"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




Se afișează postările cu eticheta eugen barbu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta eugen barbu. Afișați toate postările

marți, 17 iunie 2014

LA JUBILEUL CELUI MAI BUN ZIAR DIN ROMÂNIA


Nu mi-au plăcut, niciodată, laudele. „Pe copii să-i săruţi numai în somn" - sună o zicală românească, pe care, într-un fel sau altul, o au şi alte popoare. Toată viaţa am fost exigent, în primul rînd cu mine. Cei care mă cunosc ştiu că am fost şi am rămas un perfecţionist. Acesta e unul dintre motivele pentru care m-a legat o prietenie atît de strînsă - şi de lungă durată - de Eugen Barbu. De nenumărate ori, marele scriitor mi-a povestit despre odiseea primei sale capodopere, „Groapa". Pe scurt, el îmi spunea aşa: „Manuscrisul mi-a fost dat înapoi, de editură, de nu mai puţin de 12 ori. A 13-a oară mi-a fost acceptat, dar nu mai eram eu mulţumit. Aşa că l-am retras şi am lucrat la el pînă cînd am considerat că e cea mai bună variantă". Era în 1957. Rezultatul s-a văzut: o bijuterie. În 1982, cînd eu însumi am contribuit, decisiv, la tipărirea ediţiei jubiliare a „Gropii", cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la ediţia princeps (Editura Eminescu, Ion Cristoiu realizînd un interviu cu mine, publicat la finalul cărţii) destinul a făcut să scriu, şi eu, un roman. Aveam un loc în planul Editurii Militare, ceea ce era o performanţă pentru acea vreme. Mă incita „Dulce ca mierea e glonţul patriei", de Petru Popescu. Mai ales că ambii făcuserăm armata la aceeaşi Şcoală de Ofiţeri din Drumul Taberei (unde trăsese chiulul, ca un ticălos, circarul Mircea Diaconu). Am lucrat cam 1 an la roman. Aveam ce scrie, fiindcă trăisem experienţe bogate, mai ales erotice. Într-o zi, i-am predat manuscrisul dactilo lui Eugen Barbu. Trece o zi. Trec două zile. După aproape o săptămînă, aflîndu-mă în biroul Patronului, de la „Săptămîna", acesta îmi spune: „Vadime, dacă ai nevoie de 30.000 de lei, poţi să puiblici cartea. Dar nu e de nivelul tău". Atunci, pur şi simplu, am luat manuscrisul de pe birou, l-am rupt şi l-am aruncat la coş! Nea Jean a rămas ca la dentist: „Mă, băiete, aşa tare eşti tu? Nu mă aşteptam la reacţia asta! Hai să ne-mbătăm!". Şi ne-am dus, mi se pare că la Mărul de Aur (local pe care eu aveam să-l salvez de la demolare, pe relaţia generalului Gh. Găinuşă - soţia sa, viceprim-ministru al Guvernului, Alexandrina Găinuşă).
Aşa era Eugen Barbu şi în ceea ce priveşte presa. El a debutat în „Fapta", ziar al lui Mircea Damian. Prima publicaţie pe care a condus-o a fost „Luceafărul", în 1962. Ulterior, a fost dat afară, dar apucase să înfiinţeze şi să conducă cel mai mare cenaclu literar, după Junimea - Nicolae Labiş. Acolo l-am cunoscut, în 1964. Plecam, seara, pe jos, de la liceul Sf. Sava (Nicolae Bălcescu) cu mai mulţi colegi: Sorin Roşca Stănescu, Carol Mălinescu, apoi Mircea Ciobanul (pictorul) şi Adrian Năstase. Acolo i-am văzut, pentru prima oară, pe Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Vintilă Ivănceanu, M.P. Paraschivescu, Al. Oprea, Ion Dodu Bălan, Constanţa Buzea, Dinu Săraru ş.a.
Ce focar cultural extraordinar a fost Cenaclul Labiş! Într-o epocă (1964-1968) în care plutea în văzduh un tonifiant aer de dezgheţ! Şi acolo, la prezidiul acelui club atît de select, Eugen Barbu era un profesionist desăvîrşit, nu făcea rabat.
Anii au trecut. În 1970, acel om hăituit, prigonit, vînat a primit revista „Săptămîna", pe care a dus-o pe culmi nebănuite. Acolo mi-am făcut intrarea în presa, cu adevărat, mare. Cîte polemici literare! Ce studii de Istorie! Cîte cronici sportive! Am publicat, între 1976 şi 1989, mii de pagini, unele de un curaj nebun pentru acea epocă (de altfel, am şi fost interzis, de mai multe ori, de către cenzură). Pot spune că anii de colaborare cu Eugen Barbu au reprezentat o şcoală fantastică. Aşa că nu e de mirare că, în 8 iunie 1990, amîndoi am înfiinţat „România Mare". Ulterior, la mulţi ani de la dispariţia, prematură, a lui Eugen Barbu (măcinat de toţi pigmeii fără operă, de teapa lui Nicolae Manolescu), am înfiinţat şi un cotidian, „Tricolorul". Acesta era, de altfel, visul amicului meu: un ziar, cu o cadenţă zilnică. Nu s-a putut atunci. Dar am putut eu, ulterior. Astăzi, acest ziar cu nume magnific a ajuns la Nr. 3.000, în al X-lea an de existenţă. Ce-aş putea să spun? Doar atît: mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat forţa să-l editez, într-o vreme în care dispar publicaţiile, una după alta. Unde sînt „Expres", „Baricada", „Cronica Română", „Europa“, „Expres Magazin“, „Scînteia Tineretului", „Ziua", „Gîndul", „Cotidianul", „Curentul", „Can-Can" şi atîtea altele? Pierdute sînt, în neagra veşnicie. Dar „Tricolorul" flutură falnic, pe cupola presei române, de un deceniu întreg. Apare tot mai greu, fac sacrificii imense pentru a-l edita, pentru a plăti hîrtia, tipografia, salariile, utilităţile - dar merită! Rezultatul e glorios. Numai asta dacă ar fi - tenacitatea mea de a scoate două publicaţii pe aceste vremuri de criză - şi toţi ar trebui să priceapă cîtă seriozitate pun în tot ceea ce fac. Mai mult ca sigur că, în bibliotecile viitorului, colecţiile de „România Mare" şi „Tricolorul" vor reprezenta cele mai fidele mărturii ale acestei epoci...

CORNELIU VADIM TUDOR
16 iunie 2014

joi, 29 august 2013

Echipele româneşti ratează, aproape întotdeauna, finalul



Motto: „Nu ţiganul se îneacă la mal, ci românul“. (C.V.T.)

Mai trebuie să exemplific? Aşa am păţit la Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, cînd ne-a bătut Suedia. Aşa am păţit şi la sfîrşitul unui meci dintr-un alt Campionat Mondial, cel din 1998, cînd am frecat mingea la corner, am pierdut-o şi am primit gol. La fel a păţit şi Steaua, de numeroase ori. Asta numea regretatul meu prieten Eugen Barbu „bucăţica românului“. Ieşim la plimbare pe Bd. Ana Ipătescu şi îl văd pe autorul „Gropii“ că se uită, lung, în sus, la ultimul etaj al unei clădiri. Nu ştiam de ce. L-am întrebat: „Ce vezi acolo, Patroane?“ - „Bucăţica românului!“, mi-a răspuns el. Şi a continuat: „Vezi pervazul ăla de piatră, ciobit? Aia e bucăţica românului, care face bine ce face, dar dă rasol la sfîrşit“. După atîţia ani, am constatat - periodic şi în mai mute domenii - cîtă dreptate avea. În sport se vede cel mai bine, şi nu numai la fotbal. Ţin minte că, în 1972, vedeam la Clubul Uzinei „Rulmentul“, de la Braşov (unde mă aflam pentru scrierea unui reportaj, ca tînăr ziarist la „România liberă“) finala Turneului de la Wimbledon, dintre Ilie Năstase şi Stan Smith. Partida evolua către un deznodămînt fericit pentru Ilie: avea 2-0 la seturi şi match-ball în setul al III-lea. Dar... Dar a pierdut totul, fiindcă s-a lăsat pe tînjală şi americanul a întors rezultatul, cîştigînd cu 3-2. Pe drumul de întoarcere, spre Bucureşti, în tren, m-am întîlnit cu Dumitru Hărădău şi am plîns de necaz. E ceva rău cu noi, o delăsare, un „lasă-mă să te las“, o culcare pe lauri. Am mai scris undeva: „Cine se culcă pe lauri, riscă să se trezească pe spini“ (nici nu mai ştiu dacă e aforismul meu sau al altcuiva). În timp ce alţii mănîncă jăratic tocmai la final, noi ne scoatem din priză, mergem la pas, ca vodă prin lobodă. Aşa s-a întîmplat şi marţi, 27 august 2013. Aveam 2-0, în minutul 9 (!!!), în meciul vital, pe care Steaua îl juca, în deplasare, la Varşovia. Am ratat şi cîteva ocazii, mari cît roata Carului cu Bere. Dar parcă niciodată nu s-a adeverit mai bine zicala: „Ocaziile pierdute se răzbună“. În ultimul minut al prelungirilor, polonezii ne-au egalat: 2-2. Şi, dacă ar mai fi durat meciul cîteva minute, cred că ne-ar fi bătut şi, evident, am fi ratat marele obiectiv, inclusiv cîştigarea a 26.000.000 de euro. Şi toate acestea pentru ce? Pentru că patru copii necopţi, care au urechile ca Emisferele din Magdeburg (adică înăuntru e vid), pe nume Filip, Adi Popa, Iancu şi Georgievski, şi-au bătut joc, pur şi simplu, de ocaziile avute, trimiţînd, cu bocancii lor în colţuri, balonul rotund în bălării. Pentru că am tras de timp în prostie, deşi am fi fost mai cîştigaţi (inclusiv la capitolul spectacolului şi al simpatiei europene) dacă am fi jucat, pur şi simplu, fotbal. Pentru că am dat numeroase pase la adversar. Pentru că unii au vrut să se remarce şi au forţat nişte numere individuale, deşi nu ştiu să dribleze. Pentru că Latovlevici e un jucător excelent, dar NU pe postul de fundaş stînga, mai ales că el e şi destul de scund şi e depăşit, sistematic, la cap. Pentru că, la un lot, şi aşa, subţire, am avut două „găuri negre“ care au contat enorm: Chi-Chi, cum am botezat eu perechea asta, Chiricheş-Chipciu. Primul încă nu ştie să se încălzească, aşa că a tras pe dreapta; al doilea nu ştie să se ferească, din calea măcelarilor de la Dinamo, care l-au băgat în ghips. În fine, pentru că Reghecampf degeaba îi bagă pe jucători în şedinţe fizice, dacă nu lucrează şi asupra minţii lor. Acolo e haos. Acolo, de fapt, nu e nimic. Acestor tineri le lipseşte sîngele rece, atît de necesar mentalităţii de învingător. O notă proastă pentru crainicul TVR, Marian Olăianos, care a văzut gol (?!) la ofsaidul polonezilor. O gafă ca asta trădează diletantism, puştiule. Nu te duci acolo ca să dezinformezi, să le spui românilor ceva, cînd ei văd altceva.
Aşa cum ziarul nostru anticipa, Steaua avea reale şanse de calificare, mai ales că, mai mereu, a jucat mai bine în deplasare. A fructificat, cu promptitudine, aceste şanse. Dar cu preţul unui meci de infarct. Asta ar fi fost culmea stupidităţii: în anul în care ai eliminat pe Ajax Amsterdam, să fii trimis la vestiare de Legia Varşovia! Polonezii ăştia sînt prea plini de ei, prea trufaşi ca să poată face vreo performanţă reală. Au avut, şi ei, doi oameni mari: Copernic (jumătate german) şi Chopin (jumătate francez). Pe teren am văzut şi un negru, poate ăla să fi fost polonez, sută la sută. Este clar că, dacă Gigi Becali ar fi fost în libertate, altfel ar fi stat treaba, măcar în privinţa transferurilor. Nutresc speranţa că va citi şi temnicerul lui, Traian Băsescu, acest articol.

CORNELIU VADIM TUDOR, 28 august 2013


ZIARUL TRICOLORUL , Anul X, nr. 2807, JOI 29 AUGUST 2013 




joi, 13 iunie 2013

Moment aniversar: 22 de ani de la fondarea PRM



20 iunie 1991 reprezintă o dată simbolică în istoria postdecembristă a României.

S-a înfiinţat un partid cu rol decisiv în menţinerea patriotismului, a spiritului justiţiar, a verticalităţii şi demnităţii românilor: PARTIDUL ROMÂNIA MARE. În 1990, eruditul Corneliu Vadim Tudor, împreună cu mentorul său spiritual, scriitorul Eugen Barbu, editează primul număr al revistei „România Mare". Această revistă, care militează pentru ideea de unitate a provinciilor româneşti, a stat la baza fondării P.R.M. Fondatorul şi preşedintele partidului, un nume de anvergură naţională şi internaţională, este Corneliu Vadim Tudor. Partidul şi-a început activitatea pe baza deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti şi a autorizaţiei de funcţionare din 20 iunie 1991. La 11 octombrie 1991, a avut loc prima Conferinţă Naţională a partidului. Partidul România Mare, cel mai curajos partid din existenţa modernă a României, a dobîndit de la cel care i-a dat viaţă putere şi energie debordantă, puse în slujba unui ideal istoric: o Românie Mare, în care să fim stăpîni la noi acasă, nu jucaţi la ruleta trădării.

O Românie a românilor, nu o ţară confiscată. O Românie în care să ne simţim, cu adevărat, ACASĂ, şi nu o colonie din care aproximativ 3 milioane de oameni şi-au luat lumea în cap. Vorba lui Vergilius: „Nos patriae fines et dulcia linquimus arva“ (Noi părăsim hotarele patriei şi plăcutele ogoare). Pentru patrioţii autentici, România este Mare, pentru lichele este o piaţă de desfacere a produselor „lumii civilizate“, un loc unde viermuiesc găşti nesătule, care au sacrificat Interesul Naţional unor meschine interese de grup şi care căpuşează cu nesimţire avuţia naţională. În anul 2008, PRM a fost eliminat din Parlament printr-un sistem murdar, la baza căruia s-a aflat dezastruosul vot uninominal. Fără oamenii PRM-ului, unii din cei aflaţi la guvernare şi-au continuat politica de distrugere economică şi socială a ţării, acţiunea de înstrăinare a avuţiei naţionale şi retrocedările ilegale. Preşedintele Corneliu Vadim Tudor, portdrapelul partidului, a reuşit să-i menţină vie unitatea şi forţa. În 2009, PRM a obţinut 3 locuri în Parlamentul European. Rezultatul alegerilor locale din 10 iunie 2012 nu a demobilizat partidul patrioţilor. „Lucrăturile şi făcăturile“ celor interesaţi nu ne-au doborît. Nimeni şi nimic nu pot opri cascada forţelor naţionale. În ceea ce priveşte alegerile parlamentare din 2012 - le punem sub semnul întrebării. Nu se putea să nu atingem pragul electoral. Forţele ostile şi-au făcut, cu prisosinţă, „datoria“. Bineînţeles, îi deranjăm pe mulţi. Partidul România Mare îşi menţine nealterate resursele şi va rezista, spre binele României, mai ales că are în fruntea sa pe patriotul nepereche Corneliu Vadim Tudor, înconjurat de o echipă închegată şi loială. Nu vom renunţa la Doctrina şi idealurile noastre, într-un context în care Mafia nu doreşte să accepte la guvernare forţele naţionale, considerîndu-le extremiste. Noi nu avem ţară de vînzare, nu avem obiective de concesionat, nici populaţie de sacrificiu. Întotdeauna puterea stă în unitate, nu în dezbinare. Aceia care din interese meschine sau manipulaţi încearcă să destrame partidul nu vor avea sorţi de izbîndă. Timpul lucrează în favoarea patrioţilor. Adevărul este unitatea de măsură, pe care, oricît ai ascunde-o, iese la iveală cînd nu te aştepţi. Cîţiva nechibzuiţi s-au străduit să umbrească entuziasmul nostru chiar în preajma momentului aniversar, dar, vorba poetului „Ceahlăul sub furtună nu scade muşuroi“ (V. Alecsandri). Torentul de lumină nu poate fi oprit. Spre deosebire de alte partide politice, PRM se detaşează prin consecvenţă. Pe parcursul a 22 de ani nu şi-a schimbat denumirea, stema, culoarea, principiile, doctrina, nu a migrat spre alte puncte cardinale ale eşichierului politic, nu s-a afiliat unor formaţiuni pînă mai ieri incompatibile, nu a înşelat aşteptările românilor. Onestitatea, dreptatea, spiritul de echipă, adevărul - sînt principii imprimate partidului de un preşedinte responsabil, cu iubire de oameni şi ţară. PRM nu a făcut compromisuri şi nici alianţe de conjunctură, nu a denaturat realitatea, nu a subordonat Interesul Naţional unor interese de gaşcă. PRM duce o politică transparentă, este un partid naţional, militant, cu mesaj convingător, cu soluţii viabile pentru redresarea ţării. Partidul nu şi-a erodat imaginea (nu a fost la guvernare), nu şi-a pierdut elanul, nu şi-a epuizat resursele, deşi în bătălia politică, de cele mai multe ori, lupta de idei este detronată în favoarea luptei interpersonale sau a exacerbării orgoliilor. Partidul se compune dintr-o pleiadă de patrioţi. Se pare că astăzi a fi patriot este un delict. Ni-l asumăm. PRM este un partid de lider, preşedintele devansînd partidul. PRM nu poate fi conceput şi nu poate exista fără locomotiva sa, fără coloana sa vertebrală, fără sufletul său, fără acela care i-a dat viaţă, bărbatul de stat, patriotul inegalabil, eruditul Corneliu Vadim Tudor. Recunoscută pe plan naţional şi internaţional, vocea Tribunului este ascultată cu interes la Bruxelles şi la Strasbourg. Excelenţa sa este membru al Academiei Mondiale Albert Schweitzer, al Academiei Tiberine din Roma, al Academiei de Ştiinţe Politice din New York, şi al Academiei de Ştiinţe ale Naturii a Federaţiei Ruse. A tipărit peste 40 de volume, traduse în 12 limbi. Liderul politic constituie o adevărată stavilă în faţa hoţilor, parveniţilor, lichelelor. Neputîndu-i-se contesta onestitatea, o onestitate ireproşabilă, s-au căutat o serie de metode, s-au încercat scenarii şi provocări pentru a-i păta imaginea. Cîrcotaşii au cîrcotit şi cotcodăcit, la Starea Naţiei s-au aruncat săgeţi otrăvite. Dar, vorba aia, „Nu mor caii cînd vor cîinii“ şi „Ajunge o bîtă la un car de oale.“ O personalitate de o asemenea anvergură nu ia în seamă trompetele de zgură ale ţînţarilor. Între preşedintele Corneliu Vadim Tudor şi PRM există o legătură indestructibilă, un şuvoi energetic. Fără preşedintele Corneliu Vadim Tudor partidul nu posedă oxigenul necesar pentru a continua BĂTĂLIA PENTRU ROMÂNIA. Numele Tribunului trebuie asociat cu acela al partidului, care reprezintă ecoul sufletului său limpede şi curat.

„La Mulţi Ani, PRM!“

„Iertaţi-mă prieteni, dar nu mă pot schimba
Eu sînt curat la suflet şi am o ţară-n spate,
Am fost şi voi rămîne Tribun, şi nu lichea,
Iar Dumnezeu le vede şi mie-mi dă dreptate“

Prof. DANIELA VASILOSCHI


ZIARUL TRICOLORUL, Anul X, nr. 2755, JOI 13 IUNIE 2013 


luni, 27 februarie 2012

Ieri, la Librăria „Mihail Sadoveanu”, din Capitală SCRIITORUL DINU SĂRARU A FOST SĂRBĂTORIT CU PRILEJUL JUBILEULUI A 80 DE ANI DE VIAŢĂ






Luni, 27 februarie a.c., la Librăria „Mihail Sadoveanu” din Capitală a avut loc un eveniment emoţionant: scriitorul Dinu Săraru a fost sărbătorit, într-un cadru festiv şi prietenesc în acelaşi timp, cu prilejul jubileului a 80 de ani de viaţă. Gazdă a fost, ca de fiecare dată în astfel de prilejuri, doamna Georgeta Munteanu, care a făcut din această instituţie un adevărat templu, în care s-au reunit, de-a lungul anilor, cele mai înalte valori ale spiritualităţii româneşti contemporane.
Aici s-au lansat marile cărţi ale ultimelor decenii, semnate de Eugen Barbu, Marin Preda, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu, Mircea Micu şi atîţia alţii, mulţi dintre ei trecuţi în lumea umbrelor, dar rămaşi în eternitate în sufletul românilor. Dinu Săraru, autorul romanelor monumentale „Nişte ţărani”, „Dragostea şi revoluţia” şi „Clipa”, este astăzi decanul de vîrstă al prozei româneşti, una dintre cele mai sclipitoare personalităţi culturale din ţara noastră. Viaţa şi opera lui Dinu Săraru au fost evocate de către criticul Valeriu Râpeanu şi de gazetarul Vartan Arachelian. Unul dintre cei mai buni prieteni ai scriitorului, Corneliu Vadim Tudor, a prezentat contribuţia lui Dinu Săraru la îmbogăţirea literaturii române de dinainte şi de după decembrie 1989, prin opere inegalabile, ce se constituie într-o adevărată epopee critică a acestor vremuri. Liderul PRM a amintit, de asemenea, strînsele legături sufleteşti ce i-au unit, pe el şi pe Dinu Săraru, de marele lor prieten, Adrian Păunescu, a cărui fiică, Ana-Maria, a fost prezentă la acest frumos jubileu. Viaţa lui Dinu Săraru ţine parcă de lumea basmului, de tinereţea fără bătrîneţe a culturii şi a spiritualităţii româneşti, dincolo de tristeţea şi de necazurile pe care le trăiesc, în mod nemeritat, românii. Au fost alături de scriitor soţia sa, Viviana, fiicele lor, Ruxandra şi Alexandra, precum şi numeroşi prieteni şi admiratori.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2402 / 28.02.2012

marți, 14 februarie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXVI)

10 MARTIE 1990. Pînă acum cîţiva ani, în timpul muncilor de primăvară ale cîmpului, boii erau nespus de folositori. Chiar în vremea din urmă, cînd tractoarele româneşti înconjuraseră de cîteva ori Planeta, destui ţărani de la noi arau tot cu boi, sau cu cai. Acum s-au emancipat şi dobitoacele astea. Chiar aşa, de ce să stea ele cuminţi în jug şi să tragă atelajul prin glodul noduros, cînd ar putea să se aşeze turceşte, pe un pat de fîn, şi să tragă nu la jug - ci la papiroase marca Kent? Un astfel de bou, în toată puterea cuvîntului (deşi face parte dintr-o rasă pitică), este Ion Cristoiu. L-am cunoscut pe acest neterminat. Era mare tartor pe la publicaţiile CC. al U.T.C. - instituţie cu care eu am fost întotdeauna la cuţite. Nu mai ţin minte momentul precis al primei noastre strîngeri de mînă, ne-o fi prezentat cineva, pe holurile Casei Scînteii. Dar ţin minte că, asemenea altui mic complexat, Dan Ciachir, acest Cristoiu avea o palmă moale şi umedă, de parcă atunci şi-o retrăsese dintr-o găoace de şarpe. Întreg aspectul lui era murdar: înota în nişte blugi jegoşi, la care singura parte curată erau manşetele (de regulă, la pantalonii oamenilor normali e invers, manşetele se murdăresc mai repede), arbora nişte plete slinoase, care se răsfrîngeau peste o cocoaşă de osînză, dar asta nu-1 deranja prea mult pe dromader, fiindcă el făcea şi mai face parte dintre acele ciudate vieţuitoare care se adaptează mediului din mers, în cazul de faţă mediul fiind chiar diformitatea lui fizică. La astfel de dihănii se referea, bănuiesc, Francis Bacon (presupusul autor real al operelor lui Shakespeare), Lord cancelar al Coroanei britanice, filozof şi logician de geniu, cînd scria: „Mai toate persoanele diforme sînt foarte îndrăzneţe”. Neîndoielnic, se declanşează un reflex psihic, care pune în mişcare gena agresivităţii. N-am rîs niciodată de defectele fizice ale oamenilor, dimpotrivă, am fost de multe ori impresionat de suferinţa acestora, care era cu atît mai profundă, cu cît nu se trăda prin nimic. Aşa e, cu condiţia ca oamenii aceştia, însemnaţi de la Dumnezeu, să-şi vadă de treaba lor, să nu-şi transforme handicapul într-o armă cu care să-i tortureze pe ceilalţi. Un astfel de caz 1-a constituit, în anii din urmă, celebrul Om cu Cap de Bou din Capitală. Natura, în criză de fantezie, mai naşte şi asemenea monştri. Cine era acesta? Un nefericit, care se născuse cu un cap şi cu o faţă ieşite din comun, ca o imensă rană roşie, ca o massă de carne tumefiată. Acest mutant om n-avea nici o vină, îşi purta piatra de Sisif pe umerii gîrboviţi de timpuriu. O ambiţie nobilă - pînă la un punct - 1-a făcut să dea examen la A.S.E. şi chiar să intre, ceea ce demonstra că pe dinăuntru era mult mai bine mobilat decît miile de contracandidaţi, care or fi arătat ei mai acătării, dar erau ceva mai prost înzestraţi la cerebel. Aici, în acest mediu juvenil, pigmentat de Baluri ale Bobocilor, de excursii, escapade şi cîntece, de glume şi încurcături amoroase - cine nu-şi aduce aminte de „Suflecată pîn-la brîu”, „Azi-noapte pe la trei”, „Fata mamii, ce-ai vrea tu” şi „Yupai-dia, Yupai-da?!”- a realizat nefericitul, în toată grozăvia, drama pe care o trăia. El era respins de toţi. Pe el nu-1 săruta nimeni. Lui îi dădeau profesorii examenele rapid, numai să le elibereze orizontul, să dispară în decor, să nu-1 mai vadă. Şi atunci, toată buna lui creştere s-a metamorfozat şi a intrat în psihologia tuberculoşilor, ori a bolnavilor de SIDA care se bucură cînd dau şi altora flagelul lor. Ce făcea Cap de Bou? Ştiu de la cumnata mea, care pe atunci era secretară la A.S.E., lucra cu profesorul Albu: se ascundea serile prin amfiteatre, ori după vreo coloană a facultăţii, pîndea studentele singuratice şi le speria! Chestia în sine n-ar fi o tragedie, dar una e să te sperie Alain Delon, iar alta e să-ţi facă „Bau!” un vîrcolac căzut parcă din Bestiarul lui Goya; dacă eşti gravidă - lepezi imediat; dacă ai cistită - faci pe tine ş.a.m.d. L-am văzut şi eu, o singură dată, pe acest tînăr semen al nostru, care nu se ştie ce păcate ale părinţilor sau bunicilor ispăşea; eu mergeam pe jos, pe lîngă Autoservirea de la Hotel Dorobanţi, iar el era într-un autobuz, stătea pe scaun şi se uita pe fereastră. Fiind stopul pus, am avut răgazul să-1 observ cu atenţie preţ de vreo 20 de secunde: n-avea nimic uman în el, parcă o ursitoare nebună a plămădit din deşeuri de ţesuturi o mască a durerii şi încrîncenării, pentru a-i cuminţi definitiv pe copiii mofturoşi, care suferă pentru fleacuri, fiindcă mai au coşuri pe faţă, ori fiindcă au ochi căprui, iar nu albaştri etc. Şi atunci m-a apucat o milă sfîşietoare de această creaţie a lui Dumnezeu, de tînărul ăsta bătut de soartă într-un asemenea hal, pentru care nu s-a fabricat încă nici măcar oglinda aceea care să-1 suporte. Pe atunci, prin anii ’70, cînd am trăit scena asta, nu văzusem încă nici un film de groază - dar astăzi îmi dau seama că tînărul nostru ar fi putut deveni un clasic al genului, şi-ar fi putut transforma hidoşenia într-un izvor de bogăţie, făcînd inutilă munca de la machiaj. Am încercat, preţ de o secundă, să mă transpun în locul lui, dar în clipa următoare m-am prăbuşit în hău, fiindcă m-au zguduit frisoanele poftei de a mă sinucide. Ulterior, am aflat că asta a şi făcut chinuitul om, fiindcă nu se mai tolera. Nu s-au mai tolerat ei oameni de geniu, darmite un asemenea om blestemat. „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine/ Şi silă mi-i privirea să-mi ridic”.
Tot astfel şi cu acest Cristoiu. El e ca vai de lume, jumătate-de-iepure-şchiop călare pe jumătate-de-păduche-miop, dar ce-i în creieraşul lui nu vă imaginaţi: el trebuie să fie cel mai viril, cel mai adulat, cel mai lăudat, cel mai temut, cel mai profetic etc. Delirul ăsta cred că i s-a născut de pe cînd era pionier printr-o comună din Vrancea, cînd a venit un moment de impas al vieţii lui, în care a văzut că toţi colegii cresc, ca din apă, inclusiv fetele, numai el rămîne pitic. Pitic o dată, pitic de două ori, pitic de trei ori, gata, licitaţia s-a terminat! Zadarnic a mers cîţiva ani pe vîrfuri, săltat ca pe arcurile unui landou stricat, zadarnic şi-a cumpărat şi pantofi cu talpă de microporos, şi tot zadarnic a fost la doctor - hormonii sînt hormoni, te lasă ziua să-ţi faci de cap şi să te crezi stăpîn pe corpul tău, dar noaptea te ard de nu te vezi, adică nu-ţi permit să creşti, trag de tine şi, dacă îi calci pe nervi, te pomeneşti că te trezeşti chiar mai mic decît erai la culcare. Şi atunci, ce şi-a zis Cristoiu? „Pantofii cu toc nu m-ajută, lunganele astea de fete au început să mă scuipe în cap, unde să mă cocoţ eu, ca să fiu veşnic piua-ntîi, să am autoritate şi să le arăt tuturor că îi domin?”. Şi s-a urcat pe scaunul U.T.C.-ului! Cu picioarele, ca la un closet turcesc. De atunci, de la 15 ani, şi pînă astăzi, cînd are vreo 40, Cristoiu nu s-a mai dat jos nici o secundă: acolo a dormit, acolo şi-a făcut nevoile, acolo şi-a atras victimele feminine (ca un păianjen musculiţele), mozolindu-le cu gura lui asimetrică şi chinuindu-se să le facă în 10 ore ceea ce un om sănătos le face în 10 minute. Aproape că n-a existat subalternă a lui, de la „Viaţa studenţească”, şi, mai apoi, „Scînteia tineretului” şi „Teatrul“, care să fi scăpat de hărţuirea sexuală a pocitaniei. Cu cîteva i-a ţinut figura, mai ales cu o oarecare Mariana B. „Vadime - îmi spunea Barbu prin anii ’80 - ştii ce face năpîrstocul ăla de Cristoiu? Se închide în birou cu una fără dinţi, mamă a doi copii, se îmbată ca porcii şi pe urmă se împerechează pe jos, pe covor, pe unde apucă. Ce zici, mă, de ăsta? E aşa de nărăvaş? Păi are el hădărag pentru iepele alea?”. Mult timp am făcut haz de Cristoiu, imaginîndu-ni-1 cum se caţără pe calorifer, îşi face vînt cu pletele alea ca nişte vîzdoace unsuroase, apoi se prăvale ca Icar din înălţimi, peste trupul fleşcăit al femeii cu gingiile defrişate, în vreme ce bărbatul ăsteia, un ţigan de cărbune, ciocănea la uşă şi striga: „Tovarăşe Cristoiu! Asta-i etica şi echitatea socialistă pe care ne-o predicaţi la şedinţele de partid?! Tovarăşe Cristoiu! Tovarăşe Cristoiu! Sînt eu, Tibi! Ştiu că sînteţi înăuntru, deschideţi, altfel mă voi adresa tovarăşei Elena Ceauşescu şi tovarăşului Nicu!”. Ulterior, scandalurile devenind insuportabile, activistul Cristoiu a fost mutat la revista „Teatrul”. Aici chiar că n-avea nimic comun cu publicaţia, nici cu mişcarea teatrală. Era limpede că fusese o numire din rezerva de cadre a CC. al U.T.C. - de altfel, în eventualitatea că s-ar fi făcut transferul de putere de la Ceauşescu-senior la Ceauşescu-junior („Viitor conducător”, vorba cuiva), Cristoiu era destinat să devină şeful Secţiei de Presă a CC al P.C.R., în locul lui Constantin Mitea. Dar, şi la revista „Teatrul” ghimizdrocul s-a ocupat tot de găinării, mai ales că aici simţurile lui erau biciuite şi mai zdravăn, datorită defilării de actriţe, studente la I.A.T.C. şi aspirante la glorie. Aşa că s-a încurcat cu o hartistă, pe care o poseda tot în birou, tot pe reşou, tot pe mochetă, fiindcă avea băiatul antrenament. Aflînd şi de „aventurile” astea, nevasta lui Cristoiu (o profesoară, pe nume Cornelia) 1-a bătut efectiv, i-a închis pantofii în dulap şi nu 1-a mai lăsat să meargă - la bibliotecă, zicea el - la curve, zicea ea. Culmea este că activistul chiar a reclamat chestia asta în scris, la procesul de divorţ. Pînă la urmă, femeia n-a mai răbdat, şi-a luat copilul de mînă şi dusă a fost, s-a pierdut în lumea largă. Ultima oară l-am văzut pe Cristoiu prin vara lui ’89, trecea pe lîngă Monitorul Oficial, nu departe de Policlinica Batiştei. Tot murdar, tot cu căutătura piezişă, tot cu complexul pigmeului. Am schimbat cîteva vorbe cu el, în scîrbă. Nu-1 puteam ierta pentru modul abject în care se purtase cu Patronul: după ce se rugase de mine săptămîni de-a rîndul să-1 conving pe acesta să accepte a publica unele fragmente din romanul „O lume de cîştigat” în penibilul lor „Supliment literar-artistic al Scînteii tineretului”, imediat cum s-a declanşat un scandal la o şedinţă C.P.Ex., unde Gogu Rădulescu şi Ştefan Voicu l-au reclamat pe Barbu lui Ceauşescu, că-şi bate joc de ilegalişti, acest Cristoiu s-a spălat pe mîini, şi-a făcut autocritica şi a întrerupt serialul.
Astăzi, după aproape trei luni de recluziune, Cristoiu scoate din nou capul în lume. Şi ce cap! Acum nu mai e activist comunist, ci viceversa, activist anticomunist. Nici eroul lui Kafka, din schiţa „Metamorfoza”, care dimineaţa s-a trezit... gîndac, nu-mi provoacă o asemenea uimire şi repulsie. Unde putea Cristoiu să-şi facă reapariţia publică? La fostul lui tovarăş de coţcării uteciste, de la Gospodăria de Partid a CC al U.T.C, Nistorescu e-al său nume şi minte de face spume! Mă frec la ochi şi nu-mi vine să cred: în „Expres”, Cristoiu vorbeşte despre „crimele comunismului şi ale ceauşismului” (?!), el, tocmai el, care a fost redactor-şef la trei reviste comuniste, el, tocmai el, care şi-a rezolvat toate problemele esenţiale (maşină, casă, voiajuri peste hotare, concedii, loc de muncă pentru nevastă, tabere internaţionale pentru copil) invocînd mereu prietenia cu Nicu Ceauşescu, el, tocmai el, care îl însoţise pe acesta la Festivalul Mondial al Tineretului de la Moscova, scriindu-i discursul, ducîndu-i servieta, ca ultimul ţucălar! Crimele comunismului şi ale ceauşismului? Păi dacă-i pe aşa, unul dintre călăi e chiar acest handicapat rău şi cu dinţii negri. Mă întreb, cu groază, ce ar fi făcut lichelele astea de teapa lui Cristoiu, Nistorescu, George Arion şi a altor utecişti fruntaşi, dacă, pentru a-şi spăla păcatele, ar fi fost puşi de controlorii străini nu să scuipe unde-au pupat cu foc, ci să-şi dezgroape părinţii sau bunicii! „Faceţi treaba asta? Vă iertăm!” - ar fi putut să le spună, cu cinism, un asemenea mc-carthyst, în vînătoarea lui de „vrăjitoare comuniste”. Aşa după cum îi cunosc eu pe fripturiştii ăştia fără nici un Dumnezeu, la care s-ar putea adăuga şi alţi politruci neobosiţi, ca Paler, Arachelian, Carmen Dumitrescu, Zoni Vrînceanu, Sergiu Andon, S.R. Stănescu ş.a. - cred că ar fi stat cîteva zile pe gînduri, după care ar fi purces la fapte, cu patos revoluţionar, creîndu-şi chiar justificări, în numele democraţiei, mai ales că părinţii sau bunicii tot sînt morţi, tot nu simt nimic. Dar, în acest număr din „Expres” apar şi alte anomalii la fel de scandaloase. Nici n-am terminat bine să fac mărunt din buze, în privinţa acestui butoiaş de slănină rîncedă, care e Cristoiu, că mă apucă pandaliile şi din pricina unui oarecare Ion Bogdan. Ce scrie ăsta? Cică, dacă a reapărut în presă Dinu Săraru, el se aşteaptă să-şi facă apariţia, în curînd, şi Dumitru Popescu, şi Constantin Olteanu, şi Eugen Barbu, şi Corneliu Vadim Tudor, şi Ilie Matei ş.a. Vedeţi lepădătura? Aşează trei scriitori, care n-au avut nici o funcţie politică, alături de trei membri marcanţi ai CC al P.C.R, care, la ora actuală, sînt închişi pentru genocid (chit că asta e o minciună sinistră, cei trei n-au nici o vină, pentru simplul motiv că în România n-a existat nici un genocid). Şi, la urma urmei, de ce n-am avea dreptul să scriem şi noi, să ne facem meseria? Şi cine ne judecă, o răpciugă evadată de la „Posta Redacţiei”? Dar cel mai grav articol este altul: „Lovitura de graţie” se intitulează, şi e semnat tot de un ilustru necunoscut, Silviu Alupei. Citesc, recitesc, notez în Jurnal şi simt cum mă înmoaie o fîlfîială de inimă. Iată ce debitează acest schizofrenic, sub ocrotirea micului bişniţar de maşini, de ţigări şi de femei, Cornel Nistorescu: „Ne-au ajuns două mii de ani de subistorie. Acest neam, amestecat cu drojdia armatei romane, trecut prin spadă de barbari, jefuit pînă la sînge de otomani, vîndut fanarioţilor, îngenuncheat şi umilit de austro-ungari, cotropit de nazişti şi călcat pe grumaz de cizma rusească, a ieşit pînă la urmă în istorie prin cea mai cutremurătoare jertfă (...). Două mii de ani ne-am trădat neamul (deci neamul şi-a trădat neamul - nota mea C.V.T.), ne-am vîndut orişicui, turcilor sau vreunei internaţionale - două mii de ani am fost un popor de laşi şi de fricoşi care nu am făcut (corect au - nota mea C.V.T.) decît cel mult o răscoală cu furci şi topoare, sau nişte războaie, şi atunci împinşi de la spate, dar acum am arătat lumii cum comunismul a căzut”. Ei, bravos! Am trăit s-o aud şi pe-asta! Probabil că, dacă am fi dărîmat comunismul pe timpul lui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul, n-am mai fi fost un Popor de laşi! Acesta e cel mai infam text antiromânesc pe care l-am citit pînă acum. Felicitări, Nistorescule! Rămîne în picioare zicerea mea mai veche: U.T.C.-ul naşte monştri!
Dar, să luăm la bani mărunţi şi alte publicaţii. În „Revista Cultului Mozaic”, rabinul Moses Rosen iar mă atacă, fiindcă el a simţit pulsul vremii: toate căzăturile, pentru a-şi spăla păcatele, trec prin proba asta obligatorie (exerciţii impuse, la gimnastică) şi anume demonizarea lui Barbu, Vadim, Păunescu, Ungheanu, Săraru, D.R. Popescu... Dar, să nu fiu rău şi, în nici un caz, să nu fiu prost: înjurăturile din partea unui ticălos ca acest rabin n-au cum să-mi facă necazuri, dimpotrivă, românii mă vor compătimi şi mă vor regreta. La televizor, acelaşi „bîlci al deşertăciunilor”. Miliţia recunoaşte, public, că s-au înmulţit atacurile banditeşti din Bucureşti. Este prezentat, printre altele, cazul Şcolii Generale nr. 25, unde profesorii, elevii şi părinţii sînt maltrataţi de nişte bande de huligani care ţin lăcaşul de învăţămînt în stare de şoc, cu lanţuri, cuţite, alte arme albe. E înfăţişat chiar un elev care a fost bătut cu lanţul în cap, apoi dezbrăcat în pielea goală şi jefuit. Mamă-mamă, ce ordine aş face eu în ţara asta, ce mieluşei ar deveni criminalii, mai ceva ca violatorii din filmul „Portocala mecanică”! Îi bat huliganii pe copiii de şcoală cu lanţul? Cu lanţul de la WC i-aş lega de gît şi i-aş pune să spele closetele şcolilor pînă vor străluci ca gheaţa patinoarului!
Mă sună Nuţu din Germania. Îmi spune că după meciul amical de fotbal Bayern Munchen - România s-au încasat 800.000 de mărci, destinate ţării noastre. Numai că a pus botul la „mălai” Ţiriac, care a dat delegaţiei române 100.000 de mărci şi 5 maşini Opel, iar restul sumei a oprit-o el. Toate astea au fost popularizate prin presa şi Televiziunea germană. Întrebat ce părere are despre toate scamatoriile astea, Cornel Dinu, care însoţea echipa ca secretar de Stat la Ministerul Tineretului şi Sportului, a dat un răspuns grăitor: „Ce vreţi? Nu-l cunoaşteţi pe Ţiriac? El nu se bagă într-o afacere, dacă nu cîştigă de trei ori mai mult”.
Noaptea, tîrziu, îmi este dat să-1 văd şi pe Kant la puşcărie! Ce-ai făcut, mă, Nea Immanuele, de te-au băgat ăştia la zdup, că matale erai om corect, aveai cerul cu stele deasupra şi legea morală înăuntru, mai ales că erai şi foarte punctual, îşi potriveau ceasurile după plimbarea matale pînă şi bisericile din Königsberg (actualmente Kaliningrad)?! Dar mă liniştesc repede, nu e vorba decît de un citat din opera marelui gînditor, care tronează deasupra arestului din Iaşi: „Omul lipsit de educaţie nu ştie să se servească de libertatea sa”. Asta cam aşa e. Uite-1, bunăoară, pe Silviu Brucan. Ar putea spune cineva că are educaţie? N-ar putea. Vorba lui Marmeladov, din romanul lui Dostoievski „Crimă şi Pedeapsă”: „Doamnă, ar putea spune cineva că eu nu sînt un porc?“. Ce poţi răspunde la o asemenea întrebare? Îi faci omului pe plac şi-i răspunzi că nu, n-ar putea. Adică da, e un porc. Aşa şi cu Silviu Brucan. Dar dacă tot el se ascunde şi în spatele pseudonimului Silviu Alupei? Şi dacă cineva ar întoarce pe dos numele de Alupei, citindu-1 de la coadă la cap, ca pe-o anagramă, Iepula, n-ar rezulta însăşi valoarea lui Brucan? Încerc s-adorm. Greu. Am pierdut şi ziua asta. Şi nu-mi iese din cap bătrînul necunoscut care, în zorii acestei zile înfrigurate de martie, a fost găsit lîngă scara blocului nostru, pe trotuar. Murise, fulgerător, de inimă. Milostive, femeile l-au învelit cu nişte pături. Numai că sufletul lui se făcuse vrabie şi privea din înalturi vînzoleala aia de oameni care forfoteau lîngă un leş inert, ce semăna cu ceea ce fusese el cîndva. Numai cîinele maidanez care păzeşte intrarea, Gigi Securistul, cu faţa lui de arlechin, jumătate albă, jumătate neagră, de parcă l-au tras la maşina de cusut chiar îngerii, priveşte ca un înţelept larma din jur şi clipeşte complice, din genele lui ca nişte clape de pian, jumătate negre şi jumătate albe, la vrăbiuţa pe care numai el o vede... Adorm, gîndindu-mă la Haşdeu, care se întreba: cum oare, prin ce miracol, înţelege cîinele că stăpînul lui e mort, şi îi lasă pe toţi să se apropie de acesta - el, care, pe cînd trăia stăpînul, nu îngăduia nimănui să-1 atingă? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2391 / 15.02.2012

luni, 6 februarie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LIX)


3 MARTIE 1990. Protestatarii au dat jos statuia lui Lenin, din Piaţa Scînteii. Poate că ar fi fost mult mai bine, pentru toată lumea, ca ei să schiţeze vreun gest şi atunci cînd a fost ridicată. După război, mulţi viteji se-arată. Atunci cînd am scris, pentru Almanahul „Săptămîna” pe 1988, că Lenin a arestat delegaţia română, condusă de diplomatul C. Diamandy, şi a închis-o în fortăreaţa Petropavlovsk, întregul pasaj a fost cenzurat. În revista „22”, a Grupului pentru Dialog Social, Szasz Janos scrie să ne băgăm minţile în cap, noi, românii, ca să n-avem un Nagorno-Karabah în Transilvania. Îl ţin minte pe-ăsta, venise la „Săptămîna”, în urmă cu cîţiva ani, să protesteze la Barbu împotriva unui articol de-al meu despre Transilvania. Acest ungur agresiv încerca să ne îndoctrineze pe noi că Horea n-a strigat, înainte de moarte, „Mor pentru Naţiune”, fiindcă Naţiunea Română, vezi Doamne, nici n-ar fi existat. Numai că Barbu 1-a tratat cu un sictir suveran, fiindcă el iartă şi înghite multe, dar să nu se ia cineva de Transilvania, că şi-1 face duşman de moarte. Tot în revista „22”, bătrînul geniu ambulant Petre Ţuţea (un fel de Stan Palanca după ce 1-a citit pe Schopenhauer) e numit „cea mai strălucită expresie a intelectualităţii române interbelice”. Poate, dar care e opera lui Petre Ţuţea? El n-a lăsat nimic scris, cel puţin pînă la ora asta. Sau, cine ştie, o fi adeptul adagiului rostit de Oscar Wilde: „Tot geniul mi l-am pus în viaţă”. Faptul că Petre Ţuţea a fost legionar (după cum el însuşi i-a mărturisit lui Eugen Barbu) nu mă deranjează, atîta timp cît n-a mînuit pistolul, ca Nicadorii şi Decemvirii. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2384 / 07.02.2012

miercuri, 14 decembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXI)


1 FEBRUARIE 1990. Azi apare în „România literară“ un articol scris de Valeriu Cristea în 1984 (zice el), împotriva volumului meu „Saturnalii“. Autorul pretinde că nu i s-a permis să-1 publice atunci. Fireşte, cartea mea a fost mană cerească pentru intelectualii numiţi, îndeobşte, „jidoviţi“. Nu puteau găsi ei un prilej mai nimerit de a mai linge tălpile stăpînilor, de a mai face salamalecuri, de a-şi mai pune chipe pe scăfîrlii, la Sinagogă, pentru a savura, cu coada ochiului, încuviinţarea cu care îi privesc evreii. Articolul acestui Cristea e de o mîrşăvie fără seamăn. Nu atît faţă de mine (culpă dublă, şi în 1984, şi în 1990, cînd nu mă mai pot apăra şi trag toate canaliile în mine), cît împotriva lui Eminescu. Ecuaţia e mai mult decît simplă: rabinul Moses Rosen 1-a ultragiat, în scris, pe Poetul Naţional, cu calificativele infamante „fascist“, „legionar“, „huligan“, „pornograf“ şi „sifilitic“. Au existat în România numai trei oameni care i-au luat apărarea lui Eminescu, curajos, pe faţă: Pompiliu Marcea, Al. Oprea şi cu mine, toţi beneficiind de sprijinul moral al lui Eugen Barbu şi Iosif Constantin Drăgan. Restul intelectualilor nu s-a amestecat, sau, dacă a fâcut-o, asta s-a produs în secret, la şuete intime. Atunci, după o întîlnire cu Moses Rosen la sediul revistei „Flacăra“ (septembrie 1980), a scris şi a publicat Adrian Păunescu abjecta „poezie“ intitulată „Noi, baciul şi rabinul“ (mai corect ar fi fost bacilul). Pe mine m-au pus la zid atît liderii P.C.R., cît şi marile publicaţii „Washington Post“ şi „Paris Match“. M-ar fi pus şi „România literară“, dar, pretextează acest V.C., n-a fost lăsată. Indiferent ce pretinde complexatul critic, actul lui de trădare a culturii naţionale există, e palpabil, nu poate fi contestat. Poate să scrie el de acum încolo capodopere inegalabile, stigmatul ciumei tot îi mai arde fruntea: între Mihai Eminescu şi Moses Rosen el a optat, zgomotos, ba chiar şi cu bravură, pentru abuzivul şi incultul rabin. Ce cuib de şerpi a colcăit tot timpul în scorbura asta cu ifose de altar, „România literară“! Sub aparenţa că face cultură clasică şi restaurează nişte statui biografice, această foaie a fost tot timpul pe dos, împotriva Spiritului Naţional. Iar orientarea i-a fost trasată de George Ivaşcu - un mărunt epigon al lui George Călinescu. Am bănuiala că Ivaşcu nu i-a iertat „divinului critic“ că îl cam umilea şi că îl trimitea, călare pe bicicletă, cu manşetele pantalonilor prinse-n clame, să-i aducă ziarele, de la Bucureşti la Măgurele, sub ploaia de bombe a celui de-al II-lea război mondial. Desigur, o contribuţie de seamă la deraierea kominternistă a acestui Ivaşcu a reprezentat-o şi apartenenţa sa la gruparea stîngistă din jurul ziarului „Curentul“, de cînd îl lega o prietenie trainică cu Gogu Rădulescu. La procesul politic al acestui mărunt agitator bolşevic, s-a produs o lovitură de teatru: un martor neanunţat a apărut şi a fluturat în faţa instanţei documentul de apartenenţă a lui Ivaşcu la P.C.R.-ul din ilegalitate şi la acţiunile Komintern. Martorul nu era altul decît Grigore Preoteasa, ministrul de Externe al lui Gheorghiu-Dej. Şi aşa a fost salvat Ivaşcu de la a doua puşcărie. Pe prima o făcuse deja, ca orice scrib mărunt şi păgubos, de teapa lui Ion Caraion. De ce n-au produs oamenii Moscovei dovada asta înainte de prima lui arestare? E greu de spus. Dar, nu numai Valeriu Cristea mă atacă pentru „Saturnalii“, ci şi insignifiantul Buduca Ion. În revista „Cuvîntul“ (nu seria veche, stalinistă, ci cea nouă, fascistă), acest Buduca îşi face azi o scurtă autobiografie model, din care reiese că el e „critic literar cu o singură cronică de care îi este ruşine“. Se referă la elogiile adresate P.C.R. şi lui Nicolae Ceauşescu, dar ele nu s-au produs într-o singură cronică, ci în zeci de articole şi editoriale publicate în revistele C.C. al U.T.C., „Amfiteatru“ şi „Viaţa Studenţească“. De altfel, acest Buduca - un individ spălăcit, ca un balonaş de săpun suflat printr-un pai putrezit - a făcut carieră utecistă pe bază de nevastă: femeiuşca, nostimă şi cu vino-ncoace, ba chiar şi cu vino-peste-mine, a fost translatoarea intimă de limbi scandinave a Elenei Ceauşescu, calitate în care a pus ochii pe ea băiatul care gîndea cu „scîrbavnicul mădular“, Nicu, aşa că s-au cam jucat de-a mama şi de-a tata, şi de-a limbile (tot scandinave, fireşte!), timp în care Buduca nu-şi explica de ce-1 copleşesc deplasările peste hotare şi de ce începe el să fie tot mai departe de casă. De ce nu-1 pot ierta pe acest nărod? În primăvara lui 1984, cînd a luat amploare scandalul „Saturnaliilor“, iar rabinul ceruse la Tribunalul Militar condamnarea mea la moarte (?!), Buduca mi-a înjurat volumul într-una din revistele C.C. al U.T.C, pe motiv că e prea... creştin! Din păcate, nu mai am denunţul acela ateist, aşa că, dacă paginile acestui Jurnal vor vedea vreodată lumina tiparului, rog pe cineva care are „Amfiteatrul“ sau „Viaţa Studenţească“ din martie ori aprilie 1984 (nu mai ţin minte exact), să-mi trimită un exemplar, sau o copie xerox. Tot în aceeaşi perioadă mi-a „ars“ cartea în public, într-un autodafé utecist comandat, Constantin Sorescu, în „Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului“. Ce canalii! Cum se confirmă, pas cu pas, micul meu aforism, conform căruia „U. T. C-ul naşte monştri“!
 Dar, să revin la ziua de azi. Am intrat într-o nouă lună. Dacă în decembrie romanii sărbătoreau „saturnaliile“, în februarie e vremea „lupercaliilor“, ceremonie populară care vine, pesemne, de la omagierea lupoaicei ce alăptase doi pui de om, Lupa Capitolina. Majoritatea oamenilor se rătăcesc prin propria lor viaţă. Ce-am făcut eu, în februarie, anii precedenţi? O lună neutră şi cenuşie, ca o zi de marţi. Ţiganii îi zic femartie, adică de-ar trece mai repede. Februarie nu poate fi decît „luna zăpezilor murdare“. În februarie 1969, am fost vizitat, pentru prima oară, de Securitate. Erau doi ofiţeri: un maior gras şi roşcat, pe nume Georgescu, şi un locotenent tînăr. I-am văzut prin geam, încă de pe cînd băteau în poartă. Mama s-a speriat rău, a apucat-o criza de astm. Fiindcă n-aveam decît o cameră de paiantă, o bucătărie şi un antreu minuscul şi îngheţat, care dădeau din una în alta, mamei nu i s-a permis să stea în casă, la interogatoriu. Aşa că - afară fiind un ger înţepător - s-a refugiat în magazia cu lemne, unde a tremurat, pentru soarta mea, timp de vreo două ore. Nu mai relatez fazele anchetei, care, de altfel, a fost destul de civilizată. Ideea de bază era: „Ce legături ai d-ta cu Mişcarea Legionară din România?“. Iar răspunsul meu, ironic, a fost: „Dar există o asemenea Mişcare în ţara noastră?“. Am vorbit mult şi fără teamă. Le-am arătat celor doi ofiţeri Biblia, Operele Complete ale lui Shakespeare, în original, cărţile lui Goethe, Voltaire, Lessing, Balzac, aflate pe rafturile unui dulap albastru, care ţinea loc şi de bibliotecă: „Priviţi cărţile mele de căpătîi. Poate fi legionar un tînăr student în filozofie, care citeşte cărţi creştine, umaniste şi iluministe?“. Iniţial, era vorba să fiu dus la sediul Securităţii, pentru a da o Declaraţie - asta ar fi însemnat, în mod sigur, arestarea mea. Ştiu de la ce mi s-a tras: 1) în mai multe rînduri, încă din august 1967, am cerut public, la Cenaclul Bacovia, retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei, şi m-a turnat un nemernic cu nume unguresc; 2) în august 1968 am fost şi eu în Piaţa Palatului, iar la seminariile din octombrie şi noiembrie am criticat aspru U.R.S.S.-ul, martori fiind asistenţii universitari Virgil Constantinescu şi Septimiu Chelcea; 3) în decembrie 1968 am luat apărarea - în cadrul unei furtunoase dezbateri desfăşurate în Amfiteatrul Dimitrie Cantemir, de la Facultatea de Filozofie - colegilor noştri care demonstraseră de Crăciun şi protestaseră în faţa Ambasadei Sovietice: „Au cîntat colinde, da? Şi ce-i rău în asta? Sîntem un Popor creştin!“. A fost vorba atunci ca eu şi un coleg, micuţul Sebastian Reichmann, să fim exmatriculaţi şi arestaţi, dar în ultimă instanţă ne-a apărat profesorul nostru, Miron Constantinescu. Îl mai văd, cu ochii minţii, şi acum pe Sebi Reichmann, delicat poet suprarealist, cum plîngea pe holul facultăţii. Pe la începutul anilor ’80, cînd avea să plece în Israel definitiv şi m-am întîlnit cu el pe lîngă Biserica Enei, am plîns eu... Voi putea să-mi văd vreodată împlinit visul de a citi „dosarele“ acelor zile capitale din viaţa mea? Adică şedinţa de demascare de la Filozofie, cînd, din vreo 200 de studenţi (unii aflaţi azi în prim-planul vieţii politice, ca dizidenţi), numai 2 poeţi au avut bărbăţia să se opună represaliilor? Sau raportul celor doi ofiţeri de Securitate care m-au anchetat, în februarie 1969? Atunci, în acea zi grea a vieţii mele, fratele meu mai mare, care era căpitan M.F.A., a venit să mă consoleze: „Fii foarte atent de acum încolo, tot ce vei spune sau vei face tu se va consemna mai ceva decît acţiunile şi vorbele lui Napoleon!“. Aşa mi-a zis bietul Marcu, care a avut şi el de „tras“, atît de pe urma gurii mele slobode, cît şi din pricina vieţii profund religioase a părinţilor noştri. Mai consemnez că pe acel Georgescu aveam să-1 mai văd ulterior, după 1976, cînd scriam reportaje. Agerpres pe la manifestările oficiale, el era deja colonel la celebra Direcţie a V-a. Dar, cum se întîmplă de obicei, tot eu sînt acuzat de colaborare cu Securitatea! Asta-i ţara în care trăim! Dacă aş pune cap la cap toate infamiile care s-au scris, în timpul vieţii lor, despre Eminescu, Caragiale, Brâncuşi, Iorga şi Arghezi - aş umple un volum cît Biblia de la Bucureşti. Din păcate, nu sîntem o ţară prea civilizată: cum putem pretinde omului mediu să fie foarte moral, cînd chiar vîrfurile intelectualităţii sînt nişte abjecţii ale naturii? Ce ticălos, acest Valeriu Cristea! Ce crede el că-1 vor unge evreii? Redactor-şef, director, ambasador, ministru, împărat-şef, vorba eroinei din piesa „Scaunele“ a lui Eugen Ionescu? Cu ce drept moral mai poate el să scrie sau să rostească, vreodată, numele lui Eminescu? Ia te uită ce zăcea şi-n popîndăul ăsta, critic cu şapte sute de cititori, speriat de bombe, transpirat, ciugulit de ambiţii ca de vărsat de vînt! Să-i reamintesc eu textele lui libidinoase despre marxism-leninism şi marea cultură sovietică? „Nu fii supărat, Vadime, pe care-l cauţi ai să vezi că ba are o nevastă jidoafcă-n pat, ba e plătit de Europa liberă. Ai răbdare, ne vine şi nouă rîndul, cînd le-oi arăta eu ştremeleagul.“- aşa mă linişteşte Eugen Barbu şi n-am motive să nu-1 cred.
Pe plan politic, se pare că Frontul Salvării Naţionale a început să cedeze: s-a realizat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, care cuprinde reprezentanţii celor 30 de partide existente. Culmea e că avem 30 de partide, dar nici măcar o singură personalitate! La televizor, apare, zi şi noapte, Alexandru Stark. Acum e trimis la Paris, ca recompensă, fireşte, doar a suferit atît de mult sub dictatură, care i-a tăiat macaroana corespondenţelor de la Congresele P.C.U.S. În spatele lui, se agită în cadru, tot la Paris, Valentin Hossu-Longin. Politruc şi el, din tată-n mătuşă, dar dizident! Neapărat dizident! Nici nu s-a sfîrşit bine emisiunea şi primesc mai multe telefoane acasă, împotriva acestor neruşinaţi. Pe la miezul nopţii, începe distracţia. Sau circul. Adică procesul acelora acuzaţi de „complicitate la genocid“. Bobu, Dincă, Mănescu, Postelnicu. Tragică distracţie. Inuman circ. Aşa cum stau toţi 4 în boxă, le mai lipseşte un drapel în spate, pentru a crea impresia că reprezintă Partidul Deţinuţilor. Se duce pe Apa Sîmbetei şi ziua asta. Ce singur mă simt! Ce nemiloasă e şenila Istoriei! „Zeii îi înalţă pe muritori, ca să-i poată trînti cît mai de sus“ - spune înţelepciunea antică. Trăim, pe viu, o glaciaţiune socială şi politică. Un cutremur de gradul 9 pe scara Gorbaciov. Iar eu, extravertitul de mine, n-am unde să-mi vărs adrenalina. Decît în paginile acestui Jurnal maliţios. Sînt ca Vlad Ţepeş în temniţă la Buda, care, după cum scria Iorga, trăgea în ţeapă guzgani, ca să nu-şi iasă din mînă. Sau, mai potrivit, mă simt ca Dimitrie Cantemir, „croind la planuri din cuţite şi pahară“. Asta, şi nu alta, e moartea civilă. Dar există o înviere şi din aşa ceva, mai mult ca sigur. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICLORUL, nr 2344 / 15.12.2011

marți, 13 decembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXX)






31 IANUARIE 1990. Se zvoneşte că, după ultimele evenimente, ar fi o mare afluenţă de înscrieri la liberali şi ţărănişti. Pe vremurile astea, să mă ierte Dumnezeu, dar Dostoievski pare Petre Ispirescu. E omul o fiinţă abisală? Nici pomeneală, e mai mult decît abisală: e dublă, e triplă, e cameleonică. Primesc telefon de la Los Angeles. E fosta mea colegă de facultate, Aurelia Albeşteanu, care mă pune în gardă că îmi fac o atmosferă foarte proastă foştii mei prieteni Aristide Buhoiu şi Emanuel Tînjală.
Asta-i drept răsplată a binelui pe care l-am făcut fiecăruia dintre ei. Mi se mai spune că Dorin Tudoran a publicat un articol foarte murdar împotriva mea, pe care, la ordinul unor trepăduşi de la Departamentul de Stat, l-au reluat mai multe fiţuici ale exilului de peste Ocean, inclusiv „Lumea Liberă Românească“ a lui Cornel Dumitrescu. Cum aş putea să mă apăr?
Se risipeşte valuta ţării cu frenezie: acuşica s-au întors din Italia (Veneţia, Milano ş.a.) Dan Petrescu, Coriolan Babeţi şi Şt. Augustin Doinaş. Şi prietenul meu cel mai bun, Eugen Barbu, ce face? Se închide în sine, se face melanholic şi, aidoma eroului său din „Săptămîna Nebunilor“, se hrisoscelizează...(Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poza:
În vara anului 1995 a avut loc, la Snagov, sărbătorirea a 5 ani de la apariţia revistei „România Mare”. Părintele glorioasei publicaţii depune un sărut pe fruntea doamnei profesoare Margareta Labiş, sora genialului poet plecat atît de timpuriu dintre noi...

Ziarul TRICOLORUL , nr 2343 / 14.12.2011

miercuri, 30 noiembrie 2011

Scrisoarea săptămînii - „Mult succes în apărarea demnităţii româneşti!”


Sinaia, 28 nov. 2011

Dragă Vadim!

De ziua ta îţi urez sănătate şi mai mult noroc! Mult succes în apărarea demnităţii româneşti şi salvarea ţării de la dezastrul la care sîntem planificaţi de globalismul internaţional!
Mai scrie şi nişte cărţi de poezie, din cînd în cînd, dacă ai timp!
Multă bucurie ţie şi familiei tale cu ocazia Sfintelor Sărbători şi a noului an!

NICOLAE PAUL MIHAIL

(autor, împreună cu Eugen Barbu, al scenariilor filmelor cu Mărgelatu)
P.S.: Să lăsăm sărbătoarea „halouinului” doar celor care îl merită!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2332 / 30.11.2011

vineri, 25 noiembrie 2011

La aniversare… CORNELIU VADIM TUDOR Poetul fibrei noastre naţionale




Coincidenţă sau nu, ştim, însă, că, în luna noiembrie, revista noastră de literatură, informare şi divertisment, „Amurg sentimental“ anul XVII, a ajuns la numărul 200, iar europarlamentarul Corneliu Vadim Tudor îşi aniversează ziua de naştere - prilej de a-i ura să fie sănătos şi să rămînă acelaşi mare patriot, fiu al acestor plaiuri, şi să-i urmeze şi alţii exemplul.
Trebuie spus că dl. Corneliu Vadim Tudor nu e doar om politic, ci este cunoscut, în primul rînd, ca poet care, cu pana sa laborioasă, a dat luminii tiparului mai multe volume de poezii, dintre care amintim: „Poezii“ (Editura Eminescu, 1977), „Epistole vieneze“ (Editura Eminescu, 1979), „Poeme de dragoste, ură şi speranţă“ (Editura Eminescu, 1981), „Saturnalii“ (Editura Albatros, 1983), „Recviem pentru mama“ (volum inedit) etc. Înainte de a fi ceea ce este, pamfletarul nr. 1 al zilelor noastre este scriitor, gazetar, sociolog, dar şi poet, cum am spus. Şi nu orice fel de poet, deoarece: „În munţi se-aşază vîlvele de pază/ pe băi de aur, îngerul cel bun/ din visele copiilor alungă/ aspide, vasiliscuri, căpcăuni/ iar cînd, tîrziu, văzduhul şi pămîntul/ au fost închis spre somn toţi ochii lor/ poetul, lacom, bea din seva zilei/ cîntînd acest pămînt nepieritor“ („Feerie de vară”, din vol. „Poezii”, 1977). Citind numai aceste versuri, din care se revarsă un orizont de frumuseţi, nu ai cum să nu iei seamă la cuvintele folosite de domnia-sa - adevărate bijuterii ce aparţin zestrei limbii noastre. Ca să fii cît mai aproape de această lirică jovială, cantabilă, se impune o anumită rigurozitate, să faci drum întors prin toată opera sa. Atunci îţi poţi da seama că, pe cît de uşor pare că scrie Corneliu Vadim Tudor şi pe cît de vulcanic e în realitate, pe atît de blajin se dezvăluie în vibrarea corzilor muzicale ale versurilor sale, dospite în covată lirică. O lirică a măiestriei artistice - cînd vine vorba de dragostea de ţară -, dar şi a autocenzurii privind personalitatea sa poetică. Iată pentru ce Corneliu Vadim Tudor trebuie iubit şi adus în casa sufletului ca un menestrel de mare valoare. Ca un menestrel care face din slovă eşarfe de lumină, întru drumul acestor grădini ale neamului său, cu fioruri paradisiace. Poezia „Pasăre în lan de grîu“, din vol. „Elegii pentru vietăţi“, 1988, pe  care o redăm în continuare, confirmă nu vorbele unor truditori ai condeiului, ci nemurirea poetului, prin gravitatea liricii sale şi aplecare spre tot ce-i glie străbună: „Ca tine sînt de singur şi pustiu/ mă mistuie o floare carnivoră/ ce-am fost cîndva şi ce puteam să fiu/ îşi sună vara cea din urmă oră// Adorm în pacea lanului de grîu/ sînt plin de răni şi hăituit ca tine/ vin îngeri mari cu secera la brîu/ şi-n urma lor vor încolţi ruine// Tu, pasăre cu trupul de zăpezi/ cu puii sfîrtecaţi de discul Lunii/ sortit îţi este ţie să mă vezi/ cum mă încredinţez deşertăciunii// În poezie mă îngrop de viu/ destinul meu se varsă vast în stele/ ca tine sînt de singur şi pustiu/ tu, pasăre a tinereţii mele“.
Analizînd fie şi numai această poezie, plină de candoare sentimentală, nu ai cum să nu fii de partea poetului şi să nu împărtăşeşti din expozeurile sale literare. Deoarece Corneliu Vadim Tudor nu este numai cel pe care îl vedem la televizor, apărîndu-se la provocări, de multe ori căpătînd, ce-i drept, acuze pentru anumite fapte ale sale, dar vrem să subliniem, în acelaşi timp, şi rapiditatea domniei-sale de a da replici. Considerăm că, într-o presă liberă, lucrurile nu pot sta altfel. Este bine ca românii să ia exemplul unor emisiuni ale posturilor de televiziune străine, unde începînd de la oamenii simpli şi pînă la demnitari, ori chiar şefi de state, nu se manifestă toată lumea după anumite registre stricte de conduită.
Iată pentru ce am luat decizia să scriem despre Corneliu Vădim Tudor tocmai acum, în această lună de toamnă cu frunze aurii şi vin stat din fiert – pentru a arăta cititorilor că acest Tribun al ţării noastre este o forţă intelectuală cu care e greu să ţii pasul. De aici valurile de ură, din partea multor contemporani, intelectuali ori nu, oameni de presă sau televiziune, care nu contenesc a se revărsa asupra sa. Pentru că este mîndru în sufletul său cînd vine vorba de Tricolorul României, de Imnul acesteia, şi cunoaşte prea bine greutăţile Poporului Român. Popor umilit şi înjosit de propriii lui diriguitori, ca să le fie bine numai lor. lată pentru ce Corneliu Vadim Tudor se frămîntă şi se zbuciumă - pentru ca românii care mai gîndesc cu propriile lor minţi să nu-şi mai dea votul celor înnebuniţi după putere, în schimbul unor daruri de o zi, aşa cum au mai făcut-o. Astfel, se fac şi ei vinovaţi de sărăcia de acum. În asemenea situaţie, cum, oare, Corneliu Vadim Tudor să nu se revolte? Şi nu pentru sine, ci pentru dorinţa noastră de-a nu mai fi minţiţi în fel şi chip. Numai că adversarii care îi sar la beregată se limitează la a prezenta o anumită faţă a personalităţii acestui poet vulcanic, fără să ia în seamă creaţia sa lirică bogată privind dragostea pentru Patrie, pentru voievozii neamului nostru, pentru părinţii săi şi lumea sărmanelor necuvîntătoare.
Poezia pe care o redăm este relevantă gîndirii poetului, care nu poate trăi o zi fără să clocotească de uriaşul său patriotism, izvorît din tot ce se petrece în jur. El este fiul acestei ţări în aceeaşi măsură ca şi Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Avram lancu. Nu am rostit numele acestor mari eroi întîmplător, ci pentru că poetul le-a închinat însufleţite pagini, pline de respect, încercînd să trezească astfel sentimentul naţional al românilor, prin cunoaşterea Istoriei ţării lor. Poezia „Rugăciunea lui Avram Iancu“, din vol. „Saturnalii“ (1983), spune totul despre patriotismul înnăscut al lui Corneliu Vadim Tudor. O publicăm integral, pentru a arăta cititorilor că acest contemporan al nostru este o emblemă a liricii actuale, plin de vervă şi tenacitate scriitoricească de cînd se ştie: „E rînduită prost această stînă/ zadarnic are jgheaburi şi păşuni/ cînd turmele tot înspre rîpi se mînă/ iar din ciobani numai cîţiva sînt buni/ E prea în calea lupilor, sărmana/ sînt lotri mulţi, tainu-i tot mai mic/ şi nu mai crede nimeni în nirvana/ din vechiul rai n-a mai rămas nimic// S-au îngrăşat berbecii şi măgarii/ păianjenii ruinei curg şuvoi/ pereţii de stejar trosnesc de carii/ căpuşile regine-s peste oi// Au ruginit tălăngile în ploaie/ şi laptele-i ca pînza grea de cort/ şi orice miel se leapădă de oaie/ în măierişte zace-un înger mort// Apasă greu blestem pe stîna asta/ osînda Mioriţei a căzut/ s-ar mai putea răscumpăra năpasta/ şi-ar mai fi timp s-o luăm de la-nceput// Dar s-a făcut tîrziu pe munţii vineţi/ pogoară doliul serii şi e ger/ în strunga verde vreau să mă închideţi/ să-mi iau cuminecarea, şi să sper// Iar tabăra să-mi treacă dinainte/ înveşmîntată-n zeghe şi făclii/ la rătăcirea mea să luaţi aminte/ şi oglindiţi-o dreaptă în copii// Eu mă topesc sub ierburi nestemate/ cu fluiera şi doinele întregi/ şi cine ştie, peste-un secol, poate/ voi răsări în tabla altor legi“.
Corneliu Vadim Tudor nu trebuie prezentat sau analizat în afara poemelor sale, a studiilor de cercetare sociologică şi de Istorie. Lucru care ne face să o contestăm pe doamna Daniela Buruiană, care la o televiziune afirma că lucrarea de doctorat a d-lui Vadim a fost scrisă de dl. Gheorghe Buzatu. Zău că această afirmaţie a fost de un penibil inimaginabil. Parcă dl. prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu nu ar fi avut altceva de făcut decît să-i fi scris lucrarea de doctorat lui Corneliu Vadim Tudor, o lucrare de peste 734 de pagini în format A4. Ne mirăm cum de n-a spus că volumul de „Aforisme“, cu 592 de pagini, format tot A4, i-a scris-o George Sbârcea. Dar, fiecare cu opinia sa şi felul său de manifestare.
Corneliu Vadim Tudor, orice ar spune unii şi alţii, este iubit de oameni şi ascultat. Dovada clară o avem în ratingul imens de la emisiunile TV unde este invitat. Drept mărturie privind esenţa scrierilor lui Corneliu Vadim Tudor, privind prolificitatea lirică, politică şi cetăţenească a sa, cităm din Prefaţa la volumul „Carte românească de învăţătură“ (1992),  scrisă de Edgar Papu: „Acest om avîntat, energic, însufleţit de mari elanuri, poate fi surprins şi în cele mai opuse ipostaze, cînd totul ia pentru el chipul deşertăciunii...“.
În încheiere, să spunem cîte ceva despre omul Corneliu Vadim Tudor. S-a născut la 28 noiembrie 1849, în Bucureşti. Absolvă, în 1971, Facultatea de Filozofie (Universitatea Bucureşti). În perioada 1978-1979, beneficiind de bursa Premiului Herder, la recomandarea deţinătorului acestui premiu, scriitorul Eugen Barbu, studiază la Viena, în calitate de „student extraordinar“. Din 1972 a lucrat fără întrerupere în presa centrală, scriind şi publicînd volume de poezii şi publicistică. Corneliu Vadim Tudor reprezintă pentru noi, prin poezie, fibra fiinţei ţării care l-a născut şi căreia i se dăruieşte cu întreaga viaţă, cu toate riscurile, culminînd cu jertfa de sine.

ION MACHIDON
(Text reprodus din revista „Amurg sentimental“, nr. 11, noiembrie 2011)

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2328 / 25.11.2011

vineri, 14 octombrie 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2293 / 15.10.2011

O ALTFEL DE DICTATURĂ

Democraţia urmăreşte ca interesele majorităţii populaţiei să fie reflectate în direcţia de dezvoltare a societăţii. Însă de la instaurarea Regimului Băsescu-Boc în România, în loc de democrţie a fost introdusă o nouă formă de dictatură: dictatura majorităţii parlamentare. Chiar dacă aceasta este determinată numai de un vot, ea se numeşte „majoritate“ şi face ce vrea, deciziile luate astfel putînd avea consecinţe grave asupra destinelor unei ţări, în speţă a României. Noţiunea de dictatură a majorităţii parlamentare reflectă o situaţie de o gravitate deosebită care se constată în Parlamentul Romaniei şi înseamnă subordonarea acestuia unui grup restrîns de persoane. Practic, voinţa celeilalte părţi a Parlamentului, care, în fapt, exprimă voinţa unei mari părţi din populaţia ţării, este ignorată cu bună-ştiinţă, fapt care, în practica judiciară, poate îmbrăca aspectul unei fapte penale de o gravitate deosebită, definită în Codul Penal ca abuz de Putere. Persoanele cu interese asemănătoare se grupează în partide politice şi îşi afirmă aceste interese prin constituirea şi promovarea unui set de valori şi de măsuri de realizare a acestor valori care se cheamă programe politice. Totodată, persoanele grupate într-un partid politic, precum şi susţinătorii acestuia, îşi trimit prin vot reprezentanţi în Parlament, care să promoveze acel program politic. Astăzi constatăm că şefii unor partide se subtituie partidelor lor şi impun parlamentarilor acelor partide o linie politică arbitrară. Aceşti şefi de partide au ajuns să reprezinte nişte forţe politice aproape independente de voinţa politică a partidului lor, astfel că acţiunile lor nu se mai încadrează în linia generală a ideii de democraţie care presupune că iniţiativa politică să plece de jos în sus, de la membrii de partid şi susţinătorii partidului către şeful acestuia şi nu invers.S-a ajuns ca parlamentarii să fie obligaţi să exprime un sprijin politic dictat de şeful partidului sau şeful statului, după caz, iar orice abatere de la acest dictat să fie reprimată imediat. Ca urmare, Parlamentul nu mai exprimă voinţa alegătorilor, ci pe cea a şefilor de partide din majoritatea parlamentară sau, cel mai adesea, a şefului statului, ceea ce nu mai este democraţie, ci oligarhie (puterea unui grup restrîns de persoane, de la oligo – puţin).  Cu alte cuvinte, un partid promovează un program politic general, care presupune un set de valori pe care susţinătorii partidului le îmbrăţişează. În baza lui, propune un program de guvernare care presupune nişte măsuri pe termen scurt, al unei legislaturi, pentru realizarea programului politic. Apoi, promovează un prim-ministru şi un Guvern care se angajează să aplice acel program de guvernare. Nici unul dintre şefii de partide nu explică felul cum va aplica acest prim-ministru programul politic al partidului. Acum, după cum se prezintă lucrurile, este mai mult decât evident că, practic, programul de guvernare nu există, iar în lipsa unui program politic public, membrii de partid trebuie să spere că acest guvern le va susţine interesele politice şi trebuie să creadă orbeşte în cei care le cer să susţină acest guvern prin votul parlamentarilor lor. Această formă nouă de dictat vine să-l protejeze pe adevăratul dictator, care este Traian Băsescu, pentru că el se poate prevala în orice moment de faptul că Parlamentul este expresia cea mai democratică a unei ţări, iar acesta aprobă proiectele normative care, în fapt, exprimă dispoziţiile sau ordinele sale discreţionare. Orice i s-ar reproşa, el vine cu răspunsul potrivit, prin care demonstrează că nu el, ci Parlamentul, care este expresia voinţei populare, a aprobat acel ordin sau dictat. Sigur, noi sîntem originali în toate, aşa că am inventat-o şi pe-asta, în ciuda ţărilor dezvoltate, acolo unde democraţia parlamentară se manifestă ca la carte. Numai la noi se poate manifesta o astfel de dictatură, acum, cînd Parlamentul nu mai reprezintă expresia populară, pentru că, prin măsurile antipopulare luate, actuala Putere s-a descalificat total, iar pe fondul exploziei efective a corupţiei şi a statuării statului mafiot numai de putere legitimă nu se mai poate vorbi în România de astăzi. În aceste condiţii, reprezentanţii actualului regim sînt perfect conştienţi că, dacă pierd Puterea în favoarea unor forţe patriotice, praful şi pulberea se va alege de ei, de banii lor, de averile lor şi de tot cee ce îi înconjoară. Pentru a preveni acest lucru, Puterea face tot ceea ce este posibil pentru a-şi păstra pîrghiile, transformînd în acest sens Parlamentul într-un adevărat instrument de dictatură, cu ajutorul cărui caută să impună unei întregi ţări reguli care contravin flagrant bunului-simţ, dar şi democraţiei. A impune o astfel de opţiune fără a justifica interesul public este, cu adevărat, o dictatură. O dictatură a şefilor de partide din arcul guvernamental, a şefului statului şi a unor grupuri restrînse din jurul lor, ale căror interese politice sînt obscure pentru marea massă a populaţiei. Parlamentul României devine astfel, pe zi ce trece, o entitate tot mai puternică, o instituţie care îşi face propriile reguli şi ameninţă să dicteze tot ce se întîmplă în ţară, pentru că, vorba unui parlamentar PDL în plenul camerelor reunite din 27 septembrie a.c., „ce dacă e ilegal!”. Paradoxal, instituţia Nr. 1 a unei democraţii ar putea deveni primul reper dictatorial după 1989. Această practică, contravenind în mod real adevăratei democraţii occidentale, a făcut ca România să apară în exterior ca o „oaie neagră“ a Europei, ocolită, izolată şi hulită de lumea civilizată.

Colonel (r). DAN ZAMFIRESCU


Cîţi bani o fi plătit Mugur Isărescu pentru a deveni membru al organizaţiei ultra-secrete Bilderberg?



Oficial, prezenţa la Bucureşti a lui vicontelui Etienne Davignon, şeful Clubului Bilderberg, este motivată de participarea sa  la conferinţa „European Union – after the sovereign debts crisis”, găzduită de BNR, care a avut loc în ziua de 14 octombrie. Acesta a fost însoţit de Richard Haas, preşedinte al Consiliului pentru Relaţii Externe (Council of Foreign Realtions). Venirea în Bucureşti a şefului celui mai influent grup economico-financiar la nivel global se petrece la exact un an după întîlnirea, tot în Capitala României, a membrilor Comisiei Trilaterale Europa, la care cei mai puternici oameni ai bătrînului continent au făcut planuri de depăşire a crizei şi au discutat despre guvernarea globală. Neoficial, din informaţiile noastre, vineri seara, la finalul conferinţei organizate de BNR, Etienne Davignon şi Richard Haas, împreună cu mai mulţi membri ai Clubului Bilderberg, s-au întîlnit într-un loc secret, pentru a discuta viitorul monedei euro. Întîlnirea a fost organizată de Mugur Isărescu şi Adrian Vasilescu. Sursele noastre spun că în cadrul acestei reuniuni s-a desfăşurat şi un alt eveniment: Mugur Isărescu a fost făcut membru cu drepturi depline  al Clubului Bilderberg. De menţionat că Isărescu este primul român care a intrat în această discretă societate secretă, fondată în 1954, considerată „Guvernul mondial nevăzut”. Pînă acum, România a avut doar doi reprezentanţi în Comisia Trilaterală, o altă organizaţie apropiată Clubului  Bilderberg: Mugur Isărescu şi Mihai Tănăsescu. Întrebarea care se pune este aceasta: cîţi bani a plătit Mugur Isărescu pentru a beneficia de această nouă calitate? Pentru a deveni membru al Academiei Române, el a plătit mai multe zeci de milioane  de dolari, cu care s-a construit o nouă Bibliotecă a acelui for, fapt pozitiv, dar de ce cu bani publici el şi-a cumpărat o astfel de funcţie?


Recunoaşteţi personajele din fotografie?



Triumviratul Naţionalismului Românesc: preşedintele PRM Corneliu Vadim Tudor, flancat de senatorii Gh. Funar şi Ilie Ilaşcu. E clar că fără ei nu se poate, de-aia merge treaba din ce în ce mai rău şi nu mai există nici o autoritate morală.


NEWS ALERT
Senatorii PDL ameninţă cu răscoala. Se solicită întîlniri de urgenţă cu premierul şi cu preşedintele

Scandalul mocneşte în Grupul PDL de la Senat. Deşi, împreună cu partenerii din UDMR şi UNPR, deţin o majoritate fragilă, PDL-iştii nu reuşesc să mai treacă nici o lege prin Senat. Mobilizarea este foarte foarte slabă şi de aici a pornit un întreg scandal. Vîrf de lance a fost fostul secretar general al PDL, Vasile Blaga. Nici mai mult nici mai puţin, senatorii democrat-liberali l-au mandatat pe şeful Grupului PDL din Senatul României să solicite în proxima şedinţă a BPN al PDL întîlniri urgente cu preşedintele PDL Emil Boc, dar şi cu preşedintele României. O şedinţă cu scîntei a avut loc miercuri, imediat după o şedinţă a plenului, în care senatorii Opoziţiei au făcut din nou jocurile. Senatorii democrat-liberali s-au arătat foarte nemulţumiţi de reproşurile publice făcute la adresa lor de către unii din conducerea centrală a PDL. „Nu se poate să se spună despre noi că sîntem chiulangii sau că nu participăm la plenuri, în timp ce la Cameră se chiuleşte pe rupte. E adevărat că se cunoaşte mai mult la Senat cînd absentează unul sau doi colegi, dar cei care absentează permanent sînt oameni cu funcţii”, a spus pentru pesurse.ro unul din senatorii PDL foarte nemulţumiţi.
După discuţii îndelungi s-a ajuns la concluzia că aşa nu se mai poate. Paradoxal, deşi unii din BPN al PDL au lansat zvonul că Gruparea Blaga ar boicota şedinţele Senatului tocmai pentru a-l pune pe Emil Boc în dificultate, cei care chiulesc la Senat sînt senatorii apropiaţi de şefii PDL. Un exemplu strălucit este senatorul Sorina Plăcintă: „Ea ne spune cu tupeu greţos că nu are timp să piardă prin Senat şi că lunea în timpul plenului ea mai bine merge să îşi rezolve problemele pe la ministere”, a declarat un alt important senator democrat-liberal. „Noi nu ştim ce va fi, dar e de neacceptat să aflăm ce va fi cu noi prin presă. Cu noi nu vorbeşte nimeni. Habar nu avem dacă vom mai putea candida, dacă va mai exista Senatul şi alte rahaturi de genul ăsta”, a spus un alt senator. Un altul s-a arătat supărat pe cei care sînt şi senatori şi miniştri: „Eu înţeleg că sînt în Guvern şi că au probabil destulă treabă de făcut. Dar cred că ar putea ca măcar 2 ore pe săptămînă să îşi facă timp de nişte sesiuni de voturi finale. Ne fac liberalii şi psd-iştii de nu avem aere de fiecare dată. Stai, că or veni în curând legi importante şi o să vedem pe unde vor scoate cămaşa”.
Deocamdată, revolta mocneşte şi se aşteaptă un răspuns de la conducerea partidului. În caz contrar, sub protecţia anonimatului, mai mulţi senatori PDL au spus că se gîndesc şi la o formă de boicot mai radicală.
IOSIF BUBLE

====================================
====================================

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Cu cît gîndim mai puţin, cu atît vorbim mai mult.
PROVERB FRANŢUZESC


„Naşul”, slugă pînă la moarte!
GAŞCA LUI TRAIAN BĂSESCU I-A PROMIS LUI RADU MORARU O ŞPAGĂ DE 10.000 DE EURO PE LUNĂ...



După ce Radu Moraru a rămas fără emisiune şi post de televiziune, pentru că proprietarii RCS – RDS s-au plictisit să bage bani în falimentul Zero TV, un post de televiziune avortat direct mort – Naşul face pasul spre politică, punînd umărul la construirea aşa-zisului partid Noua Republică. Această viitoare formaţiune politică este doar o altă diversiune din programul de intoxicări pus la punct sub comanda lui Traian Băsescu, scopul fiind atragerea cît mai multor voturi la alegerile de anul viitor. Această glumă infantilă, ce se doreşte „partid prezidenţial”, ar urma să se nască pe baza sporovăielii pe Internet, sub îndrumarea lui Sebastian Lăzăroiu, penibila Madame Blogary.
Rămas şomer şi fără audienţă, Radu Moraru a fost cooptat de Cotroceni să pună umărul la noua făcătură, despre care chiar fondatorii ei, nişte neica-nimeni, care nici măcar nu merită menţionaţi, spun că e necesar să apară pentru a înlocui PDL-ul, partid care „a trădat agenda reformatoare din 2004 a preşedintelui Traian Băsescu”. În aceste circumstanţe, Radu Moraru şi-a făcut joi seara apariţia la prima întrunire a fondatorilor „mişcării”, care a avut loc la Casa de Cultură a Studenţilor, unde mai bine de o oră l-a pupat în fund pe Traian Băsescu, vorbind în faţa cîtorva zeci de speriaţi, cei mai mulţi dintre ei aduşi cu arcanul la întrunire de la organizaţiile de tineret ale PDL. Prestaţia lui Radu Moraru la această întrunire a fost una tocmită de Traian Băsescu, prin intermediul lui Valeriu Turcan. Concret, miercuri seara, la orele 19, cei doi s-au întîlnit în biroul lui Turcan, de la Palatul Cotroceni, unde acesta i-a promis lui Moraru o remuneraţie de 10.000 de euro lunar dacă se angajează la noua construcţie politică. La sfîrşitul discuţiei, peste cei doi a intrat şi Sebastian Lăzăroiu, care a contribuit la punerea la punct a aportului Naşului la această diversiune. Lui Radu Moraru i s-a mai promis un loc eligibil de parlamentar, pe listele de candidaţi din 2012, ce vor fi controlate de Băsescu, în numele Mişcării Populare. Pentru că, în final, şi partidul căruia i se pun bazele va eşua tot în cadrul Mişcării Populare. Întîlnirea a durat circa o oră şi jumătate.


Audienţă record, realizată de preşedintele PRM joi seară, la Antena 3
„MINUTUL DE AUR” - 5,6 PUNCTE



Prezent în emisiunea moderată de Gabriela Vrânceanu, Tribunul a adus, din nou, în faţa televizoarelor milioane de români, înspăimîntaţi de vremurile cumplite prin care trecem cu toţii. Nu ne ajungea sărăcia, acum ne confruntăm şi cu aceste manfiestări ameninţătoare ale crimei organizate, tipice disoluţiei Statului, unde Legea este la discreţia celor care fură, ucid sau îi înfometează pe români. Din acest punct de vedere, a arătat liderul PRM, ceea ce s-a întîmplat la Giurgiu, unde înseşi instituţiile abilitate să facă lumină au băgat şi mai mult în ceaţă moartea tînărului baschetbalist american, este mai mult decît sugestiv pentru putregaiul portocaliu care a pus stăpînire pe societatea românească. Dacă pînă şi un om cum este acest Costel Busuioc, care a făcut atîta cinste României, spălîndu-ne, cît de cît, de ruşine pentru comportamentul unor conaţionali de-ai noştri, a ajuns să fie bătut de o brută cu părul vopsit şi care nu e în stare să lege două vorbe, atunci sîntem cu totul pierduţi. Domnul Corneliu Vadim Tudor a adus un cald omagiu liderului ţărănist Ion Diaconescu, fostul său coleg de Parlament, plecat dintre noi la vîrsta patriarhilor biblici, dar atît de îndurerat de tot ceea ce vedea în jurul său.

ULTIMA ORĂ
A-nţărcat bălaia...
MATROZUL CHIOR NU MAI POATE SĂ PUNĂ STROP DE ALCOOL ÎN GURĂ

Traian Băsescu nu mai poate bea nimic, cel puţin în perioada în care îi este administrat tratamentul trimis de Elena Udrea de la Seul. Vineri seara, cam pe la orele 21, aflat în compania favoritului său de pahar Sebastian Lăzăroiu, Traian Băsescu a încercat să bea o gură de whisky, la aproximativ 30 de minute după ce medicii SPP îi administraseră injecţia din Coreea de Sud care îi ţine sub control durerile de cap şi tremurul mîinii stîngi. În momentul în care a mirosit alcoolul şi a luat în gură prima înghiţitură, Pazvante Chiorul a dat să o ia la fugă spre baie, lovit de nişte spasme cumplite de vomă. Cu greu s-a abţinut să nu vomite chiar în biroul de la Vila Lac 2, acolo unde s-a petrecut scena. Sursele noastre spun că, iniţial, el a început să urle, acuzînd că băutura are un miros ciudat şi că vor să îl otrăvească. Ulterior, cei doi medici SPP, aflaţi de gardă, care au năvălit în încăpere, i-au explicat că băutura nu are nimic, dar că datorită tratamentului simţul olfactiv îi este denaturat, iar mirosul de alcool îi provoacă senzaţiile de greaţă, spasmele şi convulsiile stomacale. De altfel, medicamentele din Coreea de Sud au în prospect menţiunea că alcoolul este, cu desăvîrşire, interzis. În urma acestui incident, în capul lui Băsescu s-a născut dilema: să-i tremure mîna de la tumoarea care-i apasă pe creier, sau să-i tremure tot din cauza sevrajului alcoolic?


Ţara clanurilor interlope

România a devenit ţara clanurilor interlope. Cred că nu există oraş care să nu aibă măcar o asemenea grupare. Că vorbim de Giurgiu, Târgovişte sau Bucureşti, situaţia este aceeaşi. Clanurile interlope sînt cele care fac legea de ceva vreme şi, din cîte se pare, o vor face şi de acum înainte. Asta este România reală, cea de care Emil Boc, Traian Băsescu sau Traian Igaş sînt total dezinteresaţi.
Ultimele zile au fost de ajuns pentru a ne da seama ce se întîmplă în România. Am aflat cum clanul Butoane conduce oraşul Giurgiu şi despre legăturile acestei grupări cu diverşi politicieni, fie că vorbim despre senatori sau primari. Tot în ultimele zile am văzut că legea nu reprezintă nimic pentru asemenea interlopi, căci altfel cine ar fi îndrăznit să se bată cu cuţite chiar în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Clanuri interlope au existat în România şi vor continua să existe. Problema cea mai gravă este însă că aceste grupări au o putere din ce în ce mai mare. Că vorbim despre clanul Butoane, clanul lui Sile Pietroi, cel al lui Ghenosu sau despre Cordunenii din Iaşi, toţi au reuşit să-şi asigure protecţia mituind şi oferindu-şi serviciile politicienilor de pe plan local sau chiar şi central. Asta este marea problemă. Poate că aici ar trebui să se uite Traian Băsescu, Emil Boc sau Traian Igaş. Poate că preşedintele nostru ar trebui să renunţe la „războiul” cu Regele Mihai şi să se preocupe mai mult de astfel de grupări. Poate că problema clanurilor interlope ar trebui dezbătută în CSAT. Cine ştie? De asemenea, poate că Emil Boc ar trebui să vorbească mai puţin despre creşterea economică, pentru că şi aşa nu ştie dacă ea va exista sau nu. La fel şi ministrul Internelor, Traian Igaş, poate că ar fi bine să abandoneze lupta împotriva „branconierilor” şi să se concentreze mai mult pe ceea ce se întîmplă în stradă. Totuşi, nici unul dintre ei nu va face aşa ceva. Pentru că ei sînt cei care le-au dat o asemenea putere clanurilor interlope, care astăzi fac legea în România. Grupări de acest gen au existat întotdeauna, dar parcă niciodată nu au fost atît de temuţi sau periculoşi. Butoane, Pietroi, Cordunenii sau Ghenuşii au existat şi înaintea lui Traian Băsescu, Emil Boc sau Traian Igaş. Acum însă tind să se transforme însă în brand de ţară.
GEORGE TĂRÂŢĂ

Presa elogiază prestaţia electrizantă a Tribunului, de la Antena 1
Legat la ochi, Vadim Tudor a reuşit să spună anii de naştere şi pe cei ai morţii a nu mai puţin de 67 de personalităţi



Presedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, a demonstrat miercuri seară, la emisiunea „Un show păcătos”, că ştie să spună, doar din memorie, anii de naştere şi de moarte ai multor personalităţi, pe care Dan Capatos i le dicta. Iată lista personalităţilor ale căror date biografice au fost identificate corect: Eminescu, Bach, Leonardo da Vinci, Ludovic al XIV-lea, Veronica Micle, Händel, Michelangelo, Franz Joseph, I. L. Caragiale, Vivaldi, Rafael, Martin Luther, Dimitrie Cantemir, Mozart, Theodor Aman, Jean Calvin, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Beethoven, Nicolae Grigorescu, Napoleon, Alexandru Vlahuţă, Haydn, Constantin Brâncuşi, Washington, Mihail Sadoveanu, Schubert, Kennedy, Liviu Rebreanu, Verdi, Frederic cel Mare, Lucian Blaga, Wagner, Otto von Bismarck, George Bacovia, Ceaikovski, Tudor Vladimirescu, George Călinescu, Chopin, Nicolae Bălcescu, Tudor Arghezi, Schumann, Gheorghe Magheru, Mircea Eliade, Brahms, Avram Iancu, Nicolae Labiş, Johann Strauss, Nicolae Iorga, Gheorghe Asachi, Offenbach, Octavian Goga, Al. Macedonski, Rossini, Take Ionescu, Tudor Muşatescu, George Enescu, Iuliu Maniu, Nichita Stănescu, Ciprian Porumbescu, Mareşalul Antonescu, Marin Preda, Nicolae Titulescu, Vasile Pârvan, Al.I.Cuza, Shakespeare, Mihail Sturdza, Dante Alighieri.
Corneliu Vadim Tudor, preşedintele PRM, a primit aplauze de la toţi cei aflaţi în platoul emisiunii „Un show păcătos” pentru cunoştinţele sale, iar asistenta Bianca Drăguşanu nu s-a putut abţine să nu exclame de cîteva ori la rînd: „Sînteţi genial! Sînteţi genial!”.


Parlamentul European a hotărît gestionarea cîinilor comunitari prin sterilizare

COMUNICAT DE PRESĂ
Federaţia Naţională pentru Protecţia Animalelor (FNPA)

Pe parcursul ultimilor 10 ani, la nivelul Parlamentului European au fost lansate 3 Declaraţii scrise ce priveau situaţia cîinilor comunitari, însă nu au obţinut votul majorităţii pentru că parte din europarlamentari erau de părere că astfel de interventii legislative nu stau în competenţa Parlamentului European, ci a statelor membre, situaţia cîinilor comunitari fiind o situaţie particulară a unora dintre acestea.
Cruzimile asupra animalelor, ce au zguduit lumea, corupţia autorităţilor, ce nu sancţionează în nici un fel actele de cruzime faţă de animale, sau nu declară cheltuirea (fictivă) unor sume exorbitante pentru gestionarea cîinilor comunitari, perpetuarea unor măsuri extreme, care nu au făcut decît să menţină cîinii în stradă, lipsa unei strategii civilizate, eficiente, precum şi voinţa cetăţenilor europeni au determinat Parlamentul European sa ia atitudine.
Joi, 13 octombrie, Parlamentul European a adoptat, prin votul majorităţii, Declaraţia scrisă nr. 26 privind gestionarea populaţiei canine în Uniunea Europeană, avînd ca iniţiatori pe Daciana Sârbu, Adina Vălean, Elisabeth Jeggle (Germania), Raul Romeva i Rueda (Spania), Janusz Wojciechowski (Polonia).

Parlamentul European a decis să implementeze:

- măsuri de control asupra respectării de către statele membre a principiului art. 13 din Tratatul de la Lisabona, prin care animalele sînt recunoscute ca „fiinţe simţitoare”;
- măsuri legislative privind gestionarea cîinilor comunitari prin sterilizare, identificare, înregistrare, promovarea responsabilităţii deţinătorilor faţă de animalul propriu;
- implementarea unei legislaţii la nivel european împotriva cruzimii faţă de animale.

Dacă autoritatea statală română are interesul să prolifereze la nesfîrşit situaţia cîinilor comunitari, ignorînd faptul că eutanasia în massă aplicată timp de 10 ani nu a dat rezultate, fiind, deci, logic că niciodată nu va avea vreun alt efect, Parlamentul European decide ca această problemă să intre în competenţele Comisiei Europene, trasînd astfel linia obligatorie ce trebuie urmată de către România.
Adoptarea acestei declaraţii este un pas extrem de important, marcînd începutul sfîrşitului unei situaţii dramatice, care trenează de două decenii.
CARMEN ARSENE,
Vicepreşedinta Federaţiei Naţionale
pentru Protecţia Animalelor


Ipoteză halucinantă: Ocuparea Wall Street-ului, făcută cu banii lui George Sörös

În urmă cu doar 3 zile a apărut un clip video pe YouTube, în care unul dintre cei care protestează recunoaşte că primeşte 22 de dolari pe ora de protest. Presa internaţională scria că filmul a fost realizat pentru decredibilizarea celor care protestează. Acum au început speculaţii privind identitatea celui care ar putea finanţa aceste mişcări. Toate drumurile duc la Sörös.
Mişcarea anti-capitalistă „Occupy Wall Street” („Să ocupăm Wall Street-ul”) a primit sprijinul cel puţin neaşteptat din partea miliardarului George Sörös. Acesta a declarat, într-o Conferinţă de Presă la ONU, că îi priveşte cu simpatie pe manifestanţi şi opiniile lor, adăugînd că le înţelege sincer reacşia.
Critici apărute în ultima vreme arată cu degetul către Sörös, devenit unul dintre cei mai mari miliardari din America. Există voci care spun că mişcările de pe Wall Street sînt un cal troian pentru o agendă secretă a lui Sörös.
VALENTIN VIOREANU


Pentru împrospătarea memoriei
Curvăsăria politică

Degeaba voim să ieşim din Caragiale, nu ne ajută nimeni, dimpotrivă! A dat Dumnezeu, drăguţul, ca să mai apucăm şi noi ziua cea mare a libertăţii, în locul dictaturii care a domnit ani de zile asupra noastră. Cu o mică pauză după cel de-al II-lea război mondial, am cunoscut o scurtă epocă de liberalism politic, curmat de o dictatură cruntă, supravegheată de nişte vecini, ce ne-au împrumutat şi un stil de viaţă, pe care-l ştiţi la fel de bine ca mine. Nu e locul aici să dezvoltăm fazele şi liniile directoare ale acestei treceri la o politică uneori teroristă, alteori ridicolă, cu un regim dictatorial ce era numit „democratic”, prin asta înţelegîndu-se democraţia închisorilor comuniste ale partidului conducător, de care, cu chiu, cu vai, să zicem că am scăpat. Sigur că aceste rînduri ce vor urma nu puteau să apară în ziare pe timpul Anei şi al lui Dej, care vor rămîne în veci pomeniţi pentru ororile binecunoscute, pe care nu o să le înşir aici, pentru că vreau să scriu despre altceva. De bine, de rău, viaţa politică românească, cu hopuri şi suspendări, a străbătut o felie de timp care, iată, va atinge şi ea aproape o jumătate de secol. Avem de data asta partide tradiţionale, şi cînd scriu acest lucru mă gîndesc la cele două asociaţii politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, care s-au ilustrat printr-o spectaculoasă reapariţie pe scena politică. Liderii celor două formaţiuni politice democratice sînt, evident, moştenitori ai unor înaintaşi iluştri, despre care Istoria a luat cunoştinţă demult.
O dată cu încetarea războiului rece şi reapariţia celor două teamuri istorice, s-au relevat lideri mai tineri, cu o viziune modernă şi bune intenţii, dar, din păcate, şi nişte politicieni cam depăşiţi de evenimente, întrecuţi de marşul Istoriei, care nu are întoarcere. Cum s-a petrecut această alianţă stupefiantă, mai precis alipirea uluitoare a celor două echipe politice tradiţionale - la Alianţa Civică, cu semnul electoral Cheia, invenţie revendicată de domnul N. Manolescu, cunoscut critic literar, nu ştim. Desigur, nu e cazul să comentez ce fel de politică face domnia-sa, pentru că toată lumea face politică, fără a mai cere voie de la Poliţie. Ceea ce stupefiază electoratul e că această aripă a Convenţiei face multă zarvă ca să cîştige voturi, şi asta e treaba ei, dar celelalte două partide istorice n-au mamă, n-au tată, ele vor cu orice preţ să cîştige încrederea oamenilor şi, în consecinţă, cum procedează? Alianţa cu U.D.M.R.-ul m-a stupefiat! Astfel, s-a ilustrat proverbul: „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea!”.
Nu ştiu cum şi cînd aceste socoteli vor putea fi încheiate, dar nu mă încumet să zic decît „Aşa români, dacă ei mai aparţin poporului nostru, mai bine în fundul Iadului”. Deci, două partide istorice, cum le place să li se zică, trădează orice ideal românesc numai pentru a cîştiga nişte alegeri ce nu pot duce decît la fărîmiţarea teritoriului românesc. Să ignore domnii Raţiu, Coposu şi Câmpeanu cele ce se petrec la ora asta în ţara noastră? Hultanii, chipurile „istorici”, sînt gata să ajungă mai degrabă în Parlamentul maghiar, decît să reziste în faţa unei trădări şi ea „istorice”, cum le place celor doi sau trei lideri să spună. Cum cred ei că românii îi vor vota de aici încolo, socotindu-i trădători, ceea ce ei şi sînt, în realitate? Era uşor să stai pe undeva, prin Occident, pe banii babacăi, prin asta înţelegînd furnizorii occidentali, din Apus, domniile lor fiind flămînzi, gata la orice tranzacţii, pentru că, după socoteala noastră, pentru ei, a sosit ora plăţii datoriei faţă de sponsori, ce abia aşteaptă să vină la pună-te masă, scoală-te masă! După o aşa-zisă „rezistenţă”, atît cît ştim, aceşti lideri de carton şi-au strîns ceva sub căpătîi. Caragialismul nu ne iartă, iată-l ilustrat de fornăiturile acestor „combatanţi”! Din păcate, un Maniu nu mai putea să revină pe scena politică, la fel ca şi un Ionel Brătianu, ce nu poate fi reinventat. Nu numai noi, dar şi mulţi români au crezut că, o dată cu răsturnarea dictaturii, vom avea parte de o viaţă parlamentară tradiţională. Însă, în afara moştenirii numelui partidelor, nu vedem nimic altceva. Nu cunosc îndeaproape personalitatea domnilor Câmpeanu şi Raţiu, plonjaţi în ograda noastră după un stadiu nedorit în cele streinătăţi, unde se pare că nu au dus-o rău, dimpotrivă, fiind ţinuţi în rezervă tocmai pentru această perioadă, să-i zicem de tranziţie. Domniile-lor sînt simpatici, glumeţi, nonşalanţi sau tranşanţi, dar departe de anvergura înaintaşilor. Acest lucru nu intră în discuţia începută aici. La drept vorbind, personalitatea lor nu face nici o impresie. Cum nu vreau să discut despre activitatea dumnealor, mă voi mărgini la nişte „trădări” electorale, de care am mai pomenit. Unde vreau să ajung? Vreau să reamintesc nişte fapte recente, ce nu pot fi dezminţite de către protagoniştii numiţi. Iată însă că, o dată cu apariţia unei noi formaţii politice, adevăratul scop electoral nu era, desigur, decît o cămaşă în care să încapă toţi! În politică, o spune un sceptic, alianţele se risipesc rapid, trădările şi trecerile pe alt eşichier politic apar curent. „Ciolanul”, adică Puterea, e vînat fără scrupule. Se cunosc divorţuri ilustre, răniri orale sau scrise, impardonabile; scopul în politică este unul singur - Puterea. Nu ştiu cît de puternice sînt, cu adevărat, aceste formaţii şi unde vor ajunge, ceea ce mă dezamăgeşte cumplit însă este trădarea făţişă a intereselor naţionale, fapt de neiertat, deja parafat printr-o aşa-zisă Convenţie Democrată, din care, cum s-a văzut, fructele putrede au început să cadă la cel mai mic vînt electoral. Aşteptăm cu mare curiozitate să vedem cine va urma frumosul exemplu, impus de cearta surdă a pomanagiilor electorali, care trag scaunul de sub fundul mesenilor invitaţi la banchet. Nu ne este necunoscut conflictul dintre aripa tradiţională a „aliaţilor” şi strigările ca la nuntă ale combatanţilor. Cu astfel de luptători, gata la „plăcinte-înainte”, putem sta liniştiţi. Electoratul va şti mai bine ca noi la ce te poţi aştepta din partea unor politicieni, crescuţi la sîn de o falsă doică, chipurile democrată, la ţîţa căreia deja au apărut lacomi amatori. Domnilor, să vă ajute Dumnezeu să nu vă luaţi la bătaie, că vă faceţi de rîs şi fantomele bieţilor Maniu şi Brătianu vor fi consternate. Recitiţi-l repede pe Caragiale, domnilor, e timpul, pentru că ori l-aţi uitat pe marele scriitor, ori, Doamne fereşte, a dat strechea în domniile-voastre! Urnele vă vor convinge că vremea Miticilor cîştigaţi la belciuge electorale s-a cam dus. Ce mai aşteptaţi? Sînteţi demodaţi, bătrîni, de aici încolo la mînăstire...
EUGEN BARBU
(3 aprilie 1992)


La colt
Nevoia unei noi viziuni despre lume (I)

Cred că nu fac o dezvăluire de senzaţie dacă spun că literatura română riscă să rămînă necunoscută în lume. Nu vorbesc de dezinteresul total pentru ea din partea Institutului Cultural Român sau a Ministerului Culturii. Vorbesc de interesul străinilor pentru ea. Am avut ocazia de nenumărate ori să constat de ce cărţi scrise de Rebreanu, Sadoveanu, Marin Preda, Camil Petrescu, George Călinescu şi alţi corifei ai literaturii române nu există în librăriile din Paris, Madrid, Londra, Lisabona sau New York.
La biblioiteca „Barnes & Noble” din New York se fac zilnic lansări de carte şi am avut prilejul de multe ori să discut cu editori americani, pe care i-am întrebat de ce nu-l traduc pe Marin Preda, de pildă, un mare scriitor român? De ce? Pentru că el a scris pentru români, nu şi pentru americani. Nu-i interesează pe americani Moromeţii. De ce să-i intereseze pe francezi, englezi, irlandezi, evrei, arabi, chinezi şi alte neamuri care alcătuiesc poporul american un roman ca Moromeţii?
Fiindcă nu e vorba aici de stil, de frumuseţea cuvîntului, a frazelor intraductibile, de umorul plin de sevă care învăluie personajele, e vorba de substanţa cărţii, povestea unor ţărani în România interbelică. Marin Preda a scris un roman pentru noi, românii. Bătaia e scurtă. Gîndiţi-vă numai la faptul că atunci cînd hotărăsc să fugă cu caii de acasă, Paraschiv şi Nilă nu fug mai departe de Bucureşti, destul de aproape de Siliştea-Gumeşti. Deci viziunea autorului este una locală, provincială, foarte particulară. Nu are nici o legătură cu realitatea din America, Franţa sau China! Dar eu am întîlnit Moromeţi şi în Israel, şi în Spania, şi în America. Ba Morometele Prunariu a ajuns şi în cosmos!
De aceea, în romanul Urmaşii Moromeţilor, foarte apreciat de confraţi, tocmai acest lucru fac, îi duc pe Paraschiv şi Nilă mai departe, dincolo de graniţele ţării, pe toată planeta! De fapt, ei mă duc pe mine! Fiindcă românii se află pe tot globul pămîntesc. Scriitorul român, mai ales în perioada Cortinei de fier, s-a limitat, vrînd-nevrînd, la România şi la spaţiul ex-sovietic, admis ca singurul cîmp de desfăşurare a acţiunilor literare. A fost o literatură condamnată. Lucru valabil şi pentru celelalte ţări ex-socialiste. Ca să scrie literatura sa formidabilă, un  Milan Kundera a trebuit să aleagă exilul. Şi alţii ca el. Sau închisoarea, precum Havel.
În esenţă, literatura română este o literatură pentru noi, nu şi pentru alţii. De ce în epoca interbelică am avut deschidere şi scriitorii români erau ca la ei acasă la Paris şi alte focare europene şi americane? Ce să mai spunem de arta avangardistă, de opera unor Tristan Tzara, Victor Brauner şi Marcel Iancu? Sincronismul nu era o vorbă goală. Geniul lui Brîncuşi a constat şi în faptul că a înţeles primul de ce trebuie să ajungă la Paris, chiar per pedes. şi cu ce s-a ales din partea statului român? Era considerat decadent. Gîndiţi-vă numai la şocul pe care l-a avut, cînd ţara mamă i-a refuzat donaţia, atelierul său de la Paris! Iar după revoluţie, aşa-zişii experţi i-au murdărit opera, atribuindu-i sute de falsuri!
Pe de o parte, a exista şi există o politică nenorocită, izolaţionistă, anti-românească, iar pe de altă parte o viziune limitată, provincială, a scriitorului sau artistului român. Ce scriitor este Agîrbiceau, de pildă! Fenomenal! Da, dar pentru noi, nu şi pentru alţii! Aşa se poate spune şi despre Coşbuc, Arghezi, Blaga şi pînă la Nichita Stănescu şi Fănuş Neagu. Pentru noi sînt coloşi, dar pentru alţii nu există. N-am văzut în librăriile occidentale sau americane vreo carte de-a lor tradusă, aşa cum stau acolo la dispoziţia cititorului de pretutindeni cărţile lui Borges, Saramago, Kundera sau Coelho. (Va urma)

GRID MODORCEA


Fenomene stranii
Misterul Bibliilor nearse

Pe data de 29 martie 1999, Hazel (55 ani) şi Herbert Twilley (58 ani) din Water Valley, SUA, au asistat neputincioşi la un incendiu care le-a ars casa pînă în temelii. Singurele lucruri care au rămas neatinse de flăcări au fost două biblii. „N-am văzut aşa ceva în 23 de ani de muncă!” a declarat Danny Johnson, şeful pompierilor. „Ar fi fost normal să ardă şi bibliile!” Incendiul a izbucnit în urma unui scurtcircuit provocat de foenul lui Hazel Twilley, uitat în priză, şi a luat amploare, cînd femeia lucra în grădină, iar soţul ei era plecat în oraş. „în cîteva minute, toată casa era în flăcări!” a declarat Hazel. „Nici n-am putut intra! Cînd au venit pompierii, nu mai era nimic de făcut. Arsese tot: mobila, perdelele, covoarele, iar televizorul, video-ul şi celelalte aparate au fost topite! Printr-un miracol, au rămas neatinse cele două biblii: una pe care am primit-o de la tatăl meu, preot, şi una pe care familia mea o avea de peste 80 de ani! Uluitor e faptul că masa pe care se aflau bibliile a fost făcută cenuşă!”

TRAIAN TANDIN


Călcîiul lui Ahile 
HOŢUL PĂCĂLIT

Lumea noastră, uneori, este foarte ciudată. Plină de contradicţii şi mai ales de ciudăţenii pe care cu greu ţi le poţi explica. De pildă, pentru noi este greu de înţeles cum unii oameni credincioşi, cu frica lui Dumnezeu (este o expresie greşită fiindcă Cel de Sus nu este rău ; este Bun, Înţelept şi Drept), evlavioşi, se duc la biserică, ba uneori le şi ctitoresc, dar odată ieşiţi de acolo, uită de toate preceptele creştine, chiar şi de cele 10 porunci dinTablele lui Moise cu care acesta a coborît din munte. În mişcarea sportivă, care nu este lipsită de oameni cu credinţă în Dumnezeu, avem totuşi o mulţime de situaţii în care se uită de Dumnezeu, se săvârşesc o mulţime de fărădelegi după care făptaşii, îi vezi cum intră cu evlavie în biserică, spre iertarea păcatelor. Nu dăm nume, le găsiţi zilnic în presa sportivă sau în cea de scandal. Nu avem nici intenţia ca aceste note să fie considerate o predică, nu  suntem noi îndreptăţiţi să o facem, ci doar să amintim cea de a 8-a poruncă: Să nu furi! Şi ca să vă descreţim puţin frunţile, să vă spunem o poveste populară cu tâlc care poate fi şi de învăţătură pentru mulţi, chiar pentru noi toţi. Într-o bună zi, într-un sat, un negustor de produse lactate este chemat la poliţie în urma unui denunţ. Fusese reclamat de un brutar căruia îi vindea zilnic unt la preţul de un kilogram, dar că îi dă zilnic lipsă la cântar. Poliţaiul, care chemase la poliţie şi pe reclamant, adică pe brutar, îl întreabă pe lăptar:
- Dumneata ai cîntar?
- Nu, don-poliţai, n-am.
- Păi atunci cum poţi să-i vinz un kilogram de unt reclamantului ?
- Păi să vedeţi. Eu am o balanţă şi pun pe o parte a balanţei pîinea de un kilogram pe care o iau zilnic de la brutar iar pe cealaltă parte a balanţei, kilul de pâine pe care o iau de la brutar !.
Şi astfel, amendat a ieşit reclamantul. Povestioara are mult haz dar din păcate, în viaţa de zi cu zi se prind hoţii mult mai greu. Poate acum cu DNA-ul...

SILVIU DUMITRESCU

INGERI PAZITORI 


Ziarul TRICOLORUL, nr 2293 / 15.10.2011