Statului ungar a fost construit Palatul Finanţelor, pe terenul luat din administrarea Ordinului catolic. După Tratatul de la Trianon, clădirea a intrat în proprietatea Statului Român din anul 1920, nefiind naţionalizată de comunişti. Ca atare, nu există temei legal pentru retrocedare. Noul preşedinte al Consiliului Judeţean Bihor, domnul Radu Ţîrle, a declarat presei că este un mare fals în legătură cu retrocedarea acestei clădiri şi a promis că va ataca în instanţă decizia luată de Comisia specială de retrocedare a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase.

3. Clădirea Colegiului Naţional „Mihai Eminescu" din Oradea e revendicată de Ordinul Premonstratens din Oradea, de rit romano-catolic, care are în componenţa sa doi preoţi. Comisia specială de la Bucureşti a stabilit, prin decizia nr.2017/2009, că imobilul se atribuie Ordinului fără să ţină seama de istoria adevarată a clădirii şi documentele aferente. Clădirea a fost construită în anul 1869 pe terenul şi cu banii Statului Ungar, fiind dată călugărilor „numai în trebuinţă" şi niciodată în proprietatea Ordinului Premonstratens. Din anul 1896, în această clădire  a funcţionat Academia de Drept. După Tratatul de la Trianon, imobilul a intrat în proprietatea Statului Român şi a fost înscris astfel în cartea funciară. În anul 1937, prin sentinţa civilă nr.248, Tribunalul Bihor a respins recursul intentat de Ordinul Premonstratens vizînd obţinerea dreptului de proprietate asupra acestei clădiri. Ordinul respectiv a apelat recent la avocatul Kincses Elöd, fost preşedinte U.D.M.R. Mureş, fugit în Ungaria după evenimentele din martie 1990 de la Tîrgu Mureş, care acţionează în instanţă pentru anularea întabulării imobilului, ca proprietate a Statului Român şi pentru împroprietărirea ilegală a Ordinului.

4. Clădirea actualului Liceu „Ady Endre" din Oradea a fost dată, după apariţia Legii nr.10/2001,  Ordinului Călugăriţelor Ursuline, dispărut de mult din Ardeal. Acest ordin nu a avut niciodată imobile în proprietate. Ordinul a fost reinventat de Biserica Romano-Catolică Oradea, cu scopul de a revendica imobile şi de a fi împroprietărit de Statul  Român. Clădirea uriaşă a acestui liceu se află în zona centrală a Municipiului Oradea, se întinde pe trei străzi şi a fost dată bisericii maghiare, iar aceasta i-a alungat din liceu pe elevii şi profesorii români. Primăria Municipiului Oradea plăteşte chirie 11.000 de euro pe lună celor împroprietăriţi.

5. În judeţul Mureş, prefecţii se luptă să apere în instanţă, în sute de procese, proprietăţile Statului Român care sînt revendicate de bisericile maghiare şi urmaşii grofilor unguri. Aceştia din urmă au revendicat 80% din suprafaţa de păduri a judeţului Mureş, adică 130.000 ha.

Ungaria, împreună cu U.D.M.R., coordonează şi finanţează multe agenţii imobiliare ungare care cumpără, la preţuri derizorii, de la români (urmaşii celor decedaţi, cei stabiliţi în străinătate etc), mai ales în localităţile din mediul rural din Ardeal, foarte multe case, terenuri agricole nelucrate şi păduri. O altă modalitate folosită de Ungaria pentru a dobîndi mari suprafeţe de terenuri arabile în judeţele din vestul României şi celelalte judeţe din Ardeal o constituie asocierea investitorilor unguri (finanţaţi discret de la Budapesta) cu oameni de afaceri din Italia, Austria, Germania, Danemarca, ţările arabe etc. în mari unităţi agricole. În faţă apar investitorii străini, de la care Ungaria va cumpăra, începînd cu anul 2014, suprafeţe foarte întinse din pămîntul românesc. Pentru a stopa ofensiva ungurească în domeniul împroprietăririlor ilegale din Ardeal ar trebui ca toţi prefecţii să înainteze Plîngeri Penale la Parchetele de pe lîngă tribunalele judeţene şi să solicite efectuarea de cercetări penale în fiecare dosar de retrocedare către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic, Ordinele călugăreşti catolice maghiare, persoanelor juridice şi persoanelor fizice maghiare. Un rol uriaş în blocarea împroprietăririlor ilegale către Ungaria şi minoritarii unguri, îl poate şi trebuie să-l joace mass-media şi, mai ales, televiziunile din Bucureşti. De asemenea, este necesar ca Guvernul, prefecţii şi autorităţile publice locale să sesizeze Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu toate cazurile cînd instanţele au pronunţat hotărîri de împroprietărire ilegală cu clădiri, terenuri agricole şi păduri, a bisericilor maghiare, a Statusului romano-catolic, a Ordinelor catolice ungare, a unor persoane juridice şi fizice, mai ales urmaşi ai grofilor unguri. Nu în ultimul rînd, parlamentarii care apară Interesul Naţional ar trebui să iniţieze o moţiune simplă pe tema retrocedărilor în natură şi să adreseze interpelări şi întrebări membrilor guvernului. Cunoscînd de mulţi ani Planul secret al Ungariei pentru anexarea Ardealului, Regimul Băsescu-Tăriceanu-Boc-Ungureanu-Ponta avea posibilitatea şi obligaţia să informeze pe conducătorii şi organismele Uniunii Europene, inclusiv C.E.D.O., despre mecanismul diabolic de împroprietăriri şi retrocedări ilegale la care au recurs Ungaria şi minoritarii unguri din România. Nu numai că nu a informat Înalta Poartă de la Bruxelles, dar sub pretextul presiunilor de la C.E.D.O., Regimul Băsescu-Ponta se încăpăţînează să treacă prin Parlament, fără dezbateri şi fără vot, încă o lege de retrocedare în natură, menită să accelereze ritmul împroprietăririlor şi retrocedărilor ilegale către Ungaria şi către unguri, astfel încît, în anul 2014, să poată fi argumentat Diktatul pregătit împotriva României. În loc să angajeze răspunderea Guvernului pe un Program Naţional vizînd asigurarea locurilor de muncă, valorificarea bogăţiilor naturale în Interesul Poporului Român şi creşterea nivelului de trai, premierul Ponta acţionează în mod conştient pentru crearea cadrului legal care să faciliteze Ungariei dobîndirea a peste 60% din proprietăţile imobiliare din Ardeal şi apoi, în anul 2014, Diktatul de la Bruxelles împotriva României.

În situaţia de acum, miniştrii patrioţi din Guvernul Ponta ar trebui să demisioneze, iar Partidul Naţional Liberal să iasă de la guvernare.

Numai un Guvern trădător de Neam şi ţară acţionează pentru dezmembrarea teritorială a României.

Dr. GHEORGHE FUNAR

Secretar general al P.R.M.

Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj

ZIARUL TRICOLORUL, Anul X, nr. 2717, LUNI 15 APRILIE 2013 

EMINESCU ŞI INTERNAŢIONALIŞTII

În fiecare an, la 15 ianuarie, românii din Ţara-Mamă şi de pretutindeni îl sărbătoresc pe genialul şi nemuritorul Mihai Eminescu, iar din anul 2011 şi Ziua Culturii Naţionale.

La statuile şi busturile Marelui Român Mihai Eminescu, aflate în puţine localităţi din ţară şi din străinătate, au avut loc manifestări de cinstire a Poetului Nepereche şi s-au depus coroane de flori. La manifestările omagiale consacrate lui, de  regulă, sînt citite sau recitate o foarte mică parte din poeziile sale. Organizatorii manifestărilor publice au avut mare grijă ca participanţii să nu fie informaţi despre preocupările de excepţie ale ziaristului Mihai Eminescu, ale marelui gînditor. De asemenea, a fost instituită şi menţinută cenzura oficialităţilor centrale şi locale în legătură cu asasinii reali şi uciderea lui Mihai Eminescu. Nimeni nu aminteşte de o coincidenţă, respectiv despre faptul că strămoşii internaţionaliştilor contemporani l-au răstignit pe Fiul Domnului, la vîrsta de 33 de ani, i-au tăiat capul Sfîntului Ioan Botezătorul, tot la vîrsta de 33 de ani, iar mai tîrziu, în anul 1883, cînd Mihai Eminescu avea vîrsta de 33 de ani, au pus la cale asasinarea lui şi aplicarea ,,tratamentului“ zilnic cu injecţii cu mercur. Pe Mihai Eminescu au reuşit să-l lichideze fizic abia în anul 1889, la Spitalul evreiesc „Caritatea“, din Bucureşti. Aflînd de sărbătorirea lui Mihai Eminescu şi a Zilei Culturii Naţionale, la 15 ianuarie a.c., delegaţia de internaţionalişti ai Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.), Băncii Mondiale (B.M.) şi Comisiei Europene (C.E.) şi-a fixat această dată pentru revenirea în România ca să participe la manifestările omagiale. Ei au avut şansa ca, împreună cu internaţionaliştii din conducerea post-decembristă a României, să depună coroane de flori la statuia lui Mihai Eminescu, amplasată în faţa Atheneului Român din Bucureşti. Românii nu-şi amintesc să-i fi văzut, după anul 1989, pe preşedinţii şi primii-miniştri alogeni ai României la manifestările organizate la 15 ianuarie şi 15 iunie pentru cinstirea memoriei lui Mihai Eminescu. Românii ştiu că, în fiecare an, preşedintele P.R.M., dr. Corneliu Vadim Tudor, a depus coroane de flori cu panglică Tricoloră la statuia şi la mormîntul lui Mihai Eminescu. În perioada 1990-2012, alogenii din conducerea României i-au încurajat şi finanţat pe urmaşii celor care l-au asasinat pe Mihai Eminescu, pe aşa-zişii elitişti de la Institutul Cultural Român (I.C.R.), Grupul de Dialog Social (G.D.S.) şi alte organizaţii anti-eminesciene şi anti-româneşti. În ultimii 23 de ani, preşedinţii României, primii-miniştri, miniştrii Învăţămîntului şi ai Culturii nu au luat niciodată o poziţie publică împotriva celor care au falsificat şi falsifică adevărul despre Eminescu. Mai rău ca pe vremea comunismului din România, internaţionaliştii capitalişti din ultimii 23 de ani au acţionat pentru a-l interzice pe Eminescu în manualele şcolare alternative şi în cursurile universitare. Se perpetuează falsurile şi sînt alimentate miturile mincinoase născocite de asasinii acestuia. Internaţionaliştii din timpul regimului comunist din România erau ostili lui Eminescu, ostili sentimentului naţional, ostili Bisericii strămoşeşti şi Adevărului istoric despre Poporul Primordial al geto-dacilor şi Limba primordială. Internaţionaliştii din regimul capitalist post-decembrist din România sînt tot ostili lui Eminescu, ostili Statului Naţional, ostili Bisericii şi tradiţiilor strămoşeşti, precum şi adevărului istoric despre Dacia Mare, Dacia Edenică, Grădina Maicii Domnului. De ce există aceste asemănări? Pentru că internaţionaliştii autentici au aceeaşi etnie şi aceleaşi obiective anti-româneşti. Duşmanii lui Eminescu trebuie consideraţi şi trataţi ca duşmani  ai Poporului Român şi ai României! Pentru aflarea adevărului şi pentru cinstirea memoriei genialului Mihai Eminescu, îmi îngădui să fac următoarele propuneri, care să fie materializate pînă în anul 2015:

1. În învăţămîntul gimnazial şi liceal să fie introduse următoarele manuale obligatorii: „Eminescu-Ziaristul Naţional“, „Eminescu-Poetul Naţional“, „Eminescu-Istoricul Naţional“, „Eminescu-Scriitorul şi Fizicianul Naţional“, „Eminescu şi Biserica Neamului Românesc“, „Eminescu şi chestiunea evreiască“.

2. Să fie pregătit şi realizat un film artistic cu titlul „Eminescu“, film care lipseşte din patrimoniul cinematografiei din România. În ipoteza în care internaţionaliştii capitalişti din conducerea României susţin că nu au fondurile necesare, propun să fie organizată o colectă publică pentru realizarea filmului. Românii au aflat că alogenii din conducerea României au găsit 2,5 miliarde de euro pentru a plăti în acest an dobînzi la băncile străine. Toţi românii aşteaptă, cu mult interes, să afle ce fonduri vor fi găsite şi alocate de Parlamentul şi Guvernul României pentru filmul „Eminescu“.

3. Asociaţiile primarilor de municipii, oraşe şi comune să hotărască, împreună cu Consiliile locale, să fie înfiinţate Fundaţii „Mihai Eminescu“. Fondurile necesare acestora să fie asigurate din bugetele locale şi din subvenţii de la Guvernul României.

Dr. GHEORGHE FUNAR

Secretar general al P.R.M.

Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2655,  17.01.2013

CE FACEM CU TRAIAN? (1)

La această întrebare gîndurile multor români se îndreaptă, în anul 2012, spre preşedintele Traian Băsescu, reales ca preşedinte al României în urma unor alegeri fraudate, atît în ţară cît şi în străinătate. Mai ales acum, cînd, în preajma zilei naţionale a U.S.A., U.S.L., cu sprijinul U.N.P.R. şi U.D.M.R., a reuşit să-i înlocuiască din funcţii, în ziua de 3 iulie a.c., pe preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi pe Avocatul Poporului, pregătindu-se suspendarea din funcţie a preşedintelui Traian Băsescu. Este a doua tentativă, după aceea din anul 2007, cînd 322 de parlamentari l-au suspendat pentru o lună din funcţie pe preşedintele Traian Băsescu, dar la Referendumul Naţional acesta nu a fost demis. Acum, din nou, preşedintele Băsescu are şanse reale să fie suspendat din funcţie.

Alţi români se gândesc, probabil, la împăratul Traian al Imperiului Roman, dar mai greu pot intui sensul întrebării după 1.900 de ani.

Istoria ne obligă să răspundem la întrebare începând cu Marcus Ulpius Traianus (18 septembrie 53 - 9 august 117), care a fost împărat al Imperiului Roman între anii 97 şi 117.

Despre împăratul Traian au aflat românii, în şcoală şi la facultate, multe neadevăruri şi puţin din ADEVĂRUL istoric. Din manualele şi cursurile de Istorie antică se ştie că, în anii 101-102 d.Chr. şi 105-106 d.Chr., au avut loc două mari războaie între armatele Imperiului Roman, conduse de împăratul Traian, şi armatele dacilor, în frunte cu regele Decebal. După al doilea război, Traian a ocupat o mică parte din Dacia (circa 17%) şi de atunci a început procesul de formare a Poporului Român şi a Limbii Române. Din doi bărbaţi, Decebal şi Traian, s-a născut Poporul Român şi în 165 de ani s-a format Limba Română, care este o limbă latină. Imperiul Roman a luat o parte din bogăţiile Daciei, dar a adus cultură şi civilizaţie, lăsîndu-ne drumurile romane. Acestea sînt, în esenţă, informaţiile ticluite de către „ştiinţificii oficiali“ (cum îi numeşte conf. univ. dr. G.D. Iscru) în legătură cu împăratul Traian. Pe baza unor informaţii trunchiate şi a ascunderii ADEVĂRULUI istoric, s-a ajuns să fie creat în România un mit fals al împăratului Traian, să fie atribuit numele său unor localităţi, pieţe publice, bulevarde, străzi, şcoli şi licee ş.a.m.d. Pentru a amîna puţin aflarea ADEVĂRULUI  despre Poporul Primordial, Limba Primordială, Religia Primordială, Scrierea Primordială, Cultura şi Civilizaţia geto-dacilor, aceşti „ştiinţifici oficiali“ (academicieni, profesori universitari şi profesori din învăţămîntul preuniversitar), împreună cu asasinii politici post-decembrişti blochează înfiinţarea unui Institut Naţional de Dacologie, propus de către dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Congresului Internaţional de Dacologie. Între timp, numai în ultimii 10 ani, din Bugetul Statului Român s-au cheltuit peste 1 miliard de dolari pentru operaţiunile desfăşurate de militarii români în războiul din Afganistan, numit oficial „teatru de operaţiuni“. ADEVĂRUL istoric a ieşit şi iese la suprafaţă, mai ales în ultimele două decenii, fiind pus în valoare de către „haiducii ştiinţifici“ (ingineri, medici, preoţi, militari, economişti, profesori, ziarişti, poeţi ş.a.) în numeroase cărţi şi în lucrările prezentate la Congresele (anuale) Internaţionale de Dacologie.

Într-o carte recent apărută la Fundaţia „Gîndirea“, cu titlul „Valah“, autorul Gabriel Gheorghe demonstrează, folosindu-se de descoperirile arheologice şi de lucrările multor specialişti din Europa şi S.U.A., numeroase ADEVĂRURI, dintre care am selectat doar cîteva, şi anume:

- „Cel mai vechi spaţiu locuit al Europei este cel carpatic, getic/valah“.

- „Din multe cercetări de nepus la îndoială ale unor universităţi celebre sau ale unor savanţi de prestigiu rezultă că geţii sînt poporul-matcă al Europei, strămoşi ai grecilor şi italicilor, ai germanilor şi englezilor, ai francezilor şi spaniolilor ş.a.m.d.“.

- „Universitatea din Cambridge dovedeşte, pe bază de studii şi cercetări, că «nu există decît o arie, în Europa, de unde au plecat arienii din India şi Persia, grecii antici, latinii, celţii, germanii şi slavii»“.

- „Spaţiul primordial al Europei, cel getic, carpatic, numit de unii autori antici hiperboreean“.

- „Oracolul din Delfi a fost fondat de hiperborei, după mărturia unanimă a întregii Antichităţi greceşti“.

- „În mileniul V î.en., Spaţiul Carpatic (getic) era singurul locuit din Europa, realitate confirmată de Universitatea din Cambridge“.

- „Realitatea că geţii se găseau din Peninsula Iberică pînă la Marea Caspică se găseşte în surse care n-au fost puse la îndoială sau contestate niciodată“.

- „După Universitatea din Cambridge, Spaţiul Carpatic, Getic, Valah a reprezentat în străvechea antichitate Officina gentium, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie: India, Persia, Grecia antică, Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Spaţiul zis Slav“.

- „Cu toate că cercetarea Universităţii din Cambridge, publicată, începînd din 1922, în 6 volume a cca. 800 p., este fără  reproş, la noi nimeni nu i-a acordat atenţie şi lucrurile au rămas în statu-quo ante“.

- „Vedele, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii, create în centrul Europei, înainte de mileniul III î.e.n., nu sînt opere indiene. Vedele au fost aduse în India, nu sînt create pe pămîntul Indiei“. Fostul prim-ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru, a scris că: „Vedele sînt opera arienilor care au invadat bogatul pămînt al Indiei“.

- „Herodot îi numea tesalieni şi originari din acest ţinut pe pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că urmaşii pelasgilor care locuiesc cu sutele de mii în munţii ce-au fost leagănul rasei lor străvechi, ai celor care populează vechea Dacie, vorbesc şi acum limba naţională care, în Italia, a dat naştere latinei“.

- „Vlahii Daciei şi ai Turciei europene aparţin străvechii familii a pelasgilor; ei nu sînt descendenţii colonilor romani ai lui Traian“.

- „România nu are nimic, în arta sa, care să evoce Roma, nici măcar civilizaţia romană“.

- „Savanţii Universităţii din Cambridge ajung la concluzia că grecii antici, ca şi restul populaţiilor europene provin din Carpaţi“.

- „La 1842, marele geograf german W.Hoffmann, în celebra sa operă «Beschreibung der Erde»/«Descrierea pămîntului», scrie despre valahi: «Acest popor, unit şi ridicat prin instrucţie la cea mai înaltă civilizaţie, ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atît de armonioasă şi bogată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pămînt»“.

„Haiducii ştiinţifici“ români au ajuns la cîteva ADEVĂRURI istorice pe care „ştiinţificii oficiali“ sînt aşteptaţi să le contrazică în mod public, respectiv:

1) Cînd geto-dacii aveau cea mai avansată şi strălucitoare Civilizaţie şi Cultură din Europa, cu mai bine de 10.000 de ani înainte de Christos, romanii nu existau.

2) Geto-dacii au avut primul alfabet din lume! Cînd geto-dacii scriau, inclusiv pe plăci de aur, cu multe mii de ani înainte de Christos, cînd ei citeau, romanii şi limba latină nu existau.

Aceste ADEVĂRURI istorice şi multe altele despre Mitologia şi Istoria Poporului Primordial le ştia Mihai Eminescu, inclusiv de la Nicolae Densuşianu, din cartea sa „Dacia Preistorică“. În anul 1866, tînărul Mihai Eminescu a fost găzduit cîteva zile la Sibiu de Nicolae Densuşianu, iar apoi, începînd cu anul 1877, s-au reîntîlnit şi au colaborat la Bucureşti. La vîrsta de 24 de ani, genialul Mihai Eminescu i-a mărturisit Veronicăi Micle, într-o scrisoare, că: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna... Trecutul ţării, dar şi al omenirii“. Genialul Eminescu a fost interesat de Istoria Primordială şi de civilizaţiile antice, mai ales de civilizaţia indiană veche. Nici unul dintre istoricii români, „ştiinţificii oficiali“, nu are curajul, nu are argumente logice şi nu răspunde românilor la cel puţin următoarele întrebări:

- Ce limbă vorbeau geto-dacii înainte de războaiele cu împăratul Traian?

- În ce limbă au scris geto-dacii, pentru prima dată în lume, cu 6.000 de ani înainte de Christos, pe tăbliţele de la Tărtăria şi pe plăcile de aur de la Sinaia?

- Care popor liber şi-a abandonat limba strămoşească, în cazul geto-dacilor Limba Primordială, şi a învăţat, fără profesori şi fără Internet, o altă limbă, necunoscută în ţara sa de baştină?

- De ce pînă acum, în multe mii de ani, nu s-a schimbat limba nici unui popor de la un secol la altul sau de la un mileniu la altul, cu excepţia Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial?

- Cînd au venit romanii conduşi de împăratul Traian, strămoşii noştri geto-daci aveau Cultura şi Civilizaţia lor milenară (aşa cum a scris şi a susţinut Constantin Brâncuşi) sau nu?

- De ce în facultăţile de istorie din Italia studenţii învaţă că strămoşii italienilor de astăzi sînt geto-dacii, iar în România elevii şi studenţii sînt învăţaţi viceversa, adică strămoşii românilor sînt romanii?

- De ce nu spun ADEVĂRUL istoric şi de ce nu contribuie la redarea demnităţii Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial, al geto-dacilor ?

- De ce susţin în mod fals şi neadevărat că Istoria Poporului Român începe cu cucerirea Daciei de către Imperiul Roman, în timpul împăratului Traian ?

- De ce ascund Poporului Român că geto-dacii aveau un cult al strămoşilor, şi nu al cotropitorilor, aşa cum s-a încercat şi s-a impus după anul 1944 de către comuniştii evrei, iar după decembrie 1989 de către democraţii evrei din România?

- De ce admit ca unii dintre falsificatorii ADEVĂRATEI Istorii a Poporului Primordial, a geto-dacilor, să înceapă demersurile pentru a-l declara pe împăratul Traian sfînt şi mare mucenic?

- De ce nu spun şi nu scriu ADEVĂRUL despre cele două campanii militare ale împăratului Traian în Vestul Daciei sau Geţiei, care au fost finanţate de către strămoşii marilor bancheri de astăzi şi care au urmărit două obiective importante: distrugerea Centrului Spiritual al Lumii Antice, aflat în Munţii Orăştiei, şi jefuirea uriaşelor bogăţii din Dacia ocupată, respectiv aur (1.640.000 kg), argint (3.310.000 kg), sare, cupru, fier, miere, oi şi vite, cereale şi vin?

- De ce ascund, în continuare, ADEVĂRUL istoric despre împăratul Traian?

Se ştie că Traian a fost primul împărat roman care s-a născut în afara Italiei, respectiv în oraşul spaniol Italica, în prezent Sevilla, la data de 18 septembrie, anul 53 d.Chr. După el, marea majoritate a împăraţilor Imperiului Roman au fost de origine geto-dacă. A ajuns împărat la vîrsta de 44 de ani şi în timpul său Imperiul Roman a avut cea mai mare întindere. În anii 101-102 d.Chr. şi 105-106 d.Chr., împăratul Traian a condus cele 11 legiuni romane în războaiele de cucerire a unei mici părţi din Dacia. Dio Cassius a scris că, după victoria împăratului Traian din vara anului 106 d.Chr., „timp de 123 de zile spectacolele în care au fost ucise pînă la 10.000 de animale sălbatice şi domestice, în care au luptat 10.000 de gladiatori, s-au ţinut lanţ“. În arenele romane au avut loc măceluri festive, savurate în delir. După jefuirea bogăţiilor din Dacia cotropită, la Roma a fost construit Forul lui Traian (între anii 107-117 d.Chr.), care cuprindea: un arc de triumf înălţat împăratului Traian, o statuie ecvestră din bronz aurit a împăratului, Basilica Ulpia, două biblioteci (una latină şi alta greacă) şi între ele s-a înălţat Columna lui Traian. În ziua de 12 mai 113 d.Chr., a fost inaugurată Columna lui Traian, care era colorată în roşu, galben şi albastru. Pe Columnă sînt prezentate scene de luptă din campaniile împăratului Traian împotriva lui Decebal din anii 101-102 (în partea de sus a Columnei) şi 105-106 (în partea de jos a monumentului). Falsificatorii Istoriei Primordiale a geto-dacilor şi  „ştiinţificii oficiali“ consideră că acest monument este actul de naştere al Poporului Român. Neajutoraţii mintali, dar cu diplome şi titluri universitare şi academice în Istorie, insultă inteligenţa Poporului Român şi Istoria sa Primordială, cu o vechime de mai mult de 10.000 de ani înainte de Christos. În vîrful Columnei, la înălţimea de 39,83 m a fost pusă statuia din bronz aurit a împăratului Traian. Despre viaţa, domnia şi războaiele împăratului Traian au fost scrise multe cărţi, dintre care amintim: „Dacica“, sau „De bello dacico“, de fapt jurnalul de război al lui Traian; „Getica“, o carte a medicului lui Traian, Crito; biografia lui Traian, scrisă de Tacitus; „Istoria Daciei“, scrisă de Dio Chrysostomos; „Edictul lui Traian“, în care au fost consemnate operaţiunile militare din cele două războaie cu Decebal şi cheltuielile de război; scrierile lui Pliniu cel Tînăr, care a povestit pe larg despre cucerirea Daciei de către Traian; poemul lui Caninius, care a scris în versuri istoria războaielor cu dacii; biografia lui Traian, scrisă de Plutarh; „Istoria romană“, scrisă de Dio Cassius (care s-a păstrat în întregime, mai puţin cărţile LXVII şi LXVIIII, în care erau descrise luptele împăraţilor Domiţian şi Traian purtate cu geto-dacii). Pentru a nu fi cunoscut ADEVĂRUL despre Istoria geto-dacilor, aproape toate scrierile referitoare la războaiele dintre romani şi daci au fost „extrase“ din toate bibliotecile, multe dintre cărţi fiind arse, iar altele păstrate cu grijă în arhivele secrete ale Vaticanului, unde aşteaptă să fie cercetate în următorii ani. A fost arsă sau ascunsă pînă şi istoria cuceritorilor romani şi a stăpînilor unei mici părţi din Dacia sau Geţia. Toate aceste cărţi şi multe altele au dispărut în împrejurări şi din motive necunoscute. O soartă asemănătoare au avut şi monumentele lui Traian, respectiv: arcul triumfal al lui Traian a dispărut; marea friză a lui Traian (ce măsura pînă la 100 m) care împodobea Basilica Ulpia a fost spartă în multe bucăţi. A rămas în picioare numai Columna lui Traian, dar şi aceasta a suferit unele intervenţii, respectiv: a fost doborîtă de pe Columnă statuia de bronz aurit a împăratului Traian şi apoi a fost topită statuia; a fost jefuită urna de aur (amplasată în soclul Columnei) care îi adăpostea cenuşa; la vîrful Columnei au fost distruse scena sinuciderii lui Decebal şi aceea în care capul lui Decebal este prezentat împăratului Traian pe o tavă. În anii 1589-1590, în vîrful Columnei şi în locul statuii lui Traian, care a dispărut încă din Antichitate, a fost aşezată statuia Sfîntului Petru. După Columna lui Traian au fost realizate cîteva replici în mărime naturală, care se află în Franţa, Anglia şi Italia.

În timpul celor trei mandate succesive de primar al Municipiului Cluj-Napoca, împreună cu marele patriot român, istoricul Iosif Constantin Drăgan, cetăţean de onoare al municipiului nostru, am avut o tentativă de a realiza o replică în mărime naturală a Columnei de la Roma, unde în capătul de sus al monumentului ar fi fost amplasată statuia marelui rege Decebal. Cu toate că profesorul şi omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan s-a angajat că finanţează integral toate lucrările de realizare a monumentului, iar primarul a obţinut toate avizele şi aprobările legale, s-au opus şi au blocat realizarea acestui monument în Inima Ardealului toţi miniştrii alogeni ai Culturii din România. Ne bucură faptul că a fost realizată, din iniţiativa şi cu finanţarea patriotului Iosif Constantin Drăgan, cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa, statuia regelui Decebal, înaltă de 40 m şi lată de 25 m. Ea este amplasată pe malul stîncos al Dunării, în apropiere de oraşul Orşova. Care este ADEVĂRUL despre domnia şi faptele împăratului Traian? La această întrebare a dat răspunsuri edificatoare domnul Dan Oltean, în articolul „Traian, un «conchistador» „renegat“, apărut în revista „Magazin istoric“ nr. 21 din aprilie 2005, precum şi domnul Valeriu D. Popovici-Ursu, în cartea „Adevărata obîrşie a Poporului Român“, apărută la Editura Gedo, Cluj-Napoca, 2012. Cei doi autori dovedesc, cu argumente, că împăratul Traian: a fost un prigonitor al creştinilor; a interzis, în anul 112 d.Chr., printr-un edict, în Imperiul Roman, religia crucii şi religia poporului arimin; a fost un împărat anticreştin; a distrus templele dacilor şi le-a omorît preoţii; a fost un criminal de război şi a săvîrşit fapte de o cruzime neomenească; a distrus Civilizaţia geto-dacilor; a avut un comportament imoral, iar cea mai gravă acuzaţie este aceea de pedofilie. Împăratul Traian a fost căsătorit cu Pompeea Plotina, dar nu au avut copii. Despre împăratul Traian s-a scris că îi plăceau băieţii tineri, vinul tare şi luptele de gladiatori. Dio Cassius mărturiseşte: „Ştiu foarte bine că avea o anumită înclinaţie spre băieţii tineri şi spre vin“.

„Ştiinţifici oficiali“ ascund ADEVĂRUL că în timpul împăratului Traian a fost martirizat Sfîntul Ignatie al Antiohiei, judecat şi găsit vinovat de a fi creştin, care a fost dat pradă fiarelor la Roma pentru credinţa sa în Christos, precum şi Sfîntul Simeon al Ierusalimului. „Împăratul Traian este răspunzător pentru cea de-a treia persecuţie anticreştină“. A rosti numele împăratului Traian însemna o blasfemie în numele lui Dumnezeu. „Timp de mai bine de 1.000 de ani, numele său nu a mai putut fi pomenit sau scris. Din cauza acestei interdicţii sacre, toate cărţile în care era descrisă Istoria Daciei ori războaiele lui Traian la Nord de Dunăre s-au pierdut. Aceste cărţi nu au mai fost copiate, fiind puse la index.“ „Iată deci că după numai două secole distanţă de la primirea cognomenului de Optimus, biserica îl va trece în rîndul personajelor despre care este interzis să vorbeşti... Cuceritorul Traian va fi scos de la index abia în Secolul 13, de către Papa Inocenţiu al 3-lea (1198-1216).“ Autorul Dan Oltean scrie că: „În Spania, amintirea împăratului se află încă cuprinsă de o puternică amnezie istorică… În schimb, istoria Spaniei musteşte de mitul getic… Toată istoria Spaniei este brăzdată de numele lui Zamolxes, Burebista, Deceneu, Decebal… Paradoxal, Zamolxes şi Burebista sînt întemeietorii Spaniei. De la ei porneşte totul“.

Fiind cunoscute în Spania aceste ADEVĂRURI despre împăratul Traian, nu s-a admis să-i fie înălţate monumente, nici măcar în oraşul său natal.

În cuvîntul de deschidere la cel de-al XIII-lea Congres Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Tîrgu Jiu în zilele de 29 iunie - 1 iulie 2012, dr. Napoleon Săvescu, preşedintele Societăţii Internaţionale „Reînvierea Daciei“, a spus, cu referire la împăratul Traian şi „ştiinţificii oficiali“, următoarele: „Sînt trădători de Neam şi Ţară, sînt imbecili cei care îl elogiază pe împăratul Traian, care îi ridică busturi şi statui, cei care nu-i înlătură pentru totdeauna orice însemn pe teritoriul României“.

Dr. GHEORGHE FUNAR,

Secretar general al P.R.M.,

Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj

Ziarul TRICOORUL, nr 2507 / 06.07.2012

La Cimitirul Bellu din Capitală Omagiu vibrant adus Poetului Naţional Mihai Eminescu

Partidul România Mare şi liderul său au omagiat, ieri, memoria geniului poeziei româneşti, Mihai Eminescu, la împlinirea a 123 de ani de la trecerea în eternitate a acestuia. La mormîntul marelui poet de la Cimitirul Bellu, din Capitală, a fost depusă o frumoasă coroană de flori cu panglică Tricoloră din partea domnului Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al Partidului România Mare, membru al Parlamentului European.

A luat cuvîntul Constantin Bebe Ivanovici, membru al Biroului Executiv al PRM, preşedintele Federalei Naţionale a Revoluţionarilor din România, care a mulţumit  profesorilor şi celor 50 de elevi prezenţi în acest sanctuar în care îşi doarme somnul de veci geniul nepereche al literaturii române. Mormîntul poetului a fost acoperit cu 123 de garoafe roşii, marcînd astfel anii care au trecut de la despărţirea tragică de Mihai Eminescu. Aşa a fost comemorată, în ultimii 22 de ani, ziua de 15 iunie, acţiune la care îşi dă concursul şi preotul Teofil Bradea.

La omagierea, de către Partidul România Mare, a memoriei celui mai mare poet român al tuturor timpurilor, au fost prezenţi prof. Adrian Popescu, vicepreşedinte al PRM, Gheorghe Neculai, Anca Chiţu, Petre Răducanu, Vasile Lăcătuşu, membri şi simpatizanţi ai partidului veniţi de la Craiova – Marian Trandafirescu şi Constantin Bărăgan, de la Afumaţi – Mihai Gabriel Grăunţă, Giani Frîncu, Gabriel Buturugă, Gheorghe Gheţu, Dumitru Tătaru, fost prefect de Ilfov, precum şi din alte localităţi din ţară – Aurică Manofu, Gica Bădescu, Bibi Butnaru, Mihai Voicu, colonel Marian Popa.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2490 / 16.06.2012

123 DE ANI DE LA ASASINAREA GENIALULUI MIHAI EMINESCU

Timp de mai bine de 100 de ani a fost ascuns Poporului Român adevărul în legătură cu ultimii ani de viaţă ai Poetului Naţional Mihai Eminescu. Asasinii evrei ai genialului Mihai Eminescu şi urmaşii lor au ascuns cu abilitate faptele lor şi au lansat zvonuri false cu privire la boala de sifilis şi nebunia de care ar fi suferit Poetul Nepereche. Adevărul este că Mihai Eminescu a fost asasinat în urma unei conspiraţii evreieşti, după ce a fost prins şi internat cu forţa la Spitalul evreiesc Caritatea din Bucureşti, condus de doctorul evreu Alexandru Şuţu. Apoi, un alt medic evreu (polonez), Francisc Isack, i-a stabilit greşit şi i-a administrat un tratament cu injecţii cu mercur (4-7 grame/zi). Asasinarea lui Mihai Eminescu au făcut-o evreii, în complicitate cu Titu Maiorescu şi alte „cozi de topor“ autohtone.

Cu prilejul dezvelirii statuii lui Mihai Eminescu la Galaţi, în 16 octombrie 1911, marele istoric Nicolae Iorga a ţinut o cuvîntare şi, între altele, a spus că poetul este: „Afirmarea unităţii româneşti eterne, groaza de cotropirea străină, care ucide o conştiinţă, împiedică o desfăşurare, sfarmă un viitor, lasă fără îngrijire un trecut, pentru a da în loc jaf şi corupţie, oricare ar fi numele cotropitorului, al celui dintîi dintre neamurile de cultură ori a celei din urmă plebi asiatice”.

La 123 de ani de la asasinarea genialului Mihai Eminescu, am selectat din publicistica acestuia următoarele fragmente:

- „Patriotismul nu este iubirea ţărînei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară.” (în „Timpul” din 22 iulie 1880);

- „Orice civilizaţie adevărată nu poate consista decît printr-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii, de dezvoltare.” (în „Timpul” din 25 octombrie 1881);

- „Clasa ţărănimii este clasa cea mai conservatoare în limbă, vestimentaţie şi obiceiuri, precum şi purtătoarea istoriei poporului din care face parte.” (în „Opere” , vol. IX, pg. 173):

- „Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, lipsa de simţ istoric şi naţional ne-au adus unde sîntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cît mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma mai e a noastră. Noi nu sîntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar ca, de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles.” (în „Timpul” din 10 iulie 1881);

- „Nu oprim pe nimeni de a fi ori de a se pretinde român. Răul e, însă, că elemente prea proaspete, în loc de a fi determinate de caracterul statornic al poporului, sînt, din contră, determinante pentru viaţa ţării. Neavînd nici tradiţii, nici patrie hotărîtă ele urăsc trecutul, au rupt-o cu tradiţiile, au prefăcut ţara în mlaştină de scurgere pentru toate elementele nesănătoase ale străinătăţii.” (în „Timpul” din 1 august 1881);

- „Astăzi, ca niciodată, putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos, care, ca rasă, ca inteligenţă, ca inimă este superior păturii de parveniţi şi de scursuri din cîteşipatru unghiurile lumii, care s-au aşezat deasupra lui.” (în „Timpul” din 6 mai 1881);

- „Pe spatele nefericitului popor românesc, apatic de suferinţe şi ameţit de fraze, se formează un popor nou, de venetici, de-o naţionalitate nehotărîtă încă, o nouă rasă americană, în ochii căreia vechiul popor a lui Mircea şi Basarab dispare şi emigrează.” (în „Timpul” din 22 iulie 1880);

- „Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru şi pînă la un grad oarecare, incapabili, de-a-l iubi şi de a-l cruţa.” (în „Opere”, vol. X, pg. 28);

- „Noi nu cerem şi nu voim exterminarea elementelor hibride. Ceea ce pretindem e ca asemenea elemente să nu fie determinante, dominatoare, în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, iar nu exploatînd munca altora.” (în „Timpul” din 3 septembrie 1881);

- „Sute de nulităţi, elemente flotante care nu trăiesc decît din falsificarea spiritului instituţiilor noastre şi din amăgirea opiniei publice – ajung în statul nostru a fi însărcinate cu generarea afacerilor celor mai mari şi mai delicate ale ţării, şi care privind slujba ca pe o sinecură sau ca pe o chestie de diurnă, iar esenţa ei ca pe o jucărie – au ca scop nu realizarea ideilor lor, idei schimbăcioase şi pretextate numai, ci căpătuirea membrilor societăţii de esploatare.” (în „Timpul” din 2 martie 1885);

- „Cine cunoaşte, în mod cît de cît elementar, ce va să zică limba, ştie că ea acoperă, pe deplin, spiritul şi dezvoltarea ei e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar aceasta din urmă e chiar laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale – va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă înseamnă a-l tîmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept.” (în „Opere”, vol. XIII, pg. 109);

- „O ţară nu se guvernează cu aforisme, ci cu sisteme, iar sistemele nu se improvizează de pe o zi pe alta, ci trebui să rezulte din starea reală a ţării, din natura poporului.” (în „Timpul” din 1 iulie 1881);

- „În România, comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate, care existau între toate clasele societăţii şi care făceau din  cel bogat amicul celui sărac, din sărac apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost excamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de cîştig fără muncă.” (în „Timpul” din 6 septembrie 1880);

-„Lupta între partizi (partidele politice - n.n.) este o luptă pentru judecata noastră (pentru obţinerea controlului asupra minţii noastre-  n.n.), pentru că fiecare ştie că din acel moment a pus mîna pe forţa noastră fizică şi pe cea intelectuală.” (în „Opere”, vol. XV, pg. 79);

- „Oricine ne promite o îmbunătăţire care nu se datoreşte muncii, adică oricine ne promite un venit de forţe, fără ca noi să fi cheltuit pentru el, e ca un prestidigitator, care vrea să ne facă să vedem că bunurile ce le scoate la iveală s-au ivit din nimic. Ei: Ex nihilo nil fit. Din nimic, nimic iese.” (în „Opere”, vol. XV, pg. 82);

- „Din dominare se naşte deosebirea între libertate şi nelibertate. E nelibertatea celui ce nu posedă faţă cu libertatea celui ce posedă.” (în „Opere”, vol. XV, pg. 1.139);

- „Năzuinţa oamenilor după bogăţie e identică cu năzuinţa lor după putere. Această putere consistă într-aceea că alţii, prin trebuinţele lor, depind de mine şi d-aceea voinţa celorlalţi e supusă voinţei mele. Dacă această putere e pusă în esecuţiune, ea se numeşte dominare – de-aceea, cine năzuieşte după avere caută dominarea. Iar ceea ce compune istoria nu sînt epoce, ci puteri. Istoria nu e o combinaţiune de tabele cronologice, ci cunoaşterea unor puteri organice. Una din cele mai uriaşe puteri ale istoriei e viaţa averilor.” (în „Opere” , vol. XV, pg. 1.139-1.140);

- „Dintre cel ce cîştigă 10 şi cheltuieşte 11, şi cel ce cîştigă 2 şi cheltuieşte 1, acest din urmă e bogat, iar cel dintîi e sărac.” (în „Timpul” din 18 decembrie 1877);

- „E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Educaţiunea străină implică spirit străin, cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. De aceea, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poate să fie c-un cerc restrîns de cunoştinţe, pe cînd, din contra, cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot fi cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă. Astfel fiind, cultura străină ca atare nu poate strica pe om pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate; educaţiunea, creşterea, cade, însă, în pericolul acela al vieţii omeneşti cînd inima încă neformată a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei, iar cînd inima, cu vîrsta, se-mpietreşte, n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.” (în „Opere”, vol. IX, pg. 446);

- „Neapărat că nu trebuie să rămînem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţie industrială măcar pentru trebuinţele noastre; dar vezi că trebuie omul să-nveţe mai întîi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întîi să fii naţie industrială şi dupa aceea abia să ai instituţiile naţiilor industriale.” (în „Opere”, vol. X, pg. 21);

- „Industriaşul şi comeciantul român, nesusţinut prin nici o măsură de statul pentru care plăteşte contribuţii şi îndeplineşte tot felul de sarcini, neavînd mijloace şi neputîndu-şi-le procura în lipsă de adevărate institute de bancă, a trebuit să renunţe la industrie, la comerţ şi, ca să nu piară, a trebuit să se facă funcţionar, fie oricît de rău plătit.” (în „Opere”, vol. X, pg.248);

- „Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă  moi şi împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ştii totdeauna să ameţească capetele pînă şi ale conducătorilor noştri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase.” (în „Timpul” din 22 aprilie 1870);

- „Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprii; noi nu ne-am convins încă cum că: puterea şi mîntuirea noastră în noi este!” (în „Timpul” din 22 aprilie 1870);

- „Dacă voiesc (evreii - n. n.) să ne cucerească, n-au decît s-o facă... făţiş, ca toate naţiile, cu arma-n mînă. Dar cu tertipuri şi apucături nu merge deocamdată. În numărul în care sînt la noi evreii rămîn străini de rit necreştin, ce nu se pot nici contopi cu poporul nostru, nici pot pretinde mai mult decît a fi suferiţi, şi ne pare că n-au nici o cauză de a se plînge de toleranţa noastră.” (în „Timpul” din 5 decembrie 1876);

- „Putem spune cu drept cuvînt şi tare: că poziţia evreilor, în ţările în care nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decît acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e-acasă, iar vaietele şi plîngerile contra persecuţiunii sînt mofturi care să acopere de mai nainte modul neomenos în care sug ţările pe care au căzut ca lăcusta.” . (în „Timpul”, din 5 decembrie 1876)

-„Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este întîi tot ce poate fi mai neomenos; al doilea dezastruoasă prin urmările ei.” (în „Timpul”, din 12 decembrie 1876)

-„O seminţie care cîştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă e cea evreiască.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Ce servicii a adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc ? Ocupîndu-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegîndu-şi de patrie numai ţările acelea unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia, ei urmează în emigraţia lor pe pămînt tocmai calea opusă” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boli sociale, al unei crize în viaţa poporului care, ca la Polonia, se sfîrşeşte cîteodată cu moartea naţionalităţii. Dar oare în ce constă corupţia socială, acest element care-l atrage pe evreu c-o putere elementară ? Ea consistă în dispreţul muncii, care cu toate acestea e singura creatoare a tuturor drepturilor. Cînd munca unei clase într-un popor nu mai echivalează cu drepturile de care ea se bucură, atunci aceea clasă e coruptă, atuncia ea trăieşte din traficul unei munci străine, atuncia ea seamănă cu evreul, care nicăieri nu face altceva decît precupeţeşte lucrul străin.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Revenim la evrei şi-i întrebăm – nu de ce spun minciuni prin gazetele străine, căci minciuna este spiritul negrei speculaţii – ci de ce se plîng ? În Austro-Ungaria ei au toate drepturile posibile şi imposibile, de ce vin la noi ? În Rusia sînt egali cu ruşii – de ce vin la noi ? În Turcia le zîmbeşte egala îndreptăţire – ce caută la noi ? Au n-au ştiut ei sub ce condiţii numai pot trece în România ? Au n-au ştiut că în această ţară nu pot fi decît suferiţi, că această ţară, din nefericire pîn-acuma locul de luptă între roiurile Răsăritului şi aşezările Apusului, a ajuns să răsufle şi că e sătulă de stăpîn pentru a nu mai voi stăpîni evrei ? Ne pare rău de acei puţini evrei care, prin valoarea lor personală, merită a forma o excepţie, dar restul ... ? Prin ce muncă s-au sacrificii şi-au cîştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român ?” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Punînd odată mîna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci exercitarea urilor între clase şi popoare, uşor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de hipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecînd în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi – otravă.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Cu-un cuvînt evreul nu merită drepturi nicăieri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai într-aceasta consistă a evreului. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e veşnic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu o foarte rară excepţie se va găsi într-adevăr cîte un evreu care să producă.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului, această clasă veşnic nenorocită, condamnată la celibat şi la mizerie, luptînd prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pîinea amară a bugetului şi înecînd c-o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Căci liber nu e decît omul ce trăieşte din munca productivă a mîinilor sale. Numai acela e în stare de a aproba binele unde-l vede şi munca temeinică.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Pericolul nu este în împrejurarea că evrei ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sînt – nu pot fi români, precum în genere nu sînt nici pot fi germani, englezi, francezi, italieni” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Munca temeinică este singura îndreptăţire pe acest pămînt.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Apoi (evreii n.n.) sînt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Pînă şi ungarii – care numa-n gropi nu dau de cuminţi – îşi închipuiau într-un rînd o stăpînie a Moldovei prin evrei şi ciangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împotriva poporului românesc.” (în „Timpul”, din 9 ianuarie 1877)

-„Originea susţinută de români de la colonişti soldaţi din Italia e o fantomă, căci războaiele civile depopulaseră Italia însăşi încă înainte de Traian şi e istoric constatat că, spre a coloniza ţările de la gurile Dunării, s-au luat populaţiuni semitice din Asia Mică, din Siria ş.a..” (în „Timpul”, din 13 ianuarie 1878)

-„Limba română e unica în Europa care n-are propriul vorbind dialecte. Pe-o întindere de pămînt atît de mare, despărţiţi prin munţi şi fluvii, românii vorbesc o singură limbă.” (în „Timpul”, din 13 ianuarie 1878)

-„A-şi călca jurămîntul a devenit în România un titlu de înaintare.” (în „Timpul”, din 12 septembrie 1878)

-„Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regizor comedia meschină jucată de bufonii partidului său.” (în „Timpul”, din 12 septembrie 1878)

-„Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi a lefurilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna veşnică a constituţionalismului, în pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi pentru a acoperi unica tendinţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu caută, nu visează decît puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade. O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sînt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea. Autori care nu ştiu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo – Ureche), oameni de stat care nu îşi pot justifica nici săvîrşirea şcolii primare, avocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîini, generali care nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi din stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant,  iacă banda ocultă care guvernează astăzi România.” (în „Timpul”, din 12 septembrie 1878)

Genialul Mihai Eminescu a spus şi scris adevărul, a avut şi are dreptate !

Oare cînd se vor deştepta majoritatea românilor şi vor înţelege că împotriva Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial, adevăratul Popor Ales de Dumnezeu, a fost pus la cale şi se desfăşoară, începînd din decembrie 1989, cel mai mare Holocaust din istoria omenirii?

Dr. GHEORGHE FUNAR

Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2489 / 15.06.2012

Arhiva „Tricolorul” - EMINESCU ECONOMIST

Iată un titlu menit să surprindă: Eminescu asociat cu proza vieţii, cu materialismul, cu pedantismul formulelor economice! Eminescu mînuind statistici, făcînd calcule, interpretînd cifre?!

Şi, totuşi, Eminescu a fost un economist, şi încă unul de linie mare. Eminescu a avut, întîi, o cultură reală în domeniul economic. I-a citit pe toţi clasicii economiei şi în special pe Smith; i-a citit pe revoluţionarii - de atunci - ai economiei şi mai ales pe List; în sfîrşit, pare a fi citit - şi în orice caz a fi înţeles - opera lui Karl Marx.

Mai mult decît atît, Eminescu a avut o reală cultură matematică. În paginile lui se vădeşte adesea o comprehensiune adîncă a valorii mijloacelor matematice pentru dezlegarea tainelor lumii. Asupra întregii lui opere filozofice domină obsedantă ideea pitagoriciană a posibilităţii de a exprima cantitativ, prin numere, toate fenomenele din Cosmos, idee care culminează în faimoasa apologie a savantului:

„Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr”.

Eminescu stăpînea clar cele două elemente indispensabile gîndirii ştiinţifice economice: o cultură profundă şi intuiţia cantitativă. Şi pe lîngă ele, mai avea darul de a „prinde” în chip nemijlocit realităţile economice şi a le reda într-o formă de o surprinzătoare noutate.

Un economist român - cînd este economist autentic şi român autentic - apare totdeauna ca un revoluţionar. Căci aproape tot ce a ajuns clasic în economia politică este - pentru o ţară agricolă ca a noastră - fals. Eminescu a fost deci, şi în economie, un revoltat. În revizuirea pe care a făcut-o ştiinţei economice clasice, s-a ridicat, îmbinînd convingerile cu temperamentul lui, o dată mai mult, împotriva papagalilor Apusului.

Căci dacă ceea ce este adevăr dincoace de Pirinei este minciună dincolo, şi în ştiinţa economică ceea ce este adevăr în Occident, poate să fie minciună în Orient. Sistemul economic european este ca un decor de teatru, cu faţa spre Occident. Aspectele lui atractive sînt numai pentru cei care îl văd dintr-acolo. Noi, cei din Orient, nu vedem decît spatele decorului, cu pînza lui cenuşie şi tristă.

Eminescu a înţeles toate fenomenele economice pornind - cum era firesc - de la sensibilitatea lui etică; el a înţeles economia prinprisma moralei.

De aceea gîndirea economică a lui Eminescu se poate urmări pe trei linii, care toate au ca punct comun de pornire ideea de dreptate. Căci el a văzut întîi, în viaţa omenirii, tot ceea ce era exploatare a omului de către om: exploatarea dintre ţară şi ţară, exploatarea dintre clasă şi clasă, exploatarea dintre neam şi neam.

Cea dintîi 1-a dus la concepţia independenţei economice; cea de a doua la principiul dreptăţii sociale; cea din urmă la ideea românismului economic.

Şi astfel, gîndirea lui Eminescu se reazemă pe o mare bază triunghiulară, ale cărei vîrfuri sînt însemnate cu: independenţă, dreptate, românism.

x    x    x

Cel mai mare merit al lui Eminescu ca economist stă în felul original în care a relevat fenomenul exploatării dintre o ţară şi alta.

Ca orice geniu, el s-a ridicat în toate domeniile împotriva a tot ce este copie şi import de gîndire. Iar polemiştilor din vremea lui, care se sprijineau pe continua invocare a autorilor străini, Eminescu le-a aruncat dispreţuitor cuvintele:

„Chiar învăţaţii noştri, cînd vor să polemizeze, polemizează cu citate”.

De altfel şi polemicile economice şi sociale de mai tîrziu au vădit cîtă dreptate avea Eminescu. Căci, de pildă, în toată disputa dintre social-democraţii şi poporaniştii noştri, nu sînt atîtea idei originale, cît într-o singură pagină de Eminescu!

În gîndirea economică a lui Eminescu, punctul de plecare este constatarea sărăciei noastre şi a dezastrelor care se trag din ea: •

„Cel mai mare rău pentru un popor este sărăcia. Condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine, fără să existe corelativul ei economic, e curat muncă zadarnică.

Calităţile morale ale unui popor atîrnă - abstrăgînd de climă şi de rasă - de la starea sa economică. Blîndeţea caracteristică a Poporului Românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţumit, că a avut ce-i trebuia”.

Iată o explicaţie materialistă, menită să revolte pe spiritualişti; ea exprimă, sub o altă formă, axioma după care, într-o societate care îşi are asigurate mijloacele de trai, virtutea devine uşoară.

Eminescu socoteşte sărăcia ca o mare inferioritate naţională, ca o scădere care paralizează toate puterile sufletului colectiv.

Este impresionant de constatat cît de mult stă gîndirea lui Eminescu la baza unor autori remarcabili. Anumite constatări ale lui Dobrogeanu-Gherea în „Neoiobăgia”, asupra sărăciei noastre naţionale, fuseseră făcute de mult de Eminescu, avînd o splendidă claritate.

Condus de acelaşi sentiment al echităţii în viaţa economică, Eminescu priveşte astfel raporturile de schimb între ţările Occidentului şi ţările Orientului:

„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grîu poate trăi foarte bine - nu zicem ba -, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate.

Şi ce e într-adevăr o naţie agricolă pe lîngă una industrială? Cît un răzeş, oricît de vrednic, pe lîngă un boier cu 100.000 de pogoane într-un hotar”. Iar mai departe:

„Mocanul n-a deprins meşteşugul şi de aceea cîştigă într-un an cît cîştigă meşterul din străinătate într-o zi”.

Citind acest pasaj, noi, economiştii, resimţim aproape o jignire în domeniul nostru; ideea noastră că tot ceea ce produce un muncitor din Occident într-un an echivalează cu ceea ce produc 10 muncitori români în acelaşi timp, Eminescu o aruncase într-o formă tot atît de clară cu mulţi ani înainte! Eminescu a văzut ceea ce aţîţia economişti, orbiţi de ştiinţa falsă a Apusului, nu reuşiseră să vadă. El a înţeles toată nedreptatea care se ascunde sub diviziunea internaţională a muncii, care face ca unele naţiuni să nu mai producă altceva decît cîteva mărfuri inferioare, cu metode primitive.

Făcînd teoria industrializării, Eminescu se ridică împotriva acelora care vor să-i reţină pe români la o activitate unilaterală, care anchilozează puterile naţionale: „Să nu restrîngem pe român numai la acel teren mărginit pe care mai poate suporta concurenţa, la agricultură”.

Şi este straniu că poetul care a scris:

„Şi cînd vin cu drum de fier/ Toate cîntecele pier”

şi care în faţa năvalei tehnicii şi a industriei părea că ia atitudinea de dispreţ şi de ură a lui Ruskin, este, ca gînditor rece, un adevărat apologet al industriei.

Mai mult, mergînd pînă la consecinţele de politică economică practică, ce se trag din nevoia de industrializare, el recomandă categoric protecţionismul. Într-un articol din „Timpul”, Eminescu exaltă de bucurie la ştirea că Skupcina sîrbească a adoptat un tarif vamal protectionist!

S-ar părea, desigur, ceva tendenţios în această anexare a lui Eminescu la gîndirea economică, ba chiar la şcoala protecţionistă românească.

Şi totuşi atîtea texte stau să ne dovedească precis că gîndirea lui Eminescu îl înscrie între cei mai mari apărători ai sistemului protecţionist românesc. De altfel, este cunoscut că Eminescu îşi marca preferinţa lui pentru articolele naţionale, îmbrăcîndu-se împreună cu Creangă, la Iaşi, în haine de „şiac” ţesute în postăvăriile ţărăneşti de apă.

Este drept că poetul a străbătut de multe ori în gîndirea economistului şi 1-a făcut să conceapă cîteodată prea simplist şi idilic organizarea producţiei noastre naţionale în forma medievală a unui regim limitat la meserii. Dar linia mare a cugetării lui Eminescu rămîne întreagă şi nestrămutabilă.

Gîndind la ea, putem striga azi şi în domeniul economiei îndemnul: „Înapoi la Eminescu!”.

În ce priveşte exploatarea de la clasă la clasă, Eminescu emite unele teorii care îmbracă o formă într-adevăr ştiinţifică. Astfel este „Teoria compensaţiei muncii”.

După această teorie, orice om trebuie să dea societăţii cel puţin echivalentul serviciilor pe care le primeşte:

„Compensaţia nu se dă de către o clasă sau de către un om decît prin munca intelectuală sau musculară”.

Cine nu dă muncă musculară, trebuie să dea muncă intelectuală, iar societatea are dreptul să ceară de la oricine echivalentul a ceea ce el consumă în bunuri materiale.

După Eminescu, orice bun consumat înseamnă o poliţă trasă asupra muncii sociale şi reprezintă o anumită sclavie, pe care consumatorul o impune întregii colectivităţi naţionale. Apostrofînd pe cei care nu dau nici o compensaţie societăţii pentru ceea ce consumă, el îi întreabă:

„Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm la vorbă gospodărească şi să vă întrebăm, ce poftiţi dumneavoastră? Şi ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în adunările dumneavoastră, pe reprezentanţii capitalurilor şi fabricilor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc, care să se deosebească de fabrica de mofturi ale «Telegrafului» şi ale «Românului» şi de fabrica dumneavoastră de palavre din Dealul Mitropoliei!”

Şi mai departe:

„Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atîta, sînt economice : temelia liberalismului adevărat este o clasă de mijloc, care produce ceva, care punînd mîna pe o bucată de piatră îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statuie, din in - pînzătură fină, din fier - maşini, din lînă - postavuri. Este clasa noastră de mijloc în asemenea condiţiuni? Poate ea vorbi de interesele ei?”.

Nimeni n-a făcut mai frumos apologia producătorului adevărat!

Eminescu însă culminează în teoriile sale economice atunci cînd scrie:

„Omul produce ceva mai mult decît consumă. În acest ceva mai mult, din acest prea mic prisos al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională”.

De acest prisos vorbim azi noi, economiştii, cînd arătăm că toată civilizaţia noastră naţională trăieşte dintr-un anumit excedent al muncii ţărăneşti. Productivitatea muncii ţăranului se reduce azi la cifra mizerabilă de 15.000 lei pe an de muncitor. Din aceşti 15.000 lei anual, ţăranul îşi satisface în chip cu totul elementar nevoile lui restrînse; iar din ei abia poate 4.000 lei pe an care îi rămîn disponibili sînt trecuţi pentru întreţinerea oraşelor şi a statului. Aceşti 4.000 lei reprezintă contribuţia lui la susţinerea întregului aparat pe care îl reprezentăm noi, orăşenii, cu nobilele noastre funcţiuni şi pretenţii.

Din constatarea lui, Eminescu trage firesc datoria respectului tuturor pentru producător, pe sacrificiul căruia stă întreaga noastră civilizaţie.

Dar dreptatea economică nu rămîne la Eminescu un simplu deziderat. Gîndirea lui ia o formă concretă, cînd desemnează cu gîndul organizarea de stat menită să răspundă cît mai bine necesităţii profunde de dreptate socială. El doreşte un stat mai unitar şi mai organic. Şi este minunată intuiţia lui sociologică, atunci cînd vorbeşte de stat şi de instituţiile lui ca de nişte necesităţi cu un caracter relativ, iar nu absolut dedus din principii abstracte:

„Liberalii iau în sens absolut ideile citite şi nerumegate din autorii străini, pe cînd pentru noi, adevărurile sociale, economice, juridice nu sînt decît adevăruri istorice”.

Toate teoriile sînt valabile pentru un anumit popor şi pentru un anumit răstimp din evoluţia lui.

Cînd citim că doctrina sa „luptă pentru datorii” şi că preconizează „împlinirea datoriilor către semeni, solidaritatea de bunăvoie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii”, parcă citim pe teoreticienii fascişti şi corporatişti de astăzi.

Şi cînd găsim mai departe rîndurile: „Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie să mărturisim, că în multe locuri, chiar clasele superioare au încetat a crede că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii către cele de sus”, ni se pare că sîntem în plină filozofie contemporană.

Eminescu urmăreşte constantele statului; după concepţia sa, statul este un produs natural:

„Statul este asemenea unui copac din pădure, produs al naturii”.

„Nimeni, afară de potaia de gazetari ignoranţi, nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi Parlamentele sînt temelia unui stat”.

Eminescu proclamă statul organic, împotriva acelora care confundă ideea de stat cu artificialitatea unor instituţii, care nu se integrează în caracterul său natural. Concepţia lui pozitivă despre stat este pur corporatistă.

Deplîngînd dezastrul pe care introducerea formulelor noi le-a adus, rînd pe rînd, în toate instituţiunile tradiţionale, Eminescu scrie aceste minunate cuvinte, menite parcă să servească drept motto la Constituţia de mîine a României:

„Rău este că au căzut răzeşii; rău este că au căzut breslele”.

Nu este, deci, o tendinţă subiectivă aceea care ne îndreptăţeşte ca - după ce l-am socotit pe Eminescu ca precursor al protecţionismului - să-1 socotim şi ca precursor al corporatismului. Ci este o constatare directă, bazată pe ceea ce este mai profund în gîndirea lui. Nu găsim numai regretul după bresle, ca după nişte instituţii care aveau farmecul lor, ci întîlnim o convingere încadrată într-o serie de premize de filozofie socială, care formează o unitate impresionantă şi o coincidenţă surprinzătoare cu ceea ce este astăzi, în filozofia socială modernă, doctrina statului organic.

În sfîrşit, a treia formă de nedreptate şi de exploatare economică o descoperă Eminescu în raporturile dintre neam şi neam. El observă că fiecare minoritate etnică, în cadrul vechii Românii, reprezintă şi o altă funcţiune socială; astfel că diferenţa socială era o diferenţă etnică, exploatarea socială era şi o exploatare naţională:

„Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine să nu alegem deputaţi decît să se piardă naţia românească.

Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decît aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este şi caută să fie ţinta noastră de căpetenie”.

Eminescu a avut, ca şi un alt mare gînditor al nostru, Aurel Popovici, intuiţia antitezei profunde care există între democraţia libertară şi naţionalismul românesc. El a spus de atîtea ori în forme clare:

„Nu sîntem, deci, contra nici unei libertăţi, oricare ar fi aceea, întrucît ea e compatibilă cu existenţa statului nostru ca stat naţional românesc şi întrucît se adaptează în mod natural cu progresele reale făcute de noi pînă acuma. Numai pe terenul acesta găsim că o discuţie este cu putinţă. Cine susţine însă ca absolute şi neînlăturabile principii a căror aplicare ar fi echivalentă cu sacrificarea unui interes naţional, acela nu poate fi omul nostru”.

Iată, într-o formă clară, o mare antiteză. Pentru toată ideologia veacului al XIX-lea, ierarhia principiilor este aceasta: principii absolute - cum sînt egalitatea şi libertatea - şi principii relative, cum este naţionalitatea. Cînd ideea de naţionalitate intră în conflict cu ideea de libertate individuală sau cu ideea de egalitate, ea trebue să treacă pe planul al doilea, ceea ce înseamnă că, în cadrul nostru naţional, nu avem dreptul să luăm nici măsurile elementare de apărare a românismului împotriva infiltraţiilor primejdioase, dacă aceste măsuri ar lovi în principiul sacrosanct al libertăţii individuale sau în principiul sacrosanct al egalităţii.

x    x    x

Dacă Eminescu ar fi fost numai poet, ar fi dispreţuit substratul material al unei naţiuni. Fiindcă a fost şi gînditor, el şi-a dat seama de valoarea lui imensă pentru consolidarea şi puterea naţiunii; de aceea a dat atîta importanţă fenomenelor care se petrec în subsolul vieţii naţionale, fenomenelor economice.

Sub influenţa şcolii marxiste, Eminescu a considerat multe din fenomenele sociale şi naţionale ca fenomene derivate, a căror origine trebue căutată mai ales în transformările raporturilor economice.

x    x   x

Eminescu a fost nu numai cel mai mare poet între poeţi, dar a fost - alături de aţîţi poeţi între economişti - singurul economist între poeţi. Eminescu a avut o concepţie integrală asupra fenomenelor economice. El a dat o interpretare proprie acestor fenomene, iar metoda lui se integrează în metodele cele mai moderne ale acestei ştiinţe.

Economiştii liberişti ai veacului al XlX-lea făceau din ştiinţa economică o fenomenologie rece, care nu cunoaşte nici un imperativ superior supraeconomic: o ştiinţă a materialismului şi a egoismului uman. Economiştii idealişti ai veacului al XX-lea nu fac din economic un scop în sine, ci un sistem de mijloace puse în serviciul unor ţeluri de alt ordin decît cel economic.

Şi atunci este firesc a căuta ca aceste ţeluri supreme, care sînt independenţa ţării în afară şi afirmarea caracterului ei naţional înăuntru, să fie servite de mijloacele economiei.

Idealismul care domină concepţiile recente în economie caracterizează întreaga operă a lui Eminescu. Şi astfel, Eminescu - prin reacţie faţă de veacul lui şi faţă de şcoala clasică a economiei liberiste, care vedea în economie numai o mecanică a intereselor egoiste - aparţine sufleteşte filozofiei economice a zilelor noastre. Aceasta dă gîndirii lui Eminescu o strălucire şi o actualitate de care nu ne dăm îndeajuns seama.

Marele merit al lui Eminescu este de a-şi fi apropriat operele de gîndire temeinice ale Occidentului şi totuşi de a se fi păstrat întreg. Occidentul nu 1-a supus, nu 1-a îngenunchiat, nu i-a anexat personalitatea.

Oamenii mediocri, cînd iau contact cu lumea Occidentului, sînt orbiţi de strălucirea lui. Verificarea oricărei personalităţi autentice se face la contactul cu Occidentul. Numai cine asimilează cultura Occidentului, dar îi răspunde cu o reacţiune critică, este un gînditor şi o personalitate.

În această scurtă privire asupra unei mari opere, ne-am cufundat în acelaşi timp şi în trecut şi în plină actualitate.

Căci un geniu naţional adevărat se cunoaşte totdeauna prin aceea că renaşte cu fiecare generaţie creatoare şi înfloreşte, din nou, cu fiecare primăvară a neamului.

Iar generaţia de azi, care simte în ea chemarea de a preface şi de a reface ceva din stările acestui neam, se apropie de Eminescu.

Ochii ei nu pot să nu vadă astăzi crescînd deasupra mormîntului lui Eminescu un pom din nou în floare.

Ea 1-a făcut să înflorească, prin puterea nouă care porneşte din sufletul ei.

Şi poate nu-1 va lăsa să se scuture încă o dată, înainte de a fi prefăcut în fapte măcar o mică parte din visurile lui.

MIHAIL MANOILESCU

(Text reprodus din „Revista Fundaţiilor Regale“, nr. din 1 ianuarie 1935)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2433 / 04.04.2012