http://vadim-tudor.ro/ - comenzi online pentru carti

Cele mai noi volume lansate de Corneliu Vadim Tudor pot fi acum comandate pe Internet:

• Elegii pentru suflete nobile
• Pamflete explozive

http://vadim-tudor.ro/

Transportul se face exclusiv prin curierat rapid, asigurat de Fan Courier, astfel:

– 15 lei pentru Bucuresti
– 20 de lei pentru provincie.

Se poate comanda maxim cite un exemplar din fiecare volum. Pentru comenzi mai mari, va rugam sa ne contactati.

Cautam solutii pentru a se putea comanda si din strainatate

Cum comand:

PAS 1 – Se apasa butonul „Comanda volume” sau „Comanda” de pe prima pagina sau din meniu

---

PAS 2 – Se apasa butonul „Comanda” pe cartea/cartile pe care doriti sa le comandati

---

PAS 3 – Se completeaza formularul de comanda impreuna cu metoda de livrare si se apasa „Plaseaza comanda”

---

PAS 4 – Comanda este finalizata. Veti fi contactat de un operator pentru a confirma.


=============


https://www.facebook.com/corneliu.vadim.tudor


 

Carte urîtă, palme cui te-a scris! „FRUMOASA AMERICANĂ" CONFUNDĂ ROMÂNIA CU BANGLADESHUL... (3)

Avalanşa de erori din această carte este prea gravă ca să poată fi întîmplătoare. Numai minciuni. Numai invenţii bolnave. O ură subcutanată faţă de tot ce-i românesc - deghizată în milă creştină - o face pe această pretinsă misionară să fie odioasă. Nici măcar cei mai înverşunaţi şi mai declaraţi vrăjmaşi ai României nu s-au pretat la azvîrlirea unor asemenea găleţi de lături. Cine a îndoctrinat-o pe schizofrenica asta? Cu ce „treabă“ a fost teleghidată ea în România? Dar, vorba lungă sărăcia omului. Iată o altă mostră de „urechism“, care dovedeşte tonul aiuristic al acestei tipărituri pretins creştine: „O poză a Elenei Ceauşescu mă privea din carte - soţia fostului dictator care a numit-o Prim-Ministru al României (?!)“ - pg. 38. Alo, eşti dilie? Cînd a fost prim-ministru Elena Ceauşescu? Se poate deforma realitatea în halul ăsta? Iar maculatura să fie tradusă în româneşte şi livrată cititorilor din această ţară, fără discernămînt, fără ruşine?

Alte mizerii incredibile: „Mi se spusese că toţi angajaţii statului erau plătiţi cu echivalentul a 30 $ pe lună, indiferent dacă era vorba de un profesor universitar sau un om de serviciu" - pg. 45. Ce poţi să mai spui? Am să dau un singur exemplu, al meu: eu eram reporter Agerpres şi aveam un salariu de 4.030 de lei pe lună, ceea ce înseamnă echivalentul a cca. 400 de dolari. Alţii aveau şi lefuri de 5.000-6.000 de lei, ba chiar şi mai mari. Deci nu 30 de dolari, adică 300 de lei. „După război, cînd religia era interzisă în România“... - continuă, imperturbabilă, scorpia. Asta cine i-a mai spus-o? Nu mai erau biserici, case de rugăciuni, temple iudaice, moschei islamice? Nu existau patriarhi, mitropoliţi, episcopi, preoţi? Funcţiona chiar un Departament al Cultelor. Au fost demolate biserici, din păcate, dar s-au şi construit. Am să dau tot exemplul meu: în 1987 (cînd regimul se înăsprise, după cum se ştie) eu m-am căsătorit religios, la Biserica Amzei, iar naşul de cununie a fost preotul de la Biserica Sf. Vineri. Cum adică, „religia era interzisă în România“? Cui folosesc asemenea intoxicări mîrşave? Un ticălos care se pretindea predicator i-a livrat acestei găini zăpăcite o altă minciună: „Pastorul mi-a spus că Bibliile care fuseseră trimise de creştinii din vest au fost confiscate la vamă şi transformate în hîrtie igienică“ (?!). Asta e culmea neruşinării!!! Eu, unul, am avut şi Biblie baptistă (traducere Cornilescu), şi Biblie ortodoxă (traducere Gala Galaction). Nu cred că era vreo casă de români fără Biblie. Care o fi acel pretins „pastor“ care a turnat în urechea cleioasă a acestei oligofrene fabulaţia sinistră că românii ar fi nişte posedaţi de draci, care se ştergeau la fund cu file din Biblie? Cum îi apare România acestei năroade? „O ţară cu mulţi şobolani şi puţină apă“ - pg. 55. Fundula Africii, nu alta! La un moment dat, o vedem pe Taryn R. Hutchison vagabondînd prin Braşov, să-i creştineze, obligatoriu, în stilul ei, şi pe locuitorii de la poalele Tîmpei. Nimerind în Piaţa Sfatului, mai bătrînă decît însăşi America, avînd în vedere că Turnul Sfatului datează din 1420, iar America a fost descoperită în 1492 - ea lansează o nouă săgeată veninoasă: „apoi am hoinărit prin ciudata piaţă veche a oraşului“ - pg.61. De ce o fi „ciudată“ această piaţă, mai veche cu aproape 300 de ani decît Grand Place, din Bruxelles? Piaţa din centrul Braşovului e un sanctuar excepţional, aflat în Patrimoniul UNESCO, dar vine o şomeroaică şi îi trage un scuipat, aşa, ca să nu-şi iasă din mînă (limbă). Tot golănind ea, de la un capăt la altul al României, mînată de „har“, desigur, era cît pe ce să fie violată. Asta se întîmpla într-un tren, întunecat, desigur: „Conductorul s-a oprit la o uşă legată cu un lanţ gros. M-am dat un pas înapoi. El a descuiat lanţul şi m-a apucat, încercînd să mă tragă în compartiment cu el. Am ţipat: «No. Nu e bine. It is not good!». El şi-a întins mîna să mă apuce între picioare. Apoi m-am întors şi am urlat. «Paşapoartele americane. Imediat!»“ - pg. 61. Acum, haideţi să ne gîndim că violuri se cam petrec şi în America - una din victime a fost celebra cîntăreaţă Connie Francis, care a lăsat fereastra deschisă, a intrat un negru şi i-a făcut felul, nemernicul nefiind pedepsit nici acum. Desigur că e dureros, dar femeile ar trebui să fie mult mai precaute. Într-o carte cu pretenţii creştine eu cred că n-avea ce să caute faza cu „şi-a întins mîna să mă apuce între picioare“. E urît. Pe urmă, „evanghelizatoarea“ se ocupă şi de sistemul medical din România. Cu ce ocazie? I-au apărut „puncte albe pe gît“. Dar unde să se trateze în mijlocul atîtor barbari care n-au penicilină, în 1990, dar vor s-o apuce între picioare?! „De-abia aşteptam să ajung în vest, să meg la un doctor“. În România, fireşte, nu exista nici un doctor. Ce Parhon? Ce Ana Aslan? Ce George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină? Vax Albina! Niet Cultur! Numai în Vest sînt doctori! „Cei mai mulţi adulţi au dinţii stricaţi sau puţini, nevrînd să meargă la dentist, pentru că nu le livrează novocaină. Ca şi personajele lui Charles Dikens, ei îşi leagă zdrenţe în jurul capului cînd durerea devine insuportabilă. (...) În interior, echipamentul era antic. (...) Nu, mulţumesc! Aştept pînă mă voi duce la un doctor în Elveţia“ - pg. 64-65. De ce nu te-ai dus acolo de la început, cucoană? Cine te-a obligat să vii într-o ţară pe care o dispreţuieşti, locuită de nişte troglodiţi, care se leagă la falca umflată cu... zdrenţe?! Ajunsă în Elveţia, vipera asta mai dă o copită României: „Ca şi o cîrtiţă, fusesem obligată (?!) să stau în întuneric luni de zile“ - pg. 67. Încă o dată: cine te-a obligat? Cine te-a invitat? Cine te-a transformat în cîrtiţă, cînd tu eşti, de fapt, o scroafă? „Condiţiile medicale nu erau igienice în România“ - mai minte jigodia asta. Dar, staţi aşa, în 1990 nu erau nici casete cu colinde: „Eu am primit de la echipa din Praga o casetă cu colinde româneşti cîntate acapella de către Corul Madrigal. În România nu găseai ceva asemănător“. Îţi stă mintea-n loc cît de ordinară poate fi aşa-zisa „misionară“! Carevasăzică, muzica Madrigalului nu se găsea în România anului 1990 - trebuia procurată din Cehoslovacia!!! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

ZIARUL TRICOLORUL, Anul X, nr. 2797, MIERCURI 14 AUGUST 2013 

Carte urîtă, palme cui te-a scris! „FRUMOASA AMERICANĂ" CONFUNDĂ ROMÂNIA CU BANGLADESHUL... (2)

Această foarte suspectă „misionară“, Taryn R. Hutchison, a primit, de la superiorii săi, aflaţi în Viena, informarea că trebuie să meargă în România. Dar ea era zgîlţîită de prejudecăţi multe şi grele despre ţara noastră, aşa că L-a implorat pe Dumnezeu: „O, Dumnezeule, Te rog, să nu fie România. Te rog, lasă-mă să mă duc în Iugoslavia, Cehoslovacia, oriunde, dar nu în România“ - pg. 20. La Viena, ea îi întreba pe cei care locuiseră în Capitala României: „Este ceva frumos în Bucureşti?“ - „Nu, Taryn, nu-i nimic frumos acolo“. Chiar aşa de neruşinaţi pot fi ăştia, care pretind că ne creştinează pe noi? Da, chiar aşa. Unde e frumos, în schimb? În Ungaria, fireşte. „Am avut toată ziua la dispoziţie să explorăm splendida capitală a Ungariei“ - pg. 24. Apoi, infecţia se revarsă nestingherită: „În zori, am realizat că România nu era doar cu puţin inferioară Ungariei“.

„Părea că am căzut cu capul înainte într-un abis, coborînd faţă de America mult mai mult decît îmi închipuisem vreodată. Toată ziua am stat lipită de fereastra murdară, în timp ce trenul traversa Alpii Transilvaniei“ - pg. 25. Trebuie să fie cineva, cu adevărat, căzut în cap pentru a debita asemenea porcării. Cum şi-o fi dat seama „evanghelizatoarea“ asta, de la fereastra unui tren în mers, că România e cu mult inferioară Ungariei? De unde şi pînă unde? Şi din ce punct de vedere? Al peisajului? Exclus! Al nivelului de civilizaţie? Aşa ceva nu se constată din goana trenului. Totul era întunecat în Capitala României, şi asta în septembrie 1990! Fata avea, mai mult ca sigur, orbul găinilor, şi alea zăpăcite, pentru că noi am trăit în Bucureştii acelei perioade şi ştim că situaţia era cu totul alta - se înregistra chiar o risipă de lumină. Dar predicatoarea noastră cu sarcini precise o ţinea ca gaia maţul: „Părea că sîntem nu mai tîrziu de anii 1900. (...) Primul lucru pe care mi-l amintesc din Bucureşti e cît de întunecos era. Trenul nostru a oprit cu scrîşnete la peron, în incinta gării de beton. Nu erau lumini. (...) Simţurile mi-au fost bombardate. (...) Strada nu era luminată. (...) Taxiul meu părea o rablă, ca şi celelalte, de fapt. (...) Un miros înţepător de ţigări amestecat cu miros de transpiraţie se simţea în toată maşina (şoferul) zîmbea, arătîndu-şi cei cîţiva dinţi pe care-i mai avea şi ne-a oferit pîine dintr-o sacoşă de pînză. Pîinea mirosea a benzină. (...) Oamenii, îmbrăcaţi de culoare închisă, aplecaţi şi abia mergînd, apăreau dintr-o dată, dar şoferul nostru îi claxona şi îi evita la timp, de fiecare dată. (...) Întunericul învăluia faţa sumbră a blocului. Am urcat scările şi, ajunşi într-un hol întunecat, ne-am descărcat bagajele în liftul care oprise la nivelul genunchilor. (...) Am urcat patru etaje pe întuneric, după care ne-am căutat drumul de-a lungul unui coridor negru ca smoala, pipăind numerele de deasupra uşilor ca şi cum am fi citit alfabetul Braille“ - pg. 25-26. Cît de duşman poţi să fii pentru a scrie astfel de mizerii? Ce vrea să dovedească individa asta fără Dumnezeu? Ce martiră e ea? În ce Infern al lui Dante a fost paraşutată? N-o crede nimeni. Nu ştim ce profesie are bîrfitoarea care, chipurile, vrea să ne salveze din ghiarele Diavolului, dar ştim că minte cum respiră. Alte baliverne înşirate de ea: „noul lider, Ion Iliescu, fusese mîna dreaptă a lui Ceauşescu“ - pg. 31. Aiurea-n tramvai! Niciodată Iliescu n-a fost mîna dreaptă a lui Ceauşescu. Altă minciună jenantă: „unul din patru români a fost informator al Securităţii“. Adică peste 5.000.000 de informatori, da? Eşti nebună, femeie? Ţie nu-ţi trebuie o biserică, ci un balamuc. Tot o invenţie bolnavă se referă şi la Piaţa Universităţii, iunie 1990: „Cînd au venit minerii înarmaţi, studenţii s-au baricadat în clădirea Universităţii. Mulţi au fost bătuţi, iar unii, ucişi. Nu există o estimare clară a numărului de «golani martiri», dar se crede că sînt de ordinul sutelor“ - pg. 32. Aşa merge, cu „se crede“? Arunci în spatele unei ţări sute de cadavre de studenţi... inexistente, cînd aveai tot timpul să verifici dacă bîrfa aia schizofrenică se confirmă sau nu? La Facultatea de Filologie toţi studenţii români erau bruneţi! Mai că nu le zice, direct, ţigani. Ridicolul paragraf sună astfel: „Erau aproximativ 150 de studenţi, toţi bruneţi, purtînd haine de culoare închisă“ - pg. 33. Nici un blond. Nici măcar un şaten. Şi nici măcar o studentă cu vreo eşarfă colorată. Toţi parcă aveau uniforma lui Mao Tze Dun. E clar că avem de-a face cu o idioată. Da, da, acesta e cuvîntul: idioată. Drept cine ne ia nenorocita asta? „Timp de 45 de ani nu s-a vorbit despre Dumnezeu în ţara lor“ - pg. 35. Hai sictir! Nici nu merită să comentăm o asemenea abjecţie. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

ZIARUL TRICOLORUL , Anul X, nr. 2796, MARŢI 13 AUGUST 2013 

Carte urîtă, palme cui te-a scris! „FRUMOASA AMERICANĂ" CONFUNDĂ ROMâNIA CU BANGLADESHUL...

Am cumpărat, de la o librărie creştină din Braşov, cîteva cărţi. Unele remarcabile. Altele, plictisitoare. Una, însă, de-a dreptul mizerabilă. Autoare: Taryn R. Hutchison. Titlul: „V-am aşteptat. Slujindu-L pe Dumnezeu, în Europa de Est“ (Editura CLC Romania, 2011). E vorba de o echipă de misionari americani care s-a străduit, la începutul anilor ’90, să-i creştineze pe români. Aceşti români fiind nişte barbari care nu ştiau nici măcar să îşi facă semnul crucii. Ştiţi situaţia, s-a mai vorbit despre asta. Numita Taryn pare frumuşică în poze, un conductor de tren a încercat să o violeze, un psihopat s-a ţinut după ea luni de zile, toată lumea o pupă şi îi dă flori - dar ce ne facem cu fondul problemei, că fata e slabă de minte? Şi... minte de îngheaţă puţul! E mai bîtă decît maşina care a dat titlul filmului italian „Frumoasa americană“. Nu se ştie care e profesia ei, dar o voce lăuntrică o împinge să facă o muncă misionară, devenind un Livingstone cu fustă, printre barbari. E posibil ca sentimentele sale să fie curate. Dar totul e învăluit în ceaţa groasă a unei teribile lipse a simţului măsurii.

Vizitatoarea noastră a venit în România plină de prejudecăţile difuzate de posturile TV din Apus, toate dublate de fabulaţiile stupide ale băgătorilor de seamă de pe la noi, în gura cărora se uită fără nici un fel de discernămînt. O ură viscerală, mccarthystă, o zgîlţîie pe fata asta, născută în 1956. Nimic n-a fost bun în România perioadei 1944-1989, pe meleagurile noastre a fost un deşert dezolant. Dacă persoana asta e o agentă CIA sub acoperire, e o agentă proastă. Dacă e misionară cum pretinde, e o ruşine pentru biserica din care face parte şi care a trimis-o. Am ales, la întîmplare, cîteva dintre „perlele“ şi aberaţiile debitate de această băgătoare de seamă, aflată mai mereu la... ciclu, şi care foloseşte numele lui Isus şi al lui Dumnezeu în delir, cu orice ocazie, pînă le toceşte. Ce înseamnă să nu ai har! Te scoli, într-o dimineaţă, cu faţa la cearşaf, te simţi posedat de vocaţia de predicator printre canibali, după care ieşi în piaţa publică, te sui pe-o ladă întoarsă şi îndrugi verzi şi uscate. Dacă lumea te ignoră şi trece mai departe - mergi înainte, cu şi mai multă rîvnă. Dacă te afuriseşte şi trage lada de sub tine, de cazi în nas - gata, eşti martir, mai capeţi nişte fonduri de peste Ocean şi poţi intra în galeria sfinţilor (în funcţie de numărul zilelor de spitalizare). Din păcate pentru persoana asta cu nume ciudat, Taryn, ea e cam tarată. Adevăraţii evanghelizatori nu au fost şi nu sînt ridicoli. Şi, mai ales, nu încalcă porunca biblică referitoare la minciună. „Le-am spus că nu puteam minţi“ - scrie ea, referitor la nişte vecini. În realitate, ea nu putea spune adevărul. Dar, hai să furnizez exemplele.

1) „România a luptat de partea Germaniei şi a comis atrocităţi oribile împotriva evreilor (?!). Tînărul rege Mihai a condus o acţiune împotriva lui Antonescu, liderul gărzii de fier pronaziste (?!), şi, a schimbat alianţa României, trecînd în mijlocul războiului (?!) de partea aliaţilor. În 1947 (?!), ruşii au invadat ţara, l-au forţat pe Mihai să abdice şi să ia calea exilului, în Elveţia. El s-a căsătorit cu principesa Anne a Franţei (?!), cu care a avut cinci fiice, care au crescut în Elveţia, dar au rămas loiale culturii româneşti“ (?!) - pg. 85. Rareori am citit, în numai cîteva rînduri, atîtea enormităţi! Le luăm pe rînd: 

a) România n-a comis „atrocităţi oribile împotriva evreilor“, dimpotrivă, i-a apărat şi i-a salvat.

b) Mareşalul Antonescu nu a fost „liderul gărzii de fier“, ci a fost adversarul ei, înnăbuşind, în sînge, rebeliunea din ianuarie 1941.

c) Mihai de Hohenzollern n-a trecut de partea aliaţilor „în mijlocul războiului“, ci la sfîrşitul acestuia, în 23 august 1944.

d) Ruşii n-au invadat România în 1947, ci cu 3 ani mai devreme, pe porţile larg deschise chiar de necoptul Mihai, care a fost decorat de Stalin cu cea mai înaltă distincţie a URSS, Ordinul „Pobeda“, primind şi un avion cadou.

e) Anna de Bourbon-Parma n-a fost, în viaţa ei, „principesa Anne a Franţei“.

f) Cele 5 iepe ale Fantomei de la Versoix nu au rămas „loiale culturii româneşti", la venirea lor în România, ele habar n-avînd de limba română, neştiind o boabă, rîdea toată lumea de ele.

De Paştele anului 1992, cînd Mişu Bîl-Bîl a revenit în ţara pe care a vîndut-o ruşilor, cică românii „au potopit străzile să-i vadă alaiul, aruncînd cu flori şi confetti, suflînd în trompete (?!) şi bucurîndu-se“ - pg. 95. Da, lumea a ieşit pe străzi, aşa cum iese şi la mort, de curiozitate. Dar unde-a auzit americanca asta că românii suflau în...  trompete? Sau, cine ştie, poate că o fi zărit nişte aurolaci care suflau în pungă şi a crezut că e fo trompetă... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

ZIARUL TRICOLORUL , Anul X, nr. 2795, LUNI 12 AUGUST 2013 

Istoria României, de la boierii Pîntece şi Purice la dizidenţii Labă, Hălălău, Paraginăşi Laszlo Tökes

Mi-a căzut în mînă o altă mizerie, cu pretenţiiculturale şi educative: „Dicţionar de personalităţi istorice româneşti“(Editura Cetatea de Scaun, Tîrgovişte – Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită). Autoruleste un oarecare Nicolae Constantin, care pretinde că e profesor. Pe coperta aIV-a văd o prezentare făcută de un alt ilustru necunoscut, care semnează„Conf.univ.dr.“: Mihai Racoviţan. Haideţi să vedem dacă ceea ce scrie acest„traficant de influenţă“ (care speră că aşa vinde cartea) M. Racoviţancorespunde adevărului: „Peste 2.700 de personalităţi, din antichitatea dacicăşi daco-romană pînă în actualitate, conducători de formaţiuni statale (...),dar şi străini care, într-un fel sau altul, ne-au influenţat sau au fost directimplicaţi în istoria românilor“. N-am înţeles: dacă sînt STRĂINI, de cefigurează într-o lucrare de „PERSONALITĂŢI ISTORICE ROMâNEŞTI“? E o aberaţie.Într-un dicţionar francez, de pildă, ar putea să fie inclus Hitler? Şi el a influenţat,nu-i aşa, Istoria Franţei. Exemplele ar putea continua. Mărturisesc că nucontenesc să mă minunez, pe măsură ce apar rebuturi peste rebuturi, într-o ţară în care totul, absolut totul a scăpat de subcontrolul logicii şi al bunului-simţ. Dacă ediţia de faţă este a III-a,„Revizuită şi adăugită“, mă gîndesc, cu groază, ce porcării erau în primeledouă ediţii. În timp ce sînt omise numeroase personalităţi autentice româneşti– figurează, însă, tot felul de ciudaţi, cei mai mulţi turcaleţi: AFIF BEY (comisaral Stambulului la Iaşi);ALI-PAŞA; ATHANARIC (căpetenie a goţilor); ARLUS (?!); BALASSA MECHIOR (poateMelchior, secui); BATHORY BALTAZAR; BEDEUS IOSIF (sas); BEKER GASPAR (ungur);FAMILIA BETHLEN; BLEICHRÖDER GERSON (bancher german); BODENKO (generalsovietic); BUCCOV (general habsburgic care a demolat şi a incendiat aproape 300de biserici, schituri şi mînăstiri ortodoxe în Ardeal); BUDAI NAGY ANTAL;BUDBERG (general rus); CAMARILA REGALĂ (?!); CAPISTANO (călugărfranciscan);CHESTIUNEA ORIENTALĂ (?!); CLAUZA NAŢIUNII CELEI MAI FAVORIZATE (?!);COMITET DE FEMEI (?!); DEL CHIARO (italian); KARL VON EDER (consulul Austriei la Bucureşti); ESTERHAZYPAL (criminalul maghiar de la Mihalţ, 1848); WILHELM FABRICIUS (ambasadorul Germanieinaziste la Bucureşti);ERICH VON FALKENHAYN (general german); FILIP ARABUL (halal personalitateistorică românească!); FRONTUL SALVĂRII NAŢIONALE (?!); FRĂŢIILE DE CRUCE(tineretul legionar); FUAD EFENDI (conducătorul trupelor turceşti, care a făcut„Baia de sînge de la Bucureşti“,cum numea Karl Marx masacrul din Dealul Spirii, din 13 septembrie 1848); GAAN(sas); GARAI LADISLAU (ungur); GASPAR KRESCH (sas); PRINŢUL GORCEACOV(delegatul Rusiei la Conferinţa de la Viena); ALOISIO GRITTI (aventurier veneţian, favorit alsultanului Soliman Magnificul); HADRIAN (împărat roman); HANSEMAN (banchergerman); HELTAI GASPAR; HENNING (sas); TIMUŞ HMIELNIŢCHI (cazac); VITALIHOLOSTENKO (ucrainian); HOHENLOHE; IACŞICI (sîrb); IOSIF AL II-LEA (fiul MarieiThereza); ISABELA (fiica regelui polonez Sigismund Iagello); SAMUEL JOSIKA; KANLADISLAU; KANITES (căpetenie scitică); KEDGYES LAYOS; KEGENES (căpetenie apecenegilor); MANFRED VON KILLINGER (ambasador al Germaniei hitleriste la Bucureşti); PAVELKISELEFF (general rus); KRUM (han bulgar); KORNIS SIGISMUND; LAGO BORIS (spional URSS); LAKEMAN STEPHEN BARTLETT (zis Mazar Paşa); LIGA ROMâNILOR LIBERI(?!); LORANTFFI SUSANA (văduva lui Gh. Rakoczi al II-lea); AUGUST VONMACKENSEN; MAKK (emigrant ungur); MANUF IBRAHIM (aghiotantul lui... PazvanteChiorul!); MARIA THEREZA; MEHMED BEG (paşă de Nicopole); MEMORANDUM (?!); MEZIDBEG; JULES MICHELET; MINERIADELE (?!); MONASTER (căpetenie cumană); MAXIMILIANMOLTKE (sas); H. MüLLER; NULANDT (bancher neamţ); OCULTA (grupare din PartidulLiberal); OFFENBERG (colonel rus la Bucureşti, în 1871); OSMAN PAŞA; OSUL (căpeteniea pecenegilor); PAHLEN FEODOR PETROVICI (general rus); PASVAN-OGLU (paşă deVidin); SILVIO PICCOLO MINI; PIEPORUS (regele costobocilor); PINI (consulul rusla Bucureşti);IVOR PORTER (agent britanic); PREZIDIUL RPR; PROCESUL ANTONESCU; PROCESUL DIN22-25 MAI 1946; PROCESUL CONDUCĂTORILOR PNŢ; PROCESUL NOICA-PILLAT; PROCESULOPTANŢILOR; PROCESUL SUMANELOR MEGRE; PRONUNCIAMENTUL DE LA BLAJ; EDGAR QUINET; RAKOCZIFRANCISC AL II-LEA; RAKOCZI SIGISMUND; IACOB RANNICHER; REGULAMENTELE ORGANICE;FRANZ REICHENSTEIN; FRANCISC RHEDEY; EMIL VON RICHTOFFEN; ROTH BENEDICT; RUGULAPRINS; IOSIF RUMPELMEIER („iniţiatorul unei greve a pantofarilor din Sibiu, în1853“); FRANZ IOSEF VON SALMEN; LADISLAU SAMÎI SCHMIDT („comitile saşilor“);SCHULZ („vicecolonel austriac“); SCHULLER LIBLOY FRIEDRICH; KARL VONSCHWARENBERG; FILIPPO DE SCOLARI; SCRISOAREA CELOR ŞASE; SEHABEDDIN(„berleberul Rumeliei“ – funcţia corectă era „beglerbeg“); SEUTHES („fiul luiSitalces, rege al odrisilor după anul 424 î. Chr.“ – corect, „după Christos“);SFATUL ŢĂRII; SINDICATUL LIBER AL OAMENILOR MUNCII DIN ROMâNIA; SITACLES („fiullui Teres şi tatăl lui Seuthes, rege al odrisilor între 431-424 î. Chr“ –aceeaşi remarcă, „după Christos“); SIVORI (secretarul italian al lui PetruCercel); SOCIETATEA CARPAŢI; SOCIETATEA SECRETĂ DE LA 1840; SOCIETATEA STUDENŢILORROMâNI; STAIN VILLE („comandantul armatei austriece din Transilvania“);STROUSBERG BETHEL HENRY („conducătorul unui consorţiu prusac“); SZASZ CAROL(„om politic maghiar“); TANUSA („căpetenie scitică“); TELEKI („familienobiliară maghiară“); TEUTSCH („deputat sas în Parlamentul ungar în 1891“);THÖKÖLY EMERIC; TISZA KALMAN („prim-ministru al Ungariei“); UZUN-HASSAN („hanulturcoman“); VAY („comisar al guvernului revoluţionar maghiar“); ALEXANDREWALESWSKY (corect se scrie WALEWSKY, „ministru de externe francez“); WERBÖCZI(jurist maghiar); WULFILA (preot şi misionar got); ZAP SIGISMUND; ZIMMERMANJOSEF („deputat sas“). Haideţi să mai privim, o dată, coperta acestei aşa-zisecărţi: „Dicţionar de personalităţi istorice româneşti“. Îţi stă mintea-n loccît de nebun poate fi acest Nicolae Constantin! El îndeasă, cu furca, tot felulde costoboci, pecenegi, turci, ruşi, saşi, unguri, ucrainieni, polonezi,germani hitlerişti – pe care îi face... „personalităţi istorice româneşti“.Între „personalităţi“ el include şi... scrisori (Scrisoarea celor 6), găşti(Camarila Regală), probleme (Chestiunea Orientală), acorduri comerciale (Clauzanaţiunii celei mai favorizate), comitete de femei, Frăţiile de Cruce, FSN etc.Dus, rău, cu capul, dar şi lichea, impostorul se gudură pe lîngă„anticomunişti“, unele nume provocînd rîsul: Fraţii Ioanete, Hălălău, Işfănuţ,Labă, Neaţă, Paragină, Raţec, Suliman, Totir, Vatamaniuc (care cică era şefulunui grup preluat de la Macoveiciuc!), Verniclescu, Volcinschi – dar şi MonicaLovinescu, Doina Cornea, Dorin Tudoran, Andrei Pleşu, P.M. Băcanu, LaszloTökes, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Gabriel Andreescu, Dumitru Iuga,Calciu-Dumitreasa. Carevasăzică, anonimul Labă e o „personalitate istoricăromânească“ – dar oameni, cu adevărat, importanţi sînt complet ignoraţi. Îmivin în minte, la întîmplare, nume ca Ana Aslan, George Călinescu, Caragiale(bine că e unul... Catacaţ!), George Bacovia, Gogu Constantinescu, GeorgeCoşbuc, Şt. O. Iosif (dar e unul... Gogoaşe!), Constantin Brâncuşi (însăfigurează un aşa-zis nepot al lui, care ar fi condus un grup gorjeananticomunist), George Enescu (este, însă, în schimb, Silviu Brucan), LucianBlaga, Liviu Rebreanu, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Eugen Ionescu, Emil Cioran,Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Sergiu Celibidache, Nicolae Paulescu, TudorArghezi (dar ni se propune grecul eterist Iordache Olimpiotul, unul dintreucigaşii lui Tudor Vladimirescu). Acest Nicolae Constantin e un dobitocsinistru, care e bîtă la toate capitolele. Aproape că nu e pagină a acesteiverze viermănoase (şi sînt cca. 330 de pagini) în care să nu fie erori deinformare, confuzii, greşeli gramaticale, repetiţii jenante, pociri de numeetc. Aleg la întîmplare: Albert e „unul dintre căpeteniile“ (corect se zice„una“); ministrul Alexandru Bebe (corect, Babe); Boremisa Sebastian (corect,Bornemisa); Armad Călinescu (corect, Armand); ministrul Traian Cocârlă (corect,Trandafir); C.Z. Codreanu ar fi murit, după mintea acestui diletant, în 1939 –anul real e 1938; Victor Cuenia (corect e Cuenin); Florin Dănălache (corect eFlorian); Emil Dobrescu (corect este Emilian); Suzana Gâdea a fost preşedintă aConsiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, nu a Comitetului; protectorul luiTudor Vladimirescu era boier Glogoveanu, nu Glagoveanu; ministrul ApărăriiNaţionale a fost Ion Ioniţă, nu Ion Ionescu; Nicolae Iorga s-a născut în 1871,nu în 1870; apare şi un Ioan Fazecaş - bănuiesc că e vorba de Janoş Fazekaş;Constantin Mitea e trecut Mitrea C.; Vasile Pungan devine Pangan; MihaiPherekyde e scris Phereky de Mihai; Ciprian Porumbescu cică ar fi fost„preşedintele Societăţii academice studenţeşti «Arboroasa», în 1864“ – ceea cee exclus, fiindcă la acea dată viitorul compozitor n-avea decît 11 ani; oraşulgerman Stuttgart devine Studtgard (sare mîţa gardul!); Ion Stănescu ar fi fost„preşedinte al Securităţii statului“, ceea ce e ridicol; Theodor Stolojan era„lider liberal după 1990“ – altă bazaconie, fiindcă la acea oră Frankenstein nufăcea parte din nici un partid; o gafă de proporţii este cea referitoare la Gh. Tătărăscu: nunumai că numele acestuia e scris greşit, Tătărescu, dar anii biografiei salesînt aiuritori, cică el s-ar fi născut în 1866 şi ar fi murit în 1961,carevasăzică a trăit 95 de ani - în realitate, omul s-a născut în 1886 şi aînchis ochii în 1957; apare şi un I. Teodoreanu, „ministru al Educaţiei şiÎnvăţămîntului“ – cred că e vorba de Ion Teoreanu, iar instituţia se numea doarMinisterul Învăţămîntului; Nicolae Văcăroiu nu putea fi „membru al PSD“ în1996, fiindcă pe atunci formaţiunea se numea PDSR; lupta de la Dealul Spirii n-afost la 18 septembrie, ci cu 5 zile mai devreme, la 13 septembrie 1848.
Am lăsat la final „bomboana pe colivă“. Cum, mă,prostule, incluzi printre „personalităţile istorice româneşti“ pe boierPîntece, pe boier Purice, pe boier Mâzgă, pe Ciubăr-Vodă şi pe Papură-Vodă, darnu sufli o vorbă despre singurii români care, pînă acum, au primit PremiulNobel: George Emil Palade şi Maica Tereza? Ce carte ştii tu? Cu ce te ocupi? Aifamilie? Dacă da, încă nu ţi-a dat nevastă-ta cu cărămida asta în cap?

CORNELIU VADIM TUDOR
4-6 mai 2013

ZIARUL TRICOLORUL Anul X, nr. 2729, MIERCURI 8 MAI 2013

Carte urîtă, palme cui te-a scris! (10)

Dar conjuncţia „încît“, cu care se încep mai toate propoziţiile, nu e singura obsesie sufocantă a nătărăului de Ochinciuc. Lui îi mai place cum sună şi cuvîntul „cumplit“. Totul e „cumplit“ la primitivul ăsta: soarta unei actriţe din Germania „a fost pînă la urmă cumplită“ (pg. 149); prozatorul rus Konstantin Simonov descrie „o scenă cumplită“ (pg. 181); despre tifosul exantematic aflăm că e „cumplita boală“ (pg.186); într-o noapte, Ochinciuc a avut „un coşmar cumplit“ (pg. 188); în 1947 a fost „seceta cumplită“ (pg. 239); în Bărăgan l-a prins „o cumplită furtună de praf“ (pg. 242); cutremurul din 1977 a avut loc într-o „noapte cumplită“ (pg. 387); are amintiri şi din „timpul cumplitului bombardament din 4 aprilie 1944“ (pg. 414) ş.am.d. Alte dovezi ale prostiei şi analfabetismului acestui şmecher ţigan, care, fiind politruk şi ştiind ruseşte, s-a fofilat şi la armată (adică n-a făcut-o) şi la şcoală: Sculeni este o „aşezare (...) aşezată“ (pg. 33); „aşişderi“ (pg. 55 – corect „aşijderi“).Oamenii îşi duceau caii la apă „ţinînd patrupezii de dîrlogi“ (pg. 67 – de cînd sînt numiţi caii... patrupezi, de parcă ar fi cîini?); „propriuzisă“ (pg. 67); „centuron de piele“ (pg. 70 – corect, „centiron“); „pentucă“ (pg. 79 – corect e „pentru că“); „ai cărei membrii“ (pg. 80); „flori de cîmp pe dealurile de acolo“ (pg. 117 – aha, carevasăzică florile de cîmp cresc pe dealuri; probabil că florile de deal cresc pe cîmpuri); la un moment dat, ţiganul se duce „la catafalcul în care dormea fără viaţă frumoasa fată“ (pg. 186 – după mintea oligofrenului, moarta nu se afla în sicriu, ci în „postamentul pe care se aşează sicriul“, fiindcă asta înseamnă „catafalc“); în 1970, partidul îl trimite pe tovarăşul propagandist la Leipzig, unde el constată că „toţi pereţii «Keller»-ului sînt ornaţi cu scene din «Faust» pictate mural“ (pg. 191 – normal că picturile de pe pereţi sînt... pictate mural!); încercînd să se dea cult la cap, ţiganul epatează cu expresia „ex aequo“, dar o scrie după ureche, „ex equo“ (pg. 196); puţin mai încolo, recidivează, scriind „Ex egi monumentum“ (pg. 208, numai că versul lui Horaţiu se scie „Exegi monumentum“); e pomenit şi numele dramaturgului american Eugene O’Neille, dar acesta e scris greşit, „Eugen O’Neil“ (pg. 227); mai sîntem asiguraţi că liberalii scoteau ziarul „Liberalul“ (pg. 229); Divizia „Tudor Vladimirescu“ e numită... „regiment“ (pg. 233); compozitorul Lehar devine... Leher (pg. 243); „critica literară din ţara noastră ignorează (sic!) amintitul gen literar“ (pg. 253 – corect, „ignoră“); chimistul Petru Poni devine Petru... Ponti (pg. 254); criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea e botezat... Gh. (pg. 281); filologul N. Mihăescu primeşte, şi el, un alt nume de botez, tot Gh. (pg. 281); şi numele umanistului Erasmus din Rotterdam e scris greşit, Roterdam (pg. 325); Nică al lui Ştefan a Petrei, din „Amintiri din copilărie“ se pomeneşte cu numele prescurtat, în „Nică a Petrei zis şi Creangă“ (pg. 349); agramatul are probleme cu infinitivul, ca în această exprimare referitoare la Eminescu - „Va strălucii în veci“ (pg. 378); alţi doi de i se regăsesc şi în „monştri sacrii“ (pg. 388); repetiţia e mama repetenţiei, aşa că întîlnim şi „hotărîri ale consiliului de miniştrii“ (pg. 401). Ramolismentul e frate geamăn cu prostia fudulă şi cu urechismul. Aşa-zisul „Jurnal“ al idiotului congenital Ion Ochinciuc dă pe-afară de atîtea gunoaie, mai ales referitoare la date istorice. Aleg, la întîmplare, alte eşantioane ale deşeurilor sale: pentru el, Găeşti este „această urbe argeşeană“ (pg. 25 – e dîmboviţeană); într-un loc, scrie că „În 29 iunie 1940, cînd sovieticii au dat ultimatum României să le cedeze Basarabia“ (pg. 35), dar nici după 20 de pagini, el uită, scriind „În 28 iunie 1940 Stalin a dat ultimatum guvernului român“ (pg. 52); aproape nici un citat nu e reprodus corect de acest damblagiu, ca dovadă şi versurile din poezia „Limba noastră“, de Al. Mateevici, „Catre-o (?!) plîng şi care-o cîntă/ Pe la poarta lor ţăranii“ (pg. 42 – corect „Pe la vatra lor ţăranii“); încă o formulare de prostănac: „Deci în acea dimineaţă din ajunul Sfîntului Petru (sic!) a (sic!) anului 1940, tata a apărut de cu noapte în sat“ (pg. 74 – numele sărbătorii e Sfinţii Petru şi Pavel, cît despre ta-su, care a apărut în sat dimineaţa, dar cu noaptea în cap, ce să mai vorbim!); el vorbeşte de KGB în... 1940 (pg. 81), ceea ce e o eroare vizibilă, fiindcă pe atunci exista NKVD-ul; altă inepţie, semn de ramolisment: „În primăvara anului 1941, deci cu cîteva luni înainte ca mareşalul Antonescu să comande «Ostaşi! Vă ordon treceţi Prutul!»“ (pg. 81) – dar, la acea dată, Ion Antonescu nu era mareşal, ci doar general; falsificator de profesie, Ochinciuc umflă numărul morţilor seismului de acum 36 de ani: „Deci în acea seară fatală din 4 martie 1977, cînd mii (?!) de bucureşteni şi-au găsit sfîrşitul sub dărîmături“ (pg. 96) - în realitate, în Bucureşti n-au murit mii de oameni, ci puţin peste 1.000; „Pe la nouă“ fără un sfert seara am simţit prima zgîlţîitură puternică (pg. 96) – cît de beat erai, mă, Ochinciuc, de le încurci atît de rău?; cutremurul din 4 martie 1977 s-a produs la orele 21,20, nu mai devreme cu aproape 45 de minute; eroarea cu numărul morţilor e repetată, cu încăpăţînare, ceva mai departe: „zăceau mii de cadavre“ (pg. 99); urechistul de profesie îşi dă cu stîngu-n dreptul şi cînd se referă la Anton Pan (sic!), pe care îl numeşte „cel înţelept ca o poveste“ (pg. 161), cînd versul corect al lui Eminescu este „cel isteţ ca un proverb“; numele celui care a scris „Povestea vorbii“ e Anton Pann, nu Pan; o altă gafă de proporţii se referă la actul de la 23 august 1944: „Părinţii mei auziseră încă de dimineaţă apelul către ţară al Regelui Mihai“ (pg. 173); ce dimineaţă visează cretinul ăsta, din moment ce lovitura de stat (arestarea Mareşalului Ion Antonescu) a avut loc după-amiază, iar comunicatul fonfăit al trădătorului Mihai a fost citit seara?; tot de ramolisment şi de urechism e vorba şi în aceste propoziţii: „Asmodeos începe să îngîne-o melodie. Mi-o amintesc imediat. Se numeşte «Ani de liceu», a fost lansată într-un film românesc“, iar Oana Sârbu, drăgălaşa de ea, îl mai cîntă şi acum (pg. 192) - poate că îl mai cîntă, dar în baie, sau la urechea lui Robert Turcescu, fiindcă interpreta reală e Stela Enache, băi bulache; un coleg s-a ales cu o sperietoare zdravănă (pg. 195) – ce sperietoare? De ciori? Este evident că a vrut să scrie „sperietură“; o varză incredibilă face Urechinciuc, fost Ochinciuc, şi din datele biografice ale lui Titus Popovici, care, în mintea lui îngălată, a murit ba în 1990 (pg. 287), ba în 1994, cînd „împlinise 64 de ani“ (pg. 369). O altă balivernă a acestui nimeni, care se dă bine informat: cică Ov. S. Crohmălniceanu a fost „fratele poetei Nina Cassian“ (pg. 324). De unde a mai scos-o şi pe-asta? Nici pomeneală! Trec peste trivialitatea porcoasă pe care o revarsă rudimentarul ăsta la tot pasul, în lipsă de talent şi de subiecte: tot ce-a auzit el la crîşmă, sau în vreun closet – aşterne pe hîrtia lui igienică. Numai bancuri răsuflate, de golani de autobază, îmi e jenă să le reproduc. Totuşi, un exemplu voi da, ca să vă faceţi o idee despre „nivelul“ imbecilului: „Toată lumea să mă sărute în cur numai dom’ judecător să stea pe scaun“ (pg. 79). Complet lipsit de talent, ţiganul rutean Ochinciuc e străin de limba română, pe care o maltratează cum vor muşchii lui… ţigăneşti. Astfel, inventează cuvinte: „prodigioaza-ţi (?!) fantezie“ (pg. 90); „scînteile ce-au aprins vîlvătăile pîrjolitind (?!) această populaţie“ (pg. 129); „o doamnă o teatrologiei (?!) româneşti“ (pg. 104); „foşcăind (?!) de peşti“ (pg. 419) etc. După ce a slujit comunismul şi a profitat de el, decenii de-a rîndul, „maestrul“ Ochinciuc îşi întoarce vezica urinară pe dos şi încearcă s-o spele bine de tot, cu săpun Rexona. Nu-i mai place de Gheorghiu-Dej şi de Ceauşescu – acum îi place de Stalin şi de… Sörös!!! Ce mai, un adevărat S.S.-ist!!! Priviţi ce reziduuri bolşevice sînt macerate în creierii lui îmbibaţi în alcool: „Multe şi incredibile păcate a dus cu el «Tătuca» Stalin în mormînt (,) dar trebuie să recunosc un fapt: era nemaipomenit de convingător“ (pg. 230). Pe cine-a convins mă, zăpăcitule? Şi cum a făcut-o? Cu biciul! Pe Sörös, Ochinciuc îl pupă-n fund fiindcă i-a dat o bursă unui nepot al lui, din Basarabia. Începe cu o limbă dulce, pe care le-o dă evreilor în partea dorsală: „Întotdeauna am admirat la ei hărnicia (?!), perseverenţa şi mai ales inteligenţa speculativă“ (pg. 132). Să mori de rîs! Evreii şi hărnicia! Orice se poate spune despre evrei – că sînt deştepţi, că sînt luptători – dar hărnicia nu-i prea dă afară din casă, dimpotrivă, n-avem decît să ne uităm la folclorul lor despre ei înşişi. Unde a vrut să ajungă licheaua ochinciucă? Aici-şa: „Azi, port-drapelul lor, George Soros (sic!), cu speculaţiile lui financiare va rămîne de pomină. Iar eu, personal, îi sînt direct recunoscător pentru că la o universitate europeană de la Budapesta, finanţată de el, îşi dă acum doctoratul în Istorie nepotul meu din Chişinău, Andrei Cuşco“ (pg. 132). Ne putem imagina ce fel de istorie învaţă tînărul la o universitate din Budapesta, furajat de falsificatorul şi duşmanul Sörös. Dar, de parcă pupincuristul de mai sus n-ar fi fost de ajuns, secătura ochinciucă mai face nişte temenele la picioarele bătrînului escroc internaţional: „George Soros (sic!), în faţa căruia îmi scot pălăria şi-n privinţa speculaţiilor financiare“ (pg.139). Aşa după cum s-a putut vedea, l-am făcut pe ăsta, în mai multe rînduri, ţigan. Personal, nu-l cunosc. I-am văzut o poză balaoacheşă, pe manşeta interioară a cărţii. Într-adevăr, e, vorba aia, „ceasul rău, pisica neagră”. Înşişi fraţii săi mai mari (fraţi numai de tată) îl făceau ţigan: „Eram pentru el, «preferatul» mamei. «Ţiganul»! Iar cînd voia să mă rănească sufleteşte mai tare îmi zicea chiar «ţigan borît». (…) E adevărat că semănam leit cu mama. Ea, spre deosebire de tata, era o brunetă autentică (…) eram, trebuie să recunosc, destul de ţigănos” (pg. 167). Mai ales unul dintre fraţi, Mitică, îl numea aşa: „Iar într-o zi, aflîndu-ne noi într-un cerc de fete şi băieţi, nu ştiu ce i-a căşunat fratelui meu cel mare pe mine pentru că m-a insultat de faţă cu toţi cei prezenţi (,) folosind acelaş (sic!) infam «Ţigan borît». (…) – Da’ ce? Nu-i adevărat? Nu eşti ţigan borît?” (pg. 167-168). Atîta i-a trebuit viitorului scriitor Ochinciuc! I s-a pus pata pe creierul, şi aşa, cu probleme. „În acea clipă l-am şi izbit în faţă (,) cărîndu-i după aceea pumn după pumn, cu o viteză care l-a năucit. Înmuiat de tot de loviturile mele fulgerătoare, mi-a întors spatele cu faţa (?!) toată «numai sînge». Plîngea din princina neputinţei sale” (pg.168). Nebunul l-a bumbăcit şi pe celălalt frate vitreg, ilustrînd povestea cu puiul străin, care îi aruncă din cuib pe ceilalţi.

Ar fi multe de spus despre acest deşeu „literar”. El este rodul fanteziilor bolnave ale unui şmecher, care s-a strecurat prin viaţă, trăgînd cu dinţii să ajungă şi el, scriitor. Aşa, ca Kafka. Sau ca Caragiale. Cu o spoială de carte, dată cu bidineaua şuetelor beţive, pe la birturi şi şezători, acest Ion Ochinciuc ilustrează o specie pe care, eu, unul, am mai întîlnit-o: veleitarii milogi care, după ce se văd cu nişte saci în căruţă, se umflă ca nişte cimpoaie,  nu te mai înţelegi cu ei. Acum, această „nucă seacă” e la ora „memoriilor“. Nu şi-au scris memoriile Mihai Sadoveanu sau Camil Petrescu, ori Lucian Blaga – dar iată că şi le scrie un schizofrenic fără... memorie! „Tot ce ţine de trecut pe mine, personal, mă fascinează” (pg. 59). Pe tine te fascinează? Dar cine eştit tu, teteo? Un ţigan îmbătrînit în rele, care nu ştie chestiuni elementare, cum e un acord gramatical de clasa a II-a. Din păcate, de cînd s-a desfiinţat cenzura, librăriile sînt pline de astfel de rebuturi penibile. Nu mai există nici control, nici auto-control. Orice dobitoc sinistru poate scrie şi tipări orice mizerie. Sufocată de atîtea bălării, literatura română, încet-încet, moare. (Sfîrşit)

CORNELIU VADIM TUDOR

        

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2681, 22.02.2013

Carte urîtă, palme cui te-a scris! (9)

Închipuitul scriitor Ion Ochinciuc e bîtă: n-are nici un strop de talent literar, e incult şi agramat ca un aurolac, dar mai e şi izvor inepuizabil de cacofonii. Am extras cîteva, cu penseta vigilenţei faţă de frumuseţea limbii române: „îneca cu“ (pg. 16); „joacă! «Cavalcadele»“ (pg. 20); „ca cei“ (pg. 31); „ca cercetător“ (pg. 34); „ca cel mai bun cosaş“ (pg. 65); „Mitică. Cît“ (pg. 73); „ca cea a românilor“ (pg. 81); „Unul din «ucenicii» mei în jurnalistică, Carol Malinovschi“ (pg. 87); „A fost mai lung ca cel din urmă“ (pg. 96); „ca chiar“ (pg. 107); „culoare politică. Ca“ (pg. 113); „sora mea mică, care“ (pg. 119); „evreiască care“ (pg. 123); „ca cei doi istorici“ (pg. 127); „ca cele ale saşilor“ (pg. 151); „mă călca cîte o mioară“ (pg 152).

„Viorica, cea căreia“ (pg. 173); „ca cele“ (pg. 178); „specifica ca“ (pg. 180); „ca cea de mai înainte“ (pg. 182); „iudeo-masonică cît“ (pg. 208); „ca cele de pînă acum“ (pg. 211); „fiica cea mare a lui Dej“ (pg. 214); „«Urzica», cunoscuta revistă“ (pg. 219); „patriotică cîteva“ (pg. 239); „Paul Goma o evreică care“ (pg. 312); „Georgică cărora“ (pg. 432) „urîţică. Cînd“ (pg. 409) ş.a.m.d. În privinţa stilului, ce să mai vorbim! Ţiganul e penibil, are cîteva cuie bătute-n cap şi abundă în clişee de om redus. Iată, bunăoară, conjuncţia încît. E folosită de Ochinciuc de aproape 200 de ori chiar la începutul unei fraze sau propoziţii - başca utilizarea ei de-a lungul acestora. E halucinant, n-am mai întîlnit aşa ceva, un asemenea tic verbal, care trădează o sărăcie stilistică inimaginabilă. De-ar fi numai obsesia asta şi ar fi suficient să ne dăm seama ce fel de „profesionist al condeiului“ (cum se laudă bulibaşa) e grafomanul ăsta! Dar, hai să numărăm: 1) „Încît seara, cînd trecea pe la noi“ (pg. 24); 2) „Încît biata Tatiana“; 3) „Încît a doua zi, pe înserat“ (pg. 28); 4) „Încît o clasă de liceu“ (pg. 35); 5) „Încît seara“ (pg. 40); 6) „Încît tînărului“ (pg. 45); 7) „Încît tînărul“ (pg. 45); 8) „Încît, nemaiputînd să audă“ (pg. 49); 9) „Încît pînă la optsprezece ani“ (pg. 51-52); 10) „Încît biata femeie“ (pg. 52); 11) „Încît într-o sfîntă zi de marţi“ (pg. 52); 12) „Încît nici una, nici două“ (pg. 54); 13) „Încît, luat pe nepusă masă“ (pg. 54); 14) „Încît revine acasă“ (pg. 55); 15) „Încît acesta n-a stat în cumpănă“ (pg. 58); 16) „Încît n-ar fi rezistat intervenţiei chirurgicale“ (pg. 62); 17) „Încît după ce l-a putut vedea şi pe acest fecior al său“ (pg. 63); 18) „Încît a renunţat la ocupaţia de poştaş“ (pg. 64); 19) „Încît în toamna anului 1923“ (pg. 64); 20) „Încît mă trimitea şi pe mine“ (pg. 68); 21) „Încît tata mi-a cumpărat alt cal de călărie“ (pg. 70); 22) „Încît în cîteva minute“ (pg. 75); 23) „Încît a început să hohotească mai ceva ca un copil“ (pg. 76); 24) „Încît nu te-aş sfătui“ (pg. 78); 25) „Încît n-am stat mult pe gînduri“ (pg. 87); 26) „Încît am să le reproduc“ (pg. 91); 27) „Încît nu-i de mirare“ (pg. 95); 28) „Încît, în cele din urmă“ (pg. 97); 29) „Încît ne-am propus să parcurgem“ (pg. 97); 30) „Încît dorinţa de-al vedea pe Dej culcat în sicriu era copleşitoare“ (pg. 105); 31) „Încît ne cunoşteam bine“ (pg. 112); 32) „Încît Nicuşor Sârbu“ (pg. 113); 33) „Încît n-am reacţionat în nici un fel“ (pg. 114); 34) „Încît puteai să nimereşti la jumătatea unui film“ (pg. 116); 35) „Încît din clipa aceea“ (pg. 118); 36) „Încît a doua zi după ce trupele române“ (pg. 120); 37) „Încît după ce armatele româno-germane“ (pg. 123); 38) „Încît tata l-a ajutat să fie angajat“ (pg. 133); 39) „Încît atunci cînd s-a văzut“ (pg. 133); 40) „Încît să nu mire pe nimeni“ (pg. 135-136); 41) „Încît m-am tocmit“ (pg. 137); 42) „Încît de îndată“ (pg. 141); 43) „Încît picioarele podului de fier“ (pg. 145); 44) „Încît ştia ce proiecta“ (pg. 145); 45) „Încît tata stătea în cumpănă“ (pg. 146); 46) „Încît guvernele nu se zgîrceau“ (pg. 148); 47) „Încît nu întîlneai băltoacele de acum“ (pg. 149); 48) „Încît şi-a înscris numele pe multe şosele“ (pg. 149); 49) „Încît pentru a nu reveni în ţară“ (pg. 149); 50) „Încît am plecat din Sculeni“ (pg. 152); 51) „Încît a doua zi am mers în paralel“ (pg. 154); 52) „Încît şi George“ (pg. 156); 53) „Încît e lesne de închipuit“ (pg. 157); 54) „Încît colegul meu s-a bucurat“ (pg. 158); 55) „Încît «Biju» alerga pe clape“ (pg. 158); 56) „Încît pînă în martie 1944“ (pg. 158); 57) „Încît ne-a ajuns noaptea din urmă“ (pg. 163); 58) „Încît drumul ce era luminat“ (pg. 163); 59) „Încît ne-am alcătuit repede un cerc de prieteni“ (pg. 164); 60) „Încît nu m-am sfiit să-i fac“ (pg. 165); 61) „Încît aştepta momentul să-mi aplice corecţia“ (pg. 169); 62) „Încît cu o viteză de execuţie moştenită de la tata l-am luat şi pe el la pumni“ (pg. 169); 63) „Încît a lucrat pe diferite şantiere“ (pg. 171); 64) „Încît într-o seară“ (pg. 178); 65) „Încît sosind în puterea nopţii în oraş“ (pg. 180); 66) „Încît în actul meu de naştere“ (pg. 180); 67) „Încît n-am avut de suferit“ (pg. 180); 68) „Încît camionul nostru“ (pg. 184); 69) „Încît au venit să-i ceară socoteală“ (pg. 185); 70) „Încît aveam pe cine să invit la valsuri“ (pg. 186); 71) „Încît atunci cînd am ajuns acasă“ (pg. 188); 72) „Încît m-am aplecat asupra mamei“ (pg. 188); 73) „Încît s-a mulţumit să îi ordone“ (pg. 193); 74) „Încît pe 1 aprilie“ (pg. 193); 75) „Încît profesoara noastră a avut grijă să le şteargă“ (pg. 194); 76) „Încît cînd sala era goală“ (pg. 196); 77) „Încît în urmă cu cîţiva ani“ (pg. 198); 78) „Încît ideea unei idile“ (pg. 198); 79) „Încît acest cuvînt nu circula“ (pg. 198); 80) „Încît atunci cînd doamna învăţătoare“ (pg. 198); 81) „Încît ridicau amîndoi în acelaşi timp mîna“ (pg. 198); 82) „Încît doctorul Margine“ (pg. 199); 83) „Încît n-a mai apucat să se dezbrace de odăjdii“ (pg. 202); 84) „Încît, dintre toate obiectele de studiu“ (pg. 203); 85) „Încît cei mai şmecheri dintre noi“ (pg. 206); 86) „Încît aici aveam să văd întîia oară“ (pg. 207); 87)  „Încît am stat cu frica-n sîn pînă a doua zi“ (pg. 208); 88) „Încît fiul lui A. Toma“ (pg. 209); 89) „Încît Iosif Chişinevschi“ (pg. 209);  90) „Încît ceea ce mă preocupă“ (pg. 211); 91) „Încît Lica Gheorghiu“ (pg. 215); 92) „Încît i-a îndeplinit şi această dorinţă“ (pg. 215); 93) „Încît, în 1940“ (pg. 219); 94) „Încît a doua zi dimineaţă“ (pg. 221); 95) „Încît după preluarea conducerii Radioului Naţional“ (pg. 223); 96) „Încît, am pornit, o dată cu şuvoiul de manifestanţi“ (pg. 233); 97) „Încît de voie, de nevoie“ (pg. 236); 98) „Încît cei aflaţi la putere“ (pg. 237); 99) „Încît cei ce trudeau aici“ (pg. 238); 100) „Încît prezenţa noastră“ (pg. 238); 101) „Încît sătenii aveau tot interesul “ (pg. 239);  102) „Încît erau ospătaţi, din belşug“ (pg. 239); 103) „Încît i-au lăsat-o colegului meu“ (pg. 239); 104) „Încît mergeau repede“ (pg. 240); 105) „Încît, prins în bulboană“ (pg. 242); 106) „Încît n-au mai stat  mult în Bucureşti“ (pg. 244); 107) „Încît deasupra tîrgului plutea un adevărat nor de fum“ (pg. 244); 108)  „Încît m-am îndreptat spre micul han din localitate“ (pg, 244); 109) „Încît de la fereastra vagonului“ (pg. 245); 110) „Încît după un timp am primit patalamaua“ (pg. 249); 111) „Încît, prevăzător, mi-am retras actele dela Facultatea de Construcţii“ (pg. 249); 112) „Încît «mastodontul»“ (pg. 251); 113) „Încît atunci cînd a venit rîndul rubricii pe teme medicale“ (pg. 251); 114) „Încît spitalele se trezeau fără personal mediu medical“ (pg. 251); 115) „ Încît a insistat“ (pg. 252); 116) „Încît atunci cînd mă hotăram să plec  spre casă“ (pg. 268); 117) „ Încît a mai făcut cîteva salturi“ (pg. 270); 118) „ Încît odată, la un exerciţiu de ortografie “ (pg. 270); 119) „Încît am asistat cu plăcere“ (pg. 171); 120) „Încît am telefonat imediat la redacţie“ (pg. 272); 121) „Încît şi-a dat acordul pe loc“ (pg. 272); 122) „Încît le-am folosit pe acestea “ (274); 123) „ Încît m-am dus imediat la căpitanul şalupei“ (pg. 277); 124) „Încît pescăriţa a fost nevoită“ (pg. 278); 125) „Încît am pus mîna pe telefon“ (pg. 279); 126) „Încît şi astăzi mă simt mult mai bine“ (pg. 281); 127) „Încît cei doi tineri autori“ (pg. 286); 128) „Încît eu şi cu Francisc Munteanu“ (pg. 286); 129) „ Încît Titus Popovici“ (pg. 286); 130) „Încît nu aveam nici bani de tramvai“ (pg. 291); 131) „Încît doar uşa din spatele Universităţii ne despărţea“ (pg. 291); 132) „Încît tatăl meu rămăsese la Bucureşti“ (pg. 292); 133) „Încît în acelaşi an întîi de facultate“ (pg. 292); 134) „Încît a început să mă descoase“ (pg. 292); 135) „Încît la întrebările pe care mi le-a pus“ (pg. 293); 136)„ Încît am fost primit“; 137) „Încît au «inventat»  şi ei un «stahanovist»“ (pg. 296); 138) „Încît i-am scris tătăroaicei“ (pg. 298); 139) „Încît şi acum“; 140) „Încît m-am abţinut să-i dau vreun răspuns“ (pg. 300); 141) „Încît am început să «cotcodăcesc» pretutindeni ca o găină după ce s-a ouat“ (pg. 301); 142) „Încît ar trebui să lucrez“ (pg. 302); 143) „Încît  oridecîteori (sic!) mă aflu în faţa hîrtiei de scris“ (pg. 304); 144) „Încît îşi cunoştea bine meseria“ (pg. 306); 145) „Încît singurii pe care se puteau baza comuniştii “ (pg. 308); 146) „Încît nici n-a venit să asiste la căsătoria fiicei sale“ (pg. 308); 147) „ Încît am făcut şi acest «pas»“ (pg. 309); 148. „Încît le «treceau» crainicilor“ (pg. 310); 149) „Încît el se bucură“ (pg. 312); 150) „Încît, dragul meu Asmodică“  (pg. 312); 151) „Încît face haz şi de necaz“ (pg. 316); 152) „Încît atunci cînd o tovarăşă Ana“ (pg. 319); 153) „Încît Crizanta era cea care “ (pg. 321); 154) „Încît a ajuns la concluzia“ (pg. 325); 155) „Încît n-aveam cum să trecem prin el“ (pg. 325); 156) „Încît am sărit amîndoi, prin ferestre“ (pg. 326); 157) „Încît cel care i-a creoinat“  (pg. 327); 158) „Încît la un moment dat “ (pg. 330); 159) „Încît regizorul nostru de ocazie“ (pg. 332) ; 160) „Încît s-a iscat un schimb mai puţin protocolar“ (pg. 336); 161) „Încît  atunci cînd se află într-o sală de cinema“ (pg. 337); 162) „Încît o oră şi jumătate“ (pg. 337); 163) „Încît e nevoie şi de unii şi de alţii“ (pg. 337); 164) „ Încît la înapoiere l-au luat în maşină pe Arcadie Donos“ (pg. 338); 165) „Încît din două în două săptămîni“ (pg. 339); 166) „Încît şi Filipeştii de Pădure“ (pg. 340); 167) „Încît Basarabia au străbătut-o noaptea“ (pg. 342); 168) „Încît tînărul basarabean“ (pg. 148); 169) „Încît l-au înţeles pe Emil Loteanu“ (pg.349); 170) „ Încît s-a liniştit“ (pg. 352); 171) „Încît, într-o bună zi“ (pg. 360); 172) „Încît fostul prim-ministru“ (pg. 360); 173) „Încît, după ce-au luat prînzul într-un loc mai ieftior“ (pg. 374); 174) „Încît l-a poftit pe Sfinţia Sa “ (pg. 380); 175) „Încît primirea pe care a făcut-o“ (pg.381); 176)  „Încît am întrebat candid“ (pg. 393); 177) „ Încît a fost chemat de urgenţă“ (pg. 394); 178) „ Încît l-au urcat împreună cu şevaletul“ (pg. 399); 179) „Încît spui aici“ (pg. 402); 180) „Încît atunci cînd şi-a luat rămas bun de la noi“ (pg. 406); 181) „Încît la muzicanţi nu se putea urca nimeni“ (pg. 420); 182) „Încît «Dărîmarul» a făcut un gest larg“ (pg. 426); 183) „Încît unicul lor moştenitor“ (pg. 427); 184) „Încît fostului bulevard“ (pg.431); 185) „Încît din oră-n oră“ (pg. 432);  186) „Încît nimeni nu l-a putut recunoaşte“ (pg. 438); 187) „Încît a doua zi“ (pg. 442)  Of, bine că am scăpat cu viaţă! Indiferent ce ar fi scris acest Ion Ochinciuc, cît de cultivat ar fi fost (dar nu e cazul) - această sufocantă, maladivă idee fixă îl descalifică total. Eu, unul, n-am mai pomenit o asemenea „inundaţie“, în miile de cărţi pe care le-am citit în viaţa mea. Nici n-ai ce să comentezi la o astfel de scurgere permanentă. Poţi, doar, să-i pui un diagnostic impostorului care se încăpăţînează să pretindă că e scriitor: tataie, eşti nebun! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2678, 19.02.2013

Primele 10 cărţi ale tinereţii mele

1) BIBLIA

2) ,,ÎNŢELEPCIUNEA NEBUNULUI“ (Viaţa lui Jean-Jacques Rousseau) - de Lion Feutchwanger

3) ,,POEZIE ŞI ADEVĂR“ - de J.W. Goethe

4) ,,VIAŢA LUI MIHAI EMINESCU“ - de George Călinescu

5) ,,NAPOLEON“ - de E. Tarle

6) ,,AGONIE ŞI EXTAZ“ (Viaţa lui Michelangelo) - de Irving Stone

7) ,,POEZII“ - de Nicolae Labiş

8) ,,POEZII“ - de Serghei Esenin

9) ,,CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ“ - de Dostoievski

10) ,,VIAŢA LUI BEETHOVEN“ - de A. Alşvang

CORNELIU VADIM TUDOR

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2668,  05.02.2013

Carte urîtă, palme cui te-a scris! (8)

Impostorul rrom Ion Ochinciuc face, şi el, pe anticomunistul. După ce a trăit la Radio România ca-n sînul lui Avraam, făcîndu-i lui Nicolae Ceauşescu pantofii cu limba, măgarul îi trage acestuia, post-mortem, o copită: „Cînd era băiatul lui în primele clase elementare l-am întrebat pe şofer ce-i face fecioraşul şi cum merge cu şcoala. - La matematici se descurcă, mi-a precizat Nicolae. Dar la română - ca «Nea Nicu». Aluzia era clară la Nicolae Ceauşescu (,) ale cărui agramatisme deveniseră proverbiale“ (pg. 406). Ca să vezi unde era grămăticul! Un cretin sadea, dar plin de ifose, care se numeşte, el însuşi, „profesionist al condeiului“ (pg.170). Dacă Ceauşescu era proverbial de agramat, hai să vedem cîtă gramatică ştie Ochinciuc. Mărturisesc, din capul locului, că niciodată, dar niciodată n-am întîlnit un repetent mai penibil ca acest politruk care se încăpăţînează să se dea scriitor! Am să enumăr doar cîteva dintre mostrele de dezacorduri gramaticale din „amintirile“ ochinciuce: „Preferinţele locuitorilor se datora faptului“ (pg. 15); „să se încumete al escalada“ (pg. 21); „copii ei erau acum oameni maturi“ (pg.26); „ochi mari, albaştrii“ (pg. 39); „Familia lui (...) locuiau în“ (pg. 40); „Numărul mare de copii aduşi pe lume au epuizat-o“ (pg. 48); „mînîndu-şi bidivii ca nişte apucaţi“ şi „nu mai putea stăpînii bidivii“ (pg. 50); „Pe atunci copii mici mureau uşor“; „Iar copii trăiau «cît voia Dumnezeu»“; „copii lor“; „deci cam la şapte kilometrii de Sculeni“ (4 greşeli pe o singură pagină, 51!); „unul din artizanii, alături de Pan Halipa şi de alţi patrioţi basarabeni, a (sic!) actului de unire“ (pg. 61); „propriuzisă“ (pg. 67); „Iar primul automobil (...) fusese cîştigată“ (pg. 73); „statuia lui Laokoon cu fii săi“ (pg. 75); „ai cărei membrii erau“ şi „le vindea produsele pămîntului (,) ca şi al (sic!) vitelor“ (pg. 80); „Noi, copii, am izbucnit atunci“ (pg. 95); „Liza era, cei (sic!) drept“ (pg. 133); „Cel mai mare dintre copii (sic!) soţilor Cuşcă“ (pg. 134); „paremi-se“ (pg 145 – corect e „pare-mi-se“); „ca fii lor“ (pg. 159); „În spatele casei se afla (sic!) o curte mare şi o grădină“ (pg. 160); „Mă atrăgea (sic!) însă inteligenţa ei şi faptul“ (pg. 165); „Ne-a trezit pe toţi, pe femei şi pe copii (sic!) mai mici“ (pg. 174); „ia (sic!) arătat mamei“ (pg. 181); „I-a (sic!) urmat Marin şi Gheorghiţă“ (pg. 187); „locuia (sic!) un medic şi soţia lui“ (pg. 189); „Mai ales faţă de zurbagii (sic!) din fundul clasei“ (pg. 195); „Eram în ultima clasă de liceu, mă aştepta (sic!) bacalaureatul şi facultatea“ (pg. 234); „şi gîndurile numai (?!) la această ştiinţă exactă, riguroasă, nu-mi era“ (pg. 235) ş.a. Am reprodus doar o mică parte din dovezile prostiei, adînc înrădăcinate, a acestui ţigan care pretinde că e scriitor. Aşa după cum se vede, el nu ştie lucruri elementare, pentru care un copil rămîne corigent în clasa a IV-a (scrie sistematic „noştrii“, „copii mei“ etc.). Înainte de a trece la incultura devastatoare a acestui tembel, mă voi ocupa puţin de cacofoniile lui. Şi aici, Ochinciuc bate recordul naţional! Ce-i la gura lui, nu se poate povesti – un WC public, nu alta! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2667,  04.02.2013

Carte urîtă, palme cui te-a scris! (7)

Am să trec acum la un caz patologic. Rareori mi-a fost dat să văd un impostor şi un profitor mai neruşinat ca acest Ion Ochinciuc. Individul e un ţigan obraznic, care a căpuşat Radio România, timp de zeci de ani. Ştiţi specia: portbagaje pline, mese-ntinse, mai nişte alimente pe uşa din dos, mai un plocon de Sărbători etc. „Dacă nu curge, pică“ - ăsta era imnul acelei epoci, nu „Trei culori“. Necazul cel mare al acestui Ochinciuc e analfabetismul. Mai exact spus, tipul e incult, nu ştie chestiuni elementare, dar plezneşte ca un cimpoi de atîtea ifose şi închipuiri. Aşa-zisa lui carte are titlul „Jurnal anapoda“ şi a apărut la Editura Trans Arte. În realitate, nu e o carte, ci o ladă de gunoi, în care bulibaşa Ochinciuc a îndesat, cu o furcă de Scaraoţchi, tot ce i-a zbîrnîit lui prin scăfîrlie, tot ce şi-a adus aminte, tot ce a ciupit de la alţii. Individul n-are pic de talent. El are doar o ambiţie de om tîmpit, să-şi satisfacă acea glandă comună tuturor rataţilor, care le biciuieşte simţurile şi-i face să nu aibă linişte pînă ce le arată tuturor cine sînt ei, ce performanţe au avut în viaţă. Pe coperta interioară a maculaturii e trecut un pomelnic cu toate romanele ochinciuce, 13 la număr. N-am auzit de nici unul. Titluri ca (pardon de expresie!) „Capcana din bulevardul primăverii“ (ar fi trebuit iniţiale mari), „Norocul era şchiop“ (o fi vorba despre Silviu Prigoană?) şi „Acasă fugarule“ (fără virgulă, fără semnul exclamării) - nu spun nimic, dar absolut nimic cititorului român. Grafomanul s-a folosit de poziţia lui la Radio România şi a tras sforile pentru a-şi publica „romanele“. Dacă toate acestea sînt ca „Jurnalul“ său, atunci e jale mare. Supratitlul acestuia din urmă e straniu: „Oameni şi întîmplări: De vorbă cu spiriduşul meu!“. Şi Ochinciuc chiar vorbeşte în răstimpuri, cu un fel de duh, care îl mai urechează şi îi dă poveţe demne de lecţiile de Învăţămînt Politic. Evident, după ce a stors, ca pe-o lămîie, regimul comunist - negrişmanul s-a dat de trei ori peste cap şi s-a metamorfozat, şi el, în anti-comunist, cît a suferit el, c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii etc. Pe pagina de gardă figurează un MOTO (corect, MOTTO): „Fi (sic!) tu însuţi şi spune ce simţi pentru că cine se supără nu contează şi cine contează nu se supără“. Citatul îi aparţine unui dr. Seuss - nu ştim cine este, dar ştim că şmecherul bătrîn păşeşte, de la debut, cu stîngul: se scrie „Fii tu însuţi“. Nu ştie nici cine este autorul Prefeţei, Christian Crăciun, care scrie despre „maestrul Ion Ochinciuc“. Băi, Crăciune, în ce e ăsta maestru? În cacofonii? În agramatisme? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

      ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2665,  31.01.2013

Carte urîtă, palme cui te-a scris! (6)

Încercînd să-şi astîmpere o mîncărime, care nu le dădea pace (între degetul mare de la piciorul stîng şi degetul mare de la piciorul drept), două zuze, pe nume Ruxandra Ivăncescu şi Anca Popescu au scos (au coordonat) o lucrare cu titlul „111 romane celebre într-o singură carte“. Pe copertă scrie că e vorba de Editura Paralela 45 - coordonată care, după cum se ştie, trece pe la Băicoi. În interior sînt trecute şi numele autorilor, unul şi unul: Avasilichioaie, Burtoi, Caftangioglu, Ciocodeică, Cucuian, Lapoviţă... De unde-i scoateţi, fraţilor? Avem de-a face cu o nouă oglindă strîmbă, care mistifică realitatea valorică. Astfel, sînt incluse şi comentate „romane“ mediocre, ale unor autori penibili, de care n-a auzit mai nimeni - în schimb, se trece cu buldozerul „legii tăcerii“ peste romane, cu adevărat, importante. Am să încep cu numele acelor autori modeşti, care n-au ce căuta lîngă Balzac şi Hemingway: Alexandru Vona („Ferestrele zidite“); Max Blecher („Inimi cicatrizate“); Radu Petrescu („Matei Iliescu“).

Sînt ignoraţi însă, din păcate, scriitori cu mult mai importanţi: Nicolae Filimon („Ciocoii vechi şi noi“); Ion Marin Sadoveanu („Sfîrşit de veac în Bucureşti“); George Călinescu („Enigma Otiliei“, „Bietul Ioanide“, „Scrinul Negru“); Tudor Arghezi („Cimitirul Bunavestire“); Eugen Barbu („Groapa“, „Principele“, „Săptămîna Nebunilor“); Dinu Săraru („Nişte ţărani“); Petru Popescu („Dulce ca mierea e glonţul patriei“); Constantin Virgil Gheorghiu („Ora 25“); Petru Dumitriu („Cronică de familie“); Fănuş Neagu („Îngerul a strigat“). Vorba lui George Topîrceanu: Ce ne facem, fetelor? (va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

          

          

ZIARUL TRICOLORUL, nr. 2661, 25.01.2013

Carte urîtă, palme cui te-a scris! (5)

Acest Emil Alexandrescu nu e doar impostor, e şi agramat, şi cacofon. Am să dau cîteva exemple grăitoare ale nivelului ridicol de pregătire, atins de pretinsul istoric literar. Dezacorduri gramaticale: „Mitul Luceferilor şi al Stelelor-Logostele sînt legate (?!) de mitul Marea Trecere“ (pg. 39 - corect, Mitul... este legat); „Numărul sufletelor care se mîntuiesc prin opera literară dau (?!) valoarea ei absolută“ (pg.44 - corect „Numărul... dă“) ş.a.m.d. Mostre de cacofonii jenante: „ca cititorul“ (pg. 32); „ca cele“; „malefică ca“; „Ivan Turbincă. Căţelul Pămîntului“ (pg. 42); „lăuntrică ca“ (pg. 48); „ca cel al lui Constantin Noica“ (pg. 50); „românească. Cărţile“ (pg. 64); Eminescu „Va pleca cu o trupă de teatru“ (pg. 162); Radu Gyr „Ia parte ca cercetaş la Primul Război Mondial“; „Va publica Cerbul de Lumină“ (pg. 426); Hortensia Papadat-Bengescu „Va colabora la «Viaţa românească» (,) care o va îndruma spre realism“ (pg. 476); „Pivniţe ca cea de la Pîngăraţi“ (pg. 591); „După ce se botează, o visează pe mama lui într-o biserică (,) care-l îndeamnă să sărute icoanele“ (pg. 592); „ca centru“ (pg. 669); „va remarca că“ (pg. 697) etc. A se observa că grafomanul habar n-are unde trebuie puse virgulele.

În final, bomboana pe colivă: „cărămida rea“ a acestei maculaturi se termină cu o încercare a marţafoiului de a se da cult la cap - „Qvod erat demonstrandum“ (pg. 741), scrie el, într-o latină şchioapă, avînd în vedere că expresia corectă e „Quod erat demonstrandum“ („Ceea ce era de demonstrat“). Utilitatea unei astfel de tipărituri este egală cu zero. Aş putea spune, chiar, că asemenea lucrări stupide, alcătuite din lecturi nedigerate şi o încăpăţînare prostească, aduc prejudicii reale, îndeosebi tineretului studios. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

      Ziarul TRICOLORUL, nr 2656, 18.01.2013