Hă-hă-hă! Un fleac: v-am ciuruit! JALNICA BOLBOROSEALĂ A SUPOZITOARELOR BĂSISTE...

Dacă Giuseppe Verdi ar mai fi trăit, ar fi compus o variantă nouă şi adăugită la „Corul robilor" - „Corul slugilor". Niciodată, în Istoria României, nu s-au auzit atîtea bocete, văicăreli şi jelanii ca-n aceste zile! Zi şi noapte, vidanjele băsiste B1 TV şi Realitatea TV, îşi pun poalele-n cap, îşi bat curul cu palmele, ca ţaţele de la mahala, şi se oţărăsc la mine: că am scris şi am recitat versuri pentru Elena şi Nicolae Ceauşescu (da, am scris, şi care-i problema voastră? măcar erau compuse cu talent şi nu m-am dezis, niciodată, de ele); că l-am pocnit pe Victor Ponta (da, l-am pocnit, fiindcă aşa am făcut cu toţi cei care greşesc, mi-am cîştigat acest drept, dar am apreciat că junele nu mi-a dat nici o replică, niciodată, şi a căutat să se îndrepte); că s-a refăcut „patrulaterul roşu" (asta chiar e de rîs, n-a existat un asemenea patrulater decît în mintea ţucălarilor PNŢCD, partid care s-a sinucis, cît despre ceea ce se petrece azi, alegeţi: eu ori sînt „roşu", ori sînt „verde"). Necazul cel mare al acestor potăi atinse de jigodie este dublu:

 1) neputinţa paralizantă; 

2) eu nici nu le bag în seamă. 

Românii au o vorbă: „Cîinii latră, ursul trece". Lichelele de profesie, atunci cînd n-au ce spune, inventează. Iată, de pildă, fiţuica masonică (de fapt, bubonică) „Puterea", care în nr. de joi guiţă că pamfletul meu „Mr. Pîrţ şi Curva Popii" îi e dedicat lui Victor Ponta. Aveam alte pretenţii la masonul Adrian Thiess, patronul stupidei publicaţii. Să nu fi auzit, el, că pamfletul e cu totul altceva decît realitatea imediată, avînd alte reguli, precum hiperbolizarea, sugestia, tuşa gravă? De unde au tras lefegiii lui Thiess concluzia că acel pamflet se referă la Victor Ponta? Dacă ar fi făcut liceul - iar nu o amărîtă şcoală de corecţie - aceşti aurolaci ar fi ţinut cont de celebrul pamflet în versuri pe care tînărul Al. Macedonski l-a scris despre cineva care nu era Vodă Car... Vodă Car... Vodă Car... Imediat, Carol I şi-a pus mîna în cap (la sesizarea lacheilor), iar poetul a fost închis. Dar el a pretins că, de fapt, se gîndise la Vodă Caragea! Tot astfel am păţit şi eu, în 1984, după faimosul pamflet din volumul de versuri „Saturnalii". Era vorba acolo de rabinul Mozes Rozen, calomniatorul lui Eminescu, sau nu era el cel vizat? Evident, nu s-a dovedit nimic! Dar, ca să i se dea satisfacţie şi să i se închidă gura abuzivului rabin (pînă la urmă, doar pămîntul i-a închis-o, după exact 10 ani!) eu am fost interzis, în presă, la radio şi la televiziune din aprilie pînă în noiembrie 1984 - aşadar, timp de 8 luni. Păstrînd proporţiile, situaţia se repetă acum. În realitate, ca pamfletar, eu nu m-am gîndit la nişte oameni anume, reali, în carne şi oase - ci la un personaj fictiv, cu trăsături şi racile care provin de la mai multe persoane. Cu alte cuvinte, era vorba de o tipologie, sau un „portret-robot". Dar îmi răcesc gura de pomană cu nişte inculţi. Aidoma unui personaj dintr-o schiţă a lui Ion Băieşu, lor dacă li se spune să tragă pe cineva de limbă, se năpustesc pe bietul om, îi vîră mîinile în gură şi se opintesc să-i smulgă limba. În bulina (latrina) portocalie „Excrementul zilei", mai vechiul client al pamfletelor mele, Ion Cristoiu, îşi dă pantalonii jos şi îşi face, iar, nevoile în public. Nu am să-i fac biografia lui Ardei Umplut, fiindcă ar fi pierdere de vreme: după ce a fost pupincuristul lui Nicu Ceauşescu, care l-a făcut membru al CC al UTC, după ce m-a turnat la Securitate, în 1981 (sursa „Coroiu"), după ce s-a pripăşit pe lîngă Virgil Asztalos Măgureanu (care l-a şi furajat cu purcoaie de bani) - piticania diformă se dă... editorialist (?!), formator de opinie (?!), maestru (?!). Maestru la ce? La violat găini, fireşte! În jegul publicist „Evenimentul zilei" de joi, Monstrul din Găgeşti scrie, cu mînuţa aia scurtă, lovită de nanism şi de onanism: „Am o părere proastă despre Victor Ponta, iar cununia sa cu sinistrul (sic!) Corneliu Vadim Tudor m-a făcut să am o părere execrabilă". Mă piş pe părerea ta, Cristoiule! Cine crezi că se uită în gura aia strîmbă şi chircită, ca tîrtiţa găinii Mărgeluşa? Tot îţi mai secretă glanda aia paranoică hormonii vedetismului? Tu chiar trăieşti cu iluzia bolnavă că ai creat o „şcoală de gazetărie"? Cine a ieşit din „şcoala" aia? Nişte avortoni, de teapa fripturiştilor Dan Andronic şi Ioana Lupea. Legat ombilical de Şarpele cu Ochelari - ca şi cheliosul ridicol din Cluj, Cozmin Guşă - Ion Cristoiu face spume la gură cu pretenţia jenantă că el e „analist" - în realitate, e „onanist". Acest fost căruţaş maghiar şi căpitan de Securitate, Imre Aszataluş, e frate siamez cu Traian Băsescu, găştile lor fuzionînd prin absorbţie (PNR şi PD). O altă goarnă ruginită e ziarul de mic litraj „Naţional", unde nesătula spălătoreasă B.S. se Be Se în tenişi: „Vadim Tudor intră în gaşca roşie" (?!). De unde, fă, Simono Băduleasco, ai tras tu concluzia asta? Dacă intram în „gaşca verde", a Forumului Democratic Naţional-Socialist German era bine? Aş fi devenit... frecventabil? Eu n-am semnat cu acest Ponta nici un protocol, şi nici n-am vorbit cu el, din 16 august 2014, de la ceremoniile religioase închinate lui Constantin Brâncoveanu, cînd am schimbat cîteva cuvinte protocolare, de faţă cu Patriarhul Daniel. Şi chiar dacă aş fi vorbit, care-i problema voastră? Cine sînteţi voi măi, căcăcioşilor, să-i fixaţi comportamentul unui om ca mine? Urduros ca de obicei, şi nespălat la puţa belită, evreul Mache (Florian Goldstein). În „Bursa" de joi, minoritarul obraznic publică, pe pagina 1, o vomă: „Sinecuri pentru voturi. Un guvern de carnaval". Din Guvernul ăsta aş face şi eu parte, atenţie, ca director al SRI (?!). N-ai ce să zici la asemenea tîmpenii. Eu nu vreau nici un post, nicăieri. Eu sînt Vadim Tudor - adică un nume care face cît toate guvernele lor la un loc - iar Mache e un muţunache, ba chiar un bulache. Ce replică să dai unui asemenea pleşcar, care scoate un ziar finanţat de găşti interlope? Fireşte, slinosul plin de mătreaţă poate pretinde că n-a scris el aberaţiile respective, ci un trepăduş, care semnează cu iniţialele curajoase O.D. - dar el a girat şi a publicat mizeria cu pricina, ceea ce îl va costa: am să-i rup perciunaşii! Trec acum la un alt dobitoc: Costi Rogozanu. 

Ştiţi care, microcefalul cu păr vopsit, care se screme să aibă umor la televiziunea de nişă a Şarpelui cu Ochelari, Realitatea TV. Miercuri la prînz, numitul Găozaru şi o prezentatoare cu cioc de raţă, pe care n-am reţinut cum o cheamă (dar nu-i bună nici de curvă, fiindcă e f.f. urîtă) au făcut clăbuci la buci, ca nişte babe la uluci (vorba lui Paul Everac), minţind că eu îi voi da sprijinul lui Ponta fiindcă i-am cerut, la schimb, o Lege a amnistiei. Ce derbedei! Cînd i-am cerut eu soţului Dacianei chestia asta, bă, limbricilor? Eu am spus, public, ce gîndesc cu mult înainte de a mă decide să-i dau preşedintelui PSD voturile PRM în turul II. Le place acestor milogi, plătiţi din bani de furat, de groparul lui Ceauşescu, ca Jean Pădureanu, grav bolnav, la 85 de ani, să moară în puşcărie? Sau ca oameni care au făcut ceva pentru sportul românesc, deci pentru ţară, ca Gigi Becali şi Gică Popescu, să putrezească după gratii, unde i-a azvîrlit dementul Băsescu? Încă o dată: le place? Asta vor ei? Dar cine sînt ei? Nişte supozitoare băsiste, care emit... supoziţii. O figură penibilă face Octavian Ştireanu, care ţine în viaţă, în mod artificial, din 1990 încoace, un ziar soporific şi sălciu, „Azi". Cu ce bani? Cu bani furnizaţi de cîţiva acoliţi ai lui Ion Iliescu - zeci de milioane de dolari, în 24 de ani. În sub-mediocra anexă FSN-istă mi se atribuie, mie, nişte texte care au apărut în ziarul meu „Tricolorul" - deşi ele sînt anonime şi aparţin mai multor colaboratori. Eşti profund necinstit, Ştirene, şi dovedeşti că ai rămas tot oportunist, precum erai în anii '80, cînd făceai propagandă UTC-istă la obscurele publicaţii studenţeşti. Stai în banca ta, tovarăşe profesoraş de aritmetică, fiindcă am o labă grea şi te dau cu zgaibaracele în sus, cînd îţi e lumea mai dragă. În „Corul javrelor" se bagă în seamă şi traficantul de copii Cristian Burci, care, în stufoasa şi insipida publicaţie „Adevărul" mă înfierează cu mînie proletară. A semnat, prin punerea deştiului, un neica-nimeni, Alin Boghiceanu. E sub demnitatea mea să polemizez cu un picol al fostului chelner Burci. Pe aceeaşi pagină, un tîmpit pe nume Sorin Bocancea (care pretinde că e politolog, aşa, ca Alvin Toffler) slobozeşte, şi el, nişte minciuni: „Degeaba trăncăne (?!) Vadim Tudor că nu a fost (,) niciodată (,) la guvernare, a fost, a avut miniştri pînă în 1996, cînd a venit la putere CDR". Hai sictir, Bo(u)cancea! Ce miniştri am avut eu mă, boule? În 1996, PRM a avut 2 secretari de Stat (la Cultură şi la Turism), pe care i-a retras, prin demisie, după numai 3 luni! Prin urmare, n-au fost miniştri - ci oameni din linia a treia, care şi-au dat demisia, în semn de protest faţă de greşelile pe care începuse să le facă Ion Iliescu, mai ales prin protejarea mafiotului ţigan din Strehaia, Dumitru Iliescu. Am avut dreptate? Am avut, dacă ar fi să ne gîndim doar la noile dezvăluiri cu privire la afacerile necurate ale fostului director al SPP. Cui servesc asemenea minciuni, Burci? Ce legătură are un analfabet ca tine şi cu presa, şi cu masoneria?

Am lăsat la urmă unul dintre cele mai serioase motive pentru care eu nu-l pot susţine pe neamţul second-hand şi, vorba aia, refuzat la export Klaus Iohannis: nu pot fi de aceeaşi parte a baricadei cu slugoii şi profitorii băsişti Alina Mungiu-Pippidi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ş.a. Aici vine mănuşă zicala: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!". Mai bine să te înjure Răzvan Theodorescu decît să te laude Andrei Pleşu! Ce li s-a promis acestor linge-blide? Cîţi bani? Ce avantaje? Doi dintre ei au fost consilierii Matrozului la Palatul Cotroceni, dînd startul dezastrului care avea să nenorocească ţara. Oh, sfîntă mare neruşinare! A se observa că îi ignor, total, pe minoritarii Niels Schneker (evreu) şi Teodor Atanasiu (ţigan), care s-au obrăznicit la România TV, cu mine de faţă - românii au văzut că am măturat podelele cu zdrenţele astea. 

Am să pun punct aici acestei... puneri la punct! Acum, în noiembrie 2014, se reeditează „Complotul bubei", din decembrie 2000. Am devenit, din nou, ţinta vie a unor rapandule şi chelneri de bacşişuri mici, care nu merită nici să-mi facă pantofii. Acum am înţeles, definitiv, că alegerea mea a fost corectă. Între un sas retardat mintal şi un român (care are păcatele sale, desigur) un naţionalist pe cine vreţi să aleagă? Eu nu am ajuns în finală, fiindcă nu mă lasă maşinăriile fraudei electorale şi Serviciile Secrete, dirijate de stăpînii yankei. Asta-i situaţia. Dar ce facem cu electoratul naţionalist, care mă urmează pe mine, necondiţionat? Îl trimit către reziduurile regimului ciumat al lui Băsescu? Îl mai ţinem în viaţă pe îndrăcitul ăsta, care a făcut praf o ţară şi care nu vrea să se dea plecat? Haida-de! Repet: am produs mare deranj! E o teribilă panică în şobolănime! Aceşti profitori şi pleşcari nu se aşteptau ca eu să intru în luptă. Dacă eu am 3,68%, cum a minţit Mafia Sondajelor, în cîrdăşie cu echipele de fraudare a urnelor, atunci de ce e agitaţia asta? De ce acest bombardament? Foarte simplu: scorul meu real e de cel puţin 20%, da? Repet ceea ce am spus şi la Conferinţa de Presă pe care am susţinut-o marţi, împreună cu primarul Sectorului 2, Neculai Onţanu: decizia mea a fost luată luni, atunci cînd am aflat că slăninosul mutant Klaus Iohannis s-a milogit la telefon de Laszlo Tökes (după dialogul lui Traian Băsescu cu Viktor Orban) pentru a cere votul şovinilor unguri. Iar Satana în sutană i-a cerut abrogarea Art. 1 din Constituţia României, adică dispariţia afirmaţiei că România e stat naţional unitar. Lucrurile sînt clare: un patriot român nu poate fi de acord cu federalizarea, transilvanizarea (?!) şi ciopîrţirea României. Eu am morţi în ambele războaie mondiale. Dar minoritarul traficant de copii ce înaintaşi o fi avut? În ce armată au luptat ăştia şi în primul, şi în cel de-al II-lea război mondial? Şi în cine au tras? În români. În înaintaşii mei. E mai mult decît o problemă electorală - e o chestiune de sînge, de identitate naţională. Asta nu pot pricepe nişte imbecili cu foamea (setea) în gît, ca Ion Cristoiu, Cristian Burci, Radu Banciu (Cap de Porc), Niels Schneker, Teodor Atanasiu, Virgil Asztaluş Măgureanu, Lavinia Şandru, Cozmin Guşă-Căpuşă, Vasile Blaga şi, cu voia Dezalcoolizării, ultimul pe listă, Trăienică Băşinică. Şi-au ales prost candidatul. Nemţălăul fără charismă, care vorbeşte de parcă ar face clismă, nu e cal de curse - e o gloabă ruginită, cu foarte multe bube-n cap, aşa că nu ţine la trap. „Mai trageţi o dată" - scrie pe lozurile în plic necîştigătoare. Pînă atunci, nici nu ştiţi cît mă distrează că trageţi în mine, cu petarde ude. De genul execuţiilor, cu mitraliera, pe stadioane - aberaţie pe care eu n-am rostit-o niciodată. Am să închei cu un proverb al transhumanţei româneşti, pe care nişte străini de Neam şi Lege n-au de unde să-l ştie: „Cînd vine lupul la stînă, cîinii se urnesc!".

CORNELIU VADIM TUDOR

Noaptea de 5 spre 6 noiembrie 2014

(miercuri spre joi)

ZIARUL TRICOLORUL , Anul XI, nr. 3103, VINERI 7 NOIEMBRIE 2014

ROMÂNIA = O COLONIE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ ?!

La puţin timp după lovitura de Stat din decembrie 1989, numită de alogeni şi de naivi „revoluţie“, a fost adus din străinătate de către Saul Brukner (Silviu Brucan, pentru cetăţenii români) proiectul de lege al privatizării şi a fost înregistrat la Parlament din partea Frontului Salvării Naţionale (F.S.N). Atunci, în vara anului 1990, după studierea proiectului de lege al privatizării, am publicat un articol în revista „Tribuna economică“, în care am demonstrat cu argumente solide faptul că scopul final al acestui act normativ este transformarea României într-o colonie. Opiniile mele au fost corect receptate de un cunoscut realizator al emisiunilor pe teme economice de la Televiziunea Română şi, în luna august 1990, am fost invitat, într-o seară, la o dezbatere în direct, timp de o oră. Emisiunea s-a bucurat de o mare audienţă şi a fost şocantă pentru mulţi telespectatori.

La puţin timp după încheierea acesteia, realizatorul ei a fost înştiinţat că a fost „mutat“ la redacţia emisiunilor pentru agricultură. Realităţile din România post-decembristă au confirmat că, pe baza unui plan diabolic întocmit şi dirijat din străinătate, alogenii din conducerea ţării noastre au acţionat şi perseverează pentru consolidarea statutului de colonie în imperiul modern numit Uniunea Europeană. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, colonie înseamnă un teritoriu ocupat şi administrat de o naţiune străină şi care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. Realităţile din România de azi şi ADEVĂRUL ISTORIC obligă Academia Română să actualizeze şi să nuanţeze numeroase cuvinte din DEX, inclusiv să precizeze că marea majoritate a cuvintelor din Limba Română le-am moştenit de la Poporul Primordial al geto-dacilor şi provin, cu siguranţă, din Limba Primordială. Pe baza primei Legi a privatizării, Legea nr.15/1990, a început programul de transformare a României multilateral dezvoltate şi cu o populaţie de 23 milioane de locuitori liberi de comunism într-o ţară multilateral demolată, cu statut de colonie în Uniunea Europeană. Pe timpul socialismului, în România se aplica verbul a construi  şi s-au realizat numeroase şi uriaşe investiţii de către Poporul Român. Munca -  aceasta fiind cea mai mare bogăţie a Poporului Român - a fost valorificată integral şi în Interes Naţional. În România socialistă au fost asigurate locuri de muncă pentru toţi cetăţenii majori. Acum, în timpul capitalismului sălbatic de după decembrie 1989, în urma tranziţiei, a reformelor nesfîrşite şi a privatizărilor a fost lichidată economia naţională, sînt jefuite bogăţiile naturale ale Poporului Român şi marea majoritate a românilor au devenit slugi, fie acasă (în România), fie în străinătate. În România post-decembristă au apărut şi prosperă firmele de lichidatori, conduse de alogeni. În locul muncitorilor au apărut şi acţionează lichidatorii. Acestora li se adaugă prevederile din Legea insolvenţei, care facilitează închiderea anuală a zeci de mii de firme.

Regimurile alogenilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, coordonate oficial de la Bruxelles, Washington, Berlin şi Londra, au acţionat sistematic pentru: lichidarea a peste 6 milioane de locuri de muncă; alungarea din România a peste 5 milioane de cetăţeni români; jefuirea uriaşelor bogăţii naturale; diminuarea capacităţii de apărare a ţării; îndatorarea externă cu peste 100 de miliarde de euro; sărăcirea şi umilirea marii majorităţi a populaţiei; aducerea într-o situaţie dramatică a pensionarilor, bugetarilor, familiilor cu copii şi a persoanelor cu dizabilităţi; reducerea programată a numărului locuitorilor, mai ales prin otrăvirea lor cu aditivi alimentari cancerigeni; distrugerea tradiţiilor strămoşeşti moştenite de la Poporul Primordial al geto-dacilor; răstignirea satului românesc; atacarea continuă a Bisericii creştine; falsificarea ADEVĂRULUI ISTORIC privind Poporul Primordial, Ţara Primordială (Dacia Mare, sau Dacia Edenică), Limba Primordială şi Scrierea Primordială a geto-dacilor, Capitala Primordială (aflată lîngă Haţeg, la Subcetate), Steagul şi Drapelul Primordial al strămoşilor noştri avînd culorile roşu, galben şi albastru, de mai bine de 10.000 de ani. Pe vremea împăratului anticreştin Traian, alogenii din aceea vreme i-au finanţat campaniile din anii 101-102 şi 105-106 pentru a distruge Centrul Spiritual al Lumii Antice, aflat în Munţii Orăştiei, şi pentru a jefui multe zeci de mii de tone de aur şi argint din Munţii Apuseni, în special de la Roşia Montană. După decembrie 1989, urmaşii celor care L-au răstignit pe Fiul Domnului pentru că nu era de-al lor, alogenii de la sfîrşitul Mileniul II şi începutul Mileniului III au pus la cale şi susţin, pe toate planurile, cel mai mare Holocaust din Istoria omenirii, care se desfăşoară, de mai mult de 23 de ani, împotriva Poporului Român, în lagărul de exterminare numit România, o ţară transformată deliberat în colonie a Uniunii Europene. În România post-decembristă, asasinii politici şi asasinii economici desfăşoară experimente în numeroase domenii, fără ca periodic şi pe etape să efectueze analize în ceea ce priveşte: privatizările; înstrăinarea (la cele mai mici redevenţe din lume) a resurselor naturale; retrocedările ilegale de clădiri, terenuri agricole şi păduri către bisericile maghiare, Statusul romano-catolic şi Ordinele călugăreşti ungare; intrarea în insolvenţă a sute de mii de firme; închiderea şcolilor şi a spitalelor; creşterea anuală cu circa 75.000 a numărului cetăţenilor români depistaţi cu cancer, mai ales din cauza aditivilor alimentari cancerigeni; traficul de droguri şi de carne vie etc. Statutul de colonie al României în Uniunea Europeană este confirmat, periodic, de către Comisia Europeană care le comunică, prin mass-media, cetăţenilor români informaţii importante privind: creşterea economică; deficitul bugetar; rata inflaţiei; procentul de şomeri; scăderea demografică; creşterea preţurilor şi tarifelor etc. Sfidîndu-i pe români, de 1 Mai, cînd în mod tradiţional se consumă mici şi bere, Comisia Europeană s-a arătat foarte îngrijorată de prezenţa bicarbonatului de sodiu în carnea de mici (?!). Unii purtători de vorbe ai unui komisar european pe probleme de alimentaţie susţineau chiar interzicerea preparării mititeilor în România, chipurile pentru a avea grijă de sănătatea românilor. Acelaşi komisar european nu este îngrijorat de faptul că Poporul Român este singurul din Europa care este otrăvit cu aditivi alimentari cancerigeni şi care a ajuns rapid pe locul 1 în U.E. în ceea ce priveşte bolnavii de cancer. Un exemplu recent, care confirmă statutul de colonie al României în Uniunea Europeană, îl constituie porunca dată alogenilor din conducerea României pentru a modifica rapid Constituţia ţării noastre şi pentru împărţirea teritoriului naţional în regiuni subdezvoltate, sau defavorizate. Fără precedent în Europa, komisarii de la Bruxelles au ordonat ca, pînă în 21 mai a.c., Forumul constituţional (condus de un alt alogen) să prezinte Guvernului şi Parlamentului modificările dispuse în Constituţia României, iar pînă în luna septembrie a.c. să fie votată de către cei 588 de parlamentari, aleşi de calculator, re-revizuirea Legii fundamentale a României. Apoi, în toamna acestui an să fie organizat un Referendum Naţional pentru adoptarea formei modificate a Constituţiei, diktată de la Bruxelles împotriva Poporului Român. Încălcînd Legea de bază a democraţiei, alogenii de la Bruxelles şi cei din conducerea României plănuiesc diminuarea pragului electoral pentru validarea Referendumului Naţional de la 50% la 30%, sau chiar 20%, pentru participarea la vot. Alogenii din conducerea României caută să justifice graba uriaşă pentru re-revizuirea Constituţiei prin faptul că altfel nu pot împărţi România  şi nu pot şterge de pe harta Europei numele ţării noastre. Ei pun, din nou, carul înaintea boilor! Cu toate acestea, alţi komisari, întruniţi în celebra Comisie de la Veneţia, au venit la Bucureşti să verifice dacă alogenii din conducerea României respectă ordinele date pentru re-revizuirea Constituţiei şi împărţirea României.

Oare cînd se deşteaptă şi se unesc românii  pentru a scutura jugul colonial?

Dr. GHEORGHE FUNAR

Secretar general al P.R.M.

Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj

ZIARUL TRICOLORUL, Anul X, nr. 2730, JOI 9 MAI 2013 

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXIX)

8 FEBRUARIE 1990 E vremea impostorilor! Un oarecare Gabriel Liiceanu, care minte lumea că ar fi filozof (ce filozof e acela, fără sistem?), învîrteşte periodic o ţigaretă de ţigancă dependentă de ghioc şi debitează nişte banalităţi ridicole, dar cu un aer solemn, apodictic, de gînditor subţire şi universal, care, dacă ne purtăm frumos, şi rîdem la timp, şi aplaudăm cît trebuie, ne va face favoarea de a ne lua cu el în Eternitate. Pe şmecheraşul ăsta cu suflu scurt 1-a smotocit Barbu în serialul lui din „Săptămîna”, de au rîs şi curcile plouate. Ajungînd el pe la vîrsta de 40 de ani şi văzînd că n-a produs absolut nimic, puradelul ce şi-a zis? „Ia să mă aciuez eu pe lîngă un clasic, să-l storc de snagă, să adopt tactica slugii, sau a ucenicului ascultător, iar după aia să public o cărţulie, fiindcă automat o parte a gloriei lui se va răsfrînge şi asupra mea, necunoscutul şi netrebnicul de mine!” Raţionamentul parazitului s-a dovedit a fi, pînă la un punct, corect. Şi uite-aşa s-a cocoţat în spinarea lui Constantin Noica, pe care pur şi simplu 1-a confiscat, la Păltiniş, hărţuindu-1 cu dileme năroade, pe care el, învăţăcelul bătrîior, le citise cu o noapte înainte, dar nu le putea digera. De ce? Pentru că acest mic profitor e uscat ca o iască, n-are nici cea mai vagă urmă de talent. Astăzi, Liiceanu apare la televizor, în hainele lui de cioclu, cu nişte mînuţe scurte şi cu un cap de croncan de pradă, anunţînd Naţiunea Română: „Îmi produce un imens disconfort să apar la Televiziune, mă stresează, mă sperie, îmi pierd identitatea”. Ce şmecher! De-aia a stat 7 ore la poarta Televiziunii, în decembrie 1989, fiindcă avea disconfort, îl stresa şi se pierdea. Dar, unde vrea să ajungă gîndacul negru al lui Kafka? „Am acceptat să preiau conducerea unei edituri, fosta Editură Politică, acum Humanitas.” Sărmanul om! El e o victimă, se sacrifică pe altarul umanismului şi al civilizaţiei planetare! Îmi imaginez cîte zile în şir s-or fi rugat de el ceilalţi Cavaleri de Kurlanda, picanţi ca şi el, pe nume Andrei Pleşu, Coriolan Babeţi şi Dan Petrescu, adică „Hai, mă, Gabi, sîntem la Putere, apucă şi tu de-un ciolan, sau măcar de un zgîrci, numai aşa vom impune direcţia noastră!”. Anunţă că va colabora tot cu români sadea, unul şi-unul: Igor Lemnisch, Ion Ianoşi („care va da un mare ajutor”), Andrei Pippidi şi alţi minoritari. Ăştia nu mai au nici o ruşine, s-au înhăitat, pe faţă, împotriva Culturii Naţionale. Tot de la televizor aflu că P.N.Ţ. „doreşte să speculeze capitalul de tradiţie ca pe un instrument al Puterii” - asta o zice venerabilul N. Carandino. Şi mai zice că, după moartea lui Maniu şi a lui Mihalache, ar fi fost legitim ca mişcarea să o conducă el. În ultimele zile a tot apărut pe micul ecran un oarecare Costel, cu fular galben ţipător, care zice că e şeful Partidului Democrat - ei bine, astăzi primesc un telefon de la o persoană extrem de autorizată, care mă informează că individul nu e altceva decît „peşte” la Hotelul Intercontinental! La asemenea riscuri expui societatea, cînd rupi zăgazurile şi arunci totul în aer.

Acum, se mişcă toată ţara. Nici Armata nu mai e în matca ei, se revarsă, spumegă. După-amiază au trecut pe B-dul Titulescu vreo două regimente de soldaţi, care mărşăluiau cîntînd, pe aceeaşi imposibilă melodie lansată de Naţionala de Fotbal a Germaniei, după ce a cîştigat Campionatul Mondial: „Ole, ole, ole, ole / Dreptul nostru unde e?”. Mă pomenesc la uşă cu rudele mele de la ţară, dinspre partea tatei. Tînărul preot Mirel, care o ţine pe fiica unei verişoare de-a mea, a comandat un clopot de bronz, de vreo 50 de kilograme, la atelierele Mînăstirii Plumbuita, dar nu mai are parte de el. Nu ştiu cu cine să vorbesc, încerc să le explic că nu mai am nici o putere, sînt pe linie moartă. Oaspeţii nu pot pricepe de ce oare, ei ţin minte că am ajutat pe toată lumea, de ce aş fi acum interzis? Dau, totuşi, nişte telefoane pe la Patriarhie. În răstimpuri, aud că toată lumea din judeţul Olt e cu F.S.N.-ul, iar ţăranii au devastat sediile partidelor aşa-zis „istorice” -ţărăniştii chiar s-au ascuns, de frica mulţimii înfuriate. Spre seară, Eugen Barbu mă invită să luăm masa la Restaurantul Mignon, împreună cu regizorul basarabean Emil Loteanu. Îmi permit să-1 invit şi pe Soby Cseh, doar şi el e cineast. Pe Emil îl cunosc de prin 1976, cînd venise în vizită la „Săptămîna”. Era aureolat de succesul filmului „Şatra” şi ne povestea cum are de gînd să închine cîte o peliculă lui Mihai Eminescu şi balerinei Ana Pavlova. Patronului i-ar fi plăcut să facă „Groapa”, dar regizorul era angajat pînă peste cap cu proiectele respective. Atunci, la „Săptămîna”, de faţă fiind şi Dan Mutaşcu, Emil Loteanu ne-a spus că are un frate medic şi o mamă bătrînă aici, în Bucureşti, dacă ţin minte, prin zona Bisericii Elefterie. De cîte ori au apelat aceştia la mine, ulterior, i-am ajutat. Din păcate, n-am văzut nici un film al său, nici măcar „Şatra”. Dar mă bucur sincer că un român a cucerit U.R.S.S.-ul şi o mare parte din meridianele internaţionale ale filmului. Nici măcar nu sînt deranjat de tot felul de informaţii, colportate de-a lungul anilor, ba că e evreu, ba că e K.G.B.-ist, ba că s-a mutat la Moscova şi a făcut doi copii (coproducţie româno-sovietică) cu o rusoaică, vînzîndu-şi sufletul, ba că e homosexual etc. Chiar dacă ar fi aşa, mai importantă decît orice este arta lui, care a sporit renumele culturii române. Aşa că mă duc cu drag la întîlnirea cu Loteanu. Soby vine pe la ora 7 seara, cu Dacia lui ferfeniţă, trecută prin mii de cascade - i se zice „Mangia Fuocco”, adică „Mănîncă Foc”, cînd ea e o gloabă deşelată. Dacă stau bine să mă gîndesc, e prima mea ieşire în public, la un restaurant, după 22 decembrie 1989. Cum mă vor primi oare oamenii care m-au servit la masă, în zeci şi zeci de seri de iarnă, cînd zăboveam cu Patronul la cîteva pahare de vorbă, şi puneam ţara la cale, şi făceam listele cu premiile de sfîrşit de an, şi ne luptam cu trădătorii de ţară de la „Europa liberă”? Afară e zăpadă. Atmosfera e destul de mohorîtă, mai ales din punct de vedere sufletesc. Prin faţa restaurantului trec două pîlcuri de tineri zgomotoşi, rîd, se simt bine, ce le pasă? Coborîm la subsol, unde gazdele ne-au pregătit o masă destul de retrasă. Emil Loteanu e foarte vesel - ne povesteşte, vreo două ore, scenele comice de la Televiziunea Sovietică, are vervă, se vede treaba că îi merg toate în plin. Între timp, mi-au luat urma doi prieteni, astăzi gradaţi: Ion Alexandru Munteanu (îmbrăcat în uniforma de colonel de... pompieri!) şi Viorel Harossa, care îmi spune că e tot colonel, deşi umblă civil. Probabil datorită telefonului care îmi este pus sub urmărire, au aflat despre discuţia cu privire la casetele porno ale lui Gelu Voican, aşa că nu mi-e greu să deduc că ăsta i-a trimis să mă descoasă. Numai că ei, fiind băieţi de caracter, se află în cea mai stranie situaţie: nu vor să-1 supere nici pe psihopat, dar nu pot nici să mă interogheze pe mine. Ne retragem la o masă alăturată, stăm de vorbă cam o jumătate de oră. N-am ce să le spun, decît ceea ce ştiu şi ei, şi anume discuţia telefonică dintre colonelul Vasile Burulean şi această caricatură de Voican, care a ajuns viceprim-ministru al Guvernului României! Cei doi pleacă. Între timp, Emil Loteanu a luat-o tare de tot pe ulei, vorbeşte numai el şi îşi cam dă arama pe faţă cu ruşii lui. Nu vrea, cu nici un chip, să înţeleagă ce probleme grave avem noi, în această perioadă, cu ungurii cuţitari din Ardeal şi cu evreii care au pus stăpînire pe toate pîrghiile de comandă. Îi dă zor cu filmuleţul ăla ocazional, în care Ceauşescu era prezentat cu o căciulă brumărie, cu urechi, pe lîngă nişte mormane de leşuri de animale vînate.

- Nu-ţi dai seama, Vadim, ce odios era ăsta, ce crime a făcut? Eu cînd am văzut filmul la Televiziunea Română, fiindcă eram la Bucureşti, m-am scandalizat, mi-a venit să vărs!

Nici mie nu mi-a plăcut obiceiul lui Ceauşescu de a împuşca animale, dar n-a fost singurul pe lumea asta care a practicat barbarul sport. Chestiunea este dacă i se pot anula toate meritele în funcţie de apucăturile kinegetice, vechi de cînd lumea şi pămîntul. În continuare, aferat şi stăpîn pe situaţie (doar venea din ţara... Perestroikăi), oaspetele nostru ne ţine tuturor o lecţie despre familiile mixte şi înfrăţirea dintre minorităţi, şi cît de bine e să ne cam lăsăm dominaţi de alţii. Nu-1 mai suport. Ne certăm violent. Îi trîntesc verde în obraz că lui îi vine foarte uşor să dea lecţii de internaţionalism, cînd a făcut două progenituri româno-moscovite, să-i trăiască, dar chiar nu pricepe deloc tragedia acestei ţări? Nu, n-o pricepe. Pe la 12 noaptea, Barbu intervine şi-1 pune zdravăn la punct:

- Uite ce e, dom’ Loteanu, dumneata vii aici şi ne ţii teoria chibritului, că ce minunaţi sînt ruşii, şi ce bine e să fim fraţi şi cu ungurii, şi cu evreii. Noi le ştim pe-astea, am vrea şi noi să fie aşa, numai că ăştia vor să distrugă o ţară, ne-au interzis revistele „Săptămîna” şi „Luceafărul”, ne e şi teamă să mai spunem că sîntem români, la noi acasă. N-avem nimic cu ungurii, ca dovadă că nevastă-mea e pe jumătate unguroaică, iar Soby, aici de faţă, e ungur sută la sută, sau secui, nu mă pricep prea bine. Dar ce se întîmplă acum în Ardeal nu-ţi poţi imagina! Le e frică românilor să mai iasă pe străzi. Sînt terorizaţi la telefon. Sînt daţi afară copiii din şcoli şi părinţii lor din întreprinderi. Ori nu vrei să pricepi, ori eşti croit strîmb şi nu ai organ pentru suferinţa românilor...

Patronul s-a ridicat demn. Ne-am despărţit de Loteanu cu răceală. Prin vitraliile uşii de la restaurant, colorate în albastru şi verde, în roşu şi galben, închipuind o sanie trasă de cai şi nişte copaci fantastici, se vede o iarnă ratată. Poate că o fi un mare regizor, dar cred că a uitat total de români. Sau, cine ştie, chiar o fi evreu, şi K.G.B.-ist, şi poponar. Noaptea, pe la ora 1, Barbu îmi telefonează şi îmi spune, mîhnit:

- Nu mi-a plăcut individul. Să nu-l mai prind pe aici! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2353 / 29.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXVI)

5 FEBRUARIE 1990. Încep săptămîna, de luni dimineaţa, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorinţă să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet, după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viaţă. Am acum o ilustrare vie a elegiei „Amărîtă turturea“, ori a legendei antice Philemon şi Baucis, turnată în bronzul unor versuri atît de 186 frumoase de Goethe, chiar în „Faust“. Cum să-1 împac pe tata? Ce să-i spun? Mă duc uneori pe la el şi, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i ţină şi lui oasele şi plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mişcă gîrbovit prin odăiţă, printre fotografiile şi lucrurile ei, îmi vine să urlu şi să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar... Zilele trecute am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Str. Dr. Staicovici nr. 25. Ţărăniştii au angajat un grădinar, au aşezat nişte bănci şi scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranţă să mai capăt eu locuinţa, pe ce-au pus mîna bătrînii ăştia stătuţi... Îmi iau, totuşi, inima în dinţi şi, însoţit de frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al ţărăniştilor. Marcu rămîne afară, la maşină, e militar şi nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros şi mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la uşa lui Coposu mă interpelează: „Aaaa, aveţi fular verde, sînteţi legionar!“. Cu numai cîteva zile înainte, aceeaşi zuză se luase de fularul meu roşu: „Aaaa, aveţi fular roşu, sînteţi comunist!“. Războiul Fularelor în citadela ţărănistă poate fi foarte interesant, întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc. etc. La ţărănişti e vînzoleală mare. Dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan şi Corneliu Mocanu, care au venit să-şi ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Ţepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare şi fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a şterpelit un ziar. Extrem de aferat şi agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilinţa onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2-3 ore de anticameră la Eugen Barbu şi la mine, acum e şi el dizident, ţărănist şi manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situaţia casei, că Liviu Petrina mă şi repede: „Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!“. I-am pus cruce şi ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, „Mielul turbat“. Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd şi o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaţ. Abordez o temă: cea referitoare la „dictatura democraţiei“. Nu-i de acord, zice că aşa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci şi că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărţim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrşitul anului 1989. Ştiam de alţi fruntaşi ţărănişti, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu şi, ulterior, pusese pe hîrtie nişte amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenţia mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuţă), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieşea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: „Ce femeie frumoasă a fost Clara!“ - nu ştiu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinereţe, o unguroaică ce purta acelaşi nume. Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase şi nu s-a însurat niciodată - zadarnic susţin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul... (În anul 1998, şeful unui partid liberal m-a vizitat la birou şi, de faţă cu numeroşi martori, mi-a zis: „Este perfect adevărat, acesta a fost rolul lui Coposu pe lîngă Maniu, ambii erau homosexuali. Ştiu asta din temniţă“.) Mă întorc în biroul de lucru al „staff“-ului ţărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbeşte la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Naţională. Îi fac semn să mi-1 dea şi mie. Apuc să dialoghez cu cel care 1-a lichidat pe Ceauşescu. E jovial, dar destul de distant: „Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere“. Nu acestea fuseseră relaţiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat - de cîte ori îl vizitam la M.Ap.N., înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrşit brusc în clipa în care în birou năvăleşte un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:

- Cine e Corneliu Vădim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!

Concomitent, prin uşa întredeschisă, cîţiva tineri ţărănişti îl instigau la investigaţii, la modul „ştim noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!“. Am crezut, iniţial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt. Şi atunci, arătarea aia s-a învineţit de furie şi a început să urle:

- D-ta n-ai autoritate morală să vii aici! N-ai dreptul, după cîte ai scris şi-ai dres! ş.a.m.d.

Eram, deja, obişnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîţiva fruntaşi ţărănişti, iar unui oaspete, care nu ţi-a făcut nimic, nu i te poţi adresa astfel. Dar, întrucît omuleţul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineaţa aceea pe jos. Ardeleanul, şugubăţ, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să ştiu chestia asta:

- Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui CA. Rosetti!

Aşa s-a potolit limbricul. Am aflat şi numele lui: Ticu Dumitrescu.

Plec scîrbit de la ţărănişti. Sînt nişte oameni dificili şi inadaptaţi. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieşit soarele, dar gheaţa umedă de pe jos e înşelătoare. Afară mă aşteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită şi ruginită, de prin 1975. N-a reuşit băiatul ăsta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toţi ofiţerii Armatei Române sînt aşa de săraci şi poartă hainele fraţilor lor, atunci e vai şi-amar de noi. Profit de absenţa unor martori incomozi şi îl întreb pe amicul meu diplomat:

- Ascultă, Pop, am aflat că P.N.Ţ.-uI urmează să primească milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 prinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?

Interlocutorul meu nici nu clipeşte. Tace. Este vizibil că ştie, dar este şi mai clară uimirea lui că am aflat şi eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranţa, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin puşcării vor putea reînnoda o tradiţie glorioasă a societăţii româneşti. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi şi intoleranţi. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalţi nu mi-e ruşine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmăreşte pe toată lumea, toată lumea demască pe toată 1umea. Frontul strînge informaţii despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-1 dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranţa Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fototeca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromiţătoare. Mai aflu că o echipă din Canada a filmat nişte bătăi declanşate de F.S.N., dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi şantajat şi compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii şi de alţii - el, acest tineret deschide ochii asupra democraţiei pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generaţie, cel puţin. Am vrea noi să fim Elveţia sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos? În primul rînd, ţiganii şi ungurii. La televizor, spre seară, se difuzează un interviu cu procurorul-şef al judeţului Harghita, Maria Rus. Femeia ne spune că în ziua de 22 decembrie 1989 s-au înregistrat 6 crime în Odorheiul Secuiesc: 5 cadre ale Ministerului de Interne şi 1 preşedinte de C.A.P. Tot la televizor se mai relatează şi alte isprăvi ale beţivanilor unguri: în ziua de 23 ianuarie 1990, vreo 7-8 nemernici, cu palinka-n nas, au bătut lumea la Borsec şi au atacat cu bîte şi cuţite chiar o patrulă a Poliţiei, care, normal, a tras. Dar de ce oare se află toate astea atît de tîrziu? E tot mai limpede că nu putem rămîne deoparte. Mă sfătuiesc cu Eugen Barbu şi, copăcel, se conturează publicaţia noastră: o să-i zicem „Fapta“, după titlul ziarului condus de Mircea Damian, unde a debutat Patronul prin 1946. Noua publicaţie va avea 16 pagini şi va fi săptămînală. Eugen Barbu va fi director, eu voi fi secretar general de redacţie, vom angaja 1 secretar tehnic, 2 reporteri, 2 dactilografe, 2 corectori şi 1 fotograf, în total 10 oameni, cu noi cu tot. Ne facem şi noi planuri. Dar cine va da primul impuls? Cu ce bani vom deschide „prăvălia“? Patronul îmi mărturiseşte că are 1.200.000 de lei la CEC, dar sînt singurii lui bani şi e înspăimîntat de spectrul falimentului.

- Vadime, fă ceva, descurcă-te, fiindcă eu nu vreau să mor cu portărelul la cap, falit, cum l-am văzut pe Mircea Damian...

Descurcă-te, da, uşor de zis, dar de unde să fac rost de bani? Şi cine ne va apăra de provocările sistematice, de capcanele tipografiei şi ale difuzării, care te pot purta pe talazurile incertitudinii ca pe o coajă de nucă?

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2350 / 22.12.2011

Cartea Neagră a UDMR - Acţiunile antiromâneşti, 1991

Ianuarie. Tökes Laszlo,  Szöcz Geza, Domokos Geza, membri marcanţi ai UDMR, au dat declaraţii în presă despre constituirea unei „Ungarii de Est“ pe lîngă o „Ungarie de Vest“ şi despre necesitatea ca noua Constituţie a României să declare Statul Român  „stat multinaţional“. 15 ianuarie - Se prezintă în Parlamentul României raportul Comisiei de anchetă instituită în vederea cercetării evenimentelor petrecute în municipiul Tg. Mureş în zilele de 19-20 martie 1990, de către profesorul Ion Mînzatu, preşedintele comisiei.Raportul a avut ca obiect analiza cauzelor, stabilirea soluţiilor în vederea restabilirii ordinii şi liniştii publice, identificarea persoanelor care s-au făcut vinovate de acest tragic eveniment. 18 ianuarie - Susţinerea în Parlamentul României a pseudo-Raportului Harghita-Covasna al lui N. S. Dumitru, care mistifică adevărul şi cuprinde doar punctul de vedere al UDMR-ului privind evenimentele din 19-20 martie 1990 de la Tg. Mureş. 19 ianuarie - Şeful Poliţiei Judeţene Mureş, col. Gheorghe Gambra, anunţă arestarea lui Pal Cseresnyes, de 49 de ani, agresorul lui Mihăilă Cofariu, rănit grav la 20 martie 1990 în faţa Hotelului Grand din Tg. Mureş. Februarie. 6 februarie - Senatorul Karoly Kiraly adresează o scrisoare deschisă lui Petre Roman, prim-ministru al României, prin care îi cere drepturi pentru minorităţi. 13 februarie - UDMR coordonează acţiunea propriei Uniuni, dar şi a altor minorităţi prezente în Adunarea Constituantă împotriva acelor articole din proiect care declarau România stat naţional unitar. Geza Domokos, preşedinte UDMR, s-a pronunţat deschis împotriva Statului Naţional Român, susţinînd că în Europa nu mai există state care să se declare naţionale. Deputatul UDMR György Tokay a atacat şi el ideea de „stat naţional“ din proiectul de Constituţie a României, susţinînd că se urmăreşte deznaţionalizarea minorităţilor. 27 februarie - Deputatul UDMR Zoltan Hosszu a cerut ca noua Constituţie a României să recunoască limbile minorităţilor ca limbi cu aceleaşi drepturi ca şi limba română. Martie. 12 martie - Deputatul UDMR Gabor Kozsokar a afirmat în Parlamentul României că nu era cazul să se ceară „drepturi speciale“ pentru minorităţi, pentru ca după aceea UDMR să ceară, incorect, „drepturi colective“ pentru minorităţi, în locul celor „individuale“ admise în practica europeană. Tentativa UDMR a eşuat, după dezbateri tensionate în Adunarea Constituantă, căzînd la vot. 13 martie - Deputaţii Attila Varga şi Lajos Démény au cerut, în numele UDMR, ca textul proiectului Constituţiei României, care cerea interzicerea „îndemnului la exclusivism şi la separatism naţional, etnic, lingvistic“ să fie eliminat. 14 martie - O subcomisie parlamentară a sosit la Tg. Mureş pentru audierea persoanelor obligate să părăsească judeţele Harghita şi Covasna datorită acţiunilor de epurare etnică a UDMR-ului. 15 martie - Stare tensionată la Tg. Mureş. Pentru a pune capăt oricărei provocări a UDMR-ului, prilejuită de aniversarea zilei naţionale a Ungariei, Prefectura judeţului Mureş interzice orice manifestare stradală sau în locuri publice în perioada 15-22 martie. Aprilie. 20 aprilie - Preotul Ioan Tobă şi o parte din enoriaşii ortodocşi sînt alungaţi din Cristuru Secuiesc, judeţul Harghita. Pentru a-i determina pe aceştia să plece, iredentiştii locali au dus un adevărat război psihologic. În urma acestei epurări etnice, în oraşul Cristuru Secuiesc au mai rămas 26 de familii mixte. 30 aprilie - La Eger, în Ungaria, are loc Simpozionul Internaţional al maghiarimii, cu tema „Trecutul şi viitorul Transilvaniei“, la care au participat reprezentanţii UDMR. Acesta a constituit o încercare de internaţionalizare a problemei Transilvaniei, parte integrantă şi indisolubilă a României. Mai. 3 mai - Un grup de 5 tineri maghiari de 18-25 de ani, lucrători ai Teatrului maghiar din Timişoara, ajunşi la Tg. Mureş după un spectacol organizat la Odorheiul Secuiesc, dau jos Tricolorul de pe statuia ecvestră a lui Avram Iancu din centrul Municipiului Tg. Mureş. La TVR sînt transmise cîteva fragmente din „Reuniunea de la Eger“ dedicată trecutului şi viitorului Ardealului, preluate de la televiziunea maghiară, în care pastorul reformat Laszlo Tökes, preşedintele de onoare al UDMR, afirma: „Ardealul este în pericol de moarte. Este vorba de iminenţa pierderii definitive a Ardealului. (...) Toţi ungurii ardeleni să rămînă pe loc, cei plecaţi să se întoarcă, altfel lupta pentru Ardeal îşi pierde rostul. (…) Avem drepturi istorice sacre asupra Ardealului“. 15 mai - La Braşov s-a reînfiinţat EMKE - Societatea pentru Cultură din Transilvania. Iniţial, societatea fusese înfiinţată la Cluj, în 1855, şi avusese un efect negativ major asupra românilor din Transilvania. 20 mai - Preşedintele Iliescu face o vizită la Tg. Mureş. 24-26 mai - Cu riscul de a escalada tensiunile existente, la Tg. Mureş se organizează congresul UDMR-ului. Iunie. 6 iunie - Conducerea UDMR a aprobat, la Cluj-Napoca, 3 documente: 1) Hotărîrile Consiliului unional al delegaţilor; 2) Propunere în problema minorităţilor din România; 3) Apel către Conferinţa OSCE privind minorităţile. În Hotărîrile Consiliului se exprima convingerea că pactele Marilor Puteri nu pot să mai aibă un rol în actualitate (vizîndu-se Tratatul de la Trianon). În Apelul către Conferinţa OSCE se contestă dreptul Guvernului României de a-i reprezenta în raporturile externe pe toţi cetăţenii ţării, maghiarii din România dorind a fi reprezentaţi, conform documentului invocat, doar de UDMR. 12 iunie - „La Tg. Mureş viaţa mea este în pericol“, a declarat scriitorul Gyozö Hajdu, fondatorul Asociaţiei Együtt - Împreună, consacrată frăţietăţii româno-maghiare, ameninţat în repetate rînduri de UDMR. Septembrie. 11 septembrie - UDMR se opune ferm textului din proiectul de Constituţie a României, care afirma că: „Pe teritoriul Statului Român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine“, dar textul este votat de majoritatea parlamentară. Ziarele din Ungaria anunţă constituirea la Budapesta a unui guvern al Transilvaniei în emigraţie. Şeful acestui grup era un vorbitor de limbă română, Dan Zaharia, fost puşcăriaş de drept comun. Octombrie. 9 octombrie - Deputatul UDMR György Tokay a afirmat că UDMR nu se gîndeşte să atenteze la „integritatea şi unitatea României“, afirmaţie pe care a contrazis-o, vorbind ulterior, de pe poziţii opuse. Deputatul UDMR Zoltan Hosszu se opune articolului 41 din proiectul Legii privind regimul investiţiilor străine, care stabilea că apatrizii şi cetăţenii străini n-au drept de proprietate asupra terenurilor în România. UDMR solicită în Parlament ocuparea a 3 posturi de miniştri plini: la Învăţămînt, Cultură şi Justiţie. 11 octombrie - Apare în cotidianul de limbă maghiară „Rományai Magyar Szó“ comunicatul grupului politic din secuime, condus de vicepreşedintele UDMR, Adam Katona. Din grup mai fac parte Geza Szöcs, Gábor Kolumbán, Laszlo Tökés, Doina Cornea. 15 octombrie - Uniunea Vatra Românească protestează împotriva cererii grupului politic al UDMR, exprimată de Adam Katona, de transformare a judeţelor Harghita şi Covasna într-o enclavă denumită „Ţara Secuilor“. 17 octombrie - Se prezintă în Parlament Raportul Harghita-Covasna (preşedinte de comisie Mihai Teodorescu), în care sînt evidenţiate acţiunile de purificare etnică iniţiate de UDMR în aceste judeţe, ca şi sensul antinaţional şi separatist al manifestaţiilor maghiare din decembrie 1989, încheiate cu devastări ale sediilor de Miliţie şi Securitate şi cu uciderea unor ofiţeri ai Statului Român în exerciţiul funcţiunii. În numele UDMR, deputatul György Tokay şi alţi deputaţi ai acestei formaţiuni au făcut apel, rînd pe rînd, la Consiliul consultativ pentru problemele minorităţilor, la Guvern, la Preşedinţia României, la preşedintele Camerei Deputaţilor, în scopul amînării cu o săptămînă a dezbaterii Raportului sau a interzicerii transmisiei la TV a şedinţei parlamentare privind Raportul Harghita-Covasna, dar au fost refuzaţi. În replică, parlamentarii UDMR au  părăsit sala dezbaterilor. 19 octombrie - Mai mulţi membri UDMR în frunte cu Adam Katona, „grupul politic al UDMR din Ţinutul Secuiesc“, au lansat ideea proclamării unei „ţări a secuilor“, la Lutiţa (localitate din care au pornit represiunile antiromâneşti ale revoluţiei maghiare), stîrnind rumoare în opinia publică românească. 20 octombrie - Echipa de raportori ai UDMR-ului din Parlamentul României, prin Zsolt Szilagyi, afirmă la Consiliul Europei că „minoritatea maghiară nu are drepturi în România“. 21 octombrie  - Comisia Harghita-Covasna a fost solicitată pentru o întîlnire cu un reprezentant al ONU pentru Drepturile Omului prezent la Bucureşti. O impozantă delegaţie a Consiliului Europei, care avea între cei 7 membri ai săi şi pe Lászlo Kovacs, s-a deplasat la Bucureşti, interesată şi ea de Raportul Harghita-Covasna. O delegaţie a Guvernului de la Budapesta a cerut o întîlnire cu Comisia pentru Harghita-Covasna, pe care autorităţile româneşti au acceptat-o. Toate aceste intervenţii (şi altele asemenea) s-au produs datorită agitaţiei membrilor UDMR (Geza Szöcs, György Tokay, Geza Domokos şi alţii), în ţară şi peste hotare, în cadrul căreia minoritatea maghiară era prezentată de UDMR drept victimă, iar partea românească drept asupritoare a minorităţii ungureşti. Noiembrie. 1 noiembrie - Senatorul Karoly Kiraly cere introducerea în Constituţia României a prevederii de folosire a limbii maghiare în administraţie, în acele localităţi în care procentajul de maghiari este de peste 10% inclusiv. 4 noiembrie - De la tribuna Parlamentului, reprezentanţii UDMR Francisc Baranyi, Zoltan Hosszu şi Ladislau Pillich contestă rezultatele audierilor prezentate în Raportul Harghita-Covasna, neagă toate faptele şi argumentele care dovedesc că UDMR a iniţiat purificarea etnică în aceste judeţe sau că maghiarii au comis crime, contestînd şi întreaga acţiune a Comisiei parlamentare, atacînd Guvernul, Parlamentul, Preşedinţia României şi Televiziunea Română. UDMR încearcă astfel, prin orice mijloace, să-şi disimuleze adevărata natură şi intenţiile subversive, să-şi creeze o imagine de organizaţie democratică. 6 noiembrie - După dezbateri tensionate, în Adunarea Constituantă, UDMR a încercat, din nou, prin deputatul  Károly Kerekes, să obţină dreptul de a folosi limba maghiară ca o a doua limbă în stat  „în relaţiile cu autorităţile comunale şi orăşeneşti“. Grupul Petre Roman - Adrian Severin, din cadrul FSN, a susţinut acest amendament. Prin votul Camerei Deputaţilor a fost respins amendamentul UDMR şi al grupării Petre Roman - Adrian Severin şi s-a promovat art. 13 din Constituţia României, potrivit căruia „În România, limba oficială este limba română“. 18 noiembrie - UDMR reuşeşte, sprijinită de preşedintele Camerei deputaţilor, Dan Marţian, şi de grupul FSN Petre Roman - Adrian Severin, să impună  în proiectul Constituţiei României ca „procedura juridică“ să se desfăşoare şi în alte limbi decît româna, ceea ce intra în contradicţie cu art. 13 din acelaşi proiect al Constituţiei. Un amendament  iniţiat de parlamentari români din mai multe partide cerea eliminarea acestui alineat, dar votarea lui a fost sabotată de UDMR, prin instrumentele ei din FSN şi din conducerea Camerei, după dispute aprinse, care au evidenţiat nu numai direcţia antistatală a UDMR, dar şi rolul de complici al unor importanţi membrii FSN. În 12 şi 18 noiembrie, sub presiunea majorităţii parlamentare, alineatul introdus de UDMR împotriva limbii române, ca singura  limbă de stat, a fost, totuşi, respins. În această etapă, UDMR, dezaprobată de majoritatea parlamentarilor, lucrează împotriva ideii de Stat Naţional, fiind susţinută de parlamentari F.S.N. care le reprezentau interesele. 21 noiembrie - Parlamentul României votează Constituţia, Grupul parlamentar UDMR votînd împotrivă. Decembrie. 1 decembrie - În publicaţia „Romaniai Magyar Szo“ a apărut un articol în care era condamnată declaraţia de loialitate a unui conducător al UDMR din judeţul Alba, exprimată cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a României, iar peste 10 zile, „pentru liniştirea cititorilor“, se preciza că, de fapt, „respectivul vicepreşedinte al UDMR nu a exprimat punctul de vedere al UDMR şi s-a gîndit exclusiv la loialitatea locală dictată de bunele relaţii interetnice din judeţ“. 8 decembrie- La Referendumul pentru Constituţia României desfăşurat la această dată, cetăţenii de etnie maghiară, la incitarea UDMR, au votat împotrivă.

Colonel (r) VASILE ZĂRNESCU

Ziarul TRICLORUL, nr 2344 / 15.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXVII)

28 IANUARIE 1990. O nouă duminică. Un nou prilej de odihnă pentru Ziditorul Lumii. „Naturii îi place să se ascundă“ – scria Heraclit. Atît de bine se ascunde, încît pînă la urmă ne ascunde şi pe noi. În pămînt, în ape, în cenuşă. Uneori, mă bate gîndul sinuciderii. Mai ales în momentele în care parcă un înger blazat îmi şopteşte la ureche cît de zadarnică şi inutilă e viaţa. S-o ascunde aici un pleonasm? Nu cred, zadarnic e mormîntul sărăcăcios de la ţară, dar inutil e mausoleul de marmură. N-am să mă sinucid. Pentru că L-aş mînia pe Dumnezeu. Nu fiindcă aş suprima, ceea ce numai El, Creatorul, are dreptul s-o facă. Ci fiindcă, pentru cîteva clipe, aş putea fi egalul Lui. Eminescu a descris magistral starea asta, de beatitudine periculoasă, în finalul nuvelei „Sărmanul Dionis“: „Nu cumva sînt chiar eu Dumne...“ – zicea eroul (citez din memorie), iar atunci se prăbuşeau, cu larmă mare, lumile. Aş putea spune că aici rezidă una dintre strălucitele biruinţe ale creştinismului: condamnă sinuciderea cu asprime şi cu ameninţarea cazanelor de smoală clocotită, ceea ce înseamnă o limitare drastică a fenomenului. De altfel, pe urnele sinucigaşilor din Toledo stă scris, din generaţie în generaţie, de sute de ani: „Hic jacet cinis, pulvis et nihil“ („Alici se află cenuşă, pulbere şi nimic“). Dar, la naiba cu toate astea! Îmi e bine azi. Îmi imaginez bisericile ca pe nişte furnicare de oameni. Aud clopotele Bisericii din Bd. Titulescu. Prin spatele ei, prin nişte bălării şi movile de nisip, îmi plimb cîinii în fiecare dimineaţă şi noapte. Am numai trei: unul de rasă şi doi maidanezi, dar o liotă întreagă se ţine după mine, fiindcă ştie că va fi răsplătită, în final, cu ceva resturi. Acum, verdeaţa cea veche a dispărut, n-au mai rămas decît nişte ramificaţii noduroase, cu uşoare petice de zăpadă. Nu ştiu de ce, astăzi se vorbeşte la televizor, mai mult decît de obicei, despre Eminescu. Mă şochează o afirmaţie a Smarandei Jelescu, care, referindu-se la volumul X al „Operei Omnia“, zice: „În obsesia unora, Eminescu nu avea voie să fie cel mai mare poet român“. Dacă se referea, discret, la Moses Rosen, atunci e încă bine. Dacă a vrut să-1 atace pe Ceauşescu, atunci nu e bine, ba chiar e incorect, din două motive: ea a fost cea mai zeloasă „cîntăreaţă“ a regimului şi a familiei respective, pînă în ultima clipă, deci, într-o vreme în care aproape nimeni nu mai scria nimic pe tema asta, fiindcă se produsese înălţarea la cer a lui Nea Nicu şi nu mai asculta de muritori; apoi, să mă ierte Cel de Sus, dar factorii Puterii dăduseră ordin să fie tipărită Integrala Eminesciană, numai că s-a lăsat cu proteste evreieşti, ruseşti şi chiar ungureşti, din acest motiv (şi nu din altul) fiind întîrziată difuzarea unor volume.

Pe micul ecran îşi face apariţia fiica lui Victor Eminescu (parcă-parcă îmi aduc aminte că de la acest nepot colateral a cumpărat Augustin Z.N. Pop unele obiecte ale Poetului). Femeia e însoţită de fiul ei, pe nume Vasilescu. Am înţeles că-i cheamă Victoria şi Petrică Vasilescu. Trebuie să recunosc că de la Eminescu la Vasilescu e o cale lungă. Ca de la Mahler la Paler. Cei doi „descendenţi“ lansează neadevărul că, pe 15 iunie 1989, cu prilejul comemorării unui secol de la moartea Luceafărului, „Securitatea n-a dat voie nimănui să se apropie de mormîntul lui Eminescu“. Ce urmăresc oamenii ăştia prin asemenea minciuni? Eu, unul, am fost acolo, la mormînt, chiar pe 15 iunie. Trecuseră exact zece zile de la actul meu disperat de a-mi depune carnetul de partid pe adresa lui Ceauşescu. Zile şi nopţi întregi, în faţa balconului meu, peste drum, a staţionat o Dacie albă, cu antenă şi perdeluţe trase. Era evident că mă fila, dar o făcea grosolan, ostentativ. Am comandat la florăria de la „Athénée Palace“ o coroană superbă, din flori proaspete, stropite cu roua zorilor, la care am rugat să se pună şi o panglică de mătase Tricoloră. Nu mai ţin minte ce am scris pe panglica albă, alăturată, dar ştiu că am semnat şi eu, şi Eugen Barbu. Patronul n-a vrut să vină, lui îi face rău orice cimitir.

– Du-te tu, ştii cît îl iubesc pe Eminescu, dar orice intrare într-un cimitir mă deprimă la culme, nu mai sînt om zile în şir. Cred că n-o să particip nici la propria mea înmormîntare.

L-am rugat pe cumnatul meu, Liviu, să mă ducă cu maşina. Eram îmbrăcat într-un costum alb, veşmintele Adevărului. La mormînt era multă lume. Români simpli, de-ai noştri, mai mult pensionari, femei evlavioase, cu degete impregnate de colivă şi picuri de ceară pe pantofii simpli. Am simţit că toţi aceşti oameni mă primesc cu o căldură extraordinară. La cimitir nu se aplaudă, dar se face mai mult decît atît: se murmură. Şi atît m-au murmurat oamenii aceştia, încît m-au rugat să fac o poză cu ei la mormînt. Printre ei, basul Nicolae Florei. Atunci l-am văzut, în carne şi oase, prima dată. Mi-a vorbit despre daci, despre Zalmoxis şi Pithagora, despre monumentele megalitice. Unde o fi poza aceea, ce fotograf o fi făcut-o? Între timp, prin 1992, un cititor anonim a expediat-o pe adresa revistei „România Mare“ şi ea a apărut pe pagina I a publicaţiei, tot la un 15 iunie.

Mă vizitează doctorul Puiu Drăghici. Încerc să culeg de la el mai multe, fiindcă în 21 decembrie a lucrat pe Salvare. Reproduc, în rezumat, ceea ce mi-a spus acest om profund cinstit, poate că depoziţia lui va servi istoricilor viitorului: „La mitingul organizat de Ceauşescu erau 3 grupuri distincte: lîngă Restaurantul Cina, lîngă gardul Palatului Regal şi pe strada Oneşti, lîngă clădirea Direcţiei a V-a a Securităţii. Aceste grupuri erau organizate. Unii au dat cu petarde şi tot ei au strigat: – Se trage! În acelaşi timp, alţii i-au înţepat cu ace pe cei adunaţi, ceea ce a declanşat o reacţie isterică, de panică şi teroare. Am auzit cu urechile mele banda radio, care reproducea uruit de tancuri, şi care se pare că era pusă la o staţie de amplificare, aflată la una dintre ferestrele Hotelului Athénée Palace. Ca medic, mi-am dat seama că cei care au tras în oameni, în noaptea de 21 spre 22, au luat doze de amfetamină. E un energizant, te ţine treaz, vreo 7 zile, îţi dă altă reprezentare a lucrurilor. Dar, înainte de asta, formaţiunile operative au încercat să golească piaţa de oameni. Pe la ora orele 17,30, un camion militar a intrat în plin şi a zdrobit 2 oameni. La Sala Dalles s-a tras cu mitraliera, atunci ştiu că au murit 8 oameni, şi cu cei 2 călcaţi de maşină, au fost 10. Primii 10. Pe la ora 2 noaptea, jetul de apă al unui furtun de pompieri a scos ochiul unui tînăr. La Universitate, se desfăşura un spectacol nemaivăzut: trasoare colorate, din spate – gloanţe, din faţă. Răniţii şi morţii erau aruncaţi peste gard la Spitalul Colţea. Pe la 2,15 a fost curăţată complet Piaţa Universităţii. Ce-am mai aflat eu? La Spitalul de Urgenţă au murit 2 oameni. La spitalele din Cluj, nişte studenţi palestinieni în medicină au venit, alături de colegi de-ai lor, ronmâni, să dea ajutor“. Pleacă doctorul. Mă gîndesc la ce mi-a spus. „Toate dictaturile încep frumos şi se termină urît“. Păcat de Ceauşescu. N-a ştiut să se retragă la timp, în plină glorie. Am să scriu o dată un eseu despre „cezarismul asiatic“. Pe micul ecran, îşi face apariţia actorul Victor Rebengiuc. Spune că în Piaţa Victoriei totul e în ordine şi că oamenii în genunchi cer comuniştilor să rămînă în picioare. Reproşează Televiziunii că e partizană cu F.S.N.-ul, pentru că n-a transmis în direct mitingul de ieri. De asemenea, actorul declară că e stupefiat că Frontal participă la alegeri. Acolo, la miting, a fost – din simplă curiozitate – şi fratele meu, Pavel. Îmi spune la telefon că s-a întîlnit cu actorul Florin Zamfirescu. Şi că, pe la orele 17, au năvălit peste manifestanţi nişte beţivi cu bîte şi cuţite, care strigau pentru F.S.N. O cugetare adîncă a lui Emanuel Valeriu, rostită la TV: „Strada nu poate să conducă un stat“. Dar cînd a făcut Revoluţia, ea, strada, a fost bună, nu-i aşa? Ce uşor se poate transforma o stradă într-un cimitir! Cum, de altfel, şi un cimitir se poate transforma într-o stradă, cum a fost cazul mormintelor de la Bartolomeu, din Braşov, ale eroilor din primul război mondial, care au fost strămutate în urmă cu cîţiva ani, ca să se toarne asfaltul unei autostrăzi. Îmi pare rău pentru Ion Iliescu, dar 300.000 de oameni i-au cam făcut viaţa grea în Piaţă, nu l-au lăsat să scoată nici un cuvînt. E rezistent omul, încasează, înghite şi tace. E el şef de stat? E! Va intra în Istorie în galeria acelora care, într-un moment sau altul, au condus ţara aceasta? Va intra, ba chiar a şi intrat! Ce-şi poate dori un om mai mult? Pe la miezul nopţii, se transmite un fel de interviu-anchetă al lui P.M. Băcanu cu A.D. Munteanu. Fostul meu coleg de la „România liberă“ îl întreabă pe fostul meu coleg de la „Magazin“ (de fapt, toţi 3 eram colegi la acelaşi trust de presă, patronat de Frontal Democraţiei şi Unităţii Socialiste): „Credeţi că e compatibil să fiţi, concomitent, şi purtător de cuvînt al F.S.N., şi preşedinte al Radio-Televiziunii Române?“. Şi acum se produce marea şmecherie a acestui evreu infatuat şi fără pic de talent literar: anunţă că se retrage din funcţia de purtător de cuvînt al F.S.N. şi membru al Consiliului Naţional al F.S.N., ca să rămînă numai preşedinte al RTVR. Logic ar fi fost invers, întrucît contaminarea politică e aceeaşi, cu sau fără apartenenţă la noul partid-stat. Pe la 2 noaptea, urmăresc, în reluare, procesul celor 4 fruntaşi C.P.Ex. Mă revoltă, din nou, insolenţa agresivă a acestui colonel de Justiţie, încă nu ştiu cum îl cheamă. E de-a dreptul scandalos, parcă ar fi un extraterestru, care n-a trăit în ţara asta şi care n-a avut tangenţă cu cei 4 demnitari pe care, probabil, înainte îi vedea de la distanţă, iar acum, iată, îi umileşte certăreţ şi grosolan. Oare asta să fie Justiţia noastră militară? Dacă acum, în 1990, un colonel de Justiţie se poartă aşa cu 4 înalţi demnitari ai unui regim care s-a prăbuşit abia de o lună, îmi dau seama cum a fost călcat în picioare de un magistrat, pe nume Pistol, nefericitul meu unchi Dumitru Barta (Mituş), căpitan M.F.A., care, pe la începutul anilor ‘60, a destăinuit unei prietene locul unde se fac manevre comune cu trupele sovietice, aia l-a denunţat (din răzbunare, pentru că n-a luat-o de nevastă), el a fost arestat şi condamnat la vreo 15 ani, detenţie politică, pentru înaltă trădare. După eliberare, s-a încadrat muncitor la „Vulcan“, ca mai toate rudele mele bucureştene.

În puterea nopţii, pe fondul halucinaţiilor pe care ţi le dau oboseala şi toropeala somnului, îmi trece prin cap o idee. Pur şi simplu îmi vine să scriu Procuraturii Generale o epistolă, prin care să cer să fiu martor în procesul celor 4, pentru o informaţie extraordinară, dar odată ajuns la bară aş spune doar atît: „Onorată Curte, acest preşedinte de instanţă este cel mai mare dobitoc al României!“. După care, fireşte, m-aş duce spre puşcărie. Pentru ultraj adus Curţii. Dar, nu-i mai bine oare să mă duc eu la culcare? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Delegaţia Senatului României „se trage în poză“ în faţa unuia dintre cele mai vestite monumente ale lumii: Sfinxul egiptean (martie 1994). Atunci s-a sufocat rău, în interiorul Piramidei lui Keops, părintele-senator Simeon Tatu. Exact după 5 ani, în martie 1999, acesta s-a prăpădit...

Ziarul TRICOLORUL, nr 2340 / 10.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXIII)

24 IANUARIE 1990. Nu ştiu ce alchimii interioare lucrează în timpul somnului, sau poate atracţii stelare, dar un lucru e sigur: există dimineţi cînd te trezeşti cu o stare de spirit catastrofală şi cu un „cap de mort“, dar există şi dimineţi uşoare ca zorelele multicolore pe gard, cînd ai o dispoziţie bună, eşti îmbătat de dragoste şi de imbolduri eroice. Un astfel de început de zi am şi eu, acum. Pentru că nu e orice fel de zi. E Ziua Unirii Principatelor. Ce minunăţie! Cît de mult îl pot iubi pe Cuza! Ce emoţionat am fost cînd, prin 1972, am făcut o vizită la Palatul Şuţu, unde era (şi mai este) Muzeul de Istorie a Bucureştilor, şi am văzut lumînarea impunătoare, din ceară albă de albine harnice, cu încrustaţii Tricolore, pe care o ţinuseră ţăranii îngenuncheaţi în pulberea drumului, cînd au venit acasă osemintele aceluia care le-a dat pămînt. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă un om iubit de cei simpli. Carol I, cu toate marile lui merite, nu a fost şi nu va fi niciodată iubit de ţărani. Chiar şi numai pentru înăbuşirea în sînge a răscoalelor de la 1888 şi 1907. Îmi aduc aminte şi de centenarul Unirii Principatelor, în 1959. Eram copil, cred că prin clasa a III-a. Ascultam, la difuzorul din peretele casei noastre de paiantă, Hora Unirii. Melodie simplă, glorioasă. Aici, ca şi în cazul cîntecelor pe versurile lui Eminescu, Coşbuc, Goga, primează poetul. Prea puţină lume ştie numele compozitorilor. Copilul unor armeni înstăriţi, care stăteau într-o casă boierească pe Str. Cristineşti (aşa se numea comuna basarabeană în care se născuse Haşdeu), batjocorea versurile lui Alecsandri: „Hai să dăm labă cu labă / Şi să ne pupăm sub coadă“. Deh, el avea bicicletă, îşi permitea orice. Nu puteam pricepe de ce armenii aceştia, pe nume Bedros, erau atît de tuciurii la faţă, cu negi vineţi, şi de ce în casa lor stăruia un miros greu, de transpiraţie ciudată, persistentă, înecăcioasă, aşa cum se întîmplă la mai toate rasele orientale. Ulterior, la mulţi ani după acel centenar, aveam să văd la Viena placa de marmură amplasată pe locul unde a trăit, o parte a exilului său, Prinţul Unirii. Ca un făcut, la nici 100 de metri era Sanatoriul de la Ober-Döbbling, unde se încercase, zadarnic, vindecarea lui Eminescu. Cercetînd o parte din Arhivele Societăţii România Jună, la Parohia Ortodoxă de pe Löwenstrasse 9 (Strada Leului), am aflat un document tulburător: în noaptea Anului Nou 1869/1870, tinerii studenţi români, printre care Eminescu, Slavici, fraţii Bumbac, s-au dus la Cuza să-l colinde. Altceva, nimic nu se spune. Dar fantezia poate zburda slobodă. O întîlnire între Cuza şi Eminescu? Ce regizor de film ar putea să o eternizeze?

Mă trezeşte din reveria asta historistă presa de dimineaţă. Citesc că preşedintele Frantei, François Mitterand, a declarat la Budapesta că Ungaria a plătit un preţ prea mare după primul război mondial. Cam în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Mussolini la Milano, în 1936. Mussolini rostise întîiul discurs revizionist al unui şef de stat după primul război mondial. Mitterand a rostit întîiul discurs revizionist după al doilea război mondial. „Il Duce“ (care nu înseamnă Ducele, ci Conducătorul, în italiană) avea să-şi găsească umilinţa finală, culmea ironiei, tot la Milano: izgonit după debarcarea din Sicilia, în 1943, chiar şi de ginerele său, contele Galeazzo Ciano (printre alţii), Mussolini e recuperat de nemţi şi instalat în fruntea unui guvern-marionetă, aşa-numita Republică de la Salo, care a durat în perioada 1943-1945, după care e prins de partizani şi executat scurt de un oarecare „colonel“ Valerio, împreună cu faimoasa lui iubită, Clara Petacci; ei bine, cadavrele lor au fost spînzurate cu capul în jos de un garaj din Milano. Am avut ocazia de a vedea acea streaşină de garaj, din goana unei maşini, în drum spre Domul din Milano, într-o însorită zi de februarie a anului 1988. Nu-l pot ierta niciodată pe Mussolini. Tocmai pentru acel discurs pro-hungarist şi antiromânesc, dar mai ales pentru Diktatul de la Viena, impus de Mussolini şi de Hitler. Mai mult ca sigur că, la 1940, dictatorul italian se răzbuna pe România pentru demascarea de către Nicolae Titulescu, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Ligii Naţiunilor, a agresiunii împotriva Abisiniei, din 1936. De altfel, nici Ciano, care „supraveghease“ săvîrşirea fărădelegii de la Palatul Belvedere, alături de Ribbentrop, n-a avut o soartă mai bună, fiind executat de... nemţi, pentru că-l trădase pe socru-său, adică Axa. Interesant este că, în „Jurnalul Politic“ al său, Ciano scria pe fila zilei de 22 decembrie 1941: „Ducele s-a înfuriat pe sărbătoarea de Crăciun. El e surprins că germanii n-au desfiinţat încă această sărbătoare, «care nu reaminteşte decît naşterea unui evreu, ce a dat lumii nişte teorii care debilitează şi anemiază şi care i-a făcut rău, îndeosebi, Italiei, prin opera de dezagregare înfăptuită de Papalitate». În ceea cel priveşte, a interzis ziarelor să vorbească de Crăciun“. Nu s-ar zice că nu l-a bătut Dumnezeu. Ce soartă va avea celălalt M, mă refer la Mitterand? După împuşcarea lui Ceauşescu, acest Mitterand, cu figura lui pergamentoasă şi cu guriţa aia ţuguiată, de homosexual bătrîn, a făcut nişte declaraţii oribile, dezavuîndu-l pe cel care îl omenise pe vremea cînd colinda, ca un milog, de la o Capitală la alta. Întîmplarea face că eram de serviciu la Agerpres, în acea seară a anului 1981, cînd trebuia să se anunţe rezultatele votului din Franţa. Ştiu de la directorul de atunci al Agenţiei Române de Presă, Ion Cumpănaşu, că Ceauşescu se interesa din oră în oră de rezultatul scrutinului prezidenţial, iar pe la ora 21, cînd se conturase victoria socialistului Mitterand, şeful statului român s-a bucurat enorm: ieşise harmăsarul pe care pariase el! Iar acum, după mai puţin de zece ani, harmăsarul s-a făcut mîrţoagă şi retrage, post-mortem, decoraţiile pe care i le decernase protectorului său. Formidabilă capacitate de reacţie a românului! Nici nu şi-a sfîrşit bine Mitterand declaraţiile iresponsabile, că se zvoneşte că nevasta lui e unguroaică! Dar asta n-ar fi nimic: mai multe sute de cetăţeni se adună spontan în faţa Ambasadei Franţei din Bucureşti şi încing o demonstraţie de protest. Nu e singura demonstraţie a zilei. În Piaţa Victoriei îşi exersează vocea şi muşchii, ridicînd pancarte, cîteva mii de oameni, împotriva hotărîrii F.S.N.-ului de a candida în alegeri. Nu se ştie cum au reuşit unii îndrăzneţi să facă rost de „material didactic“, dar sînt arborate fotografii ale lui Ceauşescu pupîndu-se cu... Iliescu! Şi nu-s trucaje! Totuşi, Iliescu face un lucru bun: dă un Decret de schimbare a Imnului de Stat, în „Deşteaptă-te, române!“. Nu că precedentul, „Trei Culori“, nu ar fi fost frumos – ci pentru că Imnul lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann are o încărcătură istorică şi emoţională mai mare. Îl cîntaseră ardelenii, oltenii, bucureştenii şi moldovenii la 1848. Îl auzea Eminescu tînăr, pe străzile Cernăuţilor, stătea la fereastră şi plîngea – după cum mărturisea Theodor Stefanelli. Trupele româneşti conduse de tînărul Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, asiguraseră pacea şi ordinea Vienei tot cu Imnul acesta pe buze, timp de 3 săptămîni. Nu-mi pot reprima un sentiment de mîhnire: România e singura ţară din lume care, în numai 43 de ani, a avut nu mai puţin de 5 Imnuri de Stat. Să o luăm în ordine: 1) Imnul Regal, pînă în 30 decembrie 1947; 2) „Zdrobite cătuşe în urmă rămîn“; 3) Cantata Sovietică a lui Dan Deşliu („Te slăvim, Românie, pămînt strămoşesc...“); 4) „Trei Culori“ (sau „Tricolorul“), de Ciprian Porumbescu; 5) „Deşteaptă-te, române!“. Şi nu zic că, prin 1973, se lansase o propunere de concurs naţional pentru un nou Imn de Stat, iar Adrian Păunescu scrisese şi publicase pe pagina I a „României libere“ un text de vreo 15 strofe, în versuri lungi, alexandrine? Nimic de zis, poezia era săltăreaţă, dar cine să cînte la o ceremonie 15 strofe? Las’ că nici cu „Deşteaptă-te, române!“ nu mi-e ruşine, cam tot atîtea catrene are, cred că trebuie făcut ceva. Şi cînd te gîndeşti că noi, românii, am mai furnizat Imnul de Stat pentru două ţări: Israelul (imnul său provine dintr-o veche horă moldovenească, din zona Bacăului – „Cucuruz cu frunza-n sus“ – dusă acolo de cei care au „aliat“ la sfîrşitul secolului trecut) şi Albania („Pe-al nostru steag e scris Unire“, vîndut de Victor Eftimiu albanezilor; sonetistul provenea din rîndurile lor, la vîrsta de 11 ani, în 1900, venind desculţ şi bragagiu în România, pentru ca la 21 de ani să fie jucat pe scena Teatrului Naţional şi, ulterior, să se culce cu Regina Maria). Ah, can-canuri! Nu se mai vindecă nimeni de bîrfe şi anecdote!

Înapoi, la televizor. Iar apare Loredana Groza, amanta lui Caramitru, şi iar cîntă „Bună seara, iubite“, cred că de 7 ori pe zi, pe Posturile Naţionale de Radio şi Televiziune. Asta se cheamă „intoxicare“. Pînă şi divina „Odă a Bucuriei“ dacă o asculţi de 7 ori pe zi, înmulţit cu 7 zile ale săptămînii, înmulţit cu 52 de săptămîni, poţi să înnebuneşti. Pentru că asta nu mai e cultură, ci tortură. „Un curcubeu care stă un sfert de oră pe cer nu mai e privit de nimeni“ – scria Goethe. Avem parte, în compensaţie, şi de o emisiune comică: interviul luat de Emanuel Valeriu, tocmai la Aarhus, în Danemarca, lui Victor Frunză. Îl cunosc bine pe acest Frunză: evreu rusificat, însurat cu o rusoaică, un dogmatic stalinist total lipsit de scrupule şi de talent. Recunosc cinstit că m-a ajutat la debut, în 1965, cînd, în calitate de membru al Cenaclului „George Călinescu“, condus de el, am citit prima mea poezie la Radio, într-o dimineaţă. Pentru mine, a fost o zi mare. Dar cînd am deschis mai bine ochii şi am început suita unor lecturi necesare, mi-am dat seama cam cum era cu staliniştii, ce scriseseră ei despre Basarabia şi Bucovina, despre Istoria Naţională, despre Ulianov şi Djugaşvili, aşa că m-am lămurit şi ce era cu acest Frunză – pur şi simplu încerca să-şi spele păcatele prin puritatea unor copii de români. Pe urmă, el a trecut de la Radio la „Ştefan Gheorghiu“. Apoi, s-a jucat de-a dizidenţa. Pe la începutul anilor ’80, aflîndu-mă pe scările clădirii „Universului“ (sediul „Săptămînii“, de pe Strada Brezoianu) şi aşteptîndu-l pe Eugen Barbu, l-am văzut pe acest Frunză urmărit de un filator; ţopăiau de pe un trotuar pe altul, ca doi ciocîrlani pe baltă, iar se-ntorceau, iar se fugăreau, totul era de un amatorism care m-a făcut să rîd cu poftă. Deci, el devenise anticeauşist, dar statutul de stalinist şi-l păstrase cu cinste, nu l-a dezavuat niciodată. Acum, în cadrul interviului ciudat pe care i-l ia Emanuel Valeriu (ce jocuri necinstite mai face şi ăsta, e de-a dreptul agasant!), Victoraş îi ironizează pe toţi staliniştii mai vechi şi mai noi, transformaţi în ceauşişti! El vorbeşte! Îmi vine să-i trag două palme prin televizor. Dar nu vă spun că ne fericeşte şi cu produsele lui „poetice“? Am notat o strofă: „Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme pruncii / Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme munţii“ (?!). Rar am întîlnit o asemenea siluire a limbii române, un asemenea vid de idei şi de chemare poetică! Nu-mi rămîne să-i spun acestui politruk de Victor Frunză, cu faţa lui spînă, de caşcaval poros, decît refrenul unui cîntec cunoscut: „Adio, pică Frunza...“. Mă pomenesc sunat de Ion Nicolescu. Îmi spune că Dan Deşliu („Naş Eminescu“, adică „Eminescu al nostru“, cum era alintat de A. Toma şi Iosif Kişinevski) l-ar fi bătut în curtea Uniunii Scriitorilor pe George Macovescu. În altercaţia creată, Piticul Sovietic i-ar fi lovit pe Cezar Ivănescu şi Al. Protopopescu. „Acest comando israelian nu poate dura în cultura română“ – încheie Nicolescu, profetic. Prea puţină lume ştie că acea iniţială A., de la numele lui Toma, nu vine de la Alexandru, cum au crezut mai toţi, ci de la Avramovici ... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Această frumoasă fotografie îl reprezintă pe liderul PRM la Casa Memorială Goethe, din Frankfurt pe Main. Aşa după cum mărturisea marele poet german, în cartea „Poezie şi Adevăr“, el s-a născut la 28 august 1749, exact cînd pendula (cea din imagine) bătea orele 12 la prînz...

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (X)

5 IANUARIE 1990. Mă trezeşte telefonul. E Fănuş Neagu. Îmi spune, cu debitul lui grăbit, că a auzit la Radio comunicatul despre desfiinţarea revistei „Săptămîna“. E intrigat că respectivul crainic şi-a permis să comenteze că... s-a făcut un act de justiţie! Aşa o justiţie, să-i fie de cap! Îi spun lui Fănuş că acest Brucan parcă zicea că n-are nici o însărcinare oficială, că el numai „prezidează Comisia Internaţională a Consiliului Naţional al F.S.N.“. Atunci, ca ce chilipir a desfiinţat el o gazetă? Ce bună armă e aşteptarea! Astăzi chiar că sînt „închis pentru inventar“. Nu-mi rămîne decît să citesc, să scriu şi să deschid bine ochii, fiindcă se joacă o carte istorică foarte mare. Acum se încearcă toate caracterele. Încep să cred că cele două categorii primordiale ale speciei umane, de-a lungul Istoriei, nu pot fi decît astea: unii care au dus-o bine în toate regimurile, alţii care au dus-o rău în toate regimurile. Nu trebuie să treacă mult timp, ca să-mi dau seama de o curiozitate: există lichele care nici măcar nu s-au sculat de la prezidiu! Din prezidiul Adunării P.C.R. au trecut, fară a se mişca de pe scaun, în prezidiul Adunării F.S.N., de parcă Istoria li s-ar fi derulat pe dinainte, ca un ecran panoramic şi mişcător, ca la Diorama de la Borodino. Din pricina lor, oamenii cinstiţi n-au putut fi mai curajoşi, pentru că le era frică de ei, dar uite că, azi, aceiaşi indivizi îi terorizează pe oamenii cinstiţi că n-au fost mai curajoşi! Lichelismul uman nu are margini!

Au început mari frămîntări în Ardeal. Ungurii cer pe faţă autonomia. Cine o să le rupă falca? Miliţia şi Securitatea sînt reduse la tăcere, probabil că asta intră într-un plan. Armata? E timorată şi, la urma urmei, cine o comandă? În imensa lor majoritate, generalii readuşi de la pensie sînt filo-ruşi eliminaţi de Nicolae Ceauşescu.

Încep să circule zvonuri bombastice, ca de James Bond. Servieta diplomat a lui Ceauşescu, cînd se desfăcea, se transforma în mitralieră. De ce nu în rachetă sau în buncăr antiatomic? Ce le mai fabulează lumea, la năzbîtii de-astea sîntem imbatabili. Nu un român a inventat suprarealismul? Mai mulţi martori oculari ai evenimentelor din 22 decembrie îmi confirmă că o mare cantitate de sînge nevinovat a curs datorită sceleraţilor Dinescu şi Caramitru, care au isterizat lumea la televizor cu minciuni şi ameninţări.

S-a dat drumul la linşaj! În ziarul „România liberă“ apare astăzi articolul intitulat „Afară cu ei!“, scris de un oarecare Ficeac (animal încă necunoscut de specia umană), care e o înjurătură bestială împotriva mea şi a lui Eugen Barbu, adică să nu mai fim primiţi niciodată la vreo tipografie, vremea noastră a trecut, au venit ei, ficeacii! Şi cînd te gîndeşti că am fost dat afară de la „România liberă“ din cauza Securităţii! Şi cînd te gîndeşti că serialul lui Barbu a fost întrerupt brutal de Paler şi de Secţia de Presă a C.C. al P.C.R. fiindcă punea probleme arzătoare ale satului românesc şi cerea pămînt pentru ţărani! Afară cu noi? Cine să ne dea afară? Nişte tipografi debusolaţi şi nişte politruci ai organului F.D.U.S.? Şi de unde să ne dea afară? Din literatură? Eu ca eu, accept, încă nu mi-am scris cărţile vieţii, dar Eugen Barbu a creat cel puţin 3 capodopere de talie universală, „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“! Îl dă afară anonimul godac Ficeac pe un om tradus în 25 de ţări, laureat al Premiului Herder, membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Americane de Ştiinţe, fondator al Cenaclului Labiş?! Am trăit s-o văd şi pe asta. Poporul Român ispăşeşte un blestem, altfel nu-mi pot imagina cum de e posibil aşa ceva. În ultima clipă aud că, în spatele acestui articol abject, se piteşte fosta mea colegă, Florica Ichim, odraslă de legionar. Totuşi, mi se pare că mai există şi remuşcări. Primesc un telefon: sînt chemat înapoi la serviciu, la Agerpres. Refuz. Ce să mai caut acolo? Să văd cum se caţără unii peste alţii, cu orice preţ, indiferent de cadavrele lăsate în urmă? Să particip la spectacolul dezgustător al presei române, să suport privirile duşmănoase ale unora şi altora, să mă explic faţă de cineva? Nu sînt omul. Mîndria mea e prea mare pentru aşa ceva. Înapoi, la televizor, acum chiar că avem ce vedea. Nu ne mai trebuie nici bulgari, nici ruşi, jos cu antenele meşterite din ligheane! Un reportaj realizat la Palatul Primăverii aduce în prim-plan problema ţiganilor: toţi martorii şi participanţii direcţi la pichetarea casei lui Ceauşescu recunosc că ţiganii au furat vîrtos în 22 decembrie. Crainicii TV citesc mesaje umflate despre ei înşişi: „prin voi respirăm“, „voi sînteţi generali“, „voi v-aţi jertfit“ etc. Apare şi Dan Hăulică, vorbind despre o donaţie de 13.000 de cărţi făcută de F.N.A.C. pe adresa bombardatei Biblioteci Centrale Universitare. Nu e băiat prost acest Hăulică, ba chiar e extrem de rafinat şi de erudit, dar acum e îmbrăcat caraghios, cu o pelerină de Sherlock Holmes. Un spoitingir de sindicalist (vai, ce urît mă exprim, m-am molipsit de la noua noastră presă!) vorbeşte la televizor în ungureşte şi nemţeşte fără a mai traduce, pentru a ne face praf cu deşteptăciunea lui. În absenţa oricărui control, sau autocontrol, se fac simţite pe micul ecran barbarismele. Un maior de grăniceri (de pe graniţa româno-ungară) spune că „persoanele care doreau să evazioneze (?!) din ţară...“, iar altcineva afirmă că Nicolae Ceauşescu ar fi avut „mania megalomaniei“. În acelaşi context, un tînăr îi reproşează lui Ceauşescu că nu ştia ce e arta, dar el pronunţă la TV „sclupturi“. Se tot vorbeşte prin mass-media acestor zile furtunoase de subteranele Bucureştilor, care, chipurile, ar fi fost îndreptate contra Poporului, dar mai mult ca sigur că ele au fost realizate ca mijloc de apărare şi refugiu în cazul unei invazii străine, mai cu seamă ruseşti. Trezire din pumni a Miliţiei, mă rog, a Poliţiei, după noua şi, totuşi, atît de vechea denumire, deşi Miliţiile erau de pe la 1830, de pe timpul lui Vasile Cîrlova: refuză să dea autorizaţie unui marş studenţesc. Totuşi, mă uit cu drag la aceşti copii. Elanul lor e curat şi sincer, mă regăsesc pe mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, în acel august 1968, cînd am alergat într-un suflet, din instinct, în Piaţa Palatului. Mitingul antisovietic se terminase, lumea se retrăgea, dar eu îmi umpleam plămînii cu aerul tare al înălţimilor acelei zile de 21 august. Ţin minte că învăţam pentru cele 3 restanţe pe care le aveam, ca să trec în anul II, citeam de zor, în vîrful patului, la Istoria Filozofiei Antice şi Medievale, cînd, deodată, s-a deschis uşa bucătăriei noastre miniaturale şi a intrat mama, venind de la piaţă, cu sacoşa plină de cireşe, de zarzavaturi şi brînză: „Corneluş, au intrat ruşii în Cehoslovacia!“. Ce inimoasă, ce patrioată, ce româncă frumoasă era mama! A urît tot timpul ocupaţia bolşevică, n-avea ochi să-i vadă pe ruşi, dar nici pe unguri, din pricina cărora suferise atît de mult în Ardeal. Cînd mai răbufnea năduful tinereţii ei braşovene, cu anii de slugărnicie fără plată la o unguroaică pe nume Botoş, căreia îi zicea Botoşoaica, şi cînd îşi mai aducea aminte şi de cît pătimise tatăl ei, falnicul român Ghiţă Vlădăreanu, condamnat la moarte de două ori şi evadat tot de două ori de sub escorta austro-ungară, ea ne spunea: „Dacă aş şti că am un strop de sînge unguresc, mi-aş tăia venele!“. Ce să-şi taie ea, săraca, blînda mea mamă, care nu putea să omoare un pui pentru ciorbă?! „Au intrat ruşii în Cehoslovacia!“ Nici nu ştiu cum am luat tramvaiul 2 şi pe urmă maşina 38 pînă la Catedrala Sfîntul Iosif! Apoi, seară de seară, stăteam cu urechea lipită de un „Philips“ străvechi, prevăzut cu un ochi magic verde, şi ascultam „Deutsche Welle“ în limba română. Ajutorul moral primit atunci de la preşedintele Americii, Lyndon Johnson, şi de la premierul Chinei, Ciu En Lai, mi-a umflat pînzele inimii, eram în al 9-lea cer. Parcă piesa lui William Saroyan, „Inima mea e pe înălţimi“, fusese scrisă special pentru mine. Deci nu ne-au ocupat ruşii! S-au speriat, au dat înapoi. „Dacă U.RS.S. va ataca România, noi îi vom elibera pe fraţii români, trecînd prin Moscova“ – zicea (sau se zvonea că zice) Ciu En Lai, vorbe care au constituit un magnific balon de oxigen pentru Poporul nostru, ceva cam în genul sacrei devize „Pe-aici nu se trece!“. Eram tare mîndru de Ceauşescu, deşi pînă atunci nu dădeam prea multe parale pe el. Prima oară îl văzusem pe viu la începutul anului 1958, cînd murise dr. Petru Groza. M-a dus mama de mînă, pe Drumul Sării, vizavi de cinematograf, ca să vedem convoiul funerar. Ceauşescu era în spatele afetului de tun, alături de alţi lideri comunişti. A doua oară l-am văzut în vara lui 1965, de-abia fusese ales şi venise în vizită de lucru peste drum de coliba noastră, la Uzina Vulcan. Avea părul încărunţit şi o cravată de culoare roşie. A fost mare fierbere în mahalaua noastră. Apoi, m-a intrigat, în mai 1968, că nu ştia să ţină o cuvîntare alături de Charles de Gaulle, dădea prea mult din mîini şi se uita după aprobarea lui Maurer, la fiecare frază. I-am spus unei colege de Facultate, o evreică de treabă, Iulia Iosub, ceea ce mă nemulţumeşte, dar ea mi-a replicat:

- Lasă-l în pace, ştie el ce face, unde s-a mai pomenit să se ducă generalul în vizită prin Estul Europei?

Ce vremuri! Ce tineri eram! Aş putea scrie la infinit pe temele astea, dar ar interesa pe cineva? Astăzi, tinerii aceştia care au crescut pe nebăgate de seamă sub ochii mei, întîi mi-au ajuns pînă la servietă, mai apoi pînă la curea şi acum sînt oameni în toată firea – mă impresionează prin puritatea lor morală. Nu prea sînt sigur de lecturile lor – or fi citit şi ei „Spartacus“, la 11 ani, Lessing, Goethe, Zola, Voltaire şi Rousseau, la 16 ani, şi „Avangarda artistică a Secolului XX“, de Mario de Michelli, la 19 ani, aşa cum am făcut-o eu? Dar, vorba lui Goethe: „Cenuşii sînt toate teoriile şi veşnic verde este copacul de aur al vieţii!“. Ca dovadă că au, totuşi, lecturi bune, este şi scena din televizor, de pe la sfîrşitul acestei zile, în care un student aduce aminte de cuvintele prin care Avram Iancu refuzase decoraţiile împăratului Franz Joseph: „Nu ne-am luptat pentru jucării!“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Muzeul Satului din Bucureşti. În ziua de  15 mai 1983, aici a avut loc Festivalul „Steauă di dor“, organizat de comunitatea aromânilor. Invitat de onoare, poetul s-a prins în horă lîngă poeta Kira Iorgovanu (stabilită şi căsătorită, mai tîrziu, în Germania).

Ziarul TRICOLORUL, nr 2312 / 07.11.2011