Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XVII)

14 IANUARIE 1990. Se aude că Marin Bărbulescu a ars în cadă cîteva zeci de milioane de lei, în bancnote de cîte o sută. E arestat. Bun poliţist, Nea Marin, nimic de zis. Dar tot în stilul echipei. Cum am mişcat în front (depunerea carnetului P.C.R., în iunie 1989), m-a şi ras, de peste tot, a dispărut de la telefon, pe la meciuri mă evita, avea aerul că ştie el grozăvii mari despre mine, ca şi despre fiecare, dar adevăratele grozăvii (confiscările de aur, bijuterii şi valută, în primul rînd!) le făceau tot ei, ştabii Miliţiei. Pe măsură ce trec zilele, observ un spirit gregar tot mai pronunţat: toţi aleargă să se pună la adăpost, de fapt nu mai e vorba de libertatea individuală, ci de o foarte ciudată libertate colectivă. Am tot mai mult senzaţia că oamenii intră în partide, fundaţii şi organizaţii de tot soiul numai pentru a avea de unde să iasă.

Astăzi, mi s-a întîmplat un lucru trist. Şi îngrijorător. Pe la orele serii, să tot fi trecut de 7, m-am pomenit că bate cineva la uşa noastră. N-am răspuns. Bătăile s-au înteţit, au devenit bubuituri, cu pumnii şi picioarele. Nevastă-mea a început să plîngă, cîinele dalmaţian urla lugubru, a morţiu. Am întrebat, prin uşă, cine-i acolo. O voce de om nebun a răspuns: „Vadime, ai omorît copii împreună cu Ceauşescu, am venit să ne socotim! Deschide, că sparg uşa!“. Mi-am păstrat cumpătul. Propaganda criminală a Televiziunii şi a presei („Afară cu ei“ din „România liberă“) încolţise pe scoarţa bolnavă a unor sifilitici. Am dat telefon la administratorul blocului, bătrînul Predescu. L-am ajutat de atîtea ori, nu numai pe el, ci şi pe fiul său, economist pe la Aviaţie, pentru slujba căruia m-am luptat. Într-un singur minut, la uşa mea s-au strîns mai mulţi vecini. Atunci, am deschis. Şi ce am văzut? Un beţivan nenorocit, care fusese în vizită la căpitanul de Miliţie Grigore, de la etajul 5, apoi coborîse la etajul 1, la mine, cu intenţia de a mă ucide.

– De ce vrei să mă omori, măi, omule? Ce copii am ucis eu? Cine ţi-a băgat în cap prostia asta? Cine eşti dumneata?

Dar fiara nu mai raţiona. Urla în neştire. În timp ce soţia telefona fratelui meu, Marcu (Armata e cu noi, nu-i aşa?), potenţialul asasin de pe hol a intrat în labele inginerului Mihai Puicea şi ale lui Nelu Tudorancea, care l-au înşfăcat de revere, l-au izbit de perete şi i-au strigat:

– Mă, porcule, de ce terorizezi tu familia asta? Ce-ai tu cu domnul Vadim, mă, criminalule, de unde-l cunoşti, ce rău ţi-a făcut, că nouă ne-a făcut numai bine şi a ajutat pe toată lumea?! Mă, beţivanule, cum ai intrat în blocul nostru, că aici locuiesc oameni cu frica lui Dumnezeu?! Te strivim ca pe-un păduche, nemernicule!

Culmea e că a trebuit să-l scap tot eu de furia vecinilor. Bravo, Florica Ichim! Felicitări, Băcanule! Mii de mulţumiri, colegi din Televiziune, care aţi îndobitocit o ţară cu minciunile şi instigările voastre la crimă! În final, a sosit şi fratele meu. A venit şi Miliţia, chemată de alţi locatari. Ne-am dus cu toţii la Circa de lîngă Liceul Neculce. Acolo am aflat şi identitatea ticălosului şi o trec aici, pentru veşnica lui ocară: Gheorghe Mihalache, medic stomatolog (?!) la Policlinica din B-dul I.G. Duca, vechi şi turbulent client al cîrciumii Uniunii Scriitorilor, unde se abţiguise şi se îndoctrinase de ură patologică împotriva mea. La Miliţie a început să plîngă, cum că frate-său ar fi murit de cancer şi de-aia nu mai raţionează el. Unul dintre miliţieni mi-a spus că individul e cunoscut în oraş, ia sistematic bătaie prin bodegi, fiindcă are o beţie agresivă, se agaţă de oameni fără motiv, face ceea ce se numeşte „tura beţivului“ – adică pleacă o dată de la masă, se întoarce, înjură, vomită în decolteele doamnelor, fuge cu sticla omului în buzunar, după un sfert de ceas mai dă o vîjîială, pînă cînd oamenii, exasperaţi, îl aruncă pe fereastră. Şi balega asta în fermentaţie alcoolică pretinde că e medic! Am să te ţin minte, Mihalache Gheorghe, cîte zile voi avea! Nu pentru că mi-ai speriat familia într-o seară de duminică, zi sfîntă, lăsată de la Dumnezeu – ci pentru că în paranoia ta m-ai fi putut aduce în stare să te ucid, da, da, cu siguranţă că dacă spărgeai uşa te-aş fi omorît într-o secundă, ceea ce ar fi dat peste cap întreaga mea tablă de valori creştine şi ielele remuşcării m-ar fi hăituit toată viaţa, ori aşa ceva nu pot să-ţi iert.

15 IANUARIE 1990. E aniversarea naşterii lui Eminescu. Deşi, după opinia unora, marele poet nu s-a născut pe 15 ianuarie 1850, ci pe 20 decembrie 1849. Dar, chiar dacă s-ar dovedi că ultima dată e cea valabilă, e greu să scoţi din mintea cîtorva generaţii de români ziua de 15 ianuarie. Ea e ca soarele, nu poate fi înlocuită de nimeni şi de nimic. Primesc un nou telefon de la Fănuş Neagu. Spiritul lui de dreptate e în continuă trepidaţie. Îmi spune că zilele trecute a fost o şedintă dramatică la „Săptămîna“, împotriva lui Barbu şi a mea, fireşte. Li s-a spus celor rămaşi că, dacă se vor desolidariza public şi vehement de noi doi, îşi vor scăpa pielea. Dar, iată cum sună „PRECIZAREA“ publicată chiar pe pagina 1, sus în stînga, în chenar, a nou-înfiinţatei reviste „Viaţa Capitalei“: „Desfiinţarea revistei «Săptămîna culturală a Capitalei», ca urmare a procesului revoluţionar firesc (?!), ridica problema înlocuirii acesteia cu o publicaţie săptămînală structurată pe principii democratice. Din primele zile ale revoluţiei, redactorii angajaţi şi corpul tehnic al fostei «Săptămîna» s-au desolidarizat cu francheţe şi vehemenţă (?!) de Eugen Barbu şi colaboratorul său personal (?!) Corneliu Vadim Tudor, adresîndu-se Frontului Salvării Naţionale al Municipiului Bucureşti şi Comisiei culturale pentru a comunica iniţiativa colectivului, în vederea continuării muncii redacţionale în condiţiile evenimentelor ce-şi urmau cursul“. E numai începutul comunicatului. Fănuş îmi spune că cea mai violentă suduitoare a noastră a fost – cine alta? – secretara de partid, Ileana Lucaciu. Se zice că s-a zbătut ca o căţea în călduri, dar pe lanţ, pentru a pune ea mîna pe revistă, pentru a-l vrăji cu farmecele ei veştejite pe ţiganul din fruntea Primăriei Capitalei, Dan Predescu, numai că ăsta n-a prea băgat-o în seamă, avea deja o altă amantă, mamă a doi copii, brunetă focoasă. Dar iată ce scrisoare am primit de la colonelul Ion Alexandru Munteanu (viitorul general – nota red.), proaspăt ieşit dintr-o lungă detenţie politică: „Dragă Corneliu, textul a fost redactat în biroul lui Eugen Barbu de Mircea Micu şi Ileana Lucaciu. A fost prezentat celor din redacţie avînd o frază în plus: «Ne desolidarizăm din nou de Eugen Barbu, din care nu va rămîne nimic în literatură, aşa cum nu va rămîne nici din oportunistul de Vadim». Şpaltul original se află la revista «Săptămîna». Au fost de faţă la discuţii Veronica Miu, Raluca Bungărzan, Cristina Angelescu, Dan Apostol, Titi Niţescu, Peter Clement. Au lipsit D.C. Tănăsescu şi Narcis Zărnescu. Au incriminat textul, în faţa lui Mircea Micu, numai Cristina Angelescu şi (timid) Raluca Bungărzan. Mircea Micu a scos fraza citată mai sus şi a publicat textul. A doua zi, Raluca Bungărzan a fost admonestată, iar Cristina Angelescu dată afară“. Ce-aş mai putea să spun? Am slujit revista aceea, fără să fi fost angajat vreodată la ea, din 1976, aproape 15 ani. Am fost plătit simbolic, ca să nu zic în batjocură, cu sume între 40 şi 210 lei de poezie sau de articol. Erau oameni care o cumpărau numai pentru articolele Patronului şi ale mele. Noi am suplinit chiar rolul Statului în ultimii 4 ani, realizînd Almanahurile acelea de mare succes, de pe urma cărora au fost plătite lefurile artiştilor de la Teatrul Naţional, Teatrul Giuleşti, Operă, Operetă etc. Şi vine Mircea Micu, în chip de revoluţionar, să se „desolidarizeze cu vehemenţă“ de noi. Ce poate face băutura din om! Tot el publică în pagina 1 o pleaşcă interminabilă, intitulată „Adio şi n-am cuvinte“. Ba ai cuvinte: busuioacă, crîmpoşie, jidvei, vodcă, secărică ş.a.m.d. Cel mai afectat e Barbu, săracul. Înţeleg să-l fi înlocuit vreun Sadoveanu, sau Arghezi – dar Micu şi madam Brînză (fostă Colomieţ, viitoare Lucaciu)?! Ce vremuri de ocară! Aşadar, din Eugen Barbu „nu va rămîne nimic în literatură“. Bravo, Micule, las’ că rămîne din tine „Singur în Mongolia“, unde umblai zi şi noapte atît de abţiguit, încît credeai că te afli în Mangalia, că tot nu diferă decît vreo cîteva litere. Cît despre Ileana Lucaciu, îmi vine să vărs: Barbu a făcut-o om, i-a schimbat repartiţia de la facultate şi a adus-o la revistă, a schimbat şi repartiţia primului ei bărbat, actorul Ion Colomieţ, pe care l-a adus în Bucureşti, pe urmă băiatul a fugit de acasă, exasperat de urîţenia şi răutatea acestui bărbăţoi (femeia fără ţîţe, uscată şi extraplată ca un ceas japonez, ori ca şipca de călcat rufe). S-a dus acest Colomieţ la prima lui dragoste, pe Gabroveni, la fiica Margaretei Pogonat, şi-a lins rănile acolo cîteva luni, apoi s-a speriat de reclamaţiile cotoroanţei, aşa că s-a întors acasă, dar pe urmă tot a scăpat de ea, fugind în S.U.A.! Pe muierea asta acră ca o aguridă, animal ciudat, care nu şi-a cunoscut decît interesul personal, toată viaţa (şefă de pionieri, secretară U.T.C., secretară P.C.R., delegată la Plenare şi Congrese, maşină Lada, apartament proprietate, turnee peste hotare cu tot felul de teatre etc.), interes realizat în mare parte pe spinarea lui Eugen Barbu şi cu deschiderea făcută de legitimaţia de la „Săptămîna“ – ei, bine, pe muierea asta daţi-mi voie s-o avertizez că atunci cînd va suferi o nenorocire cumplită, de la ticăloşia asta i s-a tras, adică a bătut-o Dumnezeu! Dacă, fireşte, Dumnezeu mai poate să bată pe cineva care arată în halul ăsta, cu o dentiţie de cal mort într-o rîpă, cu un rudiment de creier care o face să ducă la gură tot ce-atinge.

Dar, să revin la această zi însorită. Încep să plece românii din ţară, pe capete. Mai mult ca sigur că datorită evenimentelor din 12 ianuarie. În faţa Ambasadei S.U.A. demonstrează sute de oameni, cu pancarte pe care stă scris „Vize pentru U.S.A.“ La mică distanţă, lîngă Hotelul Intercontinental, cîţiva românaşi disperaţi fac greva foamei. Mă bucur că lumea începe să înţeleagă (cam greu, ce-i drept!) un adevăr elementar: democraţia cu burta goală e zero barat. Şi mai e un adevăr de priceput: pot oare să primeze drepturile omului în faţa drepturilor ţării? Un subiect de reflecţie. Dar, iată ce zicea Schiller într-un „Lied“ al său: „E primejdios să trezeşti leul, e nimicitor dintele tigrului, dar cel mai groaznic din tot ce-i groaznic este omul în nebunia lui“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză:

Ultima oară cînd senatorul şi-a serbat ziua de naştere a fost în anul 1992. Evenimentul s-a desfăşurat în Salonul Roşu al Hotelului „Athénée Palace“. Domnul cu gura plină este marele scriitor Fănuş Neagu, care a postulat că vinul trebuie să aibă 5 calităţi: 1) Să fie alb; 2) Să fie sec; 3) Să fie rece; 4) Să fie mult; 5) Să fie gratis. Noi am adăugat şi a 6-a calitate: Să fie primit, bogdaproste!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2323 / 19.11.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (X)

5 IANUARIE 1990. Mă trezeşte telefonul. E Fănuş Neagu. Îmi spune, cu debitul lui grăbit, că a auzit la Radio comunicatul despre desfiinţarea revistei „Săptămîna“. E intrigat că respectivul crainic şi-a permis să comenteze că... s-a făcut un act de justiţie! Aşa o justiţie, să-i fie de cap! Îi spun lui Fănuş că acest Brucan parcă zicea că n-are nici o însărcinare oficială, că el numai „prezidează Comisia Internaţională a Consiliului Naţional al F.S.N.“. Atunci, ca ce chilipir a desfiinţat el o gazetă? Ce bună armă e aşteptarea! Astăzi chiar că sînt „închis pentru inventar“. Nu-mi rămîne decît să citesc, să scriu şi să deschid bine ochii, fiindcă se joacă o carte istorică foarte mare. Acum se încearcă toate caracterele. Încep să cred că cele două categorii primordiale ale speciei umane, de-a lungul Istoriei, nu pot fi decît astea: unii care au dus-o bine în toate regimurile, alţii care au dus-o rău în toate regimurile. Nu trebuie să treacă mult timp, ca să-mi dau seama de o curiozitate: există lichele care nici măcar nu s-au sculat de la prezidiu! Din prezidiul Adunării P.C.R. au trecut, fară a se mişca de pe scaun, în prezidiul Adunării F.S.N., de parcă Istoria li s-ar fi derulat pe dinainte, ca un ecran panoramic şi mişcător, ca la Diorama de la Borodino. Din pricina lor, oamenii cinstiţi n-au putut fi mai curajoşi, pentru că le era frică de ei, dar uite că, azi, aceiaşi indivizi îi terorizează pe oamenii cinstiţi că n-au fost mai curajoşi! Lichelismul uman nu are margini!

Au început mari frămîntări în Ardeal. Ungurii cer pe faţă autonomia. Cine o să le rupă falca? Miliţia şi Securitatea sînt reduse la tăcere, probabil că asta intră într-un plan. Armata? E timorată şi, la urma urmei, cine o comandă? În imensa lor majoritate, generalii readuşi de la pensie sînt filo-ruşi eliminaţi de Nicolae Ceauşescu.

Încep să circule zvonuri bombastice, ca de James Bond. Servieta diplomat a lui Ceauşescu, cînd se desfăcea, se transforma în mitralieră. De ce nu în rachetă sau în buncăr antiatomic? Ce le mai fabulează lumea, la năzbîtii de-astea sîntem imbatabili. Nu un român a inventat suprarealismul? Mai mulţi martori oculari ai evenimentelor din 22 decembrie îmi confirmă că o mare cantitate de sînge nevinovat a curs datorită sceleraţilor Dinescu şi Caramitru, care au isterizat lumea la televizor cu minciuni şi ameninţări.

S-a dat drumul la linşaj! În ziarul „România liberă“ apare astăzi articolul intitulat „Afară cu ei!“, scris de un oarecare Ficeac (animal încă necunoscut de specia umană), care e o înjurătură bestială împotriva mea şi a lui Eugen Barbu, adică să nu mai fim primiţi niciodată la vreo tipografie, vremea noastră a trecut, au venit ei, ficeacii! Şi cînd te gîndeşti că am fost dat afară de la „România liberă“ din cauza Securităţii! Şi cînd te gîndeşti că serialul lui Barbu a fost întrerupt brutal de Paler şi de Secţia de Presă a C.C. al P.C.R. fiindcă punea probleme arzătoare ale satului românesc şi cerea pămînt pentru ţărani! Afară cu noi? Cine să ne dea afară? Nişte tipografi debusolaţi şi nişte politruci ai organului F.D.U.S.? Şi de unde să ne dea afară? Din literatură? Eu ca eu, accept, încă nu mi-am scris cărţile vieţii, dar Eugen Barbu a creat cel puţin 3 capodopere de talie universală, „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“! Îl dă afară anonimul godac Ficeac pe un om tradus în 25 de ţări, laureat al Premiului Herder, membru corespondent al Academiei Române, membru al Academiei Americane de Ştiinţe, fondator al Cenaclului Labiş?! Am trăit s-o văd şi pe asta. Poporul Român ispăşeşte un blestem, altfel nu-mi pot imagina cum de e posibil aşa ceva. În ultima clipă aud că, în spatele acestui articol abject, se piteşte fosta mea colegă, Florica Ichim, odraslă de legionar. Totuşi, mi se pare că mai există şi remuşcări. Primesc un telefon: sînt chemat înapoi la serviciu, la Agerpres. Refuz. Ce să mai caut acolo? Să văd cum se caţără unii peste alţii, cu orice preţ, indiferent de cadavrele lăsate în urmă? Să particip la spectacolul dezgustător al presei române, să suport privirile duşmănoase ale unora şi altora, să mă explic faţă de cineva? Nu sînt omul. Mîndria mea e prea mare pentru aşa ceva. Înapoi, la televizor, acum chiar că avem ce vedea. Nu ne mai trebuie nici bulgari, nici ruşi, jos cu antenele meşterite din ligheane! Un reportaj realizat la Palatul Primăverii aduce în prim-plan problema ţiganilor: toţi martorii şi participanţii direcţi la pichetarea casei lui Ceauşescu recunosc că ţiganii au furat vîrtos în 22 decembrie. Crainicii TV citesc mesaje umflate despre ei înşişi: „prin voi respirăm“, „voi sînteţi generali“, „voi v-aţi jertfit“ etc. Apare şi Dan Hăulică, vorbind despre o donaţie de 13.000 de cărţi făcută de F.N.A.C. pe adresa bombardatei Biblioteci Centrale Universitare. Nu e băiat prost acest Hăulică, ba chiar e extrem de rafinat şi de erudit, dar acum e îmbrăcat caraghios, cu o pelerină de Sherlock Holmes. Un spoitingir de sindicalist (vai, ce urît mă exprim, m-am molipsit de la noua noastră presă!) vorbeşte la televizor în ungureşte şi nemţeşte fără a mai traduce, pentru a ne face praf cu deşteptăciunea lui. În absenţa oricărui control, sau autocontrol, se fac simţite pe micul ecran barbarismele. Un maior de grăniceri (de pe graniţa româno-ungară) spune că „persoanele care doreau să evazioneze (?!) din ţară...“, iar altcineva afirmă că Nicolae Ceauşescu ar fi avut „mania megalomaniei“. În acelaşi context, un tînăr îi reproşează lui Ceauşescu că nu ştia ce e arta, dar el pronunţă la TV „sclupturi“. Se tot vorbeşte prin mass-media acestor zile furtunoase de subteranele Bucureştilor, care, chipurile, ar fi fost îndreptate contra Poporului, dar mai mult ca sigur că ele au fost realizate ca mijloc de apărare şi refugiu în cazul unei invazii străine, mai cu seamă ruseşti. Trezire din pumni a Miliţiei, mă rog, a Poliţiei, după noua şi, totuşi, atît de vechea denumire, deşi Miliţiile erau de pe la 1830, de pe timpul lui Vasile Cîrlova: refuză să dea autorizaţie unui marş studenţesc. Totuşi, mă uit cu drag la aceşti copii. Elanul lor e curat şi sincer, mă regăsesc pe mine în urmă cu mai bine de 20 de ani, în acel august 1968, cînd am alergat într-un suflet, din instinct, în Piaţa Palatului. Mitingul antisovietic se terminase, lumea se retrăgea, dar eu îmi umpleam plămînii cu aerul tare al înălţimilor acelei zile de 21 august. Ţin minte că învăţam pentru cele 3 restanţe pe care le aveam, ca să trec în anul II, citeam de zor, în vîrful patului, la Istoria Filozofiei Antice şi Medievale, cînd, deodată, s-a deschis uşa bucătăriei noastre miniaturale şi a intrat mama, venind de la piaţă, cu sacoşa plină de cireşe, de zarzavaturi şi brînză: „Corneluş, au intrat ruşii în Cehoslovacia!“. Ce inimoasă, ce patrioată, ce româncă frumoasă era mama! A urît tot timpul ocupaţia bolşevică, n-avea ochi să-i vadă pe ruşi, dar nici pe unguri, din pricina cărora suferise atît de mult în Ardeal. Cînd mai răbufnea năduful tinereţii ei braşovene, cu anii de slugărnicie fără plată la o unguroaică pe nume Botoş, căreia îi zicea Botoşoaica, şi cînd îşi mai aducea aminte şi de cît pătimise tatăl ei, falnicul român Ghiţă Vlădăreanu, condamnat la moarte de două ori şi evadat tot de două ori de sub escorta austro-ungară, ea ne spunea: „Dacă aş şti că am un strop de sînge unguresc, mi-aş tăia venele!“. Ce să-şi taie ea, săraca, blînda mea mamă, care nu putea să omoare un pui pentru ciorbă?! „Au intrat ruşii în Cehoslovacia!“ Nici nu ştiu cum am luat tramvaiul 2 şi pe urmă maşina 38 pînă la Catedrala Sfîntul Iosif! Apoi, seară de seară, stăteam cu urechea lipită de un „Philips“ străvechi, prevăzut cu un ochi magic verde, şi ascultam „Deutsche Welle“ în limba română. Ajutorul moral primit atunci de la preşedintele Americii, Lyndon Johnson, şi de la premierul Chinei, Ciu En Lai, mi-a umflat pînzele inimii, eram în al 9-lea cer. Parcă piesa lui William Saroyan, „Inima mea e pe înălţimi“, fusese scrisă special pentru mine. Deci nu ne-au ocupat ruşii! S-au speriat, au dat înapoi. „Dacă U.RS.S. va ataca România, noi îi vom elibera pe fraţii români, trecînd prin Moscova“ – zicea (sau se zvonea că zice) Ciu En Lai, vorbe care au constituit un magnific balon de oxigen pentru Poporul nostru, ceva cam în genul sacrei devize „Pe-aici nu se trece!“. Eram tare mîndru de Ceauşescu, deşi pînă atunci nu dădeam prea multe parale pe el. Prima oară îl văzusem pe viu la începutul anului 1958, cînd murise dr. Petru Groza. M-a dus mama de mînă, pe Drumul Sării, vizavi de cinematograf, ca să vedem convoiul funerar. Ceauşescu era în spatele afetului de tun, alături de alţi lideri comunişti. A doua oară l-am văzut în vara lui 1965, de-abia fusese ales şi venise în vizită de lucru peste drum de coliba noastră, la Uzina Vulcan. Avea părul încărunţit şi o cravată de culoare roşie. A fost mare fierbere în mahalaua noastră. Apoi, m-a intrigat, în mai 1968, că nu ştia să ţină o cuvîntare alături de Charles de Gaulle, dădea prea mult din mîini şi se uita după aprobarea lui Maurer, la fiecare frază. I-am spus unei colege de Facultate, o evreică de treabă, Iulia Iosub, ceea ce mă nemulţumeşte, dar ea mi-a replicat:

- Lasă-l în pace, ştie el ce face, unde s-a mai pomenit să se ducă generalul în vizită prin Estul Europei?

Ce vremuri! Ce tineri eram! Aş putea scrie la infinit pe temele astea, dar ar interesa pe cineva? Astăzi, tinerii aceştia care au crescut pe nebăgate de seamă sub ochii mei, întîi mi-au ajuns pînă la servietă, mai apoi pînă la curea şi acum sînt oameni în toată firea – mă impresionează prin puritatea lor morală. Nu prea sînt sigur de lecturile lor – or fi citit şi ei „Spartacus“, la 11 ani, Lessing, Goethe, Zola, Voltaire şi Rousseau, la 16 ani, şi „Avangarda artistică a Secolului XX“, de Mario de Michelli, la 19 ani, aşa cum am făcut-o eu? Dar, vorba lui Goethe: „Cenuşii sînt toate teoriile şi veşnic verde este copacul de aur al vieţii!“. Ca dovadă că au, totuşi, lecturi bune, este şi scena din televizor, de pe la sfîrşitul acestei zile, în care un student aduce aminte de cuvintele prin care Avram Iancu refuzase decoraţiile împăratului Franz Joseph: „Nu ne-am luptat pentru jucării!“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Muzeul Satului din Bucureşti. În ziua de  15 mai 1983, aici a avut loc Festivalul „Steauă di dor“, organizat de comunitatea aromânilor. Invitat de onoare, poetul s-a prins în horă lîngă poeta Kira Iorgovanu (stabilită şi căsătorită, mai tîrziu, în Germania).

Ziarul TRICOLORUL, nr 2312 / 07.11.2011

Ieri, la Cimitirul Bellu Ortodox, au avut loc FUNERALIILE MARELUI SCRIITOR FĂNUŞ NEAGU

La Cimitirul Bellu Ortodox din Capitală au avut loc ieri funeraliile marelui scriitor Fănuş Neagu, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai literaturii române contemporane. Fănuş Neagu a murit marţi dimineaţa, la Spitalul Elias, în urma unui cancer la coloana vertebrală. Trupul neînsufleţit a fost depus la Uniunea Scriitorilor, fiind vegheat în permanenţă de soţie, Stela Neagu, de fiica Anita şi de soţul acesteia. Printre cei veniţi să-şi ia rămas-bun de la Fănuş Neagu s-au aflat Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare, membru al Parlamentului European, prieten de-o viaţă al scriitorului, acad. Răzvan Theodorescu, regizorii Sergiu Nicolaescu, Ioan Cărmăzan şi Alecu Croitoru, actorii Maia Morgenstern, Dorel Vişan, Alexandru Bindea, Eusebiu Ştefănescu, jurnalistul Luca Niculescu, familia Georgeta şi Gabriel Dimisianu, criticul de film Valerian Sava, scriitorii Adam Puslovici, Nicolae Iliescu, Răzvan Voncu, Gheorghe Istrate, Toma George Maiorescu, Nicolae Dragoş, precum şi Cristian Ţopescu, Gino Iorgulescu, Gh. Niţu, Margareta Labiş, Nicolae Georgescu, Cătălin Avramescu, consilier de Stat la Preşedinţia României, Dan Claudiu Tănăsescu, revoluţionarul Constantin Bebe Ivanovici.
De asemenea, în ziua înmormîntării a venit să-i aducă un ultim omagiu scriitorului un grup de copii de la Şcoala „Fănuş Neagu“ din Brăila. În memoria lui Fănuş Neagu au fost depuse coroane de flori din partea Preşedinţiei României, Guvernului, Ministerului Culturii, guvernatorului Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, Academiei Române, Uniunii Scriitorilor, Radio România, Centrului Naţional al Cinematografiei, precum şi a lui Cornel Dinu, administrator delegat al FC Dinamo şi finul lui Fănuş Neagu. Memoria marelui dispărut a fost evocată, în cuvinte emoţionante, de Corneliu Vadim Tudor, care a subliniat că Fănuş Neagu a fost o legendă vie, autor al unei opere monumentale, reunind proză, dramaturgie, publicistică şi inegalabile cronici sportive. Fănuş Neagu a fost coleg cu Eugen Barbu, Teodor Mazilu, Ion Băieşu şi Adrian Păunescu la revistele „Luceafărul“, „România literară“ şi „Amfiteatru“. „El scria de mînă, ca Liviu Rebreanu. Am senzaţia că particip la înmormîntarea  lui Rebreanu“, a spus Corneliu Vadim Tudor. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe cel care a fost Fănuş Neagu.

BIROUL DE PRESĂ AL PRM
26 mai 2011

http://www.ziarultricolorul.ro/comunicate-de-presa/ieri-la-cimitirul-bellu-ortodox-au-avut-loc-funeraliile-marelui-scriitor-fnu-neagu.html

„Seria Neagră“ a culturii române a luat proporţii monstruoase: A MURIT ŞI MARELE SCRIITOR FĂNUŞ NEAGU!

În zorii zilei de marţi, inima lui Fănuş Neagu a încetat să mai bată, după o lungă perioadă de suferinţă. Sicriul cu corpul neînsufleţit al scriitorului este depus la sediul Uniunii Scriitorilor din Capitală, iar înmormîntarea va avea loc joi, 26 mai, pe Aleea Academicienilor, de la Cimitirul Bellu. Din partea preşedintelui PRM, domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European, la catafalcul marelui dispărut a fost depusă o coroană de flori cu panglică Tricoloră. Fănuş Neagu s-a numărat printre primii laureaţi ai Premiilor Fundaţiei România Mare, el fiind legat de Tribun printr-o statornică şi frumoasă prietenie.Născut la 5 aprilie 1932, la Grădiştea de Sus, judeţul Brăila, într-o familie de ţărani, Fănuş Neagu a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. Romancier („Îngerul a strigat“, „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe“ etc.), dramaturg („Scoica de lemn“, „Paiaţa soseşte la timp“ etc.), memorialist („Cărţile cu prieteni“ etc.), a fost distins în mai multe rînduri cu Premiul Uniunii Scriitorilor. A început ca redactor la cotidianul „Scînteia tineretului“, fiind apoi director al săptămînalului „Ţara“, al cotidianului „Cronica română“ şi al Teatrului Naţional din Bucureşti. Era membru titular al Academiei Române din anul 2001.

Suferind de mai mulţi ani, boala lui s-a agravat, iar el şi-a petrecut ultimele luni în spital. Fănuş Neagu era căsătorit cu devotata lui Stela, avînd împreună o fiică, pe Anita Ruxandra. A fost un microbist pasionat; a participat, în calitate de cronicar sportiv inegalabil, la Campionatele Mondiale de Fotbal din Anglia şi Mexic, dar a renunţat de mult timp să mai scrie despre sportul-rege, supărat de decăderea acestuia. În urmă cu cîteva zile a trimis o scrisoare emoţionantă cititorilor „Gazetei Sporturilor“. Într-un interviu din anul 2008, Fănuş Neagu spunea: „Omenia pe care am descoperit-o în spitale mă face să cred că ţara asta nu poate să piară“. În noiembrie 2010, cînd a murit Adrian Păunescu, Fănuş Neagu a spus: „Astăzi, eu vorbesc despre Adrian Păunescu, mîine, va vorbi altul despre mine!“.

Povestitor, memorialist, nuvelist, romancier şi dramaturg, Fănuş Neagu a făcut primii 5 ani de şcoală în satul natal. Şi-a continuat studiile, între anii 1944-1948, la Liceul Militar din Iaşi. A urmat Şcoala Pedagogică nr. 2 din Bucureşti, iar în 1952 a devenit cursant al Şcolii de literatura „Mihai Eminescu“, pînă în anul 1953, fiind coleg de generaţie cu Nicolae Labiş şi Radu Cosaşu. Între anii 1954-1957, a urmat cursurile Facultăţii de Filologie din Bucureşti.
Explicaţie poză: 28 noiembrie 1992. La Hotelul Athénée Palace, din Bucureşti, e sărbătorit proaspătul senator Corneliu Vadim Tudor, cu prilejul împlinirii vîrstei de 43 de ani. Printre invitaţii de onoare, Fănuş Neagu - aflat, atunci, la 60 de ani. Pe cei doi scriitori i-a legat o prietenie, vorba poetului velş Dylan Thomas, „veche ca pîinile, ca peştii“...

http://www.ziarultricolorul.ro/editorial/seria-neagr-a-culturii-romne-a-luat-proporii-monstruoase-a-murit-i-marele-scriitor-fnu-neagu.html