ROMÂNIA MARE NU E DE VÎNZARE! Raport la Congresul Extraordinar al Partidului România Mare

Doamnelor şi domnilor,

daţi-mi voie să încep prin a adresa urări de bun venit participanţilor la acest Congres Extraordinar. În mod normal, astăzi, la marele praznic creştin al Sfîntului Ilie, în mijlocul verii, oamenii nu fac congrese. Dar fac urări, după datină. Folosesc acest prilej pentru a ura toate cele bune şi La Mulţi Ani tuturor purtătorilor acestui frumos nume - care a fost şi numele tatălui meu. În tradiţia populară, Sfîntul Ilie e spaima dracilor, pe care îi alungă mînuind un bici de foc. Luînd exemplu de la el, exact asta o să facem şi noi. E vreme de vacanţă şi lumea îşi reface forţele, pentru a putea înfrunta o toamnă şi un final de an care se anunţă a fi dificile, cu mari scumpiri de preţuri, şomaj, insecuritatea, tot mai alarmantă, vieţii, de zi cu zi. Asta e ţara în care am ajuns să trăim, din nenorocire. Eram tentat să zic „din păcate“, dar acum s-a intrat în faza nenorocirii. Mă uit înapoi, la primele Congrese ale formaţiunii pe care, acum 22 de ani, am înfiinţat-o împreună cu amicul şi mentorul meu literar Eugen Barbu. În pofida tuturor greutăţilor, acele vremuri îmi apar, astăzi, ca o perioadă pe care nu mă sfiesc s-o numesc romantică. Existau un fel de cavalerism, un cod de comportament impus de valoarea unor oameni care, deşi adversari, se respectau între ei. Unde sînt Ion Raţiu, Alexandru Bîrlădeanu, Otto Weber, Adrian Păunescu, Ion Puiu, Niculae Cerveni, Dan Marţian, Leonida Lari, Ion Aurel Stoica, Eugen Barbu, Mircea Muşat, Toma Năstase,  Mihai Ungheanu, Gh. Buzatu, Valentin Dinescu, Eugen Florescu, Carol Dina, generalii Valeriu Buzea, Theodor Paraschiv, Victor Voichiţă şi atîtea alte figuri luminoase ale începuturilor? Au dispărut, unul cîte unul, dincolo de linia orizontului. Unii au fost tovarăşii noştri de drum, alţii au fost adversari - dar în nici un caz duşmani. Lucrarea morţii merge înainte şi, cu durere în suflet, constat că scaunele lor rămîn goale. Cine îi poate lua locul lui Eugen Barbu, de pildă? Aşa cum nu-l poate înlocui, nimeni, în literatură, tot aşa nu-l poate înlocui nimeni nici în politică şi în societate. El a fost singurul care, în anii '70, i-a spus lui Nicolae Ceauşescu, într-un limbaj arhaic: „Daţi o litră de pămînt ţăranilor“.

Aşa cum un alt om de curaj, părintele „Moromeţilor“, şi al „Celui mai iubit dintre pămînteni“, i-a spus şefului  de atunci al statului: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid“. Aceşti temerari erau ceea ce Camil Petrescu numea „suflete tari“. A dispărut, oare, acea specie de oameni? Au murit caracterele în România? Fireşte că nu, atîta doar: nu mai au unde să se exprime, au fost reduse la tăcere, sau au realizat inutilitatea luptei lor, aşa că s-au dat la fund. De lehamite.  Deşertăciunea deşertăciunilor, vorba Ecleziastului. Deschideţi televizorul şi veţi vedea ce faună populează scena vieţii publice. Înainte de război exista un singur Lumînăraru, personaj real, inclus într-un roman, creatură putred de bogată, dar analfabetă, purtînd ochelari negri şi invocînd pretextul că nu are ochelarii de vedere la el, ca să semneze unele acte. Astăzi, există mii de Lumînăraru, de sute de ori mai bogaţi, care sînt la nivelul mental al unor copii de 10 ani, se exprimă jalnic, poluează atmosfera din ţara care, totuşi, i-a dat lumii pe Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuşi, Coandă, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu! Nu vă puteţi imagina cît poate suferi un om ca mine cînd vede în ce hal s-a degradat lumea românească! Fac parte din acea specie de oameni pe care îi doare, fizic, prostia. Un dezacord gramatical, o cacofonie, o gafă istorică sau culturală mă şochează, mă fac să tresar şi să mă gîndesc ore în şir la ele. Dacă nu aş avea cele două publicaţii, pe care le scriu cu sîngele meu, „România Mare“ şi „Tricolorul“, ca să mă descarc nervos, nu ştiu ce s-ar întîmpla cu sănătatea mea. Şi de-ar fi numai atît, dar, la fel ca şi voi, mă doare spargerea tablei de valori morale a societăţii româneşti. Fireşte că specia impostorilor şi parveniţilor n-a apărut acum. În 1917, pe vremea nefericitei expatrieri a Tezaurului în Rusia, un potentat al vremii, Alecu Constantinescu, poreclit Porcul, a călcat pe cadavre şi şi-a depozitat averea în refugiul de la Iaşi, încărcînd-o în nu mai puţin de 17 vagoane. Nu conta că Armata era dezorganizată şi n-avea echipament, nu contau ravagiile tifosului exantematic - el, Porcul, trebuia să fie fericit! Acest tablou al neruşinării agresive l-a făcut pe un idealist ca Octavian Goga, care a pătimit pentru ţară, în temniţele ungureşti, să exclame, după dezastrul de la Turtucaia (citez din memorie): „Ţară minoră, ţară de secături. O ţară unde un primitiv ca Alecu Constantinescu-Porcul e ministru, îşi merită soarta!“. Astăzi, oare cîţi Porci avem în politica românească? Ei nu-şi mai depozitează averile cu garnituri de tren, ci cu mijloace moderne şi greu de detectat. De pildă, în „paradisul fiscal“ din Cipru, nu mai puţin de 3.500 de conaţionali ai noştri şi de firme din România au ascuns mai multe  zeci de miliarde de euro. Am avut acces la unele informaţii, venite dinspre direcţia unei echipe mixte, SRI-SIE, care documentează această situaţie scandaloasă. Ei, bine, sînt unii care au scos, ilegal, din ţară, sume care variază între 400 de milioane şi 900 de milioane de euro! Am scris despre asta, am dat numele lor, am vorbit şi la unele posturi de televiziune, mi-am asumat răspunderea - dar o tăcere mormîntală s-a aşternut, nimeni n-a „piscuit“ nimic, după o expresie a fraţilor din Basarabia. În alte chestiuni, ei vorbesc, dau dezminţiri, ameninţă cu Tribunalul. Dar aici au fost muţi ca mormîntul. De ce? Fiindcă totul era adevărat. Ori, o vorbă clasică, din Dreptul Roman, spune că „a tăcea înseamnă a consimţi“. Este de la sine înţeles ce buni ar fi banii aceştia pe o asemenea criză, cum ar putea rezolva, măcar în parte, deficitul din sistemul de pensii, din Sănătate, din Învăţămînt. Aici nu e vorba numai de o lăcomie super-animalică şi sub-umană. Aici e vorba şi de provenienţa penală a banilor. În America, bunăoară, n-ai voie să depui de la o sumă de bani în sus, dacă nu declari sursa - banii ar putea proveni din crima organizată, din traficul de persoane, de arme, de droguri etc. Există, la noi, o lume paralelă, care s-a născut şi s-a dezvoltat în ultimii 23 de ani şi care scapă oricărui control. E o lume a interlopilor transformaţi în mafioţi, care are încrengături cu Poliţia, cu Justiţia, cu Serviciile Secrete, cu Administraţia Locală, cu Administraţia Rezidenţială, cu Parlamentul şi Guvernul. Oamenii cinstiţi nu rezistă în acest sistem: ori sînt mînjiţi şi ei, ori sînt eliminaţi. Mă uit la ceea ce se întîmplă în ţara mea, mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred. Prin urmare, de-aia a fost atacat şi lichidat regimul socialist! Regim care avea păcatele lui, multe şi, uneori, insuportabile, dar nu se poate spune că era corupt. Ştiţi bine ce vreau să spun: înainte se putea vorbi de „corupţia minoră“ din spatele aprozarului, sau al tejghelei. La percheziţiile făcute acasă la unii tartori ai Ministerului de Interne s-au găsit 10 sticle de whisky şi 10 cartuşe de Kent, o bagatelă faţă de Peştera lui Ali Baba pe care o deţin bogătaşii din zilele noastre. Îmi aduc aminte că, în aprilie 1986, cînd am efectuat prima mea deplasare cu echipa de fotbal Steaua, la semifinala cu Anderlecht Bruxelles, i-am telefonat ministrului de Finanţe, Petre Gigea, rugîndu-l să-mi schimbe, şi mie, oficial, o sumă de bani. Acest oltean de spirit mi-a spus, textual: ,,Tovarăşe Vadim, prin Lege eu am dreptul să fac următoarele: dacă aţi fi membru al Comitetului Central, v-aş schimba 10 dolari; dacă aţi fi membru al Comitetului Politic Executiv, v-aş schimba 20 de dolari; dar pentru că sînteţi scriitorul Vadim şi prietenul meu, vă schimb 15 dolari“. Am zis bogdaproste şi, cu acei bani, i-am cumpărat mamei o broşă. Astăzi, ceea ce se petrece nu suportă comparaţie! Uitaţi-vă la ce nunţi şi petreceri pantagruelice au loc. Uitaţi-vă la ce concedii şi vacanţe de vis îşi permit unii, care au palate în ţinuturi exotice. Uitaţi-vă la cei care îşi îngăduie luxul să-şi trimită odraslele în străinătate, chipurile la studii, pe bani grei - în vreme ce tot mai mulţi copii ai românilor se uită, cu jind, la o portocală şi umblă cu haine jerpelite. Ne ard copiii în Maternităţi. Ne sînt violaţi de pedofilii băştinaşi şi străini. Alţii sînt vînduţi pentru băncile de organe. Criminalitatea a atins cote apocaliptice, de nesuportat de către fiinţa umană. Nici o autoritate nu mai funcţionează. Arestările succesive reprezintă comenzi politice, care nu pot păcăli pe nimeni. Agenda publică e ocupată, pînă la refuz, de cacealmale pestilenţiale, de genul fugii şi capturării lui Omar Hayssam. Puşcăriile sînt pline de oameni nevinovaţi, în timp ce marii gangsteri zburdă în libertate şi se acoperă unii pe alţii. Există cîrdăşii interne şi cîrdăşii internaţionale. Este cineva atît de naiv să creadă că străinii care tot vin în control pe aici, sau se prefac că îi consiliază pe unii demnitari, fac asta de florile mărului, pe gratis? Totul e pe bani grei. S-a perfecţionat, în timp, o suveică a şpăgilor, care a făcut din ,,taxa de protecţie“ un sport naţional. Nu cotizezi? Nu participi la acest ,,caritas“ al captării bunăvoinţei? Eşti ştampilat, imediat, ca extremist şi, cu o vorbă imposibilă, ca nefrecventabil. Noi ştiam că se frecventează Casele de Toleranţă, nu şi politicienii. Nu mai pomenesc de vechiturile care ni se bagă pe gît: ba fregate vechi din 1985, ba avioane ruginite, din 1965 - totul sub pretextul mincinos al ,,modernizării“ Armatei Române. Care Armată Română îşi lasă oasele la dracu-n praznic, în războaie de jaf, provocate de alţii. Un capitol scandalos îl reprezintă aşa-zisele privatizări. Tîlhărie, pe faţă! Toate marile privatizări reprezintă eşecuri ruşinoase. Nu mai vorbesc de înstrăinarea, criminală, a Patrimoniului Naţional, construit cu sacrificiile mai multor generaţii de români. Vorbesc doar de aspectul financiar: din cele 700 de miliarde de euro care ar fi trebuit să intre în Bugetul Statului, nu s-au achitat decît 7 miliarde. Adică 1%! Unde, în lume, a mai avut loc un asemenea act de banditism? Ce ţară a mai capitulat atît de penibil? Ca istoric, am senzaţia că ne-am întors la anul 1806, cînd, la începutul Războiului ruso-turc, desfăşurat pe teritoriul ţărilor Române, generalul Kutuzov a spus, cu cinism: ,,Nu le voi lăsa valahilor decît ochii, ca să plîngă!“. Acum, unii ne fură şi ochii din cap, la modul propriu, pentru prelevarea retinei sau a corneei, ba mai sînt scoşi şi rinichii unora, pentru transplant. Da, da, s-a intrat în etapa mutilărilor. Începem să colonizăm, şi noi, Planeta: un rinichi la Londra, un ficat la Paris, o inimă la New York etc. Ce se întîmplă cu acest popor? Cînd va lua sfîrşit blestemul care s-a năpustit pe capul nostru în Sfînta Zi de Crăciun a anului 1989, cînd zăpada imaculată căzută din cer la Naşterea Mîntuitorului a fost înroşită de sîngele  a doi oameni bătrîni? Atunci şi acolo se află rădăcina haosului! Totul va merge din rău în mai rău în ţara aceasta, atîta timp cît cei vinovaţi de acel masacru nu vor fi pedepsiţi şi nu vom da kilometrajul la zero, pentru un nou început. Parcă niciodată nu s-a adeverit atît de bine, sau, mai degrabă, atît de rău, distihul scris de Poetul Naţional în ,,Doina“: ,,Vai de biet român, săracul/ Îndărăt dă tot ca racul“. Aşa cum am spus cîndva, că Imnul Naţional nu mai e ,,Deşteaptă-te, române!“, ci ,,Somnoroase păsărele“, tot astfel voi spune, şi acum, că Vulturul de pe Stema României a fost înlocuit cu Racul. Care nu e doar un semn zodiacal - e şi semnul cancerului. În unele privinţe, am dat înapoi şi cu 100 de ani. Ştiţi bine ce vorbesc, fiindcă trăiţi între oameni şi vedeţi ce paragină s-a aşternut peste ţară. Ţară care e vraişte, mă tem să nu cadă de pe hartă în mare. Nu departe de locul unde se desfăşoară Congresul nostru se află soclul fostei statui a lui Lenin. De 23 de ani, acel soclu e gol. Am demolat, dar n-am pus nimic în loc. Asta e una dintre dovezile neputinţei noastre. Eu, unul, am propus ca acolo să se înalţe un monument închinat celor 3 mari scriitori ai exilului românesc: Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran. Există chiar o fotografie, înfăţişîndu-i pe aceşti creatori geniali, într-un mic parc din Paris - acela ar putea fi modelul pentru grupul statuar. Dar nu vrem, sau nu putem. În faţa Casei Scînteii, adică a unei clădiri unde încă mai apar cărţi, ziare şi reviste, dar unde funcţionează şi un post de Televiziune, numai un astfel de triptic s-ar potrivi. O altă dovadă a neputinţei, sau poate a indolenţei noastre, este ceea ce eu numesc Mormîntul Faraonului. Mă refer la construcţia impunătoare, din Cotroceni, plănuită a fi Casa Radio, de unde, la 23 August 1989, Ceauşescu a urmărit parada militară. Acel edificiu grandios era predat ,,la cheie“, mai lipseau unele mici finisări. Dar au venit şmecherii la Putere, foştii bişniţari, metamorfozaţi în politicieni şi oameni de afaceri şi, pretinzînd că nişte turci le-au cerut să pună bomfaierul, sau barosul, ori macaraua cu bilă pe acea clădire, au tăiat-o în două. Acum, acolo e refugiul aurolacilor şi al şobolanilor, care, pe vreme caniculară, ies de sub malurile nisipoase ale Dîmboviţei şi mişună în căutare de hrană. După parada militară, parada şobolanilor! E bine ce se întîmplă? Aş putea da foarte multe dovezi ale ravagiilor provocate de vîntul de nebunie care suflă peste societatea românească. Paragina se întinde, ca rîia, peste ţară. Dar, poate cea mai elocventă mărturie e această supremă umilinţă: am ajuns să cumpărăm sare de la unguri şi turcii să ne facă, nouă, pîine! Este cunoscut cazul lui Napoleon, care, după ce a ocupat Viena, în 1805, a fost încîntat de chiflele albe şi gustoase din burgul austriac, aşa că a trimis 2 brutari la Paris, pentru a se bucura şi francezii lui de asemenea bunătăţi. Dar ce tradiţie în materie au turcii, să ne facă, ei, nouă pîine? În ritmul acesta,  vom schimba şi o zicală străveche, spunînd acum: ,,Fie pîinea cît de rea/ Tot mai bună-n Turcia“.

România a ajuns de nerecunoscut. Dacă ar învia acum Mareşalul Antonescu şi-ar trage un glonţ în cap. Românii nu mai trec Prutul, cu Styxul. Orice nespălat care nici măcar n-ar îndrăzni, la el acasă, să calce pe trotuarul din faţa unui minister, se vîntură la noi ca Vodă prin lobodă, cu aere de arendaş. Vine rupt în fund şi pleacă - dacă se îndură să mai plece - bogat. Eu cred că, dacă ar fi ştiut scena asta, Dumitru Drăghicescu ar fi inclus-o în capodopera sa ,,Din psihologia Poporului Român“, publicată în 1907 - mă refer la originea piesei ,,Revizorul“, subiectul fiindu-i povestit de Puşkin lui Gogol, după o experienţă pe care poetul exilat a trăit-o în Basarabia românească. Acea isterie colectivă, acea forfotă delirantă, dublate de o molipsitoare slugărnicie erau păcate ale boierimii noastre. Am mai spus-o şi o repet: nu Fanarul ne-a corupt pe noi, ci noi am corupt Fanarul! Înainte vreme, româncele erau duse, cu forţa, în robie la Stambul; e faimoasă scena în care frumoasa doamnă a Voievodului Moldovei, Ieremia Movilă, Elisabeta, a fost violată de turci, în Pădurea Dracşanilor, în august 1616, apoi s-a jelit, cu părul despletit, în carul tras de boi, care se pregătea să o treacă Dunărea: ,,Boieri, boieri, ruşinatu-m-au păgînul!“. Acum, după 400 de ani, nu mai e nici urmă de ruşine! Se duc româncele noastre, din proprie iniţiativă, într-o veselie, la Stambul! Explicaţia e sărăcia lucie care s-a făcut stăpînă pe ţară. Mai ales de cînd, în complicitate cu noii stăpîni de sclavi, ne-am făcut economia praf. Îi văd pe românii mei cum se umilesc în Europa, pe unde mă poartă paşii, în funcţia pe care o am. Care nu e hoţ, e cerşetor, sau spălător de vase. Unii îmi trimit mesaje disperate, la birourile mele din Strasbourg şi Bruxelles. Îi ajut, şi eu, cît pot. Nu mai departe decît săptămîna asta, mai precis miercuri, fiind la Paris o familie de români mi-a cerut, disperată, ajutorul, pentru a-şi recupera fetiţa nou-născută, dar ,,confiscată“ de Spitalul din Londra, unde a văzut lumina zilei. Ambasadorii şi consulii unde au încercat aceşti conaţionali ai noştri să pătrundă, în frunte cu Ion Jinga (de la Londra) şi Bogdan Mazuru (de la Paris) nici nu i-au băgat în seamă. Deh, ei sînt masoni, se cred colegi cu Nicolae Bălcescu şi Alexandru Ioan Cuza, nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas, au alte preocupări, ce le pasă lor de nişte români amărîţi? Români care nu pot înţelege, în ruptul capului, cine dă dreptul unui spital să se facă stăpîn peste copilaşul lor şi să-l rupă de părinţii săi! Fetiţa aceea, pe care părinţii nici n-au apucat s-o boteze - numele ales fiind Elizabeth - va fi alăptată, cumva, de tiza ei, Regina Angliei? Nu se poate atîta lipsă de omenie. Aşa că rog să nu ne ţină nimeni predici despre Drepturile Omului, Civilizaţie, împărtăşirea unor valori comune etc.

Doamnelor şi domnilor,

am dat la o parte doar un colţ al perdelei care acoperă scena vieţii româneşti. Din poziţia în care mă aflu, ca scriitor şi patron de editură şi publicaţii, dar şi de demnitar european, ştiu mult mai multe. Nu uitaţi că sînt singurul român care s-a întîlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, cu Papa Benedict al XVI-lea, cu Nelson Mandela, cu Vaclav Havel, cu Regele Spaniei, cu Regele Norvegiei, cu Prinţul Rainier de Monaco, cu Keneth David Kannda, cu ultimii preşedinţi ai Germaniei, cu Serghei Lavrov, cu Dmitri Rogozin, cu Ghenadii Ziuganov, cu Jean Marie Le Pen, cu Antonio di Pietro (modelul pentru Comisarul Cattani), cu alte celebrităţi, ca Roger Garaudy, Alvin Toffler, Larry Hagman, dar am primit scrisori şi de la Silvio Berlusconi, Koffi Annan, Donald Rumsfeld şi atîtea alte personalităţi. De la fiecare am învăţat cîte ceva. În aceşti 23 de ani blestemaţi, de tranziţie de la speranţă la catastrofă, nişte terorişti români şi străini ne-au făcut ţara pulbere. Şi, colac peste pupăză, şovinismul unguresc ne şubrezeşte nervii zi de zi, pînă la limita insuportabilului. Ştiţi, cu toţii, cît de servili s-au prezentat aşa-zişii politicieni români la Congresele UDMR-ului, care sînt total ilegale, aşa cum ilegală e şi această organizaţie revizionistă. Care este şi antieuropeană, dacă ne gîndim că, într-o Europă care încearcă, din răsputeri, să se îndrepte spre unificare, revizioniştii unguri cer, pe faţă, destrămarea unui Stat Naţional. Ca membru al Parlamentului European, eu m-am luptat, fără preget, pentru a prezenta în faţa acestui Forum adevărata faţă a iredentismului unguresc, veritabil duşman al civilizaţiei. Aşa cum era la începutul Secolului XX, ,,Omul bolnav al Europei“, aşa e Ungaria şi la începutul Secolului XXI. Îmi revine în memorie o caracterizare făcută, acum aproape 100 de ani, de acelaşi Octavian Goga: „Maghiarii urlă de dureri închipuite“. După cum se ştie, eu am fost şi, pînă acum, am rămas singurul europarlamentar român care îi ţine la respect pe Laszlo Tökeş şi pe ceilalţi inamici, declaraţi, ai românilor. Toţi ceilalţi îi scarpină între coarnele de diavol. Toţi ceilalţi nu mai ştiu cum să se gudure pentru a le intra în voie. Chiar la ora la care ne întîlnim noi, aici, la Bucureşti, de unde răsare Soarele pentru toţi românii - la Băile Tuşnad are loc o nouă adunare, sau, mai bine spus, adunătură a şovinilor unguri, patronată de premierul ţării vecine şi neprietene, Viktor Orban. Acolo s-a prezentat la raport toată ,,floarea“ cea vestită a politicii româneşti, de la toate partidele. Am zis ,,partidele“? Nu, ele nu sînt partide, sînt paravan pentru Mafie. Sînt găşti de interese. Dacă nu i-am cunoaşte! Ar fi dat, pe daiboji, la străini, aurul, argintul şi uraniul de la Roşia Montană liberalii lui Ionel Brătianu? Sau socialiştii care au semnat documentele Unirii de la Alba Iulia? Nici cu preţul vieţii! Aici se observă cel mai bine duplicitatea respingătoare a acelora care au venit la Putere, bătîndu-se cu pumnul în piept, că nu sînt de acord cu folosirea cianurilor la Roşia Montană, nici cu fracturarea hidraulică pentru extragerea gazelor de şist. Într-un timp foarte scurt, aceşti indivizi fără caracter au făcut o piruetă ameţitoare, de 180 de grade, şi au procedat exact pe dos! Aşa ceva nu s-a mai văzut în politica românească. E ca şi cum eu, unul, aş lua acum primul avion, sau primul tren, şi m-aş duce la şuşaneaua şovină de la Băile Tuşnad, ca să mă fac ungur! Rîde lumea. Mă scuipă pe stradă. Astfel de personaje sinistre taie şi spînzură în România anului de graţie 2013. Şi ele apar la televizor şi ne împuie capul vorbind despre Interesul Naţional! Asta e prăpastia care desparte Partidul România Mare de restul clasei politice: ce înţelegem noi prin Interesul Naţional şi ce înţeleg ceilalţi. Îţi stă mintea-n loc cîtă drojdie s-a depus pe fundul inimii acestor ticăloşi! În ,,Divina Comedie“, Dante Alighieri îi aşează pe cei care au înşelat încrederea semenilor pe cea de-a 9-a treaptă a Iadului, unde se află un lac îngheţat. Ce pedeapsă merită şmecherii de pe Dîmboviţa, care se fac preş la picioarele gangsterului internaţional George Sörös, adevăratul stăpîn al firmei Gold Corporation? Acest rechin bătrîn a antamat, de cîţiva ani, uriaşa cantitate de uraniu de la Roşia Montană, pe care a vîndut-o centralelor atomo-electrice din Canada, aşa cum îşi vînd unele ţigănci copiii încă nenăscuţi - dar manevrele lui au fost blocate de Parlamentul European, care, în şedinţa memorabilă din 5 mai 2010, a votat, cu o majoritate zdrobitoare, o Rezoluţie care interzice utilizarea cianurilor în minerit. Acolo, poate, a fost momentul meu de glorie în Aula de la Strasbourg, fiindcă am ţinut un discurs care i-a lămurit pe colegii mei şi a influenţat votul final. Toate pretextele şi născocirile infractorilor de la Putere, care încearcă să justifice schimbarea macazului, modificînd redevenţa şi participaţia Statului Român - sînt nişte mişcări bezmetice, de copii retardaţi, prinşi la furat.

Peste tot în lume, ocrotirea mediului e o strategie prioritară, o obligaţie absolută, pentru salvarea Planetei. Numai la noi, o haită de hiene flămînde pune la cale un Cernobîl extraordinar de periculos, prin folosirea a 200.000.000 kg de cianuri. Peisajul rezultat ar fi un deşert selenar. Nu se poate atîta inconştienţă. Peste noi, cei de la PRM, nu se poate trece, e clar? Iată numai cîteva dintre motivele pentru care, la alegerile parlamentare din 2008 şi din 2012, PRM a fost furat ca-n codru. Le stricam toate socotelile. Elaborasem o Lege pentru naţionalizarea PETROM; lege care, în 2008, trecuse, prin aprobare tacită, de Senat. Ne-am opus privatizării frauduloase a CEC, a Fabricii de Antibiotice Iaşi, a Spitalului Fundeni, a altor instituţii de importanţă naţională. E inutil să mai spun cine şi cum ne-a furat la alegeri. Întîia mea profesie e cea de sociolog. Or, sociologia e o ştiinţă, nu e o bolboroseală de vrăjitoare la vîrtelniţă, pe baltă, după miezul nopţii. Una din legităţile acestei ştiinţe este de o claritate deosebită şi s-a verificat în timp, în toate ţările care se respectă (fireşte, nu vorbesc de dictaturile de tip african, sau asiatic): un partid care n-a fost la Putere, nu e corupt şi apără Interesul Naţional NU are cum să scadă, dimpotrivă, creşte. Mai ales pe vreme de criză şi tulburări sociale. Aşa s-a întîmplat în perioada 1998-2000, cînd ştiţi care au fost scorurile reale. Dar, pentru a nu-i mai trece Mafiei interne şi externe glonţul pe la ureche, am fost luaţi în primire încă din amonte, şi tocaţi mărunt. Ultima fraudă - şi cea mai abjectă - s-a comis la alegerile din 2012, cu participarea, directă, a nu mai puţin de 700 de ofiţeri şi agenţi ai SRI, repartizaţi la Secţiile de Votare cu sarcina expresă de a ne ţine pe noi în lanţuri. La alegerile locale n-am avut voie să avem nici măcar un singur consilier judeţean (ceea ce era ilogic), iar la alegerile parlamentare batjocura a fost şi mai incredibilă. Bine, în schimb, că au intrat în Parlament tot felul de cîrnăţari, berari, şoferi, mafioţi, prostituate, ba chiar şi un puşcăriaş. Acesta e cel mai penibil Parlament din Istoria României! Pe lîngă această liotă de aplaudaci fără nici o legătură cu politica, Marea Adunare Naţională a fost un club select. Îi vedeţi, şi voi - sau, mai bine zis, nu-i vedeţi, fiindcă ei nu fac nimic, nu vorbesc, nu-i ajută pe cetăţeni, din cînd în cînd mai pălăvrăgesc la televizor, dar cu hîrtoape, cacofonii, emisii verbale de oameni nărozi. Asta s-a vrut: o turmă de necuvîntătoare, fără personalitate, fără opinii. Nu mai sînt în Parlament martirul Ilie Ilaşcu, arhitecta Anca Petrescu, generalii Ion Cîrciumaru şi Marcu Tudor, Mitzura Arghezi, avocatul Viorel Dumitrescu, doctorul Constantin Găucan şi alţi oameni cu şira spinării, dar se lăfăie pe bani publici nişte ,,proşti sub clar de Lună“, vorba unui dramaturg. În legislatura trecută (2008-2012) am numărat nu mai puţin de 100 de traseişti. Astăzi, cînd Parlamentul s-a umflat ca o broască şi are aproape 600 de bugetivori, numărul acesta va fi, cu siguranţă, depăşit. Nimeni nu mai are nici o jenă. Trocul se face pe faţă, în văzul tuturor, ca la piaţă. Se cumpără oameni ,,în viu“, cum se cumpără porcii la Obor. Un partid artificial, fabricat la ordinul stăpînilor străini ai României, cu acordul Palatului Cotroceni, ca diversiune pentru a ocupa „culoarul“ naţionalist şi justiţiar al PRM, s-a dovedit a fi o farsă de prost gust, dezintegrîndu-se la mai puţin de 6 luni de la alegeri. Numai cine e un ticălos incurabil se preface că nu observă că noi le stăm duşmanilor Neamului Românesc ca un ghimpe în inimă. Dar au, ei, inimă? Nu, au un portofel în loc de inimă. În 1999, Regimul Emil Constantinescu, prin unealta sa malefică, traficantul de copii Valeriu Stoica, a încercat să scoată PRM în afara Legii. Nu numai că nu a reuşit, dar ne-a făcut şi mai puternici. Acum, o altă „echipă de spărgători“ se screme să despartă partidul de preşedintele său fondator. Situaţia e de un ridicol inegalabil. Nu vreau să stric această zi de sărbătoare, dar cîteva din tunetele şi trăznetele Sfîntului Ilie se pot îndrepta către capetele acelor nemernici care, cînd n-am mai avut ce să le ofer, cînd nu i-am mai făcut senatori, deputaţi, primari, viceprimari, consilieri, şefi de Consilii Judeţene, s-au înhăitat ca să mă dea, pe mine, afară din casa zidită de mine. Într-o proporţie covîrşitoare, eu i-am făcut demnitari, pentru că i-am trecut pe listă şi am semnat pentru ei. Ba chiar am rezolvat şi situaţia unor neveste, pentru care am negociat funcţii mari, cu maşină la scară. Astăzi, tocmai aceste muieri sînt cele mai intrigante. Din păcate, calitatea umană e din ce în ce mai proastă în politica românească. Oare cît de nebun trebuie să fii ca să te substitui altcuiva, după ce, ani de zile, ai făcut anticameră la uşa lui şi i-ai ciugulit din palmă. Lucian Blaga are un aforism care se aplică perfect la situaţia asta aberantă: „Cu penele altuia te poţi împodobi, dar nu poţi zbura“.

Nu stă în firea mea să mă laud, smerenia e o importantă virtute creştină, dar, fără mine, PRM va muri a doua zi. Sau, cine ştie, poate că asta se şi urmăreşte. Dar e păcat de ţara asta, că dispare singurul antidot împotriva Mafiei. Am cunoscut, în viaţa mea, destule lichele, chiar criminali periculoşi, pe care i-am prins în „insectarul“ pamfletelor mele - dar vă rog să mă credeţi că nu-mi puteam imagina că există atîta murdărie umană. Unii dintre mărunţii complotişti au fost colonei de Securitate, sau turnători, cu Dosare grele, la CNSAS. Cît am tras eu, după urma lor, nu se poate povesti! Erau plini de bube-n cap, dar eu i-am apărat. Astăzi, secăturile astea întorc o faţă hidoasă către mine. Îmi reproşează că aş fi dus partidul la 2%. Asta, de parcă eu aş fi candidat la alegerile din 2012, nu ei. Eu, cînd am candidat, chiar în condiţiile unei „maşini“ cu frîna trasă, la alegerile pentru Parlamentul  European, am făcut o mişcare de şah, m-am asociat cu Gigi Becali, şi am avut 9%. Desigur, scorul real era mult mai mare. Nu putem uita că, la alegerile parlamentare din 2012, noi nu am putut prezenta candidaţi în 35% dintre colegiile electorale, din pricina lipsei banilor pentru taxa de participare. Tot eu sînt de vină? Ce ar fi trebuit să mai vînd din casă? Le-a luat Dumnezeu minţile? Zilele trecute, m-a căutat la telefon şi m-a vizitat la birou tînărul sociolog Mihai Motoc. Acesta mi-a spus cum, la alegerile pentru Parlamentul European, din 2007, Dan Voiculescu plătea sondaje de opinie, dar îi cerea să crediteze PRM-ul cu 2%, cînd , în realitate, aveam mult mai mult. Mai vrea, cineva, vreo confirmare? Sondajele falsificate sînt uvertura fraudelor electorale. Astăzi, acelaşi Dan Voiculescu încearcă să cumpere PRM-ul de la fostul electrician şi politruk Cornel Ciontu, cel pe care o Plenară a Consiliului Naţional, din 2005, l-a dat afară din partid ca pe-o măsea stricată, fiindcă a furat mai multe sute de mii de dolari din contracte cu firma israeliană de consultanţă electorală „Eyal Arad". Atunci, din banii furaţi, acest individ sinistru le-a cumpărat celor 3 odrasle ale sale cîte o limuzină. Preţul cerut  astăzi de acest Ciontu lui Dan Voiculescu e de 2.000.000 de euro, chipurile pentru revigorarea partidului. Acelaşi preţ i-l ceruse, cu cîteva săptămîni în urmă, şi lui Viorel Hrebenciuc, numai că Guzganul Rozaliu o fi el ticălos, dar nu e prost, aşa că l-a trimis la plimbare. Ăsta-i tariful lui Ciontu. Nici o şmecherie n-a fost ratată de bătrînele haimanale: ştampile false, oameni aduşi de pe stradă, pe care nu-i ştia nici mama lor, grave încălcări ale Statutului, în virtutea cărora au exclus, ei, din partid, tot Biroul Permanent, ales la Congresul precedent. Ei, care nici măcar nu mai erau membri ai PRM! Acelora care îmi tot repetă că ei sînt „colegii noştri“, eu le voi spune, amical, că un om integru, ca mine, nu poate fi coleg cu nişte uzurpatori. Mihai Eminescu scria, în „Timpul“: „Albinele nu se amestecă cu alte gîngănii". Mi-am cîştigat dreptul şi autoritatea morală de a lucra cu cine merită şi are caracter. Care-i problema? Vor să-şi facă un partid, pe care să-l pună, contra-cost, la picioarele Mafiei? N-au decît, Legea le dă voie, în principiu. Dar nu, ei au pus ochii pe un partid gata făcut. Necazul respectivelor puşlamale e că acesta e un partid de lider, iar brandul PRM e înregistrat la OSIM, pe numele meu. Ceea ce tot încearcă ei, nu se poate, e doar o cacealma stupidă, o hărmălaie gălăgioasă, fără nici un efect. Cine mă trădează pe mine, îl trădează pe ta-su. Mă roagă unii să stau de vorbă cu aceşti răufăcători. Răspunsul meu e acesta: eu nu vorbesc cu morţii. Dar, vorba proverbului românesc: orice rău e spre bine. Poate că e mai bine că s-a întîmplat aşa şi că ne vedem acum, cu 1 an înaintea alegerilor pentru Parlamentul European. Ne privim în ochi, ne analizăm activitatea şi vedem ce avem de făcut în continuare. Aceia care ne vorbesc de politica de alianţe ar fi bine să ne spună şi ce alianţe au rezistat pînă acum. Nici una, asta e realitatea. Prietenii de azi sînt duşmanii de mîine şi viceversa, într-o ţară în care nu se mai respectă cuvîntul dat. Eu nu sînt împotriva nici unui fel de colaborare pe plan local, cu excepţia oricărei tangenţe cu UDMR-ul. Aveţi libertatea să negociaţi, în judeţele unde trăiţi, cu cine doriţi, dacă aşa ceva serveşte interesul populaţiei şi al partidului nostru. Problema nr. 1 a formaţiunii noastre e lipsa banilor. De 5 ani se încearcă sufocarea noastră financiară. Nicăieri, în lume, nu se face politică fără bani. Măcar pentru plata chiriei şi a unor utilităţi. Nu doresc să repet ceea ce am spus la unele emisiuni de Televiziune, că am fost nevoit să-mi vînd crucea de aur de la gît, iar soţia şi fiicele mele şi-au vîndut puţinele bijuterii pe care le aveau. Cu aceşti bani am plătit hîrtia, tipografia şi salariile unor oameni. N-aş fi menţionat aspectele acestea dacă, în urmă cu aproape 2 săptămîni, în biroul meu de la partid n-ar fi venit o româncă din Germania  - femeie de bună-credinţă - care, nici una, nici două, a scos din poşetă o cruce de aur, cu lanţ cu tot, încercînd să mi le ofere cadou, fiindcă mă auzise povestind la televizor că mi-am vîndut crucifixul. Atunci, l-am chemat pe Dorel Vulpoiu, să-l iau martor la scenă şi la refuzul meu. Alţii, mai mult ca sigur, ar fi acceptat, în mod tacit, acel dar. Eu nu puteam s-o fac. N-aş mai fi fost eu însumi, în primul rînd în proprii mei ochi. O ducem greu, de pe o lună pe alta, trăim din împrumuturi, în cele 4 luni friguroase, de la cumpăna anilor 2012-2013, în sediul central al PRM era o temperatură de cameră frigorifică, fiindcă ni s-au întrerupt gazele, din cauza lipsei banilor - pe scurt, numai noi ştim cum am supravieţuit şi am ţinut, cu mîinile îngheţate, steagul sus. Dar tocmai în vremea în care eu şi cei mai apropiaţi colaboratori ai mei am făcut sacrificii inimaginabile pentru continuarea activităţii acestui partid, vin nişte fripturişti de 2 lei şi ne dau, ei, afară din formaţiunea în care tot mai mulţi români îşi pun speranţele. Rîd curcile. Rîd ungurii. Rîd şi hoţii de profesie. Numai PRM mai rămăsese întreg. În rest, toată lumea s-a încăierat cu toată lumea, sistem turneu, cad capetele ca popicele. Ei, bine, eu nu voi tolera o asemenea porcărie şi voi tăia în carne vie. Cui nu-i place, e liber să plece. Dacă eu am greşit cu ceva - şi am greşit, desigur, pentru că nu sînt robot - să mi se spună, în mod civilizat, şi, în măsura în care e adevărat, mă voi corija rapid. Dar eu greşesc de partea ţării, nu împotriva ţării. Eu sînt cel mai sever judecător al meu. Preţul frămîntărilor mele este imens: în primul rînd sănătatea şi somnul, ele cad primele pe altarul acestei lupte. De pildă, mă frămînt şi din pricina faptului că ziarul partidului, „Tricolorul“ - care, poate, e cel mai bun şi mai curajos cotidian din ţară - nu e procurat de oamenii noştri. Este inadmisibil să existe filiale cu zero abonamente! Ce este, oare, atît de greu să faceţi măcar 10 abonamente pe judeţ? Mie mi se cere performanţă, dar nu primesc nici un ajutor, de nicăieri. Hai să zicem că nu sînt bani - deşi preţul e simbolic - dar am cerut corespondenţe şi materiale din filiale. Nici cererea asta nu e ascultată. Eu ştiu că există activitate de partid, în toate filialele: ce vă costă să o popularizaţi în ziarul „Tricolorul“? Totuşi, sîntem singurul partid cu presă proprie, de ce nu o valorificaţi? Iertaţi-mă că am ridicat această problemă, dar asta e profesia mea, de scriitor şi ziarist, şi fiecare se plînge de ceea ce îl doare.

Stimaţi delegaţi la Congresul Extraordinar al partidului nostru, avem multe de vorbit şi de analizat astăzi şi în perioada următoare. Pe cele trei direcţii principale care au făcut PRM-ul unic şi inconfundabil: problema naţională, dreptatea socială şi relansarea economiei. De la înalta tribună a Congresului Extraordinar al PRM acuz toate regimurile politice post-decembriste de înaltă trădare de ţară! Ziua Judecăţii nu se apropie, a şi venit! Poporul Român va pune mîna pe biciul lui Christos şi pe lancea lui Horea şi o să înmoaie oasele celor care i-au trădat încrederea. Criza lucrează pentru noi. Peste tot, în Europa, forţele naţionalismului luminat sînt pe val. Mai devreme sau mai tîrziu, stăpînii străini ai coloniei numite România se vor dezmetici şi vor trebui să recunoască faptul că nu ne mai pot împiedica să venim la Putere. Cine va dialoga cu mulţimile tot mai revoltate? Cu greviştii? Cu minerii blocaţi în subteran? Cu victimele abuzurilor incalificabile comise de „poliţia politică“ pînă şi în şcoli, unde au fost percheziţionate eleve şi profesoare chiar şi în lenjeria intimă? România a devenit un iarmaroc al spionilor, un psihopat intră cu o bombă într-o Universitate, ne-am transformat  în „frontiera sălbatică“ a Europei - dar SRI-ul nu se ocupă de aceste probleme de Siguranţă Naţională, ci cotrobăie prin sutienele unor adolescente! Pe scurt, cine are dreptul să mai deschidă gura în faţa oamenilor care clocotesc de mînie?  Numai noi. Pentru că noi n-am fost la Putere niciodată şi nu sîntem vinovaţi de dezastrul ţării. Dimpotrivă, l-am limitat cît am putut, cu orice risc. Nu fiţi naivi să credeţi în sondajele mincinoase. Această bătaie de joc va lua sfîrşit în curînd. Ca să vedeţi ce semnale de alarmă am tot tras, în mod sistematic, permiteţi-mi, în final, să citesc un pamflet, pe care l-am publicat în februarie 1996. E mai actual ca oricînd.

Popor nefericit, îţi plîng de milă

nu te mai pot schimba, eşti prea bătrîn

ieri aveai jug - iar azi ţi-au pus ştampilă

să nu cutezi cumva să-ţi spui român.

N-ai voie să respiri, ori să bei apă

n-ai voie pruncii-n pace să ţi-i creşti

n-ai voie morţii să ţi-i duci la groapă

n-ai voie-n Templul Limbii Româneşti.

De două mii de ani eşti tot pe cruce

mereu s-a tot găsit un venetic

să dea porunci, să mintă, să apuce

să te azvîrle-n foc ca pe-un nimic.

Dar cine-i el să te boscorodească

şi cu ce drept ţi s-a făcut stăpîn?

Altarul de simţire românească

e ros de-un şarpe încălzit la sîn.

Într-o secundă, munca ta de-o viaţă

ţi-o scoate peste graniţă-n dolari

frumoasa fiică el ţi-o vinde-n piaţă

ca pe o vită-n lanţuri, la ursari.

De-i hoţ de bănci, sau traficant de arme

de-i komisar străin sau controlor

el la Înalta Poartă, ce nu doarme

te va pîrî ca pe-un răufăcător.

Eşti blestemat să-ţi pună capu-n poală

cîte-un călău cu paloş, preventiv

ieri la Stambul şi Moscova fatală

azi la Bruxelles, New York şi Tel Aviv

Nu zici ca ei? Îţi arde de şarade?

Respingi hortysya gloată din Ardeal?

Nu dai soldaţi să cadă-n ambuscade

Pentru Guvernul Transnaţional?

E vai şi-amar, fii gata de urgie

eşti xenofob, şovin, nefrecventat

aceiaşi tăietori în carne vie

te pun la zid de parc-ai fi ciumat.

Aceste lifte aventuriere

prăpăd şi jale lasă-n urma lor

dar fiindcă ştiu că n-ar avea putere

şi-au tras şi cîte-o coadă de topor.

Tandem sinistru, sluga şi străinul

doi cîte doi, perechi carnavaleşti

căpuşa şi hiena îşi fac plinul

din trupul Mioriţei strămoşeşti.

E totul invers, cerul se răsfrînge

în mlaştina din ochii lor barbari

iar ţara geme şi Poporul plînge

de şarlatani şi biruri tot mai mari.

Probezi cu acte-n regulă - hoţia

acuzi trădarea - cu dovezi de fier

dar la un semn, se prinde-n joc Mafia

şi hoţii sînt salvaţi ca prin mister!

Imunizaţi, ei trec la represalii

începe hăituirea celor drepţi

în văzul lumii, şleahta de canalii

vînează oameni şi îşi face-adepţi.

Şi-n fauna borfaşilor siniştri

trag sfori primari, cu Tricolor pătat

judecători, parlamentari, miniştri

şi-un mercenar ce-şi zice şef de stat.

Nimic nu e normal, se fură totul

se muşamalizează crime mari

încă miroase-a sînge cald complotul

iar ucigaşii sînt miliardari.

Nu se mai vede ţara de partide

bătrînii umblă-n zdrenţe, prin gunoi

iar în spitale plîng femei gravide

cu pruncii masacraţi de viruşi noi.

În nici un an n-a fost mai mare foame

în nici un an n-a fost mai crunt dezmăţ

recepţii, zaiafeturi şi chiolhane

iar pielea vacii noastre e pe băţ.

La Porţile Cetăţii bate ciuma

(dar Negru Vodă pupă la horthyşti).

Se strînge laţul, se îngroaşă gluma

(dar el vînează... naţionalişti!)

A fost sub ape jumătate ţară

(el nu s-a dus, era noroi pe jos)

trişti, muncitorii rebegeau pe-afară

(dar el a şters-o elegant, prin dos).

Acum ne-am lămurit, e clară treaba:

avem un preşedinte de export

să crape-n două ţara, tot degeaba

el nu vrea mămăligă, ci doar tort.

Să nu cumva să-i duceţi veşti mai proaste

el se consumă, fiindcă e fragil

nu-i spuneţi de şomeri şi de năpaste

Tîrgoviştea ţi-l face brusc ostil.

Pretinde că-i sărac şi fără pată

(dar toţi în jur sînt putred de bogaţi!)

el n-ar strivi o gîză, niciodată

(a dat numai un ordin, la gealaţi!)

A pripăşit, perfid, o ţigănie

care prin alte ţări ar sta la beci

numai şi numai bine lui să-i fie

şi să domnească pe cadavre reci.

El aparent e bun, mereu zîmbeşte

dar e mortală muşcătura sa

nu-i cereţi brusc să simtă creştineşte

unui ateu kominternist sadea.

Aceasta-i România la răscruce:

săracă, dezbinată, fără spor...

La loc comanda! Drumul ăsta duce

spre un război civil pustiitor!

În trîmbiţa minciunii prind să sune

cei care-ngraşă porcul în Ajun

promit salarii mari, şi pensii bune

cantine la săraci, rachiu, tutun.

Nu-i credeţi, fraţi români, fiindcă Satana,

prin gura lor, vă-ntoarce iar din drum

şi hoţi, şi proşti, ei cangrenează rana

ce-aveau de spus, au spus-o pîn-acum.

Ne-am săturat de tagma lor rapace

P.D.S.R, şi CHEIA - tot un drac

acum e timpul să ne lase-n pace

e public naufragiul lor buimac.

Analfabeţi, homunculi contra firii

spioni de trei parale, piază-rea

vor să îşi facă-n piaţă harakiri?

Nu au decît, dar noi nu-i vom urma!

De ani şi ani, domneşte doar o Lege

e Legea Junglei, monstru nesătul  -

Popor Român, tu hotărăşti, alege!

Deşteaptă-te! Ajunge! E destul!

În încheiere, urez succes deplin lucrărilor Congresului nostru.

Manifestare care se desfăşoară sub două sloganuri:

* România Mare

Nu e de vînzare!

şi

* P.R.M. e peste tot -

Jos, Regimul mafiot!

CORNELIU VADIM TUDOR

(Discursul a fost rostit sîmbătă, 20 iulie 2013, la Pavilionul ROMEXPO, din Bucureşti, fiind marcat, în repetate rînduri, de aplauzele şi uralele celor peste 1.200 de delegaţi)

ZIARUL TRICOLORUL, Anul X, nr. 2780, LUNI 22 IULIE 2013  

ÎN PREAJMA REVOLUŢIEI - Raport la Congresul V al Partidului România Mare

 

30 octombrie 2010

Doamnelor şi domnilor, Stimaţi participanţi şi onoraţi invitaţi, permiteţi-mi să vă urez "Bine aţi venit!" la cel de-al V-lea Congres al Partidului România Mare. În răstimpul care a trecut de la precedentul Congres, din anul 2005, am pierdut cîţiva dintre cei mai valoroşi membri ai PRM, care au avut o rodnică activitate parlamentară şi civică: Mihai Ungheanu, Eugen Florescu, Ion Dolănescu, George Pruteanu, Doru Liviu Bindea, Valentin Dinescu, Dumitru Bălăeţ, colonel dr. Ioan Marinescu, Ana Mureşan, Marga Barbu, Aristide Buhoiu. George Sbârcea, Petre Mocanu, Victor Voichiţă. Propun ca în memoria acestor oameni minunaţi să păstrăm un moment de reculegere. (...) Vă mulţumesc.



Stimaţi prieteni,

Trăim un moment deosebit de greu pentru ţară, pe care nimeni, nici cel mai strălucit expert în viitorologie, nu l-ar fi anticipat în urmă cu 20 de ani. Şi o spune asta un om care ştie ce vorbeşte, eu cunoscîndu-l bine pe celebrul viitorolog Alvin Toffler, căruia, în anul 1976, în clădirea Ambasadei SUA la Bucureşti, i-am luat un amplu interviu pentru revista "Lumea", care aparţinea de AGERPRES, unde eram reporter. Aşa că ştiu cu ce se ocupă disciplina asta care, în ceea ce-i priveşte pe români, a dat greş. Nimic nu s-a adeverit. Nici măcar profeţia lui Silviu Brucan, conform căreia românii au nevoie de 20 de ani pentru democraţie. Care democraţie? Acum ne luptăm pentru supravieţuire. Două decenii constituie o unitate de măsură suficient de semnificativă pentru o ţară.

N-avem decît să ne amintim de perioada interbelică, şi mă refer la intervalul cuprins între anul făuririi României Mari, 1918, şi anul celei mai mari producţii economice şi înfloriri social-culturale, 1938. Haideţi să comparăm ce s-a făcut în România în acei 20 de ani şi ce s-a făcut, sau, mai bine spus, ce nu s-a făcut în aceşti ultimi 20 de ani. Parcă niciodată nu s-au adeverit mai temeinic cuvintele lui Mihai Eminescu, din "Doina": "Vai de biet român, săracul/ Îndărăt tot dă ca racul". Acum ne este limpede cum va arăta ţara noastră după alţi 20 de ani - dacă, fireşte, lucrurile vor fi lăsate la voia întîmplării şi nu se va petrece ceea ce trebuie să se petreacă într-o societate care îşi vede primejduit însuşi dreptul la existenţă. Dar ce trebuie, în mod concret, să se petreacă? Şi ce anume putem face noi, această familie de oameni raţionali şi cu frica lui Dumnezeu, strînsă în jurul idealului Romaniei Mari, pentru a împiedica lichidarea, totală, a ţării noastre şi pentru revenirea la o stare de normalitate? Mi-aduc aminte de o vorbă de spirit a cuiva, care spunea că omul politic se gîndeşte la viitoarele alegeri, dar omul de stat se gîndeşte la viitoarele generaţii. Asta trebuie să facem şi noi, pentru că lumea s-a cam săturat de acest gen de a face politică. Dar ce facem cu copiii noştri? Ce facem cu copiii copiilor noştri? Ce ţară le lăsăm? O ţară împovărată de datorii, care nu au cum să fie plătite nici în două -trei generaţii. Iată o problemă la care avem obligaţia morală să ne gîndim. Dacă ne pasă de amărîta asta de ţară! Dacă e o luptă a tuturor împotriva tuturor, "bellum omnium contra omnes", cum spunea un filozof în Evul Mediu, atunci măcar ştim o socoteală. Dar noi, cei de la PRM, nu facem parte din această categorie de oameni egoişti. Noi sîntem nişte generoşi. Dumnezeu m-a ajutat să cunosc, direct de la sursă, care este situaţia pe diferite meridiane ale globului. Şi pe vreme de criză, şi pe vreme de evoluţie firească. Am fost în lumea largă şi înainte de decembrie 1989, şi după aceea şi am un termen de comparaţie. Am văzut, de exemplu, China în 1986 şi, ulterior, după 12 ani, în 1998. E o diferenţă, în bine, colosală. E ca de la cer la pămînt. Iar dacă aş fi avut timp să răspund invitaţiilor pe care le primesc de la Pekin, aş constata că azi, după alt ciclu de 12 ani, saltul este şi mai mare. Dacă odinioară Tudor Arghezi regreta că "N-avem, şi noi, nemţii noştri", astăzi eu regret că "N-avem, şi noi, chinezii noştri". Fireşte, mă refer la chinezii muncitori şi inteligenţi, care au edificat o civilizaţie formidabilă şi au făcut ca rezerva valutară a Chinei să depăşească 2.000 de miliarde de dolari - nu la chinezii care îşi reglează conturile pe la noi, se tranşează şi se bagă în geamantane. În ceea ce priveşte Europa Occidentală, ea şi-a rezolvat, demult, problemele vitale, iar dacă cineva îndrăzneşte să legifereze amputarea pensiilor - oricum, mult mai mari decît la noi - în cel mai scurt timp sînt organizate mitinguri şi marşuri la care participă milioane de oameni. N-are rost să vă relatez ceea ce vedeţi, cu toţii, la televizor, şi nici să spun ce palide sînt mişcările de protest la noi. Ultimul protest la Paris - ca să parafrazez titlul unui cunoscut film, "Ultimul tangou la Paris" - a adunat 1.000.000 de oameni pe malurile Senei. Un fluviu de oameni. Ultimul protest la noi a strîns cam de vreo 20 de ori mai puţini, adică în jur de 50.000 de participanţi. Un rîu de oameni. Cam asta e şi diferenţa dintre Sena şi Dîmboviţa. Asta, deşi necazurile noastre sînt cu mult mai mari şi cuţitul a ajuns la os aici în România, nu în restul Europei. În Franţa, salariul mediu e de 2.000 de euro pe lună. La noi e de 5-6 ori mai mic, dar acum se taie şi din puţinul acesta, fără nici o justificare. Am impresia că mă pricep, şi eu, într-o oarecare măsură, ca sociolog şi ca istoric, la psihologia mulţimilor, la formele de protest, la coagularea acelor nemulţumiri care pot duce la explozii sociale. E lucru ştiut că ciclicitatea revoltelor la români e rară, acestea avînd loc cam de 2 ori pe secol - dacă ne orientăm după anii de foc din Secolul XX, adică 1907 şi 1989. Dar, între timp, s-au întîmplat lucruri deosebite nu numai în materie de civilizaţie umană, ci şi în ceea ce priveşte spaţiul şi timpul, care se comprimă, se accelerează, au alte valori. Numai românul nostru stă şi priveşte cum trece trenul vieţii pe lîngă el. Acesta e fatalismul din balada naţională "Mioriţa". "Şi de-o fi să mor". Dar de ce să murim noi? Să moară vrăjmaşii Patriei! Şi românul mai priveşte şi cum îi pleacă tinerii în lumea largă, pentru a scăpa de toropeala asta fanariotă şi de lipsa îngrozitoare de orizont, într-o ţară care nu mai e în curs de dezvoltare, ci în curs de demolare. E momentul să ne amintim de ceea ce spunea, cu obidă, "poetul pătimirii noastre", Octavian Goga: "Ţară minoră, ţară de secături". Paharul răbdării acelui om care, neîndoielnic, îşi iubea patria cu ardoare, pentru ea făcînd ani grei de puşcărie în infernul unguresc, a dat pe-afară din pricina unui afacerist veros de pe timpul primului război mondial, Alecu Constantinescu, poreclit Porcul, care, în timpul retragerii istorice, la Iaşi (în anul 1917), fiind ministru, şi-a pus la adăpost averea, pe care a cărat-o în Moldova, cu o garnitură formată din 17 vagoane de tren. Asta, în timp ce soldaţii români mergeau cu căruţele, sau pe jos. Normal că un om mistuit de flacăra sacră a dreptăţii, ca Octavian Goga, a răbufnit şi a spus că o ţară în care un om ca Alecu Constantinescu - Porcul e ministru nu poate fi, repet, decît o "Ţară minoră, ţară de secături". Ne putem imagina ce fulgere ar fi ieşit din stiloul de aur al lui Goga dacă el, acest om, atît de curat sufleteşte şi atît de justiţiar, ar fi trăit azi! Azi, cînd sînt mii de Alecu Constantinescu - Porcul, în toată ţara, în funcţii importante, singura lor grijă fiind să-şi facă "partea leului". Asta e culmea: porcul îşi face, întotdeauna, "partea leului". Dar ce-ar fi fost, oare, la gura lui Eminescu, dacă el i-ar fi cunoscut pe urmaşii, la a 3-a şi a 4-a generaţie, ai fonfilor şi flecarilor, ai găgăuţilor şi guşaţilor? Cea mai recentă carte a mea de aforisme, intitulată "Artificii", începe cu acest gînd: "Eu cred că dacă Isus ar mai trăi pe pămînt, n-ar mai lăsa biciul din mînă". Atît de mult s-a înrăit lumea încît, vorba cronicarului, muşcă pînă şi oaia. Ce blestem ispăşim, oare, ca popor, încît mergem din rău în mai rău? Şi de ce, oare, nimeni nu plăteşte pentru răul pe care îl face acestei ţări? Dimpotrivă chiar, plătesc cei care i-au făcut bine ţării! Fiindcă la noi totul este pe dos. Să nu uităm că noi sîntem ţara în care s-au născut teatrul absurd şi suprarealism. Şi uitaţi-vă de cîtă superficialitate condamnabilă dau dovadă "acuzatorii de serviciu", care ţipă în piaţa publică împotriva aşa-zisei drojdii rămase din vremea comunismului. Dar tot comunismul a fost de vină pentru jaful fanariot, din Secolul XVIII-lea, şi pentru fărădelegile grave care au urmat, inclusiv uciderea ţăranilor răsculaţi, la 1888 şi 1907, şi a muncitorilor grevişti, la 1929 şi 1933? Aseară, după ce am plecat de la partid, unde am lucrat pentru bunul mers al Congresului nostru, l-am luat în maşină pe fratele meu din Ardeal, Gheorghe Funar, şi am trecut pe lîngă locul fostului Teatru Naţional, bombardat de trupele hitleriste după 23 August 1944; ele vroiau să distrugă Palatul Telefoanelor, să taie comunicaţiile acestei ţări,care întorsese armele. Acolo e Piaţa fostului Teatru Naţional. I-am zis: "Uite, domnule Funar, aici, în 13 decembrie 1918, au fost împuşcaţi 102 muncitori tipografi. Un măcel, un masacru". Peste tot sînt astfel de sanctuare. Peste tot s-a vărsat sînge românesc. Acum ne întoarcem de unde am plecat. Acum, iar, se iese cu muniţie de război împotriva românilor, care ce vor? Pîine, o viaţă mai bună, locuri de muncă. Nu e bine ce se întîmplă. Violenţa a născut violenţă întotdeauna. Martor îmi e bunul Dumnezeu şi martoră îmi e Ţara că m-am ţinut departe de aceste proteste. Deşi, în unele situaţii, scandau, mii şi mii de oameni, numele meu. Mai ales cei care au trecut spre Cotroceni, pe lîngă casa mea, poate şi din cauza faptului că ştiau că acolo locuiesc eu. Au scandat: "Vadim Tudor! Vadim Tudor!". Eu eram în drum spre partid, era într-o vineri. M-a sunat fetiţa şi mi-a spus: "Tati, scandează numele tău". Ea ieşise cu femeia de serviciu la colţul străzii, auzind că se strigă numele tatălui ei. Şi m-am bucurat că mi-a dat Dumnezeu gîndul cel bun să nu mă bag, să nu mă amestec, pentru că s-ar fi speculat imediat: "Ia uite, nu e o mişcare sindicală, nu e o mişcare socială, e o mişcare politică". Bine, dar politică este, la urma urmei, tot ce se întîmplă într-o ţară care a ajuns pe culmile disperării. Într-o ţară care nu mai are ce pune pe masă copiilor măcar la masa de dimineaţă, cînd ei pleacă la şcoală. Se întîmplă şi asemenea lucruri. Oamenii apelează la cei care-i pot ajuta. Dar nouă nu ni se dă voie, altora nu li se dă voie ş.a.m.d.. Nu-mi imaginam că se va ajunge, după dictatura fascistă şi după dictatura comunistă, la cea mai gravă formă de dictatură din Istorie: Dictatura Neamului Prost! Cu asta ne luptăm noi! Şi eu vă asigur că o să dau cu ea de pămînt! Ce uşor e să pui etichete şi ce greu e să le răzuieşti din memoria colectivă! Tare mă tem că noi - inclusiv eu - idealizăm acest popor, după care avem tot felul de surprize, şi chiar şocuri, cînd constatăm că el nu e chiar aşa cum ni l-am imaginat noi. E poporul lui Eminescu, sau poporul lui Caragiale? E Toma Nour al lui Eminescu, sau Mitică, ori Conu Leonida faţă cu reacţiunea? Dar, fireşte, nu poporul e de vină. El este aşa cum este. Cine, însă, l-a făcut apatic? Cine l-a minţit? Cine l-a adus în starea asta de ticăloşire, încît îl batjocoresc toţi aventurierii, toţi escrocii care vin aici să facă ceea ce nu li se permite în ţara lor? Vin rupţi în fund, fără pingele, n-au nici schimburi în valiză, şi pleacă bogaţi. Au conturi de zeci şi sute de milioane de dolari sau de euro. De ce aşa? De ce nu e permis nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în cele două ţări ale fostei Cehoslovacii, cu atît mai puţin în Polonia? De ce la noi anormalitatea devine normalitate? Şi ne-am obişnuit cu ea. Cu asemenea apucături avem noi de luptat şi cine crede că ne-a înfrînt prin scoaterea ilegală din Parlament ar trebui să înfrîngă şi filonul de aur al Naţionalismului luminat românesc. Sînt milioane şi milioane de iubitori de ţară, iar noi sîntem expresia acestor oameni, care îşi pun speranţele în noi. Iar stiloul din mînă, şi microfonul de la gură nu mi le va lua nimeni. Am să vorbesc şi de dincolo de mormînt pentru drepturile poporului meu! Clasa conducătoare? Dar cine formează această clasă conducătoare? Acei trîntori care dau năvală la stupul de miere al Puterii şi se trag unii după alţii. Am mai spus-o în cîteva rînduri şi mă simt dator să o repet: noi, românii, dăm cel mai mare procent de "cozi de topor" pe cap de locuitor. Iar topoarele astea, la modul propriu, au defrişat pădurile României, cu urmări tragice, dacă ne gîndim la ecosistem, la inundaţii, la deşertificare! Toporul Attila, primitiv şi lacom, n-ar fi făcut o avere de sute de milioane de euro din tăierile nemiloase de păduri ale Transilvaniei româneşti dacă nu ar fi existat, bunăoară, coada de topor românească Vasile, care, ca ministru în atîtea Guverne, l-a ajutat şi l-a favorizat, primind, printre altele, drept răsplată, un apartament luxos în centrul Capitalei, de aproape 1.000.000 de euro. Domnul primar general, al Capitalei, aici, de faţă, poate spune cîte zeci de mii de cereri de locuinţe sînt încă nerezolvate. Acum vreo 10 ani erau 60.000. Eu sînt convins că, de atunci şi pînă acum, a crescut numărul lor. Sînt atîţia oameni care n-au locuinţă, pe cînd alţii nu mai ştiu ce să facă cu ele. Şi n-au numai aici, n-au numai la munte şi la mare, dar au şi în Alpii Elveţieni, în Alpii Austrieci, au la Palma del Mallorca, au în America. De ce nedreptatea asta? Nu le e frică de mînia lui Dumnezeu? Iar încrengături ca astea, ca metastazele şi nodulii canceroşi, sînt cu miile în România. Cine le permite să prolifereze? Cine le favorizează? Cine le tolerează, într-un climat general de atrofiere a spiritului public, de capitulare? Toţi cei care nu fură ei, direct, dar îi trimit pe alţii la furat, după care îşi primesc răsplata. Acesta e sistemul clientelar, de care vorbesc atîţia, dar cu care n-a îndrăznit nimeni să se ia de piept. Nimeni, în afară de noi, cei de la PRM şi de alţi cîţiva temerari, care plătesc curajul lor, răspunderea lor civică, faptul că nu au îngenuncheat, faptul că au rămas insule izolate în această maree neagră a corupţiei. Şi pentru că acest sistem clientelar a fost şi este stors de profituri nu numai din interior, ci şi de străinătate, nouă ni s-a pus, încă de la început, ştampila de partid extremist, xenofob şi anti-sistem. Permiteţi-mi să deschid o paranteză. Eu sînt de 1 an şi umătate membru al Parlamentului European. Acolo sînt lupte grele, greco-romane. Să-l vedeţi pe Daniel Cohn-Bendit, unul din cei care au contribuit la răsturnarea generalului Charles de Gaulle. În primăvara anului 1968, De Gaulle a fost în România. Ca student, am ieşit şi eu pe străzi. L-am văzut pe De Gaulle. După 1 an, l-am văzut şi pe Richard Nixon. Pe De Gaulle l-a răsturnat de la Putere şi studentul Daniel Cohn-Bendit. Acum, el e coleg cu mine, acolo. Rosteşte-mi nişte filipice teribile şi militează împotriva Mafiei, împotriva încălcării drepturilor omului. Mai sînt şi parlamentarii germani. De parlamentarii britanici nici nu mai vorbesc. Au un curaj formidabil. Aşa e în democraţie. Ei nu depăşesc limita, nu se proferează injurii, dar se exprimă liber. Numai la noi s-a pus botniţă. Silenzio-stampa! Iertaţi-mă, dar vă vorbeşte un om care a avut, în aprilie 1984, o carte faimoasă, "Saturnalii", retrasă din librării şi biblioteci şi dată la topit. Ce a fost în inima mea atunci, în inima părinţilor mei, n-are rost să mai spun. M-a durut sufletul. Am crezut că s-a dus epoca aia în care se ardeau cărţi. Am trăit asemenea momente şi nu mai suport cenzura. E inutil să mai răspundem acestor aberaţiilor cu care sîntem atacaţi. Timp de aproape 20 de ani, de cînd există Partidul România Mare, nimeni, dar absolut nimeni n-a putut produce nici cea mai mică dovadă a aşa-zisului nostru extremism, sau a aşa-numitei xenofobii. Dacă nu exista Partidul România Mare, organizaţia ilegală şi iredentistă UDMR ar fi mărşăluit, în pas de gîscă, prin Ardealul romanesc. Numai noi i-am oprit şi-i vom opri pe şovinii unguri, cu Legea în mînă! Şi aşa, acest "cal troian" a depăşit măsura! Amintiţi-vă că numai eu am protestat, cu vehemenţă, împotriva impunerii lui Laszlo Tökeş ca vicepreşedinte al Parlamentului European, şi am făcut asta cu el de faţă, la Strasbourg. De ce au tăcut ceilalţi europarlamentari români, ba chiar cei mai mulţi l-au aplaudat şi l-au votat? Vedeţi, în astfel de momente-cheie se observă diferenţa. În ceea ce priveşte caracterizarea noastră ca partid anti-sistem, dacă se referă la acest sistem criminal, care nu e democraţie, ci anarhie, şi unde nu se respectă nici o lege, decît Legea Junglei - atunci, da, sîntem anti-sistem, şi ne mîndrim cu asta. Fireşte că este extrem de greu să rezişti, ca partid cinstit, într-o ţară în care nici o putere a Statului nu mai funcţionează şi nici o instituţie nu mai stă în picioare. Noi, însă, am rezistat. Ne-a scos Mafia, prin fraudă, din Parlamentul României, dar, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, după o jumătate de an am intrat în Parlamentul Europei, care e cea mai înaltă cutie de rezonanţă a politicii continentale. Şi, cu siguranţă, vom reintra în Parlamentul Ţării, la viitoarele alegeri, fie ele anticipate sau la termen. Personal, mi-am învins lehamitea care m-a cuprins o perioadă şi am revenit în arena de luptă. Vorba lui Martin Luther: "Nu pot altfel". Acum, trăiesc un sentiment de tristă satisfacţie văzînd ce se întîmplă cu aşa-zisul Parlament, rezultat din alegerile anului 2008, pe baza votului uninominal. Ce vot? Acela n-a fost vot! A fost un troc la tarabă, din care nu se desluşeau decît cuvintele "Care dă mai mult?". Cum era odinioară pe bulevardele României, expresia "change money". Ştiţi bişniţarii care-i păcăleau pe străini pînă şi la Hotelul Athénée Palace, pe patriarhi şi arhiepiscopii lumii ortodoxe, care veniseră la funeraliile Patriarhului Justinian Marina. Am văzut scene de genul ăsta. Un înalt ierarh al lumii ortodoxe de la Muntele Athos, îi fugăreau cu toiagul pe bişniţarii români. Scenă de film de Emir Kusturica, avant la lettre. La alegerile din 2008 s-a plătit aprope fiecare funcţie de senator şi deputat, şpaga ajungînd pînă la cîteva sute de mii de euro. Iar ceea ce văd românii, acum, la televizor, e un talcioc jenant; cu mici excepţii, desigur, generalizarea nu e bună niciodată. Cum o să conducă ţara personaje ca Madam Plăcintă şi Tovarăşul Brînză? Dacă mămăliga nu face explozie, atunci măcar Plăcinta cu Brînză o să facă, mai ştii? Mai are rost să pomenim de Madam Cocoş, de miorlăitorul Cotoi, de nevăzutul şi necunoscutul Mutu, care a dezertat din PDL şi s-a alăturat perechii sale naturale, Surdu, de la PSD? Uitaţi-vă cine populează emisiunile de Televiziune, tăind frunză la cîini şi făcînd frecţie la piciorul de lemn al lui Prigoană: aceleaşi mutre constipate, cu un limbaj agramat, de care s-au săturat românii ca de mere acre. Le-aţi observat clişeele verbale? Aproape toţi folosesc două şabloane: "Despre ce vorbim aici?" şi "Nu mi se pare normal!". Avem de-a face cu o incredibilă sărăcie de idei, cu barbarisme şi agramatisme, pentru care copiii de clasa a IV-a ar rămîne corigenţi. Şi, ca dovadă că există un centru unic de comandă şi că cei aruncaţi în arenă sînt doar nişte gladiatori de paie şi vată de sticlă, este faptul că noi, cei de la PRM, nici măcar nu mai sîntem invitaţi, iar Conferinţele de Presă ale noastre sînt boicotate de posturile de Televiziune. La postul public TVR, de pildă, întreţinut, cu bani, şi de membrii şi simpatizanţii PRM, nimeni de la noi n-a mai fost invitat, de la alegerile din noiembrie 2008. Aşadar, de 2 ani! Bine, în schimb, că defilează tot felul de neica-nimeni şi de gospodine, de pe care curg rimelurile şi rujurile rămase din recuzita filmului "Crucea de Piatră"! Ce ruşine! Şi, pentru a fi sigur că nu va mai cuteza nici un post de ştiri să ne invite, Consiliul Naţional al Audiovizualului a instituit o formă foarte perfidă de cemzură: amenda. Aceia care se întreabă de ce nu mai apar eu, de pildă, la Realitatea TV, trebuie să ştie că, într-o singură săptămînă, acest post, foarte curajos dealtfel, a primit două amenzi grele, însumînd un sfert de miliard de lei, din pricina unor opinii ale mele. Asta, da, descurajare! Şi mai îndrăznesc unii să ne ţină predici despre democraţie şi libertatea presei! Din cînd în cînd, cîte-o firmă de bucătărie a aşa-zisei Puteri sau a aşa-zisei Opoziţii aruncă pe piaţă un sondaj mincinos, menit să mai alimenteze glanda paranoică a unora şi a altora. Numai minciuni. Scoruri scoase din burtă, care încearcă manipularea şi intoxicarea unei populaţii debusolate. N-aş fi crezut că nobila ştiinţă a sociologiei se poate prostitua în halul ăsta, în România! Aşa cum medicii dintr-o anumită generaţie se mîndresc că au studiat cu marii profesori, pe care i-am cunoscut şi eu, Constantin Anastasatu, Theodor Burghele, Dan Setlacek Eugen Proca - daţi-mi voie să mă mîndresc şi eu că generaţia mea a studiat cu profesori care acum au ajuns nume de străzi şi de institute de cercetare, Miron Constantinescu, Henri Stahl, Athanase Joja, la logică, chiar Mihai Beniu, la psihologie. Toţi ne predau nouă la Filozofie, în Bucureşti. Acum, ia uitaţi-vă ce troc se face cu diplomele, cum se împopoţonează unii cu atîtea patalamale, încît Nicolae Iorga pare un copil de grădiniţă. Dar, noroc cu ratingurile emisiunilor de Televiziune, care ţin loc de sondaje: în timp ce figuranţii creditaţi în sondaje cu 30% fac rating de 1 punct, eu, creditat cu 3% sau 5%, fac ratinguri imense, uneori şi de 10 - 12 puncte (atunci cînd sînt invitat, din an în Paşte). Am scris în aceeaşi carte, la care m-am referit, că aceia care falsifică sondajele de opinie pe vreme de criză vor trebui să falsifice şi banii, fiindcă o dată ajunşi, sau perpetuaţi la Putere, nu vor avea cu ce să plătească salariile şi pensiile. Acum, ne aflăm în acest punct. Mai sînt două luni pînă la sfîrşitul anului 2010. Încă un an prost. Încă un an pierdut pentru România. Şi cel mai grav lucru n-ar fi sărăcia, cu care românii sînt obişnuiţi încă de la naşterea noastră ca popor. Cel mai grav lucru e neputinţa, deznădejdea, lipsa de orizont, criza morală devastatoare. Românilor li s-a tăiat pofta de viaţă. Ei nu mai cred în nimeni şi în nimic. A dispărut solidaritatea socială. Guvernanţii ne cer să fim solidari, dar cu cine? Cu cei care jefuiesc ţara şi lichidează şcoli, spitale, fabrici, firme? "Aiasta nu se poate", vorba lui Lascăr Catargiu, către Regele Carol I. Atunci cînd vedem nenorociri la televizor, de cele mai multe ori schimbăm programul, mulţumiţi că acestea, încă, nu ne-au lovit pe noi. Ţara asta nu era aşa. În iulie 1975, ca elev al Şcolii Militare Nr.1 de Ofiţeri în Rezervă, din Capitală, am participat, timp de o lună, la stăvilirea efectelor inundaţiilor provocate de Dîmboviţa (în Capitală) şi de Dunărea revărsată (în zona Canalului Mostiştea). Ţin minte ce eforturi uriaşe s-au depus, ce emulaţie domnea între noi. Astăzi, Armata Română îşi lasă oasele prin tot felul de pustietăţi, în conflicte care nu ne privesc, în loc să ajute la reconstrucţia ţării noastre. Încercăm să ne cîştigăm fericirea prin nefericirea altora, şi astra nu e bine, atrage mînia luii Dumnezeu. Practic, România a intrat într-o fundătură istorică. Partea activă a Poporului Român e ţinută în lanţuri şi în bastoane de "gorilele" Jandarmeriei şi Serviciilor Speciale, sau e împiedicată să se exprime, aşa cum ni se întîmplă nouă. Partea pasivă a acestui popor bate mătănii la biserici, sau pe Dealul Mitropoliei, din Capitală, sărută sfintele moaşte, se calcă în picioare să atingă veşmintele unor ierarhi religioşi la care degeaba se roagă mulţimea, fiindcă cele mai multe căpetenii ale Bisericii şi-au rupt legătura cu Dumnezeu, prin corupţie, viclenie, fariseism, depravare. Spune asta un iubitor al Bisericii Ortodoxe, pe care Mihai Eminescu o considera "Maica străbună a Neamului Românesc" Tocmai pentru că o iubesc, o rog să respecte cuvintele Imnului Naţional "Deşteaptă-te, române"! Acolo e un vers-cheie, care, din nefericire, azi nu mai e valabil:

"Preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină".

Da, aşa e, oastea e creştină, fiindcă această dimensiune e fundamentală şi nu ne-o poate lua nimeni. Am am mai spus-o şi mă văd nevoit să o repet: românii sînt singurul popor din lume care s-a născut creştin. În osmoza daco-romană intră semnul crucii. Înainte de a fi popor, noi am fost creştinaţi, şi cea mai elocventă dovadă e Biserica de la Densuş. Acolo sînt straturile civilizaţiei antice, protoromâne şi româneşti, de 2500 de ani. A fost întîi un altar dacic, au venit trupele romane, care au şi adus statui de lei, din cuceririle pe care le-au făcut în Nordul Africii, în special. Aici deschid o paranteză. Cine a fost acolo, a văzut că boturile acelor lei impunători sînt mitraliate. Chipurile lor sînt desfigurate de soldaţii sovietici, care au intrat în România, în toamna anului 1944. Erau beţi, probabil şi neputincioşi cînd au văzut atîta măreţie antică, atîta glorie, şi au deschis focul. Dar nu asta am vrut să spun. Acolo s-a suprapus altarul roman. De aici vine cuvîntul "Popa", atît de comun în patronimica românească. "Popa", în latină, înseamnă "sacrificator"; religios, fireşte. Apoi a venit elementul creştin. şi încet-încet, s-a înălţat biserica aceia. Are peste 2500 de ani. Este certificatul nostru de naştere. La 1848, s-a scris "Deşteaptă-te, române!", care s-a cîntat, pentru prima oară, nu la Râmnicu Vâlcea, în Grădina Zăvoi; s-a cîntat şi acolo, desigur, dar v-o spun ca specialist, s-a cîntat în şcheii Braşovului, în mai 1848, deci înainte de iunie. În mai s-a cîntat la Sărbătoarea Cireşelor. Iar muzica nu e scrisă de Anton Pann. Aceasta e o altă eroare, care se perpetuează din lipsă de carte. A existat un cîntec religios, "Din sînul Maicii mele". Andrei Mureşean a preluat melodia, a văzut că se calchiază perfect pe acest poem, într-adevăr, excepţional al lui şi aşa s-a născut Imnul Naţional "Deşteaptă-te, române!" În 1848 a dat dovadă de eroism faimosul Popa Şapcă, prezent cînd s-a citit Proclamaţia de la Izlaz. Dar eroi au fost şi preoţii din Ardeal, care au luptat, efectiv, pentru drepturile românilor, pentru pîine, pentru libertate. "Dracul să se mai bată cu popii!" - ziceau, cu năduf, grofii din Ardeal. Aşa erau de avîntaţi şi de curajoşi preoţii români. Pe cînd astăzi? Acesta e rolul Bisericii Ortodoxe, pe vreme de furtună? Asta e tot ce pot face Mitropoliţii şi ceilalţi capi ai Bisericii Străbune, cînd Poporul moare de foame şi e călcat pe grumaz de bocancii ţintuiţi ai mascaţilor? Efectiv, unii şefi ai Bisericii Ortodoxe s-au închis într-o lume a lor, se laudă între ei ("Vrednic este"), îşi dau ospeţe bogate unii, altora, ori îşi fac daruri scumpe, dar tac mîlc în privinţa problemelor de viaţă şi de moarte ale enoriaşilor. Asta-i situaţia. E bărbăteşte să privim realitatea în faţă. Biserica noastră străbună are datoria să fie militantă. E regretabil că ea a dispărut din peisajul vieţii sociale. Nu mai e militantă, ci tolerantă, pasivă, tăcută, decorativă. Uneori, e protagonista unor scandaluri de imoralitate. Spectacolele date de procesiunile religioase, unele transmise, în direct, de Postul Trinitas, sînt un fel de operetă byzantină cu inflexiuni orientale, dar ele nu contribuie, cu nimic, la fortificarea morală, la luminarea şi la salvarea acestei Naţii. Eu cred că mi-am cîştigat dreptul să spun ce gîndesc. Fiindcă cei doi stîlpi de rezistenţă ai acestei ţări, Biserica şi Armata, nu-şi fac simţită prezenţa în aceste vremuri dramatice. Şi atunci, ce boltă sprijină aceşti stîlpi? Pe cine servesc cele două instituţii fundamentale? Nu cumva căpeteniile lor imprimă o pecete individualistă, cu aerul că tot ce fac, fac pentru popor? Eu nu mă încumet să merg mai departe. Tot ceea ce fac este să constat şi să mă fac ecoul altor oameni, care constată, şi ei, aceeaşi dezertare. Ia să-i excomunice şi să-i afurisească Biserica noastră pe criminalii care batjocoresc Poporul, acuzîndu-i de satanism! Imediat s-ar simţi o înviorare şi s-ar produce reacţii în lanţ. Amintiţi-vă de curajul manifestat de Biserica Romano-Catolică din Polonia, în anii 1970-1980. La ei de ce s-a putut şi la noi nu? Dacă nu face asta, dacă nu-şi apără Oastea, atunci cînd e mai greu, ce face Biserica?

Doamnelor şi domnilor,

ar fi multe de spus. Dar vremea vorbelor a trecut de mult. E vremea cînd românii, disperaţi şi prăbuşiţi, se exprimă prin greva foamei. Prin incendierea unor portrete. Prin folosirea caschetelor în chip de proiectile. Prin ameninţarea cu prăbuşirea în gol, de pe blocuri sau de pe macarale. Printr-o fierbere surdă, de ură cumplită. Fiindcă aceasta e dominanta acestor timpuri: un val de ură, fără precedent, care tălăzuieşte de la un capăt la altul al ţării. Românii, dacă ar putea, i-ar sfîşia, de vii, pe toţi nenorociţii care îi umilesc şi îi fură. Tot mai multă lume exclamă: "Ce bine era dacă ar fi fost acum, în Parlament, Vadim şi oamenii săi!" Iar spectacolul penibil, din ziua Moţiunii de Cenzură, a pus bomboana pe coliva Parlamentului. Nişte glumiţe ieftine, ca de şuetă, şi de o parte, şi de alta. Nişte împunsături cu ace de brad, moi şi aromate. În urmă cu 4 ani, mai precis la 18 decembrie 2006, noi măturam Parlamentul cu Traian Băsescu. Vă mai amintiţi? N-a îndrăznit, nimeni, să ne oprească. Nici măcar "poliţia politică" şi "trupele speciale" care împînziseră, pînă la refuz, Palatul Parlamentului. Acela a fost coşmarul vieţii lui Băsescu, care era lac de apă şi avea vocea gîtuită de spaimă. Aş vrea să nu aud pe nimeni care să spună că din acel motiv am fost scoşi, noi, din Parlament. Frauda se hotărîse dinainte şi din cu totul alte motive: noi le stricam toate socotelile şi nu îi lăsam să dea atacul final la bogăţiile ţării. Noi, cei de la PRM, am împiedicat jefuirea zăcămintelor de aur, argint şi uraniu de la Roşia Montană; noi, cei de la PRM, ne-am opus privatizării, frauduloase, a CEC-ului, a Spitalului Fundeni, a Fabricii de Antibiotice Iaşi ş.am.d. Nu sîntem nişte oameni care să trăiască din amintiri, dar asta e realitatea. Noi am avut, şi avem în continuare, un alt mod de a face politică. Este acea "Politică a Instinctului Naţional", de care vorbea Take Ionescu, în Parlament, în anul de neutralitate 1915. În noiembrie 2008, s-a aprins lumina verde pentru jaful total, generalizat. Şi pentru împrumuturile înrobitoare, care îi vor strivi, literalmente, pe copiii noştri, şi pe copiii copiilor noştri. Pînă şi aici, România face o notă discordantă faţă de toate celelalte ţări din Estul Europei. Pentru că nicăieri nu mai e posibil un asemenea jaf dublu: Mafia autohtonă fură cu ajutorul Mafiei transnaţionale, iar Mafia transnaţională fură cu ajutorul Mafiei autohtone; cu alte cuvinte, o mînă spală pe alta, ambele fiind foarte mulţumite, menajîndu-se reciproc şi menţinîndu-l la Putere, fără întrerupere, de 20 de ani, pe Mugur Isărescu. Să fie acest om un economist atît de grozav, de talia unor Adam Smith, David Ricardo, Ludwig Erhardt, sau a românilor Petre S. Aurelian şi Anghel Rugină? Nici pomeneală. Abordez şi această problemă, a banilor, fiindcă nu pot să o ignor. Întrebat de ce a escaladat Everestul, temerarul alpinist care a realizat performanţa, Edmund Hillary, a răspuns, foarte simplu: "Pentru că el există". Aşa şi cu banii. Chestiunea banilor există; din nefericire, nu există ei, banii, cel puţin în ceea ce ne priveşte, pentru că noi nu mai avem subvenţie de la Stat, deşi sîntem partid membru în Parlamentul European. Noi n-am candidat ca personalităţi individuale, ca independent. Am candidat ca partid. În timp ce UDMR-ul, care nu s-a înscris la Tribunal, conform Legii Partidelor Politice, are cel puţin două subvenţii, plus ce mai primeşte de la Budapesta. Primeşte bani ca uniune culturală dar primeşte şi ca partid, mai ales că e mereu la guvernare. Noi nu primin nici un ban. Politică serioasă, fără bani, nu se poate face. La nici unul dintre cele 4 Congrese precedente nu am simţit nevoia să ridic această chestiune, din cel puţin două motive: în primul rînd că pe atunci nu era criza asta apăsătoare, iar în al doilea rînd aveam, şi noi, ca partid parlamentar, o subvenţie legală de la Stat. Şi mai e un motiv, al treilea, poate mai semnificativ decît celelalte: pe atunci, produsele muncii mele - presa şi cărţile - aduceau bani, cu care mai ajutam partidul. Acum, după cum vede toată lumea, tirajele au ajuns mai mult simbolice, presa scrisă moare, dacă nu cumva a şi murit, din punct de vedere economic. Numai Dumnezeu ştie cum ne-am descurcat în aceşti 2 ani de coşmar. Au fost zile cînd, în afară de mine şi de căţeluşii pe care i-am adus de la vechiul sediu, demolat, de Mafia imobiliară, nu mai era nici ţipenie de fiinţă vie la sediul central. În primele luni ale anului 2009, am fost nevoit să vînd cerceii fetiţelor mele şi cîteva inele pe care le avea soţia, la rugămintea lor, pentru a plăti chiria clădirii. Acum, în acest an, 2010, toată lumea se prezintă la poarta sediului central şi taie facturi: la lumină, la apă, la gaze, la telefon, la Internet, pînă şi gunoierii ne taxează. Asta, ca să nu mai vorbim de chiria la RA-APPS, care a devenit, între timp, aberantă. La ora la care desfăşurăm Congresul nostru, sîntem în proces cu acest RA-APPS, care s-a asociat cu Mafia imobiliară şi tot încearcă să ne evacueze din sediul central, pe baza unor falsuri grosolane. Surse din Serviciile Secrete m-au informat că, în decursul anului, Traian Băsescu a întrebat-o la telefon, de mai multe ori, pe "prima doamnă a ţării", Elena Udrea, care a fost avocată la RA-APPS: "L-ai evacuat pe Vadim?". Aşa după cum se vede, după ce ne-a scos din Parlament, Mafia Portocalie vrea să ne scoată şi din sediu - tot prin minciună şi fals. Nu-i nimic, ne judecăm şi ne apărăm şansele, mai ales că la Arhivele Statului şi la Administraţia Financiară există numeroase dovezi care atestă că aşa-zişii revendicatori n-au nici o legătură cu imobilul în care ne desfăşurăm noi activitatea, fiind vorba de două adrese total diferite. Dar, despre bani vorbeam. Cu cîteva excepţii, nu ne-a ajutat nimeni. Fireşte, nu am avut pretenţii la oamenii săraci, care de-abia se descurcă, ei înşişi, cu angaralele din filialele lor. Dar alţii sînt bogaţi. Şi au funcţii importante şi bine remunerate datorită acestui partid, nu valorii pe care îşi închipuie ei că o au. Unii sînt oameni de valoare, într-adevăr, dar nu au candidat ca idependenţi, au candidat în numele acestui partid, care a fost, este şi va rămîne o forţă în această ţară. N-am să dau nume, dar un exemplu îmi stă pe limbă: o doamnă care a fost 4 ani senatoare a PRM, după care, cu puţine luni înainte de alegerile din noiembrie 2008, m-a terorizat cu vizitele şi rugăminţile de a o nominaliza pentru o funcţie importantă, de consilier la Curtea de Conturi, pentru o perioadă de nu mai puţin de 9 ani, aşa că, în virtutea dreptului formaţiunii noastre şi a bunelor relaţii pe care le aveam (şi încă le am) cu preşedintele de atunci al Senatului, actualul preşedinte al Curţii de Conturi, Nicolae Văcăroiu, am reuşit să îi ofer acest nesperat statut. După ce s-a văzut cu sacii în căruţă, adică aranjată pe viaţă - 4 şi cu 9 ani sînt 13 ani bine remuneraţi - şi putred de bogată, avînd în vedere că ridică bani de la numai puţin de 8 universităţi - mai ceva ca un Albert Einstein cu fustă (care o acceptă, bineînţeles, şi în virtutea funcţiilor de demnitar pe care i le-a dat partidul nostru) această femeie s-a făcut nevăzută. Nici măcar un telefon, sau o felicitare, de sărbători. Ca ea sînt mai mulţi. Pur şi simplu, am impresia că mă urăsc fiindcă le-am făcut bine în viaţă, aşa că ei resimt povara unei datorii morale. Ştiam, şi eu, că recunoştinţa e floare rară, dar atîta ingratitudine nu-mi imaginam! Mărturisesc că, prin natura mea şi prin educaţie, nu sînt pregătit să dau piept cu astfel de specimene. Credeţi-mă că am treburi mult mai bune de făcut. Marele Cehov, părintele teatrului modern, spunea că la om totul trebuie să fie frumos, de la nume şi înfăţişare pînă la comportament şi veşminte (am citat din memorie). Alţii s-au supărat, ca văcarul pe sat, că n-au intrat, din nou, pentru a 3-a sau a 4-a oară, în Parlament. Eu am creat acest partid din nimic, doar dintr-o stare de spirit şi, prin idealismul şi lupta mea - ajutat, fireşte, de atîţia oameni inimoşi din teritoriu - l-am băgat de 4 ori, consecutiv, în Parlament. A 5-a oară n-am mai putut, întrucît forţele răului au fost diabolice şi s-au coalizat împotriva noastră. Uitaţi-vă ce a păţit PSD-ul în decembrie 2009, cînd, în pofida realităţii, a logicii, a fondurilor financiare şi a organizării teritoriale redutabile, acest partid important n-a fost lăsat să cîştige alegerile prezidenţiale! Şi le cîştigase, chiar numai prin faptul că în logica acestei ştiinţe, întrucît sociologia este o ştiinţă, nu e circ. 4 partide i-au dat votul lui Mircea Geoană, iar acesta a învins detaşat. Toate pîrghiile au fost în mîna Mafiei, toate! şi în final claxonul Puterii, anunţul: NOI AM CÎŞTIGAT! Unde să reclami? Pe cine să reclami? Cine te ascultă? Ce Stat de Drept mai e ăsta? Iată de ce, rînd pe rînd, se prăbuşesc redutele în care mai aveau încredere românii şi la care să mai apeleze. Se întîmplă lucruri care nu au fost permise şi care nu s-au mai întîmplat niciodată. Mai spun o dată, ca să fie foarte clar: toate pîrghiile centrale şi judeţene, inclusiv Serviciile Secrete şi Biroul Electortal Central, erau în mîinile echipei lui Traian Băsescu! Cine îi puteau opri pe aceşti profesionişti ai fraudei? Vorba unui om de spirit: ei fac binele - rău şi răul îl fac bine. De la primele trepte ale fraudei electorale, adică Secţiile de Votare (unde noi aveam, de pildă, 20 de voturi, dar se consemnau în Buletine doar 4) şi pînă la centralizarea finală, pe calculator, s-a furat ca-n codru, în cascadă, pas cu pas, conform unor scheme riguroase şi experimentate de-a lungul mai multor cicluri de alegeri. În definitiv, PSD a păţit, în decembrie 2009, ce am păţit eu în decembrie 2001, cînd, pe faţă, mi s-a furat funcţia de preşedinte al României. Însă străinătatea a tăcut şi atunci, în anul 2000, dar şi acum, în anul 2009, deşi cunoştea bine ce s-a întîmplat. Aşa că rog să nu ni se mai vorbească, nouă, de democraţie şi de drepturile omului. Toţi sînt numai cu ochii după furat. Eu mă mir, totuşi, că am rezistat pînă acum. Şi vom rezista în continuare. Problema e: ceilalţi rezistă? Uitaţi-vă ce traseism politic halucinant se înregistrează de cînd s-a introdus votul uninominal care, chipurile, era menit să reformeze clasa politică. N-a reformat-o, a deformat-o! A abrutizat-o! A transformat-o într-o marfă de Piaţa Obor! Iar dacă nu se va modifica Legea Electorală şi vor fi alegeri tot pe baza stupidului vot uninominal, PRM va intra în Parlament, dar, mai mult ca sigur, vor fi vînaţi cei mai buni şi mai incisivi oameni, care vor fi urmăriţi şi eliminaţi. Permiteţi-mi să mai deschid o paranteză: aceia care cîrtesc, pe la colţuri, că partidul n-a mai intrat în Parlament aveau posibilitatea să-şi demonstreze valoarea şi să cîştige, ei, colegiile unde au candidat, dar nici unul nu a a fost în stare. De ce? Tot din cauza fraudei. Asta fac eu de cîteva luni, printre altele: vorbesc cu cei care au un cuvînt de spus, în alte partide, pentru revenirea la votul pe liste. Altminteri, România îşi va lua adio, pentru o lungă perioadă de timp, de la pluripartidism şi Parlament. Adică de la democraţie pe care o trîmbiţează atîţia. Şi eu mai fac ceva: o serie de alianţe pe plan local, cu alte formaţiuni - evident, în afara UDMR-ului, care nu e un partid înscris legal. N-are nimeni, nimic, împotriva nici unei minorităţi, aşadar nici a celei maghiare. În partidul nostru sînt peste 10.000 de membri cu carnet de etnie maghiară. Dar, pentru numele lui Dumnezeu o ţară se conduce după Legi! De ce pemntru unii sînt valabile şi imperative, iar pentru alţii se volatilizează? De ce nu se respectă? De ce nu e Legea egală pentru toată lumea? Revin: sîntem în curs de a face astfel de alianţe. V-am şi încurajat, în judeţe, să faceţi acest lucru. Ţara asta are capacităţi remarcabile. Nu au îndrăznit să iasă în prim-plan, pentru că, vorba lui Nicolae Iorga, au fost izbiţi cu pumnul intoleranţei şi agresivităţii în piept. Mă gîndesc acum la fratele lui Thomas Mann, cel care a luat Premiul Nobel pentru Literatură. Era şi el scriitor, Heinrich Mann. Acesta vorbea de "spuma murdară a Revoluţiei". El zicea, citez din memorie: "Aţi observat că, timp de trei zile, după o Revoluţie iese o spumă la suprafaţă, ca după indundaţii, după care se retrage, intră la canale?" Aşa erau Saturnaliile romane. Timp de cîteva zile, de sărbătorile respective, în cinstea Zeului Soarelui "Dies Natalis Solis Invictus", "Ziua de naştere a Soarelui invincibil", erau Saturnaliile. Şi ieşeau de la galere, sau de la temniţe, toţi infractorii, toţi tîlharii, toate prostituatele Antichităţii romane. Îşi făceau de cap, se proclamau ei consuli, împăraţi ai Romei, dar după 3 zile intrau la loc. Acum la noi, de 20 de ani, nu mai intră la loc. Au intrat generali ai Armatei Române, au intrat profesori universitari, au intrat oameni de valoare. Şi iată cine conduce această ţară! Iată cum se falsifică adevărul! Şi iată cum s-a spart tabla de valori! Şi ne mirăm că s-a ajuns aici! Acum, mai mult ca înainte, e o nevoie imperioasă să practicăm o politică de cooperare cu toţi cei care simt româneşte şi au soluţii. Ironia sorţii face ca exact cei care au ruinat ţara, timp de 20 de ani, să fie cei mai zgomotoşi, bătîndu-se cu pumnii în piept că ei, şi numai ei, au soluţii. Dacă ar fi avut, de ce nu le-or fi aplicat în perioada în care au fost la Putere? De fapt, le-au aplicat, dar exact pe dos. Lumea vede şi judecă, ştiind bine că toţi, cu excepţia PRM, sînt vinovaţi pentru dezastrul ţării. Sfîrşitul acestui an reprezintă, totodată, şi un sfîrşit de epocă. E vorba de ciclul, blestemat, al celor 20 de ani. O vorbă veche spune: "Să nu dea Dumnezeu românului cît poate să ducă". Uite că i-a dat. Şi-a dus, bietul român. Dar cu ce preţ? Cu preţul depopulării ţării. Cu preţul distrugerii economiei. Cu preţul înstrăinării avuţiei naţionale şi a bogăţiilor solului şi subsolului. Cu preţul transformării României într-o colonie africană. Cu preţul distrugerii spiritului public şi a ideii de justiţie. În fine, cu preţul abrutizării unor largi categorii de oameni, care se calcă în picioare, sau se încaieră în pulberea drumului pe nişte pungi cu ajutoare, ori găleţi de plastic electorale. Copiii învaţă la şcoală, bineînţeles, nu din manualele alternative, de eroismul şi demnitatea făuritorilor de ţară, de la Basarab I, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul şi pînă la Horea, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Regele Ferdinand şi Regina Maria, toţi fiind încununaţi de nobila jertfa a Eroului Necunoscut - dar cînd ies din şcoală şi se confruntă cu viaţa de zi cu zi, ei, copiii, văd o altă ţară, un alt popor, o altă lume. Dacă voievodul-martir Constantin Brâncoveanu a preferat să moară, împreună cu cei 4 fii şi cu ginerele său, pentru credinţa creştină, tocmai la Stanbul - astăzi, fiicele românilor se duc, de bună-voie, chiar la Stanbul, pentru o amărîtă de bucată de pîine. De 20 de ani încoace, românii trăiesc într-o temniţă, iar în temniţă ştim bine la ce umilinţe se pretează oamenii pentru o strachină de mîncare, un pachet de ţigări sau un medicament. Ce vînt de nebunie ne-a adus în halul ăsta? De ce nu mai luptă nimeni pentru demnitatea acestui neam? De ce a ajuns o ruşine să fii patriot şi să fie o cinste să fii escroc? Pentru că asta e răsturnarea valorilor în această ţară. Asistăm, oare, la sfîrşitul Istoriei noastre ca popor? Ce blestem ispăşim? Care din păcatele înaintaşilor noştri, sau ale noastre, atîrnă mai greu? Şi de ce nu ne mai primeşte Dumnezeu rugăciunile? Întrucît asta e clar: Dumnezeu Şi-a întors faţa de la noi, după crima dublă din Ziua de Crăciun, a anului 1989. Am, uneori, sentimentul că particip la o emisiune "Camera Ascunsă", sau la "Plasa de Stele" şi tot aştept să mă întoarcă cineva cu faţa la aparat, să rîdă şi să-mi spună că totul a fost o farsă. Doar o farsă. Dar o "farsă atroce", după cum şi-a subintitulat drama "Interesul general" un amic de-al meu, din altă generaţie, Aurel Baranga. O farsă care a făcut, în aceste două decenii, milioane de victime. Cei care, din ticăloşie sau superficialitate, folosesc, ca o moară stricată, clişeul conform căruia "întreaga clasă politică e vinovată" ar trebui să-şi facă un examen de conştinţă, dacă nu chiar un control medical. Uite că nu toţi sînt vinovaţi. Dimpotrivă. Noi, şi alţii ca noi, ne-am opus, din răsputeri, acestei catastrofe. S-a uitat lupta noastră, atît în ţară, cît şi peste hotare, pentru Interesul Naţional? Nu, nu s-a uitat. Cine trebuie să ştie, ştie. Astăzi asistăm la un blocaj total: se încearcă înlocuirea unei garnituri de mafioţi cu o altă garnitură de mafioţi, uşor cosmetizată, machiată, deghizată, travestită, care e propulsată de emisiuni de Televiziune insistente şi de sondaje de opinie mincinoase. Tare sînt curios să văd cine va fi în stare să mai fure alegerile şi pentru Eşalonul II de impostori şi escroci.

Stimaţi prieteni,

Congresul nostru e o demonstraţie, vie, a unui adevăr incontestabil: Partidul România Mare nu numai că n-a dispărut, dar, aidoma unui fluviu subteran, apare la suprafaţă cu un debit şi mai mare, cu o forţă şi mai impetuoasă. Explicaţia e una singură: românii or fi ei prudenţi - n-am să spun, niciodată, că sînt laşi, fiindcă românii noştri nu sînt laşi, sînt prudenţi, conform zicalei istorice "Capul plecat sabia nu-l taie" - or fi ei săraci, flămînzi, cu sănătatea la pămînt, dar proşti nu sînt, dimpotrivă, în unele situaţii sînt geniali. Aşa că ei ştiu, foarte bine, cine e vinovat de dezastrul ţării şi de halul de degradare în care au fost aduşi. Şi mai ştiu, la fel de bine, cine a fost, tot timpul, lîngă ei, cine i-a apărat, cine a pătimit alături de ei, cine s-a sacrificat pentru ei, cine şi-a ruinat sănătatea pentru ei. Acesta este atu-ul nostru, al PRM, cel mai de preţ. Noi nu am fost niciodată la guvernare, asta nu se poate contesta. Am mai cîştigat ceva în aceşti 2 ani de prigoană şi sărăcie: am mai scăpat de nişte lichele. Ducă-se pe pustii. Să mai rămînă cîţi am botezat eu. Cine mă trădează pe mine, îl trădează pe ta-su. De regulă, un Congres dezbate o serie de documente, printre care şi un Program Economic. Şi Congresul nostru de azi vă va supune atenţiei un astfel de Program. El a fost elaborat de specialişti redutabili, necompromişi, integri. Iar PRM are astfel de oameni, veritabile personalităţi şi repere în domeniile lor de activitate. În comparaţie cu caricaturile şi marionetele care mai populează Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul şi spaţiul public, valorile umane ale PRM sînt nişte Gulliveri în Ţara Piticilor. În orice moment, noi putem forma nu unul, ci două "guverne din umbră", cu oameni excepţionali, dintre care unii au fost preşedinţi de Comisii Parlamentare Permanente - dacă nu le facem publice numele, este din simplul motiv că nu dorim să-i transformăm în ţinte vii ale intriganţilor şi cîrcotaşilor de profesie, care nu ştiu să facă nimic bun, dar au o poftă maladivă să nu-i lase nici pe alţii să facă. Timpul lucrează în favoarea noastră. A început numărătoarea inversă. Milioane şi milioane de români, atît din ţară cît şi din diaspora, sau aflaţi la muncă în străinătate, aşteaptă să se întîmple ceva. Şi se va întîmpla. Este limpede, ca lumina zilei, că acest regim nu are cum să reziste. E o chestiune de cîteva săptămîni. Noi sîntem pregătiţi, oricînd, să venim la Putere. Şi ştie toată lumea cu scaun la cap că numai eu şi echipa mea de patrioţi şi justiţiari mai putem salva Ţara şi s-o repunem pe un făgaş normal, de evoluţie, de dreptate socială şi de prosperitate. Lumea e sătulă de certurile sterile ale celor care s-au tot alternat la Putere şi care dau vina unii pe alţii, fiecare acuzînd greaua moştenire rămasă de la ceilalţi. Am să le dau eu o moştenire de n-or s-o poată duce, cu ghiulele la picior, în curticica interioară a puşcăriei!

Am să expun strategia-fulger a PRM, în 10 puncte:

1. Ei au închis fabricile, PRM le redeschide! * funcţionarea economiei reale, cu tot ceea ce înseamnă acest proces de revitalizare, cu consecinţe benefice şi imediate asupra societăţii româneşti; * reînfiinţarea întreprinderilor de stat în domenii strategice: construcţii, infrastructură (şosele, autostrăzi, căi ferate, irigaţii, spitale, şcoli), cercetare, energetic, minier, medicamente, salubritate, comerţ exterior; * crearea a cel puţin 1 milion de locuri de muncă; * construirea unui număr de 150 de mii de locuinţe sociale, în primii 3 ani; * consolidarea blocurilor de locuinţe şi reabilitarea termică a acestora cu fonduri integral de stat şi de la autorităţile locale; * finalizarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră (realizat în proporţie de 90%), pentru irigaţii în agricultură, piscicultură, căi de transport strategice, turism.

2. Pîine pentru fiecare; * garantarea unui nivel de trai civilizat pentru fiecare român; * asigurarea salariului minim, a pensiei minime şi a ajutorului social la un nivel de 250 euro lunar (valoarea coşului minim de subzistenţă); * asigurarea sumei de 100 de euro pentru alocaţia lunară a fiecărui copil.

3. Asigurarea asistenţei medicale gratuite pentru pensionari şi categoriile sociale defavorizate; * asigurarea medicamentelor gratuite pentru aceste categorii; *asigurarea protezelor gratuite pentru persoanele cu handicap fizic; * asigurarea fondurilor necesare interven- ţiilor chirurgicale care nu se pot efectua în România şi crearea condiţiilor ca şi în ţara noastră să fie posibile astfel de operaţii sau tratamente.

4. Eradicarea corupţiei la nivel central şi la nivel local; * stoparea numirilor politice în funcţii publice în administraţia centrală şi locală; * modificarea de urgenţă a Legii 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, prin votarea şi aplicarea amendamentului privind interzicerea afacerilor între statul român, pe de o parte, şi demnitari şi rudele acestora de pînă la gradul 4, pe de altă parte, precum şi a numirii lor în Consilii de Administraţie şi Comisii de Privatizare; * transparenţă atît în luarea deciziilor, cît şi în cheltuirea fondurilor publice - afişarea obligatorie a tuturor contractelor de achiziţii publice pe site-urile instituţiilor de stat; * afişarea obligatorie a componenţei Consiliilor de Administraţie pe site-urile instituţiilor de stat; * controlul obligatoriu exercitat de Curtea de Conturi în predarea-primirea gestiunii de către demnitari.

5. Asigurarea de noi surse de finanţare a bugetului de stat; * introducerea impozitului gradual progresiv; * naţionalizarea, prin anularea contractelor de concesiune, a resurselor naturale ale României (se asigură, astfel, scăderea preţului la utilităţi - energie, gaze, încălzire, apă caldă, cu cel puţin 50%, pentru consumatorul casnic) - măsură necesară, care va aduce la bugetul de stat peste 3 miliarde de euro anual; *programe pentru eliminarea marii evaziuni fiscale - ele vor aduce la bugetul de stat peste 10 miliarde de euro anual; * eliminarea magazinelor duty-free terestre - va aduce la bugetul de stat peste 1 miliard de euro anual; * creşterea gradului de absorbţie a fondurilor comunitare, în proporţie de minimum 90%, ca o condiţie obligatorie a politicii de management a celor responsabili; * reducerea numărului de ministere la maximum 12, prin comasarea celor existente, în vederea funcţionării lor optime.

6. Garantarea siguranţei cetăţenilor; * promovarea unui pachet legislativ privind combaterea infracţionalităţii şi a eliminării clanurilor interlope; * funcţionarea reală a instituţiilor "de forţă" (poliţie, jandarmerie etc.), dar numai respectînd Constituţia şi drepturile omului.

7. Păstrarea şi promovarea identităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor româneşti.

8. Fermitatea în negocierile cu Uniunea Europeană pentru acordarea tratamentului egal de şanse României, în raport cu celelalte state membre; * accesarea, în mod real şi urgent, a fondurilor comunitare, astfel încît banii care vor intra, anual, în România, să fie de cel puţin 3 ori mai mulţi decît banii contribuţiei noastre la fondurile comunitare; * subvenţii pentru agricultură la nivel european; * ridicarea tuturor interdicţiilor privind forţa de muncă românească pe teritoriul Uniunii Europene şi apărarea intereselor cetăţenilor români oriunde s-ar afla ei.

9. Promovarea produselor româneşti pe plan intern şi extern; *încurajarea, pe plan intern, a consumului produselor româneşti, cu obligaţia respectării raportului calitate-preţ; * acordarea unor facilităţi fiscale pentru producţia românească în domeniul agriculturii şi în cel al alimentaţiei publice; * instituţiile bugetare sînt obligate să achiziţioneze produse româneşti, acolo unde este cazul; * promovarea brand-urilor româneşti în Uniunea Europeană.

10. Reconfigurarea politicii de preţuri prin activitatea de control direct exercitat de stat; * extinderea competenţelor Consiliului Concurenţei, printr-un act normativ care să-i dea acestuia posibilitatea să controleze şi să coreleze preţurile cu puterea de cumpărare; * preţurile practicate în România să nu depăşească media preţurilor pentru aceleaşi produse şi servicii din ţările Uniunii Europene.

Este momentul să repet ceea ce am mai spus de cîteva ori, dar, de la înalta tribună a unui Congres, vorbele au o altă greutate: să nu-şi facă hoţii iluzii, TOŢI vor intra la puşcărie! Iar în unele cazuri, vor intra la puşcărie pentru a fi feriţi de furia mulţimii. Şi le vom confisca averile, atît cele din ţară, cît şi cele din străinătate. Şi îi vom ţine, cu pîine şi apă, cîteva săptămîni pe cîţiva foşti şefi de Servicii Secrete şi de Ministere, să ne spună conturile bancare ale tuturor, inclusiv cele aflate pe numele rubedeniilor, amantelor, prietenilor. Şi vom afla şi unde s-au dus cele 140 de miliarde de euro, luate cu împrumut, dar şi cele aproape 700 de miliarde de euro care trebuiau să fie încasate pe privatizări. Ia te uită ce bogăţie! Cum ar fi trăit românii cu banii ăştia, dacă nu erau "balaurii" de care vorbea, într-o Proclamaţie, Tudor Vladimirescu! Ar fi trăit ca-n sînul lui Avraam. Abia acum a sosit vremea mea. Acum s-a copt fructul Puterii. Mafia nu mai are muniţie. Ne aflăm, vorba unui celebru roman de Constantin Stere, "În preajma revoluţiei". Ţara clocoteşte de furie. România e un vulcan, iar erupţia se va produce încurînd. Acum, ce-ar trebui să facă cei care au început o formă de protest, dar sînt mereu înfrînţi şi o iau de la capăt? În primul rînd, PSD şi PNL trebuie să-şi dea demisia, în bloc, din Parlament. Dacă nu vor adopta această formă de protest radical, tare mi-e teamă că se vor sinucide politic. Îşi vor face harakiri. În faţa unui asemenea regim de teroare, doar măsurile excepţionale, ca de stare de urgenţă, sînt indicate. Noi, dacă eram acum în Parlament şi vedeam ce se întîmplă, am fi plecat. În al doilea rînd, sindicatele au datoria morală să se pună de acord şi să declare grevă generală, în toată ţara, în toate domeniile de activitate, pe timp nelimitat. Dacă nu sînt capabile, atunci să nu mai amăgească populaţia. Este mai presus de orice îndoială că societatea românească se află într-un impas fără precedent. Ţara e în război civil nedeclarat. Sînt învrăjbite anumite categorii împotriva altora. Nişte jandarmi şi agenţi secreţi înarmaţi pînă în dinţi sînt plătiţi boiereşte, pentru că li s-a promis cu prilejul ultimelor mitinguri şi demonstraţii că li se vor da sporuri care să le acopere amputările salariale. Sînt plătiţi pentru a le înmuia oasele unor şomeri, sau pensionari pe care îi suflă vîntul de foame. Scenele de groază din cărţile lui George Orwell "Ferma animalelor" şi "1984" par nişte filme de copii pe lîngă atrocităţile ce se petrec, în anul de graţie 2010, în România. Aceia care încă mai persistă în greşeala de a da, mereu, vina pe regimul socialist care, fireşte are păcatele sale - eu nu am fost părtaş cu regimul socialist la bine, de ce aş fi părtaş la rău? - ar trebui să reflecteze la un aspect: dacă în anii '80 se înregistrau cam 1.000 de sinucideri pe an, acum avem de-a face cu aproape 4.000. E terifiant! Acesta este indicatorul statistic cel mai grăitor cu privire nu numai la dezastrul economic, ci şi la psihoza socială, care generează depresii grave. Noi, cei de la Partidul România Mare, avem şi soluţii, şi oameni care să le aplice şi să le îmbunătăţească, de la caz la caz. Am spus-o şi o voi repeta la nesfîrşit: o ţară ca România nu e greu de condus! Era un scriitor evreu de mare valoare, Isac Peltz, de care îmi vorbea cîteodată mentorul meu literar Eugen Barbu, care era fascinat de un roman al acelui om. Ştiţi cum se numea cartea? "Ţară bună". Da, România este o Ţară bună. Pentru noi, patrioţii românii, ea e cea mai bună Ţară din lume. Şi nu vom pleca, noi, din ea, aşa cum ne cer nemernicii ăştia, cărora parcă le-a luat Dumnezeu minţile. Nu, vor pleca ei. Asta, în cel mai bun caz, fiindcă cei mai mulţi vor înfunda Puşcăria Mafioţilor, pe care o vom ridica într-o lună, piatra de temelie e pusă.

În ceea ce priveşte celelalte probleme şi documente ale Congresului nostru, ele vor fi dezbătute pe îndelete, cinstit, gospodăreşte. Nu e nici o grabă. Şi chestiunile economice. Şi cele referitoare la politica de cadre şi la organizarea în teritoriu. Tot ceea ce vă cer este să fim uniţi, fiindcă o ţară întreagă se uită la noi şi sîntem ultima ei speranţă. Mai are rost să spun că noi vom crea locuri de muncă şi nu numai că nu vom tăia salariile şi pensiile, ci le vom creşte? De unde bani? Există bani! Le confiscăm averile. Le blocăm conturile bancare. Vor da înapoi şi ce n-au furat. A-i înfometa pe oameni prin măsuri de aşa-zisă austeritate, botezate, mincinos, "reformă", nu e o soluţie şi nu se justifică în nici un fel. Cum adică, sînt ucişi oameni ca să reuşească o reformă absurdă, care o să facă ce? Niciodată n-am asistat la un spectacol de delirium-tremens colectiv, aşa cum se întîmplă acum. Corabia Nebunilor a naufragiat. Mult a fost, puţin a rămas. La loc comanda! - aşa s-ar putea numi noul Program al PRM. Trebuie s-o luăm de la capăt, fiindcă totul s-a înşurubat greşit, de la început, şi au fost promovate non-valorile. Atît de greu am intrat în Uniunea Europeană, dar s-ar putea să ieşim foarte uşor dacă devenim o piatră de moară de gîtul acestei construcţii care, în bezna viitorului, nouă ni s-a părut, şi este, cel mai luminos proiect. Nu aveam altă soluţie de a intra, şi noi, în rîndul lumii, după atîţia ani şi atîţia ani de întîrziere istorică.

Acestea fiind spuse, daţi-mi voie să urez succes deplin lucrărilor Congresului nostru. La urma urmei, un partid care a ajuns la al V-lea Congres pe vreme de furtună, nu mai face Politică, ci Istorie.

Vă mulţumesc. (Aplauze, urale)

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Preşedintele Partidului România Mare,

Membru al Parlamentului European

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9579&format=html