Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCVII)

16 APRILIE 1990. A doua zi de Paşti. Încă e frumos. Sfinţenia tot mai poleieşte fiinţele şi lucrurile. Dar nu mai e aceeaşi încărcătură. În goana sa, timpul necruţător a dărîmat crucea pe care agonizase Christos. Cu fiecare clipă, oră, zi care trec, ne îndepărtăm de miracolul Sfintelor Paşti, iar vraja dispare. Abia la Crăciun mai înflorim o dată, ca merii, ca perii. Şi pe urmă, din nou, o pauză pînă la Paştele viitor. Şi aşa trece anul, ca un meci la două porţi: Crăciunul şi Paştele.

Azi, program sărbătoresc la televizor. „Lasă-mi gagica în pace“ - îi zice Popeye Marinarul lui Bluto, într-o secvenţă de desen animat. Halal traducători! Îmi şi imaginez 2 milioane de băieţei din România nu-mindu-le pe cele 2 milioane de fetiţe din România „gagici“. Dar nici cu producţia artistică autohtonă nu-mi e ruşine: se transmite o adaptare după Caragiale, în care eroii poartă canadiene de schi, cu fermoar, şi fumează ţigări Kent, pe care le aprind cu bricheta. Dezgustătoare apucăturile celor de la TV de a se trage unii pe alţii la suprafaţă, de a se băga pe post cu sila. Într-o emisiune realizată de Eugen Dumitru se prezintă o adaptare realizată după Mark Twain, semnată tot de Eugen Dumitru, fireşte, pentru ca în final să apară şi regizorul scheciului, Sergiu Ionescu, care vorbeşte chiar cu Mark Twain, într-o harababură de nedescris, numai aşa, ca să se afle în treabă şi să-1 cunoască vecinii, să-şi dea seama că el nu e din ăia, colaboraţioniştii, interzişii... Şi am mai observat ceva la televiziştii ăştia ai românilor: imediat cum moare unul de-al lor, indiferent de funcţie şi valoare, poate să fie şi şef pe la maşinişti, i se difuzează necrologul, pe un fundal îndoliat, înaintea Telejurnalului; n-am nimic de împărţit cu bietul decedat, să-i fie ţărîna uşoară şi să doarmă cu capul pe „nouraşi de primăvară“ (cum zic povestirile asiatice), dar se întîmplă că mai mor în ţară şi alţi oameni, infinit mai valoroşi, numai că Televiziunea îi ignoră cu desăvîrşire. Şi asta nu mai e drept. Pentru prima oară cînd văd o emisiune apolitică în limba maghiară: se prezintă un frumos reportaj despre încondeierea de ouă pe Valea Ghimeşului. Figurile poartă nume poetice: limba cucului, cabula albă, măcieşul (steluţa), burta broaştei, trandafir bătut, genunchiul dracului ş.a. Mă impresionează bogăţia şi fineţea motivelor stilizate, ceea ce arată că fiecare Popor are universul său nepieritor. Ce minunăţii se pot face dintr-un ou, dintr-un singur ou! Care mi se pare centrul Cosmosului.

Întîlnesc în cartea unui predicator creştin o pildă care mă emoţionează pînă la lacrimi: „Un pastor a stat o noapte la o fermă. Dimineaţa, fermierul şi pastorul s-au oprit în faţa unui cuibar, unde o găină îşi ocrotea puii sub aripi. Fermierul a spus: «Pastore, atinge-o!». Pasărea era rece, moartă, nu se mişca. O nevăstuică i-a supt tot sîngele, dar, pentru a-şi păzi puii, pe care i-ar fi atacat nevăstuica, ea nu s-a mişcat“. Ce impresionant e sacrificiul pentru cel drag, sau pentru o idee măreaţă! Nimic nu putea să-mi slujească mai bine starea de spirit din a doua zi de Paşti, decît o asemenea pildă. Ce altceva a făcut Isus, decît să ne ţină pe toţi sub aripile Lui ocrotitoare, în timp ce nevăstuica înfricoşată a Istoriei I-a supt tot sîngele, în cele 6 ore cît a sîngerat pe cruce? La televizor, Coriolan Babeţi dezveleşte un bust al lui Toma Caragiu şi zice, de 2 ori, „conversiune“ (în loc de „convertire“). Dar, ce mai contează? Îmi e dor de Tomiţă! N-am fost prieten cu el, dar ne-am cunoscut în februarie 1977, la „Săptămîna“. Îl adusese Dan Mutaşcu. Ne-a spus nişte glume, cu un umor adorabil, apoi a schimbat cîteva vorbe cu mine. În final, i-a zis lui Barbu: „Îmi place gagiul (iar gagiul!), e deştept foc! Îmi place şi cum scrie!“. Dar, o fi citit oare ceva de mine? După mai puţin de o lună, avea să moară la cutremur. Actor mare, colosal. Nu-1 pot uita în „Revizorul“ lui Gogol - Pintilie, pe care l-am văzut, în cea de-a doua din cele trei reprezentaţii, la Teatrul Bulandra, în octombrie 1972.

Vorbesc la telefon cu profesorul Edgar Papu. Îmi spune că abia aşteaptă să meargă lîngă soţia lui, în veşnicie. Îl înţeleg perfect. Pentru un om nobil şi iubitor, este aproape imposibil să supravieţuiască dispariţiei fiinţei dragi.

Mă întreb aşa, din senin: ce legătură o fi între Biharea de la noi, şi statul indian Bihar? Probabil aceeaşi legătură existentă între Ardealul românesc şi celelalte toponimii cu rădăcina semantică ARD: Ard (podiş în Iran), Arda (rîu în Bulgaria şi Grecia), Ardubil (oraş în Iran), Ardeni (masiv muntos în Franţa, Belgia şi Luxemburg). În rudimentele limbii indo-europene, „ard“ înseamnă „pămînt“. Poate că aceeaşi rădăcină are şi oraşul Arad. Aud că ambasadorul României în Franţa, Al. Paleologu, a dirijat Corul Parohiei ortodoxe române din Paris, mai precis la intonarea fostului imn „Trăiască Regele!“. Într-o emisiune a postului de Televiziune francez „Antenne 5“, ciudatul ambasador fanariot a suduit Guvernul României, al cărui emisar este şi el. În mod paradoxal, francezii l-au obrăznicit, fiindcă pentru ei un asemenea comportament e de neconceput. În spleenul baudelaireian al acestei zile de primăvară primesc o veste bună: îmi telefonează Gh. Ostroveanu şi îmi spune că foştii mei colegi s-au gîndit să facă un memoriu pentru a-i îndupleca pe nişte şefi să fiu chemat înapoi, la redacţie; abia aşteaptă momentul prielnic să i-1 înmîneze noul director general, autoînscăunat în decembrie 1989, Neagu Udroiu. Mersi, dar e cam tîrziu, timp de 4 luni nu v-aţi întrebat din ce trăiesc, sau dacă mai trăiesc? Şi n-am ajuns eu la mila lui Udroiu, care e un ziarist onorabil, desigur, şi un om călătorit şi isteţ, dar trădează un simţ al carierismului inimitabil. Aşa a făcut carieră înainte de 1989 pe spinarea lui Eugen Florescu (care 1-a numit secretar general la Agerpres şi vioara-ntîi la vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, facilitîndu-i şi obţinerea unui splendid apartament pe Calea Victoriei, vizavi de Biserica Albă, din fondul Gospodăriei CC. al P.C.R.), şi după 1989 pe spinarea lui Ion Iliescu, cînd a pozat şi el în mare dizident, ca atîţia alţii, care au dovedit o capacitate de adaptare uluitoare, unică pentru vietăţile din natură; pentru că schimbarea de 180 de grade pe care au făcut-o foştii propagandişti şi secretari P.C.R. seamănă cu performanţa unui urs polar de a trăi în deşert şi a unei cămile de a mărşălui pe banchizele de la Polul Nord. Dar, ceea ce în natură e o imposibilitate, în societatea românească a fost un exerciţiu de virtuozitate. „Mersi, aţi venit prea tîrziu -îi răspund lui Ostroveanu - acum vă pot angaja eu pe toţi!“ Dar, azi e ziua taifasului şi a taclalelor, că doar la Porţile Orientului sîntem. Ies pe terasă la „Pescăruş“ împreună cu Eugen Barbu şi generalul I. Al. Munteanu. E soare şi simt cum se dilată frunzele-n copaci. Am o stare plăcută. Generalul mi-1 toarnă pe un oarecare ofiţer Mugurel Florescu, care se învîrtise şi el pe la procesul lui Ceauşescu. Pun pariu pe o ladă de bere că, azi-mîine, o să-1 vedem şi pe Mugurel ditamai Măgărelul, adică general. Fiindcă aşa e regula: toţi cei care au luat parte la mascarada aia sîngeroasă au fost avansaţi, obligatoriu. Cine i-a avansat pe ei? Ion Iliescu, nu mai există nici un dubiu. Acelaşi Munteanu, care e un bun povestitor, cu accentul lui ardelenesc (a fost studentul academicianului David Prodan), ne istoriseşte ceva care ne face pielea găinii: în Nicolae Ceauşescu s-au tras 600 de gloanţe, iar în nevasta lui vreo 700! Au tras întîi 3 soldaţi, în timp ce condamnaţii încă mergeau spre zid, iar apoi au deschis focul, în neştire, militari de pe acoperişul cazărmii de la Tîrgovişte. O curviştină, pe nume Cerasela, a furat medalionul de aur de la gîtul Elenei Ceauşescu, 1-a spălat de sîngele închegat, 1-a purtat cam o lună, după care a fost silită de amantul ei, Gelu Voican, să-1 dea înapoi. Înapoi, cui? Cine ştie pe unde au nimerit bijuteriile jefuite în acel decembrie înfiorător! Îl credem pe cuvînt pe Munteanu, doar a fost coleg de celulă, prin anii ’80, cu Voican. Îl bătea pe acesta toată ziua, fiindcă bărbosul era meschin şi turnător. Acum, Voican i-a dat o mînă de ajutor fostului său ortac de puşcărie, care a fost reactivat şi a devenit general. „Era bărbat ăl bătrin - ne mai spune generalul - cînd i-a fost spălat cadavrul l-a văzut Geluţă şi a mărturisit că părea foarte viril!“ Ia te uită de ce le arde la ăştia, să se uite la fuduliile lui Ceauşescu, după ce l-au nituit cu sute de gloanţe! Mă întorc acasă destul de trist. Cum s-a putut muri în decembrie ’89! Ca la Hiroşima, în toate felurile cu putinţă: şi la coadă la lapte, şi în baie, şi în somn, şi pe stradă, şi în beci după lemne, şi în maternitate, şi în cimitir... S-a mai întîmplat în vreo ţară socialistă ce s-a întîmplat în România? Nu! Ei, bine, cu asta trebuie să începem orice comparaţie, orice analiză. Nici n-am ajuns bine acasă şi am primit informaţii despre prăduirea spaţiului locativ de către primarul Capitalei, Dan Predescu. De pildă, un arab pe nume Geamal, care a primit cetăţenia română foarte uşor, acum cîteva luni, a devenit consilier guvernamental pentru minorităţi, învîrtindu-se şi de o casă splendidă. Primarul dă case bune, pe lei, unor arabi, încălcînd mai multe legi. Se povesteşte că au venit nişte oaspeţi francezi să doneze un post de radio, au obţinut aprobarea de la Petre Roman şi s-au dus cu ea la primarul-general - numai că acesta, într-o criză de furie, probabil pentru că lui nu-i ieşea nimic, le-a rupt hîrtia în faţă! Gospodăria de Partid avea sub Nicolae Ceauşescu averi imobiliare de circa 15 miliarde de lei, iar acum, sub Mihai Cuţuhan, valorile sale depăşesc 50 miliarde de lei! Practic, au luat ăştia tot patrimoniul!

Spre seară, iau cunoştinţă de un comentariu al corespondentului Agenţiei iugoslave Taniug, la Bucureşti: „Am întîlnit partide în România care ar dori să schimbe Poporul, ori Poporul nu se poate schimba“. Zilele acestea, am dat peste două materiale pe care le-am citit cu interes: o scrisoare a nebunului Paul Goma, publicată în „22“, în care îi face praf pe aşa-zişii noştri rezistenţi, şi articolul „Au ridicat bîtele şi s-au încăierat“, apărut în „Opinia Studenţească“ din Iaşi, referitor la barbaria udemeristă din ziua de 20 martie, de la Tg. Mureş.

Noaptea, pe la 12, ies să plimb cîinii. Pe Bd. Duca, vizavi de Policlinica stomatologică, am văzut o scenă care mi-a luat maul: o fată tînără, în papuci şi capot alb, ieşise la scara unui bloc vechi şi aştepta un hîrb de maşină, cu 2 arabi; s-a urcat şi a plecat cu ei, în puterea celei de-a doua nopţi de Paşti! Capitala României tinde să devină un fel de bordel al lumii a III-a, şi asta nu e bine! Nu se încheie această zi fără o nouă inepţie a lui Ion Caramitru, care e de o incultură zgomotoasă: într-un reportaj filmat la Paris, el vorbeşte cu Emil Cioran, căruia îi spune că Eminescu a apărut într-un moment cînd totul era prăbuşit (?!). Ehei, o să am eu mult de luptat cu analfabeţii şi impostorii...

EPILOG. Începe să se nască revista. Totul merge nesperat de bine. Ca prin farmec, obstacolele s-au risipit. Banii ? M-a împrumutat Nuţu, din Germania. El venise cu 10.000 de dolari, legaţi cu zgîrci, cum se întîmplă şi pe la băncile cele mai fandosite. I-am spus că n-am ce face cu dolarii, mie îmi trebuie lei. A revenit după cîteva ore cu 1 milion de lei. Am convenit să încheiem o chitanţă, de mînă, ca să-i restitui omului banii. Martori ne-au fost Cornel Ciontu (din partea mea) şi Monica Miu (din partea lui). Ca să fiu sincer, mi-a tremurat inima atunci cînd am înscris, oficial, titlul revistei. Aşa ceva nu se mai pomenise. Mai fuseseră nişte „Românii Mari“, pe la sfîrşitul veacului trecut şi prin preajma primului război mondial, dar acum sînt alte împrejurări. În definitiv, şi Nostradamus, în catrenele sale, vorbeşte de „România Mare“. Am găsit şi un secretar de redacţie bun: bătrînul Grigore Stănescu, care a lucrat pe la revistele militare, s-a pensionat între timp şi mi-a fost recomandat de prietenul meu din copilărie, colonelul Marin Mirea. Am găsit şi spaţiu tipografic: la Bucureştii Noi, în fosta tipografie a P.C.R. Mulţumită prieteniei mele cu Mişu Filip şi cu soţia lui, Doina, dar şi cu Mioara Roman, care şi ea e prietenă cu ei, am izbutit să căpătăm 3 birouri într-o clădire veche, pe Calea Victoriei. Acolo avea să funcţioneze şi ziarul fesenist „Azi“, condus de Octavian Ştireanu. Cum am devenit eu patronul publicaţiei? Foarte simplu: Eugen Barbu mi-a spus că nu se încumetă să rişte singurii bani pe care îi avea la C.E.C.:

- Eu am strîns ceva parale, pe cărţile şi filmele mele, de ce să te mint?! Dar îmi e teamă de faliment. Tu nu vezi ce se întîmplă în jurul nostru, ce prăbuşiri au loc, ce probleme sînt cu hîrtia?! Nu vreau să mor dator vîndut! O asemenea ruşine ar fi peste puterile mele, n-aş fi în stare s-o îndur.

Şi atunci, m-am descurcat cum am putut. De ce-am intrat în vîrtejul ăsta? Din revoltă, în primul rînd. N-am mai suportat să văd cum îmi e batjocorită ţara, cum e jucată la zaruri, cum sînt umiliţi românii. N-am mai suportat atîta impostură, şi incultură, şi neobrăzare. Revoluţia aceasta s-a făcut cu sîngele nevinovat al unor oameni, în primul rînd tineri. Populaţia s-a răsculat fiindcă totul devenise de un absurd înfiorător şi chiar cele mai nobile idealuri se goliseră de conţinut. Independenţa e sublimă, într-adevăr, dar cînd copiii mănîncă la şcoală o felie de pîine cu o frunză de salată verde, ca melcii, şi, după cîteva zile de furajare de-asta, leşină în clasă, atunci trebuie să ne întrebăm cu toţii unde am greşit. Scopul Politicii e preluarea Puterii, iar scopul Puterii e realizarea Binelui. Nu a Răului. A Binelui. Adevăraţii oameni sînt meniţi să micşoreze suferinţa existentă în lume. Nici un Ideal nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc pentru fericirea oamenilor şi trăirea lor în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta a fost marea infirmitate a lui Ceauşescu: era ateu. De altfel, cred că de aici izvorăsc multe dintre nenorocirile lumii contemporane. A avut el şi mari merite, pentru care l-am admirat şi nu mă dezic de asta; dar să fii răsturnat de propriul tău Popor, adus la exasperare, iată o cădere de cortină nu tocmai măgulitoare.

El va rămîne în Istoria României şi chiar a Planetei, pentru multe şi felurite realizări. Scurgerea timpului estompează păcatele şi reliefează meritele. Peste un număr de ani, copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba, uimiţi: „Cum, voi vă spălaţi cu apă rece, n-aveaţi curent electric decît vreo cîteva ore pe zi, stăteaţi toată noaptea pe la cozi? Nu putem crede, aţi visat. Uite, noi avem de toate. Nu putea omul acela, care a construit aătea lucruri minunate, să vă biciuiască în halul ăsta!“. Dar a fost cu adevărat o Revoluţie? Dacă ar fi să judec cu inima, aş spune că da. Dacă ar fi să judec cu mintea, mai degrabă aş spune că a fost o lovitură de Stat. Vorba tînărului Goethe, la Valmy, în 1792, cînd armata Franţei revoluţionare i-a învins pe prusaci: „De acum şi de aici începe o lume nouă!“. Aşa şi cu anul 1989 la români. Şi nu numai la români. Am intrat într-un deceniu nou, necunoscut, spectaculos, care s-ar putea să răstoarne sensul şi concluziile unui veac întreg. Vor muri oameni, se vor primeni generaţiile, iar eu? Ce voi face eu? În primul rînd, voi aştepta să-mi vină pe lume un copil, fiindcă nevastă-mea e însărcinată în luna a V-a. Pe urmă, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru casa mea şi Poporul meu. Sau, cum bine spunea un poet al efluviilor inimii: „Nu cădea tu, steaua mea subţire!“. Viaţă, primeşte-mă, vin către tine, m-am născut din nou! Doamne, nu m-ai părăsit, pupa-Ţi-aş tălpile!

SFÎRŞIT

CORNELIU VADIM TUDOR

http://www.ziartricolorul.ro/2639/jurnalul-revolutiei-de-la-craciun-la-paste-%28xcvii%29.html

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCVI)

15 APRILIE 1990. Sfînta zi de Paşti. Dacă aş muri acum, nu mi-ar părea rău. Ziua asta nu face parte din calendar, ci din Calea Lactee. Iubesc ziua de Paşti cu o frenezie imposibil de reprodus în cuvinte, aici e comprimată toată copilăria mea. Forţa magică a acestei zile îl transfigurează pe orice om. Parcă nu sîntem noi înşine, nişte fluvii lăuntrice clocotesc şi ne purifică, îndemnîndu-ne la porniri nobile. Poate fi numit Paştele un al doilea Crăciun, avînd în vedere că Isus S-a născut din nou? Uneori mă întreb dacă expresia „cruce de voinic“, cu care erau lăudaţi flăcăii la ţară, nu e cumva o sublimare ancestrală a imaginii Mîntuitorului, care S-a identificat cu crucea torturării Sale, ceea ce a produs pe retina memoriei colective a ţărănimii române o personificare a crucii... Dar, iată-mă şi scriitor textualist! Reproduc în Jurnalul de faţă fila unui alt Jurnal, vechi de 15 ani. L-am găsit, prăfuit, printre rafturile bibliotecii. E Jurnalul pe care l-am ţinut pe cînd făceam Armata la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. l din Bucureşti. Aşadar, priviţi ce trăiam eu cînd eram cu 15 ani mai tînăr şi cu vreo 30 de kg mai slab: „Duminică, 4 mai 1975. Zi de Paşti. Stau cu Mioara şi cu fratele meu, Pavel, în apartamentul lui din Drumul Taberei şi bem vodcă şi cafea. Mioara e o fată frumoasă, cu păr negru, lung, şi ochi albaştri. Se crapă de ora prînzului şi în curînd vom merge la mama, să ciocnim ouă roşii. Deunăzi, citeam pasajul de la începutul lui «Faust», în care trec oamenii Cetăţii pe ecranul zilei de Paşti: elevi, tîrgoveţi, slujnice, ostaşi. Totul e verde şi înalt în acea stampă a apollinicului Goethe. Oamenii vorbesc prozodic şi o pace de burg patriarhal, în care fiecare cunoaşte pe fiecare şi ştie ce se cade şi ce nu se cade, le dezmiardă urechile cu o vată ca mătasea funigeilor şi a subţiorii lanurilor de porumb. Ascultăm o casetă cu Joan Baez, pe care mi-a dăruit-o bunul meu amic, campionul mondial de gimnastică Dan Grecu. Ne-am împrietenit într-o seară a anului trecut, în grădină la Athénée Palace - soţia lui şi prietena mea de atunci fiind balerine. A rămas încîntat cînd i-am vorbit, vreo 2 ore, numai de civilizaţii extraterestre - ce-i drept, o bună parte din curiozităţi le ştiam de la colegul meu de ziar, Victor Kernbach, care a scris «Enigmele miturilor astrale». Carte de succes, pe care mi-a împrumutat-o un alt coleg al meu, Anton Uncu, dar, spre ruşinea mea, am pierdut-o, ori mi-a fost furată. Splendidă caseta country a acestei femei care s-a făcut cunoscută prin proteste împotriva războiului din Vietnam! Îmi place mult o piesă în care, cu glas sfîşietor, spune că «ziua de ieri va veni din nou diseară». Pentru mine, asta ar însemna retrăirea nopţii trecute, cînd ne-am întîlnit toţi cei 5 fraţi şi surori la Biserica Elefterie. Înainte de asta, trecusem însă pe la barul de noapte de la Athénée, să-mi cumpăr ţigări. Eram îmbrăcat într-un costum nou, bleumarin, cu o cămaşă albastră, în picouri albe, şi cu o cravată roşie ca focul. Imediat cum am coborît în bar m-am dus, într-un chip magnetic, la cabina fetelor, să-i spun Zînei «La Mulţi Ani!». Fusese o iubire mare între noi, tot anul 1974, dar se destrămase. Am plecat în Armată cu o uşurare în suflet, sperînd ca viaţa cazonă să mă ajute să suport mai bine despărţirea. M-am apropiat de cabina dansatoarelor. Am strigat-o. Ea a ieşit, aproape goală, în costumul ei de paiete şi frivolităţi, a scos un chiot de bucurie, ne-am strîns în braţe şi ne-am urat «Sărbători fericite!». Nu mai contenea cu sărutările, mi-a spus «iubiţele», cu glasul ei inconfundabil, cu care îmi şoptise atîtea «dulci nimicuri» la ureche. Aveam 2 pachete de Kent în mînă, abia le cumpărasem, şi mi-a zis: «Ai venit să-mi aduci ţigări?» - iar eu, binecrescut, i-am oferit unul. Au ieşit şi celelalte fete, pentru dansul următor: Puşa, Mariana, Cristina, Virginica, Nuşa... Fete bune, da’ n-au avut noroc! - cum se zice. Euforie mare, m-au umplut de ruj şi sclipici Toate doreau să ştie: ce se-ntimplase cu părul meu, de ce eram tuns aproape perie de scînduri? Am plecat. Cîţiva ani buni, aproape seară de seară, am frecventat barul. Nu pentru băutură (nu mi-a plăcut niciodată să beau, decît un pahar, creştineşte, şi nici n-aveam bani), ci pentru prietenele mele, păstorite de coregrafa Viorica Cişmigiu. Pe urmă, m-am dus la Biserică. Am aprins lumînări albe şi am văzut, ca de obicei, cel mai frumos spectacol de muzică, poezie şi lumină care poate exista în lumea noastră creştină. Mii de oameni, iluminaţi şi transfiguraţi, sub nişte copaci proaspăt înfrunziţi, au izbucnit în vibraţiile corului gregorian: «Christos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcînd/ Şi celor din mormînturi/ Viaţă dăruindu-le!». Probabil cel mai frumos cîntec din Istoria Umanităţii şi ca muzică, şi ca poezie. Mai mult de atît nu se poate spune, în aceste 4 versuri sînt cuprinse cerurile şi pămînturile, fiinţele şi lucrurile Fratele meu, Marcu, tot încearcă să-mi spună ceva despre un ţigan care a vrut să creeze o sectă la noi, a făcut zgomot prin Occident, s-a întors în România, a cerut fonduri de la stat, dar statul, nici una, nici două, l-a cam închis. L-am rugat pe Marcu să tacă puţin, doream să ascult corul acela tremurător ca aerul în raza lumînărilor. Deodată, zeci de capete s-au întors spre dreapta, la fereastra unei case: aici, la etaj, apăruseră doi copii în pijamale, cu crîmpeie de lumînări în mîini, care aveau ceva din îngerii pictaţi în vechile cărţi colorate şi lucioase, cu poze, pe care noi le decupam şi le lipeam pe steaua cu care porneam la colindat. Apoi, a început o burniţă uşoară, de primăvară. Mulţimile păcătoase au ocolit Biserica. Am plecat la Marcu acasă, la doi paşi. Aici, în geam, un alt înger: mama, care nu merge niciodată cu noi la Biserică, în Noaptea de Înviere, dar aşteaptă cu emoţie, la geam, să vadă spectacolul rîurilor de oameni care se risipesc pe la casele lor, cu lumînările în căuşul unor pahare de îngheţată, ce mult îi mai place, nu se mai satură privind şi murmurînd versetele pe care le crede potrivite momentului. Ne-am ospătat după datină, pînă pe la 5 dimineaţa. Pe urmă, ne-a dus acasă soţul sorei mele, Liviu, cu maşina lui, Oldsmobile, „frumoasa americană“, lungă, lată şi cu geamuri verzi. Acasă înseamnă tot la Pavel, la marginea oraşului, pentru că eu n-am unde să dorm. Mioara mi-a spus din nou că mă iubeşte, eu i-am răspuns că-i ultima noastră noapte (îmi era capul tot la Zîna, arsură vie în inimă!), ea a început să bîzîie etc. Mîine seară, mă voi întoarce la unitate, băieţii vor veni, cu siguranţă, cu miel, mezeluri, brînzeturi şi vinuri de pe la casele lor, ne vom simţi iarăşi bine şi permisia noastră de Sfintele Sărbători va rămîne undeva, departe, în urmă, ca un copil orfan“.

După cum se vede, mai am un Jurnal. Sînt harnic la scris, nu mă pot plînge. Azi, după 15 ani, mă gîndesc că, în ciuda atîtor lipsuri, şi privaţiuni, şi umilinţe, Armata a fost poate cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Atunci aveam un rost pe lume. Acum parcă sînt al nimănui. La televizor, o slujbă lungă, transmisă în direct, dintr-o Biserică. Mai toată lumea e de acord că se întrece măsura cu popii, e un fel de „Cîntarea României“ întoarsă pe dos. Primesc un telefon amuzant: Dan Andrieşu îmi istoriseşte că azi-noapte a fost bairam în vila din Strada Sofia, a lui Zoni Vrînceanu, zis Gerovital. Aici a venit, în turneu electoral, şi Geluţă Bărbuţă, adică Voican, asaltat de toată lumea, ca un fel de „om al zilei“. I-a căzut însă faţa cînd cineva l-a întrebat de condamnările lui penale, dinainte de 1990.

Ca sociolog al religiei, constat un fenomen ciudat: datorită Televiziunii, bisericile ţării au fost, în Noaptea de Înviere, destul de puţin populate. Au existat lăcaşuri cu 3 enoriaşi. Erau mai mulţi preoţi, diaconi şi ţîrcovnici, aşa că nu s-a mai putut ţine slujba. Asta mi-a adus aminte de un popă beţiv, din judeţul Argeş, care, pe la începutul anilor ’80, a fost protagonistul unei scene mortale (să mori de rîs). A ieşit în pridvorul bisericii de ţară, chior de beat, cu potcapul pe-o ureche, şi a strigat, printre sughiţuri: „Fraţilor, oameni din sat, hîc, datorită unor condiţii care io nu vi le pot spune vouă păcătoşilor, slujba de Înviere se amînă pentru altădată, sîc!“. Întîmplarea e strict autentică şi mi-a fost relatată de nepoata mea, Daniela, care pe atunci fusese repartizată, ca profesoară de engleză, în satul cu pricina. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2539 / 13.08.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCV)

14 APRILIE 1990. Ziua cînd tînărul Ştefan cel Mare a fost întîmpinat pe Cîmpul de la Direptate de Popor şi de Mitropolitul Teoctist. Atunci a luat el domnia, răpunîndu-1 în luptă pe unchiul său, Aron Vodă, fratele tatălui său, Pătraşcu Vodă. Acest Aron l-a ucis pe Pătraşcu la o nuntă, la Reuseni, unde îl atrăsese în capcană, a vrut să-i stingă viaţa şi copilului, pe atunci în vîrstă de 11 ani, dar acesta a scăpat fugind, prin fundul curţii, sărind gardul şi pierzîndu-se prin nişte podgorii şi pîlcuri de pădure. După numai 10 ani, avea să se reîntoarcă, victorios. Între timp, deprinsese meşteşugul armelor la curtea unui alt unchi al său, Iancu de Hunedoara, împreună cu doi veri, care aveau să devină nu mai puţin vestiţii principi Matei Corvin şi Vlad Ţepeş. Ziua de azi e destul de veselă. Pe la prînz, un oligofren citeşte o poezie la televizor, în care vorbeşte de Napoleon, care se putea numi... Tim-Tam-Tom, sau Dromader, dar se mai leagă şi de inteligenţa picioarelor (?!). „O trăsătură fundamentală a Poporului nostru este de a spune bancuri“ - zice, tot pe sticla magică, Ion Mînzatu, la Studioul Electoral. „Şi asta am învăţat-o şi de la Poporul din S. U.A.“ - îşi continuă el geniala idee. Ni se arată un reportaj, care a făcut înconjurul lumii: George Bush şi Margaret Thatcher înalţă zmeul în Vinerea Mare. Pe un cîmp, înconjuraţi de copii. În „Baricada“ de marţi, 11 aprilie, Cezar Ivănescu se ia de rabinul Moses Rosen. Dar şi de Adrian Păunescu: „Numai tovarăşul şef rabin Moses Rosen l-a mai egalat în insolenţă, ca detractor al lui Eminescu, pe Adrian Păunescu. Citiţi, vă rog, revista «Tribuna» (nr. 6/1990), condusă de tovarăşul PCR-ist omagist ceauşist Augustin Buzura, şi veţi vedea cum acest tovarăş reuşeşte să-l depăşească pe Ceauşescu în neruşinare (murdăria cu trimiterea tovarăşului Bobu la Atheneu), alăturînd în limba română cuvintele Eminescu şi fascist“. Sînt răcorit. Dar, cred că Cezar e nedrept cu Păunescu. Deşi aş avea motive să fiu şi eu supărat pe Păunescu (în toiul primului meu scandal cu rabinul, în 1980, el s-a văzut cu ăsta şi-apoi a scris ciudata poezie „Noi, baciul şi rabinul“) - totuşi, nu pot trece cu vederea că Păunescu îl iubeşte pe Poetul Nepereche şi a făcut lucruri notabile pentru popularizarea lui, pentru memoria lui. În „Expres“, un interviu bun cu Ion Coja, vicepreşedinte la „Vatra Românească“. Acesta îi acuză pe Domokos Geza şi pe Süto Andras că, după 25 decembrie, au declarat că populaţia maghiară se va radicaliza. Dar cîte nu se întîmplă astăzi, în această zi sfîntă? La televizor se transmite un documentar închinat Muntelui Athos. Excelent. „Ochiul lui Dumnezeu“, îi spun byzantinii, de sute de ani.Toată pompa fastuoasă a religiei, şi la ortodocşii răsăriteni, şi la catolicii occidentali, nu pleacă de la Isus, care S-a născut şi a murit sărac - ci de la un prim izvor al bogăţiei: darurile alese ale magilor Gaspar, Melchior şi Balthazar, care au adus unui prunc aur, smirnă şi tămîie. De la micile podoabe de aur (material care atrage Soarele, zice Mircea Eliade) din acea noapte sfîntă, şi pînă la sutele de tone de aur care au tot împodobit lăcaşurile de cult, mormintele şi procesiunile, religia a parcurs un drum care nu ducea la Dumnezeu, ci la Diavol. Mai pe şleau, direcţia era greşită. Cred că am nişte idei destul de sănătoase. Dar unde să le public? Lumea are impresia că eu şi Eugen Barbu tăcem dintr-un sentiment de vinovăţie. În realitate, e vorba de o silă mare. De ce oare postul Crăciunului e mai tulburător decît al Paştelui? De ce marea muzică e a Crăciunului, în timp ce Paştele are un singur motiv melodic, cu adevărat emoţionant, ce-i drept: „Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd“?! (Ca să fiu sincer, au şi grecii un imn glorios: „Hristos anesti!“ - „Hristos a înviat!“) La televizor, se transmite slujba de Înviere de la Timişoara. Crainicul Cornelius Roşiianu vorbeşte de „45 de ani de întuneric spiritual“ (?!). Ei, nici chiar aşa! Să ne gîndim că atunci am învăţat şi noi carte şi că au apărut nişte opere extraordinare. „Precum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să se topească păcătoşii de faţa Domnului, iar drepţii să se veselească“. Noaptea, pe la 2, tot pe micul ecran, e transmisă înregistrarea slujbei de la Catedrala Sf. Iosif, cu o orgă prodigioasă. Dar, primarul-general al Capitalei, cel care, alături de Silviu Brucan, a semnat ruşinosul ordin de desfiinţare a revistei „Săptămîna“, nu ne dă apă caldă tocmai în Noaptea învierii. El n-are timp de 2,5 milioane de fraieri, fiindcă se pregăteşte să plece la Roma, cu o fostă activistă U.T.C. Atunci de ce l-or mai fi împuşcat pe Ceauşescu? În sfîrşit, a apărut şi o foaie de modă: 4 pagini mari, 3 lei. Interesantă şi folositoare, nimic de zis, dar ce risipă de hîrtie! Adorm cu gîndul la un mort drag: regizorul Doru Năstase, de la a cărui prăpădire (de inimă) se împlinesc acum 7 ani. Rememorez dimineaţa aceea de aprilie, pe la ora 7, cînd a sunat telefonul în garsoniera mea de la etajul 8: „Alo, domnul Vadim? Sînt soţia lui Doru Năstase. Doru a murit în dimineaţa asta, pe la ora 5, de inimă. A murit în somn, a horcăit de cîteva ori şi..“. Ştiu ce 1-a ucis. Zelul de a fi recunoscător şi util. Nu cu mult timp înainte primise şi el o casă, pe Str. Maria Rosetti, unde s-a mutat cu frumoasa lui soţie, Luiza, şi cu cele 3 fetiţe. Şi a vrut să mulţumească Primăriei şi P.C.R-ului pentru gestul făcut, aşa că a lucrat pe brînci la spectacolul de 1 Mai. El regia, eu o parte din scenariu. Ce blestem! „Îl iubiţi măi, copii, pe Nenea Doru? Ia să vedem dacă îl iubiţi!“ - aşa le vorbea sutelor de şoimi şi pionieri, pe scenă. Ce munte de om, să cadă ca fulgerat, la numai 50 de ani! Precum tatăl şi fratele lui, iată ereditatea ! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2538 / 11.08.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCIII)

13 APRILIE 1990. Vinerea Mare. E ziua de naştere a lui tata. Face 77 de ani. Spre deosebire de alţii, cifra de 13 lui i-a purtat noroc: să fii născut pe 13 aprilie 1913 şi să scapi cu viaţă în luptele de la Odessa, după ce ai primit 6 schije în picior, e o favoare a destinului. Cuvînt pe care tata nu-1 foloseşte niciodată, fiindcă pentru el nu există decît Dumnezeu. „Credeţi că mie mi-e uşor ?“ - ne spune el, din cînd în cînd, oftînd din rărunchi, după mama. Îmi amintesc la cîte trucuri şi preparative am recurs noi, copiii, pentru a-1 anunţa, în acel decembrie blestemat, din 1988, că mama a trecut la Domnul. Abia în ziua înmormîntării, cînd ne-a văzut în negru, intrînd în camera lui pentru a-1 lua la cimitir, a înţeles tragedia. Dar, surprinzător, s-a ţinut mai tare decît noi. Mă felicit că, împreună cu doctorii, i-am adus împreună pînă la Nunta de Aur - în vara lui 1988 au împlinit 50 de ani de la căsătorie. Ce dar aş putea să-i fac astăzi acestui bătrîn minunat, care e mai bogat decît un miliard de oameni, fiindcă el este un sfint? Uneori mă gîndesc că, pentru creştini, genunchii de rugăciune sînt mai importanţi decît ochii din cap.

Azi-noapte, o căţeluşă a fătat pe preşul bătrînei de alături. M-am pomenit că pe la 3 dimineaţa m-au trezit scîncetele puilor mici. Ce semn îmi trimiţi, Doamne, în Săptămîna Patimilor? Maternitatea e vestitoare de belşug şi împlinire. Cel mai mare rău al comunismului e ateismul. Dumnezeu a bătut regimurile comuniste pentru că ele L-au prigonit. De fapt, evreimea, care a fundamentat şi aplicat comunismul, a avut grijă să-i îndepărteze pe ne-evrei de Isus Christos, dar ea şi-a păstrat credinţa în Iehova şi în Moise, în Tora şi Talmud. Pentru evrei, religia devenea Istorie. Da, dar mai există acum stirpea nobilă a evreilor din vechime ? Mă gîndesc la descendenţii regilor David şi Solomon, care prin „Psalmi“ şi, respectiv, „Pilde“ şi „Cîntarea Cîntărilor“, fac parte din galeria celor mai mari poeţi ai Umanităţii, fiind egali cu Homer, Horaţiu, Virgiliu, Dante, Shakespeare. Cît la sută e adevăr din teoria că aceia care s-au răspîndit astăzi în lume nu sînt evreii autentici, ci rasa asiatică a khazarilor, trecuţi la religia mozaică?

Nu scap de mizerii nici măcar în Vinerea Mare. Ne atacă în „Dreptatea“ ţărănistă un anume George Mihalache-Buzău, care îşi zice scriitor. Buzău? Nu zău! Uniunea Mondială a Românilor Liberi - Filiala Bucureşti, protestează faţă de retragerea vizei fostului rege Mihai. La Televiziune, un reportaj realizat la o cooperativă a invalizilor şi orbilor. Mă impresionează. Cît de greu cîştigă oamenii ăştia o pîine, din truda buricelor degetelor şi din sudoarea frunţii, ce frumoşi şi ce umani sînt în îndîrjirea lor de a rămîne cinstiţi! Şi în acest timp, ţiganii şi bişniţarii învîrt banii cu lopata. Doamne, de ce-ai lăsat atîta nedreptate pe lume?

Ţara mai ia cunoştinţă de existenţa unei tinere profesoare de filozofie, care face greva foamei în faţa Televiziunii. E soţie de ofiţer M.Ap.N. Pe pancarta pe care o arborează, un scris stìngaci, ca de copil, anunţă: „Greva Foamei, Primăria Capitalei şi-a însuşit locuinţele construite de Armată şi le vinde pe valută“. Asta cam aşa e.

Noaptea, văd seria a III-a a filmului „Isus din Nazareth“. Cred că e a 5-a oară cînd văd filmul. Şi tot nu mă satur. De ce impresionează existenţa lui Isus atît de mult, pînă la lacrimi, după 2.000 de ani? De ce este El atît de viu şi de prezent în viaţa fiecărui om şi a marilor colectivităţi? Cea mai bună dovadă a existenţei Sale istorice rămîne chiar opera Sa, adică răspîndirea extraordinară a creştinismului în următoarele decenii, care a culminat cu prăbuşirea Romei, în anul 410 (ocupaţia vizigoţilor). La sfirşit, TVR anunţă că preotul Isidor Martinica a fost... consultant! Consultant la ce? La un film documentar, realizat în ţară, ar fi putut să fie şi să intervină pe parcurs - dar la un film clasic? L-a consultat Zeffirelli pe acest preot?

Aceasta e ziua în care un tînăr tîmplar, acuzat că îşi spune Regele Iudeilor, a stat 6 ore bătut în cuie, pe cruce, de la 9 dimineaţa la 3 după-amiaza. Spînzurarea pe lemn era cea mai cumplită ocară a Antichităţii. De cîte ori văd scena coborîrii de pe cruce, în noroaiele acelei ploi înnnegurate, cu femeile care plîngeau de se cutremurau cerurile şi văile, am o pornire irepresibilă de a mă topi. Adică de a dispărea cu totul în fiinţa şi aura de lumină a lui Isus Christos. „Pot totul în Christos!“ - iată formula magică, sau mai degrabă sacrală, pe care o credincioasă din S.U.A., invocată de predicatorul Billy Graham, o repeta de mii de ori pe zi. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2529 / 01.08.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCII)

12 APRILIE 1990. De unde ţin eu minte ziua asta? Da, da, cred că ştiu: era 12 aprilie 1961 cînd, la modestul difuzor agăţat pe peretele de paiantă al căsuţei noastre, s-a anunţat că U.R.S.S. a trimis primul om în spaţiu, Iurii Gagarin. Eram în clasa a V-a şi îmi fusese dat în grijă un alt coleg, Lupulescu, care rămăsese repetent şi tot nu ţinea pasul cu noi, deşi era mai mare. Nu după multe zile, avea să se lanseze şlagărul lui Temistocle Popa, „Lalele“. Ce legătură are cu cosmonautica? Are, fiindcă, iniţial, cîntecul se numea „Gagarin“, dar, în ultima clipă, i-a fost schimbat textul. Cam tot pe atunci se auzea, tot mai des, cuvîntul „imponderabilitate“. Toată lumea îl folosea, deşi puţini îl înţelegeau. Aşa cum, de cîteva zeci de ori pe zi, auzeam la difuzor „Doctrina Eisenhower“, cam pînă în anii ’60, cînd a venit la putere Kennedy. Aşa mic cum eram, am crezut la început că e vorba de nevasta unuia Eisenhower.

Primăvara a intrat în drepturi, acum e de trai. În Şcheii Braşovului e o vorbă, veche de sute de ani, pe care o rostesc bătrînii, cu accentul lor inegalabil: „Dă, Doamne, drăguţule, s-aud sfînta surlă cînd mor!“. Cifrul e ăsta: surla (un fel de trîmbiţă) era scoasă din lăzile Junilor numai la Paşti, atunci se sufla în ea, de vuiau plaiurile Ţării Bîrsei; deci ruga avea în vedere să iasă omul din iarnă şi să mai apuce Învierea Domnului. Cît o mai fi pînă la Paşti? Cum cît? Astăzi e Joia Mare! Joia Dulce, de care scria John Steinbeck! Îmi petrec ziua cu mărunţişuri. Dar citesc, citesc pe rupte, pînă la orbire, ăsta e drogul vieţii mele. Aristotel avea o vorbă de spirit: „Trei lucruri am regretat în viaţă: 1) Că a trecut o zi fără să fac nimic; 2) Că am făcut o călătorie pe Mare, cînd puteam s-o fac pe uscat; 3) Că am încredinţat o taină unei femei“. În facultate, ne era prezentat după formula canonică a lui Karl Marx: „Cea mai cuprinzătoare minte a Antichităţii“. Şi totuşi, Platon, deşi a scris infinit mai puţin, mi se pare mai strălucit. De ce? Pentru că e iniţiatic şi, prin el, se reface veriga ruptă a lanţului de informaţii despre Atlantida.

Seara, aceeaşi distracţie mic-burgheză: televizorul. De fapt, el e cronicarul vremurilor moderne. A avut şi Evul Mediu propriul său televizor, la care oamenii căscau ochii, se simţeau bine şi apoi aţipeau: gura sobei. Acum, urmăresc un interviu pe care Emanuel Valeriu i-1 ia lui Sergiu Nicolaescu. Ţin la Sergiu, îl consider un profesionist de valoare. Ne-am legat sufleteşte la un Sfînt Nicolae, pe 6 decembrie (1985? 1986?), mai exact la sărbătoarea operatorului Nicolae Girardi, într-un bloc, peste drum de Biserica din Bd. Titulescu. Acolo, pe colţul unei mese de bucătărie, am mîncat fasole bătută, cu cîrnaţi tăiaţi cu barda şi cu murături roşietice, cum îmi plac mie, bînd şi nişte zaibăr rece. Girardi, un urmaş de condotier italian, a fost şi-a rămas un compagnon desăvîrşit, un om de caracter. Atunci mi-a spus Sergiu de o întîlnire misterioasă, pe care a avut-o în Germania cu şeful bandei care 1-a asasinat pe un alt Nicolae, adică Iorga. „Era Traian Boierul?“ - l-am întrebat. „Nu, nu era Traian Boieru. Dă-mi voie să nu-ţi spun, deocamdată“. Şi nu mi-a spus nici pînă în ziua de azi. Ciudat om, Sergiu! Dar interlocutor plăcut şi cultivat. „În profesia mea, nu am făcut concesii nici comunismului, nici regimului Ceauşescu“ - rosteşte, în seara asta, regizorul. Să-i crească nasul ca lui Morcoveaţă, ăluia de minte? Nici un film cu activişti pe şantiere, cu prim-secretari (ca „Explozia“), nici un spectacol festiv, în vara lui 1980, pe Stadionul Republicii (2050 de ani de la întemeierea statului dac condus de Burebista), în prezenţa lui Ceauşescu, cînd Nicolaescu apărea călare pe un cal alb, în chip de împăratul Traian, iar caii nu se bălegau în faţa conducerii superioare de partid şi de stat, fiindcă nişte veterinari zeloşi le făcuseră clismă înainte, cu nişte seringi-pistoane de calibru uriaş? Nu le-ai făcut pe-astea, Sergiule? Cum nu, doar la spectacol eram şi eu, scrisesem cîteva strofe „istorice“ la scenariu, despre marii voievozi, care înmuiaseră pînă şi inima regizorului Hero Lupescu! Dar, nu scriu astea cu răutate. Pînă şi în acele manifestări, actorul, regizorul şi animatorul Sergiu Nicolaescu a fost el însuşi. „Nu vreau să fac politică“ - mai zice el în interviu. Şulfa a bătrînă de Emanuel Valeriu prinde păsărica din zbor şi dă replica: „Atunci ce căutaţi la şedinţe?“. Răspuns: „Publicul mă iubeşte, sînt iubit pentru meseria pe care am făcut-o. (...) Am fost luat şi urcat pe tanc de mulţime!“. Aşa o fi. Ar fi putut fi Sergiu Nicolaescu sau Corneliu Mănescu şef de stat, în locul lui Ion Iliescu? Teoretic da, pentru că milioanele de români îi cunoşteau infinit mai bine. Practic nu, fiindcă nu avuseseră nici o tangenţă, nici cu Moscova, nici cu conspiraţia.

Emisiunile de azi devin din ce în ce mai distractive. Brusc, în camerele populaţiei pătrunde o familie de-a dreptul unică: Iosipescu-Zambra, mai precis fiu, mamă şi bunică. El conte, ele contese. Fac politichie înaltă, doar e Studioul Electoral. La un moment dat, distinsa de mă-sa îi dă junelui peste mînă, adică „taci, că nu-i aşa, fii atent ce spui, că te vede Ţara!“, ceea ce 1-a întărîtat pe nobilul plebeian, de i s-a zbîrlit mustăcioara abia mijită, de ziceai că-i o liţă de la contoar. După ei, apare în cadru barmanul Viezure, care conduce Partidul Muncii şi Dreptăţii Sociale. Acest Viezure dă pe gură nişte cugetări adînci, de se topeşte gheaţa-n casoletă şi intră frapiera în levitaţie: „Stăpînii noştri au fost foamea, sabia şi minciuna (...). Poporul Român să nu fie intrigat (?!) la luptă fratricidă!“. Ce mi-e instigat, ce mi-e intrigat, totuna, Viezure să trăiască! Dar nu oricum, ci în sînul comerţului: „Comerţul este, de fapt, structura unei ţări. (...) Sînt unul dintre cei persecutaţi de vechiul regim, nu am avut loc de muncă“. Hai că minţi, Viezure, nu erai şeful Barului de la „Mărul de Aur“? Atmosfera în care îşi lansează acest „politician“ programul reformator e de cîrciumă: el şi cu încă vreo cîţiva din partidul lor (printre care şi Cornel Stegaru, pe care îl ştiam om serios) s-au adunat să fie filmaţi la restaurantul Hotelului Dorobanţi (unde fusese celebra Grădină de Vară „Mon Jardin“, ce mai dansam aici cînd eram student!). Comedia televizată a luat sfîrşit noaptea, cînd crainicul Paul Şoloc a rostit cuvîntul „Ierusalism“ (?!). Ce-o fi asta, o nouă doctrină, ca socialismul? Dar, se poate întîmpla oricui, s-a şi întîmplat unor mari actori (aveau „pisici“ pe corzile vocale, cum spunea Irina Răchiţeanu -Şirianu). Închid televizorul. Trec la celălalt „război de ţesut“, presa. „Pro Europa“ se numeşte revista partidului condus de V. A. Vîţă. Nu se putea ca taman în Joia Mare să lipsească cel care se comparase pe sine cu Alexandru Macedon şi Isus Christos, care şi ei avuseseră, cîndva, vîrsta de 33 de ani, ca şi el. Interviul e antologic, închid ochii şi parcă îl văd pe Tolstoi: „Mi-a plăcut să stau de vorbă, agale, ardeleneşte, din creierul munţilor, cu ţapinarii, şi pînă în fundul minei, cu minerii şi, evident, cu oamenii de cultură. Totdeauna am fost un nonconformist, un reformator. Am reuşit să fac o mutaţie formidabilă, deocamdată în sînul acestui partid - adică am propus ca fiecare să se propună pe sine. Am şi aruncat o pastilă, în definitiv, sîntem colegi, sîntem oameni politici (?!), toţi vrem binele Naţiunii Această frondă e un bumerang care are un revers (?!). Chiar azi am sosit dintr-un pelerinaj prin cîteva zone ale Ţării“ etc. Nu te plictiseşti cu ăştia niciodată. Sînt mortali, ne lipseşte un Caragiale! Închei ziua citind un aforism splendid al polonezului S.J. Lec: „Şi-a pus pe cap cenuşa victimei“. Încerc să adorm. Am o stare bună. Treptat, m-am obişnuit cu noua mea condiţie. „Pensionar al propriei reputaţii“ - scria un clasic despre un scriitor. Prin geamul întredeschis al balconului vin palele răcoroase ale nopţii de aprilie. Zilele astea, a căzut o ploaie apăsată, bogată, care valorează cît Clauza naţiunii celei mai favorizate.

„Plouă-n mai, e mălai“ - spune o zicală populară. Numai că acum sîntem în altă lună. „Plouă-n aprilie, e vanilie“ - e bună rima pe care am găsit-o? „Plouă-n ianuarie, e avarie“. „Plouă-n iunie, e funie“ şamd. Pot să mă joc cu tot calendarul. „Witz“-urile lui Jean Paul m-au stimulat întotdeauna. Oh, Doamne, unde e vitalismul scrierilor mele din anii ’70? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2528 / 31.07.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCI)

11 APRILIE 1990. În „Cuvîntul“, un interviu amplu, luat de tenacele analfabet Ioan Buduca „omului negru“ Nicolae Manolescu. Ce zice criticul fară operă, care a furat la 4 mîini din Thibaudet? „Întotdeauna mi-a plăcut şcoala. (...) Înseamnă că am o costiţă (?!) de pedagog în mine“. Dacă nu-i afumată, cu fasole, n-am făcut nici o scofală, dragă Fasolescule. Apoi, vorbeşte de eroii Revoluţiei în astfel de termeni: „Copiii aceia bărboşi şi nespălaţi de trei zile, care urlau de răguşeală ca nişte apucaţi“. Aceste aberaţii nu sînt egalate decît de formularea lui Ioan Buduca: „De bine, de rău, directorul de opinie din '65 pînă în '89, în România, a fost criticul literar“. Care critic literar? Probabil că tot ăştia ne-au luminat minţile, altminteri orbecăiam ca nişte soboli, pe sub pămînt. Tot în „Cuvîntul“, Silviu Alupei, refugiat aici după stupidităţile publicate în „Expres“ la adresa Istoriei şi a Poporului Român, scrie o proză pe care, dacă aş fi scris-o eu, m-ar fi împuşcat un pluton de rabini: „Comunismul - religia Internaţionalei fără Christos, a antichristului iudaic mondial, a fost adus creştinilor români de cizma bolşevică de ocupaţie“. Asta, cam aşa e. Mai e reprodusă opinia unui ziarist de la „Die Zeit“, care, printre altele, scrie că Nicolae Ceauşescu implantase români printre massele de unguri din Ardeal. Nu cred că a fost aşa, dar dacă o fi fost - aceştia trebuiau să umple locurile celor peste 200.000 de unguri veniţi să trăiască la Bucureşti şi ale românilor maghiarizaţi cu forţa.

Trece Adrian Riza pe la mine. Are idei bune în legătură cu grafica revistei. Îmi dă de înţeles că va scoate şi el o publicaţie. Îi spun că un ziar durabil va fi acela la care cititorul întîi va parcurge editorialul ideologic, nu sportul şi cancanurile. Rabinul Moses Rosen dă un interviu lui Ully Vălureanu, la „România liberă“. Titlul: „Un interes deosebit în Statele Unite faţă de noile condiţii din România“. Iar pretinde boşorogul ăsta că le rezolvă pe toate, inclusiv Clauza. Relatează, cu emfază, ce a discutat el cu Lawrence Eagleburger, subsecretar în Departamentul de Stat (deci ministru adjunct de Externe al S.U. A.): „Dînsul i-a spus lui Ştefan Andrei, în 1984: «Ori relaţii cu America, ori antisemitism!». A fost în perioada campaniei antisemite din revista «Săptămîna», perioadă cînd s-a bagatelizat pogromul de la Iaşi din 1941, în care au fost ucişi 12.000 de evrei, cînd a apărut o aşa-zisă poezie cu 14 versuri şi 15 insulte antisemite la adresa mea, adăugind, bineînţeles, «tu şi toţi ai tăi»“. Ăsta cred că se ia de mine, v-aţi prins? Profită că nu mă pot apăra, în anii ’90, aşa cum n-am putut nici în anii ’80. Asta arată că ei, evreii, au fost mereu la Putere în România. Numai că există o Putere mai mare decît aceea a banului şi a tupeului: e Puterea lui Dumnezeu. Pot demonstra, matematic, că toţi cei care m-au prigonit, au sfîrşit rău. Sînt tare curios cînd şi cum va sfîrşi rabinul abuziv, care mi-a făcut tinereţea un coşmar. Doamne, cînd Te hotărăşti să-1 baţi, anunţă-mă şi pe mine. Nu ca să mă bucur, ci ca să-i aprind un sfeşnic cu 7 braţe la cap, ca de Hanuka, pentru că eu sînt mai uman şi mai nobil ca el. În ultimă instanţă, primesc revista „Convorbiri literare“, care apare la Iaşi. Aici, în numărul din 22 martie, Al. Dobrescu îl face pulbere pe rabin, sub titlul persiflant: „Un admirator al lui Eminescu, dl. Doctor Moses Rosen“. Parcurg presa mai departe. Am dat şi peste cea mai proastă publicaţie din ţară: „România Muncitoare“. E mai proastă ca „Dimineaţa“. Seara, la televizor, Nica Leon afirmă: „Ăsta-s eu, care mi-am permis să stric mitingul lui Ceauşescu din 21 decembrie“. Ce naiv! Acolo a acţionat o divizie de agenţi provocatori! Vartan Arachelian îmi devine, brusc, simpatic: vorbeşte, tot pe micul ecran, de bomba pusă la Senat de Max Goldstein! Nu-i un secret că evreii au fost unii dintre cei mai mari terorişti ai secolului. Ajunge să ne gîndim la tînărul Menachem Begin, care, după ce a aruncat în aer un hotel prin 1948, sau 1949 (omorînd zeci de ofiţeri britanici), a ajuns să primească, în 1979, Premiul Nobel pentru Pace! Ce ironie a soartei! Aflu de la vecinul meu, Mugur, că Petru Popescu e homosexual. Trăia cu un redactor de la Editura Minerva, a cărui fotografie a apărut pe coperta romanului „Prins“. Chiar şi cu el, cu Mugur, a practicat asemenea relaţii, ocazional şi la nivel... bucal: după o petrecere, Mugur s-a culcat într-o cameră de alături şi, cînd s-a trezit, romancierul tocmai îi uşurase „sacoşele“ de încărcătură, adică s-a îndeletnicit cu amorul de tip ventuză (felaţie), transpunînd în viaţă ceea ce, de sute de ani, stă scris pe zidurile vespasienelor: „P... scriitorului, în gura cititorului“. Nu contest că Petru Popescu este un mare talent, romanul lui „Dulce ca mierea e glonţul Patriei“ (titlul e luat integral dintr-un poem american) prilejuind o lectură captivantă - eu, unul, înainte de a face Armata, în februarie 1975, l-am citit pe nerăsuflate, mai ales că aveam să urmez aceeaşi Şcoală de Ofiţeri de Rezervă pe care o făcuse şi el, cu vreo 5 ani înainte, la Ho şi Min. Bine, el era polivalent, făcea amor şi cu femei. În 1979, am avut o legătură amoroasă, la Viena, cu o fată extrem de frumoasă, Rosemarie (pe jumătate româncă), ce fusese, înainte vreme, şi prietena lui Petru Popescu, care avusese aceeaşi Bursă Herder, ca şi mine. După o „noapte furtunoasă“ cu blonda şi longilina Rosemarie (un manechin perfect), mi-am uitat paşaportul la ea, între filele căruia aveam 1.100 de şilingi. A doua zi mi-am dat seama, i-am telefonat, mi-a restituit documentul, dar nu mică mi-a fost mirarea să constat, odată ajuns la Hotelul Studenţesc „Akademia“, că nu mai aveam decît... 600 de şilingi! Atunci, i-am dat telefon din nou şi i-am spus: „Măi, femeie, acesta e preţul tău? Numai 500 de şilingi? Ar fi trebuit să-mi spui, ţi-aş fi dat mai mult, eu sînt un om generos“. Am întrerupt orice relaţie. Măcar secretara ministrului de Externe al Austriei, Willibald Pahr, o frumoasă brunetă, austriacă sută la sută şi colegă cu mine la Universitate, îmi plătea ea, în natură, bucuriile pe care i le făceam, periodic, ca un cioban valah: mai exact, venea în camera mea şi îmi spăla cămăşile. Neuitată e acea după-amiază de mai, a anului 1978, cînd au poposit la Restaurantul „Bucureşti“, din Viena (ţinut de o... sîrboaică) următorii: Eugen Barbu şi nevasta, Corneliu Baba şi nevasta, ambasadorul României la Viena, Octavian Groza (fiul lui Petru Groza) şi eu. Am mîncat, am băut bere, am cîntat. Marele pictor s-a dovedit a fi om de umor. Atunci cînd cicălitoarea lui nevastă a întrebat „Ce urmează după mititei?“, Corneliu Baba a dat o replică spontană şi de ţinut minte: „După mititei, femei!“. Tot atunci, Octavian Groza (care era un om fermecător, dar puţin cam mitoman) ne-a povestit cum i-a făcut Picasso, în avion, un desen, pe care i 1-a dat cu dedicaţie. Dar, ce departe sînt toate astea!

În revista „Orizont“, o domnişoară pe nume Anemone Popescu mă dojeneşte maternel, cu o oarecare blîndeţe, afirmînd că oricîte „salamalecuri“ aş fi făcut eu, n-am avut acces la „chimistă“, aşa cum au avut alţii. A intuit bine fata, pe Elena Ceauşescu n-am cunoscut-o personal.

Mă simt dator să răspund acelora care tot vorbesc în numele meu, susţinînd că aş fi vrut să mă înscriu în P.N.Ţ.C.D. Nici pomeneală de aşa ceva, mai bine mă duceam portar la Muzeul Antipa, unde exemplarele împăiate sînt ceva mai civilizate. O discuţie a existat, totuşi: Liviu Petrina, Pop Iftene şi Pavel Suian mi-au propus să conduc eu ziarul „Dreptatea“, pentru că, ziceau ei, „eşti cel mai strălucit ziarist român şi ai face la «Dreptatea» ce-a făcut Eminescu la «Timpul»“. Am refuzat. Nu-mi plac ciorbele sleite şi reîncălzite. Ori P.N.Ţ.C.D. a fost şi a rămas o astfel de ciorbă, total indigestă.

Întreaga mass-media e plină de obsesia termenului pachet Toţi vorbesc de „pachet de reforme“, „pachet de întrebări“ etc. Toate aceste clişee - „implementare“, „contraproductiv“, „pachete“ - arată sărăcia lucie a pregătirii culturale a clasei noastre politice. Îşi face loc, tot mai insistent, pe prima scenă a societăţii româneşti, Ion Raţiu. Moşulică ţine un discurs în Banat şi, ca să-şi cîştige adepţi, afirmă că „vom proclama ziua de 17 decembrie Sărbătoare Naţională a României!“. Să zică o asemenea inepţie nepotul memorandistului Ioan Raţiu! Ce decădere! Din a patra Putere în stat, cum e presa pretutindeni în lumea civilizată, la noi, în România, a devenit prima! A ajuns chiar o sperietoare. Cînd cineva a îndrăznit să intervină pentru o oarecare clemenţă faţă de colonelul Filip Teodorescu, o somitate a Procuraturii Generale i-a răspuns: „Vedeţi că vă dau pe mîna presei!“. Chiar aşa, hombre? Ce orgolii refulate, individuale şi colective, se ascund aici? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2521 / 23.07.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XC)

10 APRILIE 1990. A început să fulguiască rece. Privesc pe fereastră, cu o apăsare pe suflet. Păcat de pomi şi de flori. Tocmai izbucniseră la viaţă într-o amăgire dulce, ca acum să primească duşul ăsta de gheaţă. Este, totuşi, mijlocul primăverii. Nu s-a gîndit nimeni cum moare o floare? Nu s-a gîndit nimeni cum moare o vietate minusculă, călcată de talpa omului? O hîrjoană de-a noastră, în iarbă, ne induce o stare de bună dispoziţie, într-adevăr, dar cîtă moarte seamănă în lumea plantelor, a gîzelor şi a melcilor! S-a gîndit oare cineva la măcelurile care au loc, zi şi noapte, în zeci de mii de abatoare ale lumii? Cîtă tragedie e acolo, ce urlete, ce mugete, ce gemete sfîşietoare, cîte lacrimi în ochii împăienjeniţi de sînge şi de sudorile morţii! Omul e cel mai mare asasin cunoscut în Univers, pentru că ucide păsări şi animale cu nemiluita, cu sînge rece. Nu se putea altfel, Doamne? De ce să ne întemeiem bunăstarea, sau plăcerea noastră pe fluvii de sînge? Ne vom mai întîlni vreodată cu toate făpturile pe care le-am sacrificat ca să ne fie nouă bine, veni-vor ele spre noi, la Judecata de Apoi, pentru a ne apăsa mai tare, ori pentru a ne ierta, în uriaşa lor mărinimie? Nutresc o iubire copleşitoare faţă de toate vietăţile firii. Dacă aş putea, le-aş strînge pe toate în braţe şi le-aş jura credinţă şi ocrotire veşnică. N-am fost aşa mereu, desigur. Cînd eram mic, gospodinele mahalalei mă rugau să le tai păsările, de sărbători, pentru rarele lor ciorbe gustoase. Învăţasem repede: puneam talpa tenisului pe picioarele zburătoarei, cu o mînă o ţineam de gît şi cu alta, după 5-6 mişcări ritmice pe piatra caldarimului, pentru ascuţirea cuţitului - săvîrşeam ritualul. După care săream în lături şi eu, şi pasărea - eu să mă feresc de sînge, ea să se zbată uluită, neştiind ce năpastă a lovit-o din senin şi de ce femeia aia bună i-a făcut una ca asta. Oamenii cartierului muncitoresc erau milostivi şi cu frica lui Dumnezeu, nu doreau să-şi facă păcat. Aşa că apelau la copii - fiindcă nu eram singurul - tocmai pentru că noi, copiii, eram iertaţi de Dumnezeu. Eu bravam şi doream să mă fac util în vreun fel, să fiu băgat în seamă. Pe urmă, pe măsură ce treceam în clase mai mari, pe la vreo 10 ani, am refuzat să mai tai păsări. Era ceva oribil, nu-mi plăcea, se instalase în sufletul meu discernămîntul. Iertaţi-mă, voi, păsări neprihănite, copilul care am fost nu ştia cît de cumplit este să iei viaţa cuiva! Nu ştiu de ce, la maturitate, de cîte ori citeam undeva titlul unui volum de versuri publicate de iubita lui Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, şi anume „Pasărea tăiată“, gîndul îmi zbura înapoi, în timp, vîslind din aripile disperate ale păsărilor, pe care le-am răpus cu lama cuţitului, în şanţurile prăfuite ale periferiei noastre de oameni necăjiţi. Cam tot pe atunci, creşteam o pisică şi un cîine. Cînd pisica făcea pui, mama oprea unul, iar pe ceilalţi îi îneca într-o găleată. Iubea şi ea animalele, fireşte, dar la ce bun să puieşti, de două ori pe an, cîte 6-7 pisici, care, în ritmul acesta, ar fi invadat toată mahalaua? Norocosul era, întotdeauna, pisoi, şi se numea, invariabil, Grişa, - după numele eroului din filmul sovietic „Pe Donul liniştit“. Cîinii trăiau 7-8 ani, apoi se îmbolnăveau de jigodie, sau de altceva, mama îi doftoricea cum ştia ea mai bine, le dădea aspirină dizolvată în apă, sau chinină, ori vreun antibiotic, dar ei tuşeau tot mai stins, apoi nu mai ieşeau din coteţ, cîteva zile, după care mureau. Îi îngropam sub salcîmii din curte. Acolo am găsit o dată, în pămînt, un capac de ceas de buzunar, poate că era de argint, nu ştiu, dar ştiu că asta m-a emoţionat peste măsură şi, date fiind şi lecturile despre comori, atunci am îndrăgit arheologia. Cînd s-a descătuşat în pieptul meu, ca o cascadă năvalnică, marea, adevărata, mistuitoarea iubire de animale? Pot spune cu exactitate: în perioada anilor 1985-1987. Atunci l-am descoperit pe micuţul meu dalmaţian, am înţeles ce înseamnă să ai un cîine, să-i simţi sufletul aproape, să-i înţelegi devotamentul inimaginabil, să-1 vezi că-1 doare ceva şi nu poate vorbi, dar se uită la tine ca la Dumnezeul lui. De unde îl luasem pe Zar? De la Buftea, era pe-acolo un crescător de dalmaţieni, pe nume Hălmăgeanu. L-am vizitat împreună cu Soby Cseh. Alături de noi, o prietenă, Nora, care cunoştea familia asta şi m-a ţinut la curent cu naşterea puilor. Am nimerit cu greu. Era o curte ţărănească obişnuită, numai cîteva cuşti pentru cîini şi o bătătură cimentată o făceau să difere oarecum de celelalte. Crescătorul dăduse majoritatea puilor. Îi mai rămăseseră numai doi: unul frumos şi dolofan, căruia îi spunea Boby, şi altul pricăjit, slab ca un ţîr, pe care mi-1 hărăzise mie. Nu-mi plăcea deloc. Crescătorul îl tot scotea din cuşcă, puişorul venea spre mine, împleticindu-se pe picioruşele lui de ied plăpînd, de 2 luni, dar eu îl împingeam cu bombeul, uşor, şi spuneam că-1 vreau pe celălalt. Hălmăgeanu nu voia să-1 dea, zicea că are nepoţi şi s-au ataşat de el. Aşa că iar îl scotea din ascunzătoare pe puiul ca o aschimodie, care avea mai multe pete negre decît era normal, acesta înainta timid pe cimentul stropit cu apă, şi uite tot aşa a tot făcut el vreo 2-3 drumuri, uitîndu-se la mine cu jind şi spunîndu-mi parcă: „Ia-mă, tăticule, pe mine, nu mă lăsa aici, că io mor, ai să vezi ce copil credincios am să-ţi fiu şi ce bucurii o să-ţi fac, jăratic o să mănînc, ca-n basme, hai, ia-mă, nu fii aşa de rău, ai bătut atîta cale pînă aici, nu te întoarce acasă cu mina goală, fie-ţi milă de un suflet neprihănit, că io nu mai am pe nimeni, decît pe tine, vara am să-ţi ling tălpile, să te răcoresc, iarna am să mă strecor lingă coapsa ta, să-ţi ţin de cald, ca o sobiţă vie, şi nici mizerie multă n-o să fac, doar la început, ca orice prichindel, hai, uită-te la mine, înmoaie-ţi inima de piatră, noi sîntem făcuţi unul pentru altul, ia-mă în braţe şi o să te fac fericit, pînă cînd voi închide ochii!“. Zău că aşa mi-a vorbit! Sau, mă rog, un astfel de fluid circula între noi. Şi atunci, l-am luat în braţe. Dar, ghinion! Crescătorul îmi cerea 2.500 de lei, iar eu n-aveam decît 2.100. Ne-am tîrguit noi puţin, am tot numărat, iar m-am scotocit prin buzunare, în vremea asta puiul a trecut ba în braţele Norei, ba în ale lui Soby, care şi-a întors şi el buzunarele pe dos, dar n-avea o para chioară, ca de obicei. Nea Hălmăgeanu şi-a dat seama că sîntem nişte pîrliţi de artişti, aşa că n-a mai insistat, am făcut tîrgul. Eram în 15 august 1985. Puişorul avea pedigree, se născuse în 15 iunie, acelaşi an, din tată belgian şi mamă unguroaică (na, că mi-am băgat agentul în casă!). Practic, atunci s-a schimbat viaţa mea. După cîteva zile, nu mai puteam trăi fără el. Aveam să-i spun Zar, dar numele i-1 alesesem încă de pe cînd era în pîntec la maică-sa, cuţoaica, îmi imaginam că avea puncte albe şi negre ca un zar. În 1986 l-am dus la Mare. Am făcut greşeala să-1 bag în valuri şi, aşa cum era încins, a lipăit ceva apă sărată. Nu vă spun că era să-mi moară? O săptămînă a agonizat, se stingea ca o lumînare şi mă gîndeam, frîngîndu-mi mîinile, unde să-1 îngrop, sub care faleză de nisip - noroc cu un medic veterinar, tătar din Mangalia, eminent practician, care mi 1-a readus la viaţă. Astăzi, nu pot concepe viaţa mea fără Zar. Nu l-aş da pentru tot aurul din lume. Aici se vede idealismul unui om, în faptul că are fiinţe dragi, sau principii, pe care nu le poate tîrgui fiindcă ele nu au preţ . Rînd pe rînd, am cules de pe străzi, de sub roţile maşinilor, şi alţi cîini, de fapt nişte corcituri jerpelite, dar înnobilate de dragoste, prin care am descoperit universul lumii animale cu şi mai multă putere. Apoi, m-am apropiat de cai, făpturi fabuloase, ca nişte zeităţi pogorîte din Lună. Rînd pe rînd, am redescoperit toate animalele şi le-am făcut un loc în inima mea. Unii se compară cu mari personalităţi culturale sau faimoşi comandanţi de oşti; eu mă mulţumesc cu mai puţin, mi-ar plăcea să cred că sînt o reîncarnare miniaturală a lui Tata Noe, care a existat cu adevărat, iar Arca pe care Dumnezeu 1-a învăţat s-o facă şi care, la retragerea apelor Potopului, s-a oprit pe vîrful Muntelui Ararat, era un batiscaf, sau un submarin. Acum, de pildă, înainte de a face duş, am grijă să scot afară din cadă, cu palma făcută căuş, toate furnicile şi gîzele care se mai rătăcesc printr-o locuinţă, le iau cu grijă şi le depun pe linoleum. De ce? Pentru un simplu motiv: nu vreau să intre moartea în casa mea! Şi, din aproape în aproape, am reuşit să scriu şi un volum de versuri intitulat „Elegii pentru vietăţi“. Deocamdată, n-am unde să-1 public, dar sper că blestemul acesta nu va ţine o veşnicie. Nu ştiu de ce mă gîndesc în dimineaţa asta la moarte. Poate pentru că ninge peste florile de cireş, în toiul primăverii, ceea ce a dat peste cap rînduiala firii. Las perdeaua albă să cadă la loc. Lumina zilei scade şi mai mult, parcă ar fi ceas de înserare, nu dimineaţă. Mă aşez la birou. Aprind veioza mea simplă, de metal lăcuit în albastru. Iau din sertar, la întîmplare, un document rar, pe care nici eu nu ştiu de ce l-am fişat. E o scrisoare pe care tînărul Mozart i-o adresa severului său tată, la 6 aprilie 1781 (deci tot într-un aprilie, „întunecatul april“): „Cum moartea este adevăratul scop final al vieţii noastre, m-am familiarizat pe parcursul anilor cu această amică a omului, astfel încît imaginea ei nu mă mai sperie, ci din contră, mă consolează şi mă calmează. Mulţumesc Domnului de a-mi fi acordat înţelepciunea de a o cunoaşte drept «cheia» adevăratei noastre fericiri. Amadeus“. După 10 ani avea să se ducă la „amica“ lui dragă, lăsînd în urmă o operă care pare a fi supraomenească. Nu pot uita că tot el a spus „Aparţin cerului...“. În esenţă, cam aceleaşi lucruri le-au spus şi Eminescu în „Odă în metru antic“ şi Esenin, în versurile „Binecuvîntat să fie, deci/ Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte!“. Azi-noapte, am văzut la televizor un documentar despre Paşte realizat la Ierusalim. Voi apuca oare vreodată să vizitez Cetatea Sfîntă? Mă vor lăsa evreii să străbat, cu pasul, cu palmele, cu ochii şi cu nările, spaţiul sacru unde şi-a petrecut Isus ultimele zile de viaţă? Filmul propriu-zis m-a impresionat. Femeia care I-a şters faţa lui Isus pe drumul Golgotei a purtat de atunci numele Veronica, întrucît chipul Lui suferind şi asudat s-a întipărit pe ţesătură, iar în greceşte „vera-icon“ înseamnă „imagine adevărată“. Oh, Doamne, vine Paştele şi eu tot şomer sînt! Ce viaţă de cîine am şi eu!

Îmi iau inima-n dinţi şi îi dau telefon ministrului Justiţiei, Teofil Pop. Îmi răspunde deosebit de amabil. Îi cer sprijin pentru urgentarea actelor necesare înfiinţării revistei. Nici acum n-am scăpat de birocraţie, dar ce era mai greu a trecut. Adică Legea. Iar Legea ne dă voie şi nouă să întemeiem o publicaţie. Au voie doi scriitori ca Barbu şi ca mine să facă o gazetă, sau presa a fost privatizată şi ocupată numai de ageamii şi tembeli, animaţi doar de pofta cîştigurilor băneşti? Ah, Brucane, şi tu, Pleşule, cum aţi desfiinţat voi o publicaţie naţională, cum o să mai mătur eu ograda ţării cu voi! Adevărul e că evreii şi ţiganii, adică brucanii şi pleşii, au început să ne cam sufoce, în ţara noastră, şi asta nu se poate tolera.

Apare iar în scenă Dumitru Dincă! La mitingul de duminică, desfăşurat în Piaţa Unirii, el s-a adresat mulţimii astfel: „Domnul Doru Braia, român cu dublă cetăţenie, care a venit să ne înveţe democraţia, a fost expulzat de Guvernul român la fel cum a fost expulzat în Secolul al XlX-lea Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia“ (?!). N-aş fi aflat toate astea, dacă n-ar fi apărut în „Dimineaţa“ de azi. Comparaţia e mortală: cine-i Doru Braia şi cine-i Nicolae Bălcescu?! Care Bălcescu n-a fost expulzat de nimeni în Sicilia, s-a dus acolo de bunăvoie, încetînd din viaţă la Hotelul Trinaclia.

Haloimăs în toată regula, s-a încins uleiul de candelă în toată lumea. În revista „Mesagerul“ e publicat un interviu cu Laszlo Tökeş, luat de P.C.C. Acest P.C.C. nu e Partidul Comunist Chinez, cum s-ar putea crede, ci Paul Cornel Chitic. Îl ştiu pe Chitic de prin 1968, debutase în teatru, i se jucase chiar o piesă, pe scena de scîndură. Ne-am împrietenit spontan. Mic şi pedant, repezit şi inteligent, Chitic promitea o strălucită carieră teatrală. Ne vedeam aproape zilnic, în mansarda de 2 metri pătraţi pe care o avea el în Blocul „Cinemateca Roşie“, de lîngă Blocul Turn. Acolo concubina cu o fată pe nume Silvia, pe care o cam teroriza, poate şi pentru faptul că era mai înaltă ca el. Dar fata era blîndă şi îi suporta toate hachiţele, iar nouă, celor 4-5 rînduri de studenţi şi chibiţi în ale literaturii, care urcam zilnic la cucurigu, ne freca repede cîte un ness şi ne ţinea o companie plăcută. Un alt amic, graficianul Sergiu Dinculescu (astăzi aproape orb, stabilit în Germania), mi-a spus atunci, cu umorul său extraordinar :

- Eşti prieten cu Chitic? Înseamnă că nu ştii nimic! Atunci cînd a fost recrutat, el a dat în faţa Comisiei Militare un spectacol de pomină. S-a prezentat gol puşcă, aşa cum era obiceiul, dar cu nişte planşe colorate şi cu un coif cu vizieră pe cap, spunîndu-le ofiţerilor, care rămăseseră ca la dentist: „Domnilor, am găsit soluţia pentru cîştigarea războaielor! Se va alege din fiecare tabără cîte un luptător reprezentativ. Fiecare are pe scăfîrlie cîte un coif ca ăsta. Numai că soldatului nostru îi înţepenim viziera în sus, iar soldatului inamic i-o aranjăm în aşa fel, încît la un semnal să-i cadă pe ochi, el să orbecăie ca un disperat, al nostru să-l ia la poceală şi gata, am cîştigat războiul!“ Comisia de recrutare l-a declarat inapt de Armată !

Mă rog, după atîţia ani, nu mai ţin minte exact povestioara asta, dar e cam pe-aproape. Culmea e că atunci, în studenţie, l-am întrebat pe Chitic dacă e adevărată. Vizibil jenat, mi-a mărturisit că da, aşa a făcut, dar ulterior i-a venit mintea la cap. Şi i-a venit destul de bine, pentru că a devenit un fel de lider al generaţiei sale, el, poetul Ion Nicolescu şi prozatorul Mircea Constantinescu fiind gloriile literare ale Facultăţii de Filozofie. Astăzi, Paul îi ia interviu lui Tökeş. Mai bine îi trăgea viziera pe ochi şi, vorba aia, îl lua la poceală. Încep să se facă declaraţii tot mai şocante. În C.P.U.N., un domn pe nume Radu Ciuceanu spune că deţinuţii politici din România au însumat peste 1 milion de ani de închisoare. Cifra e monstruoasă, într-adevăr, şi nu cred că e exagerată. Bieţii oameni au suferit îngrozitor, comunismul de tip stalinist îi punea să-şi sape singuri groapa, dar nu bănuia că asta era, de fapt, groapa lui de veci, întrucît crimele acelea l-au compromis definitiv în faţa Istoriei şi a Umanităţii. Cum oare au putut să facă oamenii aşa ceva altor semeni ai lor? De ce-or fi trebuit să putrezească, ori să pătimească, prin temniţe ale iadului, nişte genii ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Vasile Militaru (toţi patru fiind poeţi creştini extraordinari), sau ca Gheorghe I. Brătianu, ori ca atîţia alţi creatori, preoţi de toate confesiunile, intelectuali, militari, oameni simpli, care nu aveau altă vină decît că nu suportau ocupaţia rusească?! Asta uită să spună toţi analiştii şi doctrinarii care se pronunţă acum, în deplină libertate, asupra fenomenului concentraţionar: mai mult decît o opoziţie împotriva unui regim politic, Poporul Român a manifestat o opoziţie naţională, împotriva ocupantului străin! Toporul intern, cu care Ivan izbea de zor la rădăcina stejarului românesc, a avut 3 cozi: ungurii, ţiganii şi evreii. Asta e realitatea, toţi gîndesc aşa, dar numai eu am curajul s-o spun. Mi se va răspunde că au fost şi torţionari români, ceea ce e perfect adevărat, dar, raportat la numărul de locuitori, cele 3 minorităţi au dat procentajul cel mai ridicat de politruci cu funcţii vitale în statul comunist, de şefi ai Securităţii şi-ai Penitenciarelor. De pildă, din rîndul femeilor românce nu s-ar fi putut ridica niciodată o Ana Pauker, asta e clar. Astăzi, la 45 de ani de la acea dramatică răsturnare a brazdei Destinului Naţional, avem de-a face cu un „remake“: au pus mîna pe Putere tot ungurii, ţiganii şi evreii ! Ba chiar unii dintre ei sînt absolut aceiaşi care ne crucificaseră şi în anii ’50, ori odraslele acelora: Slviu Brucan, Radu Comşa, Mihai Şora, Corneliu Bogdan, Paul Cornea, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, Süto Andras, Petre Roman ş.a. Ce face elementul autohton românesc? Doarme pe el, ori joacă table şi mănîncă seminţe, probabil fiindcă e mai confortabil să-ţi scrie alţii Istoria. În seara asta, la Studioul Electoral al TVR 3, „patrioţi adevăraţi“ ne fericesc cu luminile lor: Alexandru Stark, Jean Tolstobrach şi R.G. Serafim, dîndu-şi cu părerea despre Parlamentul englez. Primii doi sînt sigur evrei, iar despre al treilea am auzit că ar fi şi el evreu, pe jumătate, tatăl fiind legionar din Vîlcea. A întors-o Serafim ca la Ploieşti? A întors-o ! Încă la începutul lui decembrie 1989, el făcea emisiuni ditirambice închinate celui de-al XlV-lea Congres al P.C.R., pentru ca acum să sară pîrleazul, rapid, în tabăra „revoluţionarilor“ care s-au opus comunismului, adică el s-a opus lui însuşi! Mulţumesc lui Dumnezeu şi educaţiei primite de la părinţi că nu sînt capabil de un asemenea cameleonism. Oameni ca mine, cu şira spinării şi cu o foarte desluşită voce a conştiinţei, sînt predestinaţi să fie perdanţi în orice regim politic. Încep să fiu convins că tot răul acestei ţări, din această perioadă scandaloasă, pleacă de la intelectuali. Fiindcă nu muncitorii, nici ţăranii, şi nici măcar militarii nu ne-au adus în situaţia asta. Ci cele 2 mari tabere de intelectuali, secondate de vreo 200 de grupări mai mititele, care trag ţara în toate direcţiile, desfăşurînd un spectacol de o isterie tot mai greu de suportat de către populaţie. „Ţară de secături!“ - exclamase Octavian Goga, în februarie 1938, cînd Carol al II-lea 1-a debarcat din funcţia de prim-ministru, după numai 44 de zile. Întotdeauna, în toate epocile Istoriei noastre moderne, cca 10.000 de canalii au ţinut sub teroare Poporul Român. Regăsesc această tipologie în nemilosul pamflet intitulat „DESPRE CANALIE“, pe care 1-a încorporat Friedrich Nietzsche în capodopera sa „Aşa grăit-a Zarathustra“. „Viaţa e un izvor de bucurie, dar dacă vine canalia să soarbă, izvorul capătă otravă. Flacăra se înmoaie, de cum se aşează lîngă focuri inimile lor jilave. Spiritul însuşi sfîrîie şi fumegă de cum se apropie canalia de foc. Fructul devine dulceag şi mălăeţ în mîna lor; privirea li-i de ajuns ca să se usuce pomul roditor. Şi mulţi din cei care s-au scîrbit de viaţă, scîrbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. (...) Nu ura, ci scîrba îmi mănîncă viaţa. De cîte ori, vai, nu am fost scîrbit în spirit, văzînd că însăşi canalia are spirit! Şi le-am întors spatele celor ce stăpînesc, cînd am văzut ce se numeşte astăzi a stăpîni - adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama Puterii - traficul cu canalia. Ce greaţă străbătut-am, ceruindu-mi nările, prin tot ce înseamnă ieri şi astăzi! În fapt, tot ce-i de astăzi şi de ieri e infestat de scriitura canaliei. Mult timp trăit-am ca infirm, orb, surd şi mut, decît să fiu laolaltă cu canalia celor puternici — cu scriitoraşi şi cu cheflii“. Şi cum să nu moară nebun, cu mintea în beznă, un om atît de sensibil, care punea totul la suflet? Dacă mă ajută Dumnezeu şi îmi dă ceva din harul Lui, am să trîntesc şi eu un pamflet, intitulat „TRIUMFUL JIGODIEI“.

Astăzi a fost înregistrat al 70-lea partid! Şi e numai începutul, dacă n-o să depăşim 200 însemnă că nu sîntem români! În fine, Poliţia i-a prins pe hoţii care au dat o spargere la Muzeul şcolii româneşti din şcheii Braşovului. Scena s-a petrecut la Vama Episcopia Bihorului, cînd aceştia încercau să o şteargă în Ungaria. Dar pe hoţii de la Ministerul Culturii, conduşi de bulibaşa Andrei Pleşu, cînd o să-i umfle Poliţia? La „Europa liberă“, eu şi Adrian Păunescu iar sîntem bălăcăriţi de Dorin Tudoran. Om de mare curaj „limbricul electronic“, el şi-a dat seama că ne aflăm în imposibilitatea de a-i răspunde, dar embargo-ul ăsta nu va ţine mult... Adorm cu greu, după o mică supărare provocată de un alt amic al meu, Adrian Dohotaru. Mai exact, m-a indispus o replică din piesa lui, „Insomnie“, difuzată în seara asta la televizor: „Libertatea înseamnă să trăieşti în sensul vremurilor, nu să te pişi (?!) contra vîntului“. Ce i-o fi venit lui Adrian, un om atît de delicat şi cultivat, să introducă trivialitatea asta, care a ofilit urechile multor oameni? Acum e pe cai mari, nu mă mai cunoaşte. Dar, vreme de vreo 7 ani, am fost colegi la revistele în engleză şi franceză ale Agerpres-ului, mă ducea deseori cu maşina acasă - un Trabant rablagit - despre care îmi spunea:

- Ascultă la mine, scaunul din faţă e un scaun istoric, o să-l predau la Muzeul Literaturii Române. Pentru că aici au stat cei mai „grei“ scriitori: Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Mircea Sîntimbreanu, Eugen Barbu şi acum tu.

O dată ajunşi la mine, mă ruga, invariabil, să-i împrumut un borcan de ness şi nişte casete cu filme. Era tare amărît, trăia de la o leafă la alta şi n-avea 70 de lei să-şi cumpere ness. Cum era să-i împrumut praful miraculoasei licori? Este de la sine înţeles că i-1 dăruiam. Bine-bine, el n-avea nici video, vedea filmele la doctorul Maximilian, cu care era prieten. Îşi iubea mult părinţii, ca şi mine, mereu îl auzeam telefonînd, din birou, la Cluj, uneori mi-1 mai dădea şi mie, la aparat, pe bătrînul său tată („tată scump“, îi spunea cu duioşie), care era un ardelean dintr-o bucată şi de la care primeam mereu felicitări şi încurajări pentru ceea ce publicam în revista şi Almanahul „Săptămîna“. Pe Adrian Dohotaru îl cam chinuia în acea perioadă un alt Adrian, adică Riza, care era un fel de şef şi secretar P.C.R. Adică îi impunea un program sever, ori el, ca artist, avea un alt bioritm. Mereu mă ruga:

- Cornel dragă, vorbeşte tu cu nebunul ăsta de Riza, de tine îi e frică, a scos sufletul din mine, îmi dă sancţiuni după sancţiuni, spune şi tu, ce să fac, am predat luna asta atîtea ştiri şi articole, ce sînt eu de vină că nu le publică?

Îl ajutam. Nici Riza nu era băiat rău, dar avea boala asta a dominaţiei - el era născut să fie şef, tot timpul a fost şef. S-au mai împăcat ei la nunta mea, în octombrie 1987, la Restaurantul Bulevard. Atunci a venit şi Florin Piersic, la sfîrşit, pe la miezul nopţii. M-a costat 32.000 de lei, mulţumită lui Iulian Vintilă, care a vegheat să nu fiu jecmănit de nimeni. La sfîrşit, Vasile Donose s-a apropiat, discret, şi a vrut să-mi ofere darul: un plic cu 5.000 de lei. Am rîs cu poftă:

- Nea Vasile, ştii că te iubesc, arăt eu a om care face nuntă cu dar? Ia-ţi plicul înapoi şi hai mai bine să bem un şpriţ.

Nu mai ştiu dacă scena asta a fost filmată de Nicolae Girardi, care a imortalizat pe casetă aproape întreagă acea zi de pomină, cînd eram înconjurat de prieteni, care acum s-au risipit ca fumul de bălegar ars toamna... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2515 / 16.07.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XC)

9 APRILIE 1990. Şi cînd mă gîndesc că, datorită faptului că am criticat în „Săptămîna” echipa Miliţiei, Victoria Bucureşti, cîţiva colegi de-ai mei m-au izolat în două deplasări în străinătate! Prima, cea din Albania, cu Naţionala. A doua, cea din Italia, cu Sportul Studenţesc. Cine era capul răutăţilor şi acuzase Steaua de declanşarea bătăliei de pomină de pe Stadionul Ghencea, cînd, în realitate, tonul l-au dat obraznicii de la Victoria, în special Balaur, căruia „masa presei”  îi numărase nu mai puţin de 47 de faulturi? Nimeni altul decît Horia Alexandrescu! După care s-a mirat foarte tare că nu l-a mai invitat Steaua în nici o deplasare! Probabil că aşa mi-au hărăzit mie ursitoarele, să fiu singur, singur întreaga mea viaţă. Asta o fi una din proprietăţile Adevărului - să facă gol în jurul său, să-i înspăimînte, deopotrivă, şi pe duşmani, şi pe admiratori. şi nu vorbesc de fotbal, ci de problemele de viaţă şi de moarte ale oamenilor. Într-una din piesele sale, Henrik Ibsen dă un diagnostic precis: „Omul cel mai puternic din lume este acela care e cel mai singur”. Mă îndrept către un veac de singurătate. Ca să fiu sincer, şi eu sînt un om dificil, extrem de supărăcios. Aici semăn cu tata-mare şi cu mama, amîndurora le sărea ţandăra din senin, se închideau în sine şi nu mai scoteau o vorbă. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. Încerc o plăcere reală să frunzăresc „Revista mea”, din Israel. Chiar dacă mă atacă şi publică tot felul de prostii despre mine. în ultimii 5-6 ani mă delectam cu publicaţia asta, mai ales cu rubrica intitulată „Cronica bizarului”. Pe diverse filiere, făceam rost de mai multe numere de revistă, pe care le citeam cu delicii, şi eu, şi Barbu, şi alţii, le treceam din mînă în mînă. Dar, iată una dintre minciuni. O găsesc într-un număr vechi, din 26 oct. 1984. Aici se scrie că BIRE (ceva care ţine de românii din exil) a declarat că diplomatul Corneliu Mănescu şi-a pierdut viaţa (?!) într-o fermă de lîngă Bucureşti, unde a fost trimis la munca de jos, fiind lovit de un tractor (?!). Totodată, la aceeaşi rubrică se afirmă că cercuri româneşti din exil îi acuză pe Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Dumitru Ţepeneag şi Paul Goma că sînt securişti şi spioni comunişti - ceea ce, desigur nu-i departe de adevăr. Ajung şi la presa de azi. „România liberă” declanşează un nou şi revoltător scandal. Iar se atacă în haită: un Protest împotriva Sinodului Bisericii Ortodoxe, care l-a rechemat pe Teoctist în jilţul patriarhal, după ce bătrînul se retrăsese la o mînăstire, dezgustat. Lista semnăturilor începe cu Sorin Dumitrescu (ăsta se bîlbîie şi cînd vorbeşte, şi cînd scrie) şi se termină cu un oarecare Boris Rădulescu, de care nimeni n-a auzit. Am avut răbdarea să număr 138 de semnături: găgăuţul Victor Rebengiuc şi soţia lui, Mariana Mihuţ (fată de colonel de Securitate, care a ucis oameni în bătaie), Şt.Aug.Doinaş şi soţia lui, Irinel Liciu, Gabriel Dimiseanu şi soţia lui, Georgeta Dimiseanu, dar şi amantul acesteia, Octavian Paler, „celebrii” hartişti Constantin Turturică, Radu Bercea, Octavian Voinoiu, George Enescu (că doar n-o fi compozitorul!), Victor Bîrsan, Raluca Barac, Gh. Dumbrăveanu, Corneliu Cezar, Raul Volcinschi, George Ţîră, George Giber ş.a. Ce-aveţi, măi, zurbagiilor, cu Patriarhul? Ce v-a făcut bătrînul ăsta? V-aţi jurat să-i luaţi pe toţi la rînd, să-i excomunicaţi, să-i linşaţi public? Ce pungă de venin are pictoraşul ăsta de doi bani, Sorin Dumitrescu, în locul pipotei! La fel ca ortacul lui de ticăloşii, Andrei Pleşu! Am o mare satisfacţie citind, în revista „Expres”, un Manifest care a circulat recent prin Iaşi: „În ritmul de negare a tot ce a făcut bun chiar şi socialismul, mîine dărîmăm METROUL şi barajul de la VIDRARU. Dacă un popă năpîrstoc face greva foamei (că are de unde, are BURTĂ DE POPĂ) dărîmăm şi Casa Scînteii, că doar este model sovietic. Lenin nu era al nostru, dar pe Groza va trebui să-l punem la loc cînd se va da publicităţii diplomaţia secretă a anilor ’50 (lui Stalin îi era frică de Groza, care a avut o contribuţie reală la păstrarea teritoriului ţării). În anii aceia cumpliţi îi ziceam febrei demolării PROLETCULTISM, după ’80 CEAUŞISM, iar acum COPOSISM? Şi copiii noştri ce mai «dărîmă» peste 40 de ani? Din cauza perioadei de după 1980, mai ales din cauza lui Ceauşescu, 4 milioane de foşti membri P.C.R. nu mai aveau nici măcar curajul să recunoască ceea ce a fost mai bun la noi: STABILITATEA, un loc de muncă şi blocurile - în care stăm. E puţin, e mult, viaţa va judeca. Discuţia ar putea continua cu creşterea numărului de studenţi, care acum mîzgălesc Metroul şi trăiesc pe munca noastră etc. De ce ne este frică să scoatem capul pentru a discuta ce a fost bun şi în 40 de ani de socialism? Democraţia lui Coposu, Raţiu, cine sînt ei? De unde vin, unde au stat pînă la Revoluţie? Din ce au trăit? Numai faptul că noi comunicăm între noi aşa, iar partide cu schizofrenici şi condamnaţi de drept comun ne împuie capul, contra 1 milion de la Front, cu tot felul de baliverne cosmopolite, la Televiziunea liberă (pentru ei), spune totul” ş.a.m.d. Curajos autorul Manifestului! Aşa gîndesc cei mai mulţi dintre români, dar fie că n-au unde să se exprime, fie că le este frică. Să nu uităm că la ora asta puşcăriile sînt pline cu deţinuţi politici! Presa de azi are şi aspecte comice. În revista „Phoenix” este publicată partea a II-a a interviului acordat de d-şoara Angela Mayer (i se dă şi poza), sub titlul „Discuţii libere despre sex”. Angela, fata tatii, de ce ne biciuieşti simţurile? Reproduc un fragment din „sexologia” acestei muieri, care mă duce cu gîndul la filmul „Angelica şi sultanul”: „Sublimarea energiei amoroase se realizează mai uşor la femeie decît la bărbat, care va trebui să se plieze la un antrenament mult mai sistematic pentru a reuşi să rămînă chiar şi 6 ore în erecţie, fără a ajunge să ejaculeze vreodată în tot acest interval”. Sadică femeie, asta vrea ca bărbaţii să se îmbolnăvească de varicocel! Cine poate sta, 6 ore, cu ea „băţ”? La emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române se afirmă că în Oltenia de Sud sînt mulţi maghiari, dar, aşa după cum s-a întîmplat în R.S.S. Moldovenească, s-a produs un proces de deznaţionalizare. Ce unguri sînt în Oltenia? Cum au ajuns acolo? Ăştia sînt de-a dreptul idioţi, acum cer şi Oltenia, doar-doar le vom da măcar jumătate de Ardeal. La aceeaşi emisiune se prezintă un documentar despre „neînvinsul rege Matei”, care a făcut congestie cerebrală şi a murit la 47 de ani. Neînvins? L-a bătut Ştefan cel Mare la Baia, în 1467! Tot la Televiziune, de data aceasta la Telejurnal, se transmite un reportaj de la un miting pentru înfiinţarea judeţului Roman. De ce n-or cere oamenii ăştia şi înfiinţarea judeţului Iliescu?

La ceas de noapte, TVR prezintă prima serie a capodoperei „Isus din Nazareth”, în regia lui Franco Zeffirelli. Întîia dată am văzut filmul la Televiziunea din Viena, de Paştele anului 1979, la Hotelul Studenţesc „Akademia”. M-a emoţionat profund. Nu credeam că va veni ziua cînd îl voi vedea şi la Televiziunea Română. E un lucru cu totul minunat. Acesta e fructul cel mai dulce al libertăţii, aşa e. Tot pe micul ecran văd o Olimpiadă de limbă latină. Mi-a plăcut latina, în şcoală. Citeam şi scandam operele lui Virgiliu, Horaţiu, la vîrsta la care colegii mei nu-1 pricepeau nici pe Topîrceanu. Prin 1982 am cerut public, la cîteva întruniri literare, ca limba latină să nu mai fie studiată ca „limbă străină” - fiindcă ea e străină pentru unguri, sau nemţi, nicidecum pentru români, cărora le este rădăcina limbii materne. Ce-a făcut tovarăşa ministru de atunci? S-a dus cu banda de magnetofon (imprimată la o întîlnire pe care o avusesem, împreună cu Eugen Barbu, cu cititorii, la Casa de Cultură a Ministerului de Interne) - s-a dus, ziceam, direct la Ceauşescu, să ne reclame. Eu am aflat destul de repede şi am convins-o pe Tamara Dobrin să intre şi ea la Ceauşescu, ca să-i ceară acordarea unei atenţii mai mari pentru limba latină. Fosta noastră profesoară de la Universitate s-a dus. Rezultatul a fost exact pe dos: latina a fost scoasă de tot din Programa de învăţămînt. Apropo de întîlnirea aceea incendiară de la Casa de Cultură a Ministerului de Interne: a ieşit mare zarvă, însuşi ministrul adjunct al M.I., Nicolae Gîrbea, avea să declare unor subalterni, care îi prezentaseră şi lui banda: „Da, Barbu şi Vadim au dreptate, dar de ce trebuiau să facă protestele astea la noi, într-o întîlnire patronată de Interne?”. Dar, s-au întîmplat atîtea şi atîtea de atunci! Aflu, tot de la Televiziune, că la o Conferinţă de Presă a Guvernului României, un ministru recunoaşte că, în decembrie 1989, nu mai aveam nici o datorie externă, iar acum, în numai 4 luni, am făcut 800 de milioane de dolari datorii! Cum a fost posibil? Şi de ce nu se face nici un demers vizibil pentru recuperarea creanţelor, în valoare de 4,5 miliarde dolari, pe care alte ţări au să ni le plătească? Ori poate actualii guvernanţi vor să încaseze ei banii, de-aia păstrează tăcerea asta suspectă? În legătură cu enormităţile debitate de aşa-zisul ministru adjunct de la Cultură, Dan Petrescu, Guvernul României a catadicsit să-1 admonesteze! Numai atît. Înainte de culcare, ascult la radio un Concert de Cameră. Acum m-am „compensat”, am o stare bună, la care a contribuit şi reveria filmului închinat lui Isus - incontestabil, cea mai copleşitoare realizare din istoria cinematografiei mondiale, cu mult peste ceea ce numim o „capodoperă”. Fără să vreau, mă gîndesc din nou la cea mai frumoasă perioadă din Istoria Umanităţii, cînd aş fi fost încîntat să trăiesc, ce se cuprinde între anii 1785 şi 1850. Atunci aş fi vrut să-i văd şi să-i ascult pe Mozart, Beethoven, Napoleon, Balzac, Puşkin, Goethe, Schiller, Byron, dar şi pe Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu şi să asist, gîrbovit de vreme, la botezul pruncului Mihai, petrecut la Biserica Uspenia, din Botoşani. După care puteam închide ochii, fericit. Atunci era de mine. Înainte de a pune geană peste geană, un înger trist îmi şopteşte la ureche că azi a fluturat din aripile de arhanghel, în calendarele ortodoxe, Cuviosul Vadim. Nume care nu e nici pe departe rusesc, sau slav. El vine dintr-o limbă foarte veche, varega, şi înseamnă „Conducător”. De la rădăcina asta semantică aveau să ia ruşii verbul „rukavaditi”, adică „a conduce”. Probabil că m-am născut să fiu Conducător. Dar ce fel de Conducător, aceasta e întrebarea?! Auto? De Electricitate? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2447 / 24.04.2012