16 MARTIE 1990. Am probleme cu dinţii. Cei de jos sînt buni şi puternici, aici semăn cu tata, care e oltean. Necazul e cu dinţii de sus, pe care mi i-a nenorocit o doctoriţă, pe cînd eram elev la Sf. Sava. Frumoasă femeie, nimic de zis, o chema Mariana Ionescu. Noi, copiii, ne făceam treabă pe la ea, pe la cabinet, mai mult ca s-o vedem. Numai că ea învîrtea „scule” mai mari, nu se uita la noi. Chiar dacă citeam pe nerăsuflate „Elevul Dima dintr-a VII-a”, de Mihail Drumeş, poveşti de astea nu ni se puteau petrece nouă, ci altora. Această doctoriţă făcuse facultatea pe bază de pat şi alte pile de genul acesta, fiindcă n-avea nimic comun cu stomatologia. O dată încăput pe mîna ei, mi-am luat adio de la dinţii de sus! Ea încă nu auzise de anestezie, mînuia burghiurile şi bormaşinile alea ca un lăcătuş-mecanic, de-i penetra bietului elev maxilarul şi creierul pînă îi dădeau nenorocitului lacrimile, i se înroşea falca şi fugea urlînd. Nu mai vorbesc de cleştele pe care îl manevra la extracţii, săvîrşite tot pe viu, mai rău ca la abator. De atunci, de la vîrsta de 14 ani, am rămas cu o spaimă grozavă de scaunul dentistului. Cînd vedeţi o stomatoloagă frumoasă, fugiţi, rupeţi-o la sănătoasa, fiindcă eu m-am fript cu una care nu deosebea o măsea de un dinte şi un sfredel de un ştrudel, pe amîndouă era în stare să ţi le îndese pe gură cît ai fi clipit din ochi. Astăzi, au început să mă lase pînă şi dinţii care mai rămăseseră la locul lor, după trecerea uraganului „Mariana”. Am nişte improvizaţii de lucrări, cu viplă ieftină, care nu mai rezistă mult. Nu mai ştiu care poet britanic - Yeats sau Keats - închinase o poezie unei măsele. M-aş „magnetiza”, vorba lui Caragiale, dar n-am cu ce. Ce mult contează buna sau reaua dispoziţie pe care ţi-o creează un amănunt neimportant, la prima vedere! Omenirea a crezut, aproape 200 de ani, că Napoleon ţinea mîna dreaptă la încheietura mantalei, fiindcă aşa îi plăcea lui, să adopte o poză marţială - pînă ce un medic a avansat ideea, cu mult mai plauzibilă, că împăratul îşi apăsa palma deasupra stomacului pentru că îl încercau uneori mari dureri, ori bioenergia mîinilor e cunoscută din vechime. Iată şi o explicaţie psihanalitică a cruzimii cu care i-a ghilotinat Robespierre pe suveranii Franţei, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta: se zice că înainte cu vreo cîţiva ani de Revoluţie, suita regală trecea prin orăşelul de provincie în care vieţuia şi tînărul viitor revoluţionar, acesta a aşteptat-o la barieră, împreună cu toată suflarea tîrgului, ba chiar îşi pregătise şi un înflăcărat discurs de „Bun venit!”, dar suveranii n-au catadicsit să oprească, au poruncit vizitiilor să dea bice bidiviilor şi uite-aşa a fost rănit de moarte, în amorul propriu, acel mic monstru de orgoliu, care i-a ţinut minte! Iar arestarea perechii regale s-a petrecut, ce ciudat paradox, tot într-o caleaşcă - cei doi scăpaseră de toate controalele şi vămile, dar imprudenta fiică a Mariei Thereza a scos capul pe fereastră, cineva a recunoscut-o şi fandaxia a fost gata! Mi se mişcă dinţii. Şi, de la ei, o iau razna, prin istorie şi geografie, fiindcă un lucru e clar: mi s-a urît, n-am ce face, îmi construiesc singur jocuri savante cu unica avere pe care o am, cultura formată în vreo 30 de ani de carte neîntreruptă. Dar, vorba unei glume: şi la ce mi-a folosit? Periodic, viaţa mea înregistrează cîte un scurt-circuit. Fără să vreau, îi şochez pe oameni într-atît, încît parcă nu mai sînt eu însumi, parcă o forţă necunoscută mă guvernează să fac aşa, şi nu altfel, să spun adevăruri care scandalizează, cînd aş putea, foarte bine, să tac din gură, aşa cum tac atîtea miliarde de oameni pe pămînt. Mă consolez cu gîndul că marele predicator american Billy Graham consideră că Socrate şi Isus au fost condamnaţi la moarte tot pentru că şi-au şocat contemporanii peste limita de înţelegere şi rezistenţă a acestora.
Da, dar cine erau Ei şi cine sînt eu? Un pigmeu fără nici o valoare, un zero barat, un individ care repetă destinul tuturor acelora care, în primele luni de viaţă, au murit clinic, deci erau scoşi din Cartea Vieţii, dar o dată reveniţi în existenţă, printr-un miracol, au început să disloce, să-şi facă loc. Am murit eu clinic? Se pare că da, cel puţin aşa îmi spunea mama. Aveam vreo 6 luni cînd, din pricina lipsei de lapte (eram al 5-lea copil) mama îmi dăduse nişte lapte de la piaţă, care nu era prea bun, dar ce era bun în România acelui început de an, 1950? Aşa că am făcut o puternică infecţie stomacală, de-i zice toxicoză. În cîteva zile, bîldîbîc, am dat ochii peste cap. Mama, care şi-a iubit enorm copiii, s-a zbătut şi m-a dus la un spital, înfăşurat într-o batistă ceva mai mare. Vecinii din mahala îi spuneau: „Doamna Tudor, nu vezi că-i mort? Unde-1 mai duci, de ce te mai chinuieşti atîta?”. Poate că oricare altă femeie s-ar fi lăsat păgubaşă - dar nu mama, care era o creştină minunată şi nu putea accepta ideea ca o făptură căreia i-a dat viaţă să intre în mormînt înaintea ei. Aşa că a schimbat vreo 2-3 tramvaie şi m-a dus la un spital de copii. Acolo a găsit un medic bătrîn, foarte cumsecade. Avea şi o mulţime de studenţi lîngă el. Acesta m-a examinat cu atenţie. Şi-a dat seama că situaţia era disperată. Dar a încercat să facă imposibilul. (Între noi fie vorba, un medic care nu e pregătit, la orice oră din zi şi din noapte, să facă IMPOSIBILUL pentru bolnavii săi, şi-a greşit vocaţia, ar fi trebuit să se facă altceva, poate călău.) Au urmat cîteva zile şi nopţi de veghe îndîrjită: injecţii zdravene în burtă, linguriţe cu un lichid miraculos, fierbinte, pe care mama mi le dădea din oră în oră, fără a închide un ochi, după care minunea cea mare, strigătul puternic al revenirii la viaţă! Dacă ar fi auzit acel strigăt şi ar fi avut o iluminare asupra destinului meu, cred că vreo cîţiva stalinişti ai epocii (Moses Rosen, Silviu Brucan, Valter Roman ş.a.) m-ar fi lichidat acolo, în pătuţul de spital, sufocîndu-mă cu perna, aşa cum a făcut Richard al III-lea cu nepoţii lui. Dar aşa ceva nu s-a întîmplat şi vedeţi ce năzdrăvănii fac! În primul rînd, din cauza aia am iubit-o pe mama atît de mult: fiindcă nu s-a dat bătută, s-a luptat cu moartea, ca o leoaică, şi a biruit-o. Şi cînd te gîndeşti că mai există femei care îşi îneacă pruncii în canale, ori îi strangulează, sau îi abandonează în zăpadă!
Nu ştiu cam cu ce anume se ocupa editorul Mircea Sîntimbreanu în anul de graţie 1950 - după o tinereţe zbuciumată, în care fusese bătăuş de profesie, participase la marile încăierări din anii ’45-’47, dintre comunişti şi ţărănişti, după care a devalizat casieria U.T.C.-ului, aşa după cum am citit într-un ziar, la Biblioteca Academiei. Dar ştiu cu ce se ocupă acum, după 40 de ani. Mai precis, în ziua de 6 martie a avut loc o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, aşa după cum relatează revista „Contrapunct”. Ştiţi ce-a făcut Mircea Sîntimbreanu? M-a numit... ciumat! De ce, Nea Mircea, te ocupi de chestii de-astea? Păi nu-ţi dai seama că poţi ajunge erou al capodoperei lui Axel Munthe, „Cartea de la San Michele”, fiindcă ai jefuit ciumaţi? Au nu-ţi mai aduci aminte despre ce este vorba... Să-ţi împrospătez eu memoria. Pe la Crăciunul anului 1981 m-a rugat Eugen Barbu să-1 însoţesc la Editura Albatros. Dorea să serbeze, în mijlocul colectivului de acolo, apariţia romanului său „Săptămîna Nebunilor”. Eu fusesem primul cititor al manuscrisului, după care Jupînul i-a dat o copie lui Marian Popa. Atît eu, cît şi Marian, am ajuns (pe căi diferite) la aceeaşi concluzie: aveam de-a face cu o capodoperă, cu un roman de dragoste poematic, de-a dreptul unic în literatura română. Ce-i drept, atît eu, cît şi criticul am fost severi cu mentorul nostru, semnalîndu-i unele inadvertenţe, pierderi de personaje, pe drum, ceea ce i se poate întîmpla oricui la un asemenea travaliu epuizant. Patronul nu s-a supărat, de asta ne şi încredinţase textul, fiindcă aveam cîte un ochi mai proaspăt, mai obiectiv, din afară. Acolo, la editură, Marga dusese din vreme cîteva sticle de şampanie şi coniac. Cînd am ajuns noi, atmosfera era sărbătorească, şerpişorii aburilor de cafea se împleteau cu vălătucii fumului de Kent, pufăit de gazda noastră ca o Godzilă (are vreo 2,06 metri, ăsta nu-i sănătos). Eu, unul, eram răcit cobză, n-aveam chef de nimic. Avusesem şi proasta inspiraţie să încerc atunci nişte pantofi negri, de scai, foarte moi, care poate că erau buni toamna, dar pe zăpadă deveneau un fel de tenişi, ca dovadă că mă udasem pînă la fluierele picioarelor.
La sfîrşitul micii noastre agape, Mircea Sîntimbreanu a avut o pornire ciudată: pur şi simplu mi-a smuls căciula de nutrie din cap şi şi-a pus-o lui, tot în cap, fireşte.
Îţi place aşa mult, Nea Mircea? Poţi s-o păstrezi - i-am spus atunci, în glumă, fiind convins că şi el făcuse chestia respectivă tot în glumă. Numai că el nu glumea cu ceea ce credea că i se cuvine. Am plecat. Patronul era euforic, îşi savura succesul. Dăruise literaturii române o carte admirabilă, infirmîndu-1 pe Marian Popa, care îi tot reproşa (ca să-1 ambiţioneze, pesemne) că nu mai e în stare să scrie nimic valoros după „Princepele”. Totuşi, fusese, izvorul părea inepuizabil. Am luat-o agale, pe jos, pe mîna stîngă a şoselei care duce la Arcul de Triumf. Afară era un soare cu dinţi de aur, care, din fericire, nu încăpuseră pe mîna de măcelăreasă a frumoasei doctoriţe de la Sf.Sava. Scuturam, cu degetele, promoroaca ramurilor, aveam poftă de joacă. În răstimpuri, Nea Jean tot întorcea capul îndărăt. Am crezut că se uită după maşina galbenă a Margăi. Dar mă înşelam.
- Vadime, ăla nu mai vine, mă, cu căciula ta?
Deci, iată ce-1 frămînta pe Barbu! El, care era de o cinste şi de un cavalerism ireproşabil! Nu, Sîntimbreanu n-a venit. De atunci, din 1981, şi pînă acum, în 1990, cînd aştern aceste pagini de Jurnal, scriitorul care zice că face educaţie copiilor n-a venit să-mi dea căciula de blană înapoi. De altfel, mă aşteptam la asta, omul era un şperţar inimaginabil - cine nu se prezenta la el cu cartuşe de Kent, sticle de whisky, peşte şi alte delicatese, n-avea nici o şansă de publicare. Nu contest că a fost un foarte bun editor, cu un fler remarcabil la cărţile de valoare. Răzbunarea mea a fost indirectă, deşi nu mi-am propus aşa ceva: după numai 2 ani de la întîmplarea cu pricina, aveam să public tot la „Albatros” volumul de versuri „Saturnalii”. Ştiţi bine ce-a urmat. În ciuda faptului că eu mi-am asumat toată răspunderea, ca autor, directorul editurii tot a primit o sancţiune, mi se pare că i s-a tăiat din salariu, pe cîteva luni. Astăzi, posesorul căciulii mele mă vede la strîmtoare, ştie că sînt şomer şi vînat de toate lepădăturile, aşa că îmi mai răsuceşte şi el cuţitul în spate. De ce oi fi eu ciumat - iar ei, gaşca de la Uniunea Scriitorilor, o fi curată, luminată şi perfect sănătoasă, asta o poate lămuri numai un tratat ştiinţific cu privire la lichelismul balcanic. Dar, să merg mai departe. Continuă profanarea statuilor. Ungurii au lansat chiar o „întrecere udemeristă” pe tema: cine profanează mai multe monumente româneşti? Ziarele de azi scriu că la Sovata a fost demolat bustul lui Nicolae Bălcescu. Se mai spune că şi bustul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de la Tg.Mureş, a suferit un atac incalificabil: o mînă de om nebun a desenat o zvastică (?!).
Se înteţesc atacurile şi provocările ungurilor din Transilvania. Într-o comună, ţiganii unguri au năvălit în Primărie, cu topoare şi cuţite, urlînd: „Moarte românilor!”. La Liceul Bolyai nu mică a fost surpriza elevilor români să vadă o lozincă scrisă, cu vopsea, pe pereţi, de către colegii lor unguri: „Marş afară!”. Pe Catedrala din Satu Mare a fost arborat steagul Ungariei. Sînt semne prevestitoare de furtună. Mă pomenesc atacat în presă de un individ de care n-am auzit în viaţa mea: Vladimir Tismăneanu. Ce scrie ăsta? În „Cuvîntul”, afirmă că printre scriitorii care au făcut foarte mult rău (?!) culturii române se numără Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu. Dar cine e el, să ne judece pe noi? Precis că o fi vreun pandur neaoş, de pe lîngă Vladimireştii viteazului sluger: îl cheamă şi Vladimir, e şi de la Mînăstirea Tismana! A moştenit, pe lanţul filogenetic, o mică tăietură împrejur (circumcizie), dar tăietura asta provine de la foarfecă nemiloasă a cenzurii, desigur.
Războiul româno-român s-a mutat din stradă în presă. Arheologul Radu Popa îl înjură foarte urît pe acad. Ştefan Pascu, în revista „22”. La televizor, seara, fostul meu coleg de liceu, Sorin Stănescu (devenit şi Roşca între timp, nu înţeleg de ce), apare alături de liderii Sindicatului „Frăţia”. E clar că ăştia îl plătesc. Cei de la „Libertatea” l-au mirosit că e lichea, aşa că el şi-a luat catrafusele, zilele trecute, şi s-a mutat cu cortul la „România liberă”. Aşa după cum merge treaba, ne îndreptăm cu toţii către o fundătură, din care n-o să ieşim prea curînd. S-a acumulat o mare cantitate de ură - pînă la un punct explicabilă -, dar societatea românească nu-i pregătită să o sublimeze în altceva, să o deverseze, să o împiedice a crea premizele unui război civil. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012
Postări
