Cartea Neagră a UDMR - Acţiunile antiromâneşti, 1989-1990 (I)

Textul a apărut pe site-ul http://www.cybcity.com/udmr/1989.html , site care a fost preluat de altcineva şi, de aceea, textul nu mai este accesibil. În speranţa că altă organizaţie românească ar putea elabora un text complementar acestuia, pentru intervalul 2002-2011 şi menţinut la zi, îl republicăm pe cel de acum un deceniu spre a fi folosit de către cei interesaţi şi pentru a fi rememorate - îndeosebi de către ardeleni, care se pare că şi-au pierdut vigoarea - acţiunile revizioniste şi revanşarde al Ungariei, prin intermediul U.D.M.R.

1989, 25 decembrie. În judeţele Harghita şi Covasna, demonstraţiile violente ale maghiarilor se desfăşoară împotriva sediilor Miliţiei şi Securităţii şi a simbolurilor naţionale ale Statului Român, cu sloganuri ca: „Horthy, Horthy!“, „Trăiască Ungaria!“, „Ardealul la Ungaria!“, „Acum ori niciodată!“, „Afară cu românii împuţiţi!“. Manifestanţii au atacat predilect sediile de Miliţie, 38 dintre ele fiind ocupate şi devastate. Ofiţeri şi subofiţeri în uniforma Statului Român au fost batjocoriţi, maltrataţi, 6 dintre ei fiind ucişi în mod barbar. Colonelul Dumitru Coman (Odorheiu Secuiesc), plutonierul major Liviu Teofil Cheuchişan (comuna Dealu Harghita), maiorul Aurel Agache (Tîrgu Secuiesc), plutonierul Gabi Dănilă (Zetea Harghita), deşi n-au folosit armele de foc şi s-au purtat paşnic, au fost ucişi public, cu sălbăticie. O soartă similară au avut-o şi Ferencz Emeric (Cristuru Secuiesc) şi Gavril Szekely (Odorhei), şi ei ofiţeri de Miliţie, pentru că s-au opus la maltratarea şi uciderea colegilor lor români. Asasinatele au avut caracter ritual, de intimidare a românilor. Maiorul Aurel Agache a fost ucis demonstrativ în centrul oraşului Tg. Secuiesc, fiind lovit şi scuipat ore întregi de toţi maghiarii prezenţi la crimă. Într-un ochi i s-a implantat o monedă cu simbolurile româneşti, în celălalt emblema (simbol de stat) de la cascheta uniformei. În gură i s-a pus un şobolan, iar încercarea de a-i da foc s-a soldat doar cu arderea uniformei, întrucît hainele îi erau îmbibate cu sînge. În comuna Dealu a fost linşat de unguri Liviu Teofil Cheuchişan, pe care au încercat să-l jupoaie folosind o furculiţă, sub ochii familiei - mamă şi copii -, dar şi în prezenta întregii comunităţi maghiare, care era de faţă. Sute de miliţieni români din Harghita şi Covasna au fost crunt maltrataţi şi traumatizaţi, mulţi fiind spitalizaţi, după aceea, luni de zile. S-au furat circa 400 de arme automate, cu muniţie, dintre care 72 nu s-au mai recuperat, şi nici 3.832 de cartuşe. Miliţienii maghiari, cu cele două excepţii amintite, au fost scutiţi de acest tratament, ceea ce indică ostilitatea faţă de Statul Român şi simbolurile sale şi faţă de reprezentanţii români ai autorităţii de stat. Au fost profanate, vandalizate şi distruse monumente dedicate Armatei Române, eroilor români, personalităţilor istorice româneşti de seamă. Bisericile ortodoxe au fost atacate, profanate, geamurile sparte, preoţii şi credincioşii acestor biserici fiind insultaţi, ameninţaţi şi loviţi, aşa cum s-a întîmplat la Baraolt (Covasna), unde s-a profanat şi cimitirul ortodox. Preotul Ciprian Manea a fost ameninţat în repetate rînduri cu moartea la Gheorghieni şi la Praid. Biserica ortodoxă din Tg. Secuiesc a fost asediată de manifestanţi maghiari, iar preotul parohiei, Ioan Bercu, ameninţat cu moartea luni în şir cu vorbele: „Unde-i preotul român, să-i tăiem gîtul?". Preotul Ioan Bercu s-a refugiat în comuna Zăbala, iar alt preot, Dumitru Merluşcă (Ciceu), în urma atacării casei cu bolovani şi ameninţărilor cu cuţitul, s-a refugiat în Moldova. Alţi preoţi: Dumitru Apostol (Vlăhiţa), Eugen Micu (Praid), Traian Fîntînaru (Gheorghieni), protopopul Dumitru Gherman (Miercurea Ciuc) şi alţii au fost obligaţi să fugă din localităţile lor, sub presiunea unor localnici maghiari, organizaţi şi instigaţi de UDMR. În timpul manifestaţiilor maghiare din Harghita şi Covasna s-au arborat steaguri ale Ungariei Mari şi s-au strigat lozinci antiromâneşti, şovine. S-au ţinut discursuri revizioniste vizînd schimbarea hotarelor dintre Ungaria şi România. Sub deviza „epurarea comuniştilor“, de fapt o purificare etnică mascată, au fost înlăturaţi din funcţiile de conducere ale organelor locale şi ale administraţiei de stat, ca şi ale unităţilor economice, numeroşi români, în timp ce vechii comunişti maghiari, stalinişti, au fost menţinuţi în funcţii. Românii au fost înlăturaţi şi alungaţi din funcţiile publice sau din localităţi doar pentru că erau români. În Harghita, sub îndrumarea UDMR, s-a vorbit despre un judeţ secuiesc, sustras autorităţii de stat a României. La Sovata, în zilele de 22 şi 23 decembrie, au fost devastate locuinţele a 5 cetăţeni: a fostului primar, a 3 miliţieni, iar casei fostei secretare cu propaganda i s-a dat foc şi a ars. De asemenea, s-au produs mari stricăciuni sediului Primăriei. Proprietarii acestor imobile au scăpat cu viaţă datorită acţiunii u-nor oameni de bine, români şi maghiari din localitate. Prin amploarea lor, aceste acte au provocat panică în rîndul populaţiei române din întreg judeţul Mureş.

1990, ianuarie. La începutul anului 1990, UDMR a iniţiat reorganizarea învăţămîntului în judeţele Mureş, Harghita şi Covasna pe principiul segregării, al separării de români, promovînd numai învăţămîntul în limba maghiară şi refuzînd orice subordonare faţă de instituţiile Statului Român. Profesorii români au fost scoşi din şcolile maghiare „purificate“ şi obligaţi să-şi părăsească funcţiile deţinute şi chiar şi judeţul. Elevii români, minoritari, au fost supuşi maltratărilor şi violenţelor fizice de către colegii lor maghiari, majoritari. Centrul de greutate al acţiunilor UDMR-ului este în judeţul Mureş, la Tg. Mureş. Debutul a avut loc la 19 ianuarie, cînd Consiliul Judeţean Mureş al Frontului Salvării Naţionale a hotărît ca, începînd cu această dată, să aibă loc separarea etnică a liceelor mureşene: Liceul „Alexandru Papiu Ilarian“ din Tg. Mureş să fie declarat liceu cu limbă de predare română, iar Liceul „Bolyai Farkas“ să fie liceu cu limbă de predare maghiară, ceea ce a generat nenumărate tensiuni şi convulsii sociale. UDMR a trecut la scoaterea cu forţa a profesorilor români din şcoli, acţiune care a atins cote dramatice la Liceul „Farkas Bolyai“ din Tg. Mureş. Oribilul gest şi altele similare au indus o puternică nemulţumire în rîndul populaţiei româneşti. Separatismul etnic în învăţămînt nu promovează iubirea şi buna înţelegere între oameni, ci duce la izolaţionism, exclusivism şi, astfel, la înveninarea relaţiilor în viaţa de toate zilele. Pentru luarea de decizii, pe cont propriu, privind separarea învăţămîntului în limbă maghiară de cel în limba română, Attila Pálfalvyi a fost eliberat din funcţia de adjunct al ministrului Învăţămîntului. Prin atitudinea separatistă adoptată şi prin implicarea sa pentru acordarea unor drepturi necuvenite minorităţii maghiare, apare şi se remarcă pe scena politică românească Smaranda Enache. Prin „eforturile“ domnilor Elöd Kincses şi Attila Jakobffi, virusul separatismului s-a extins şi la Institutul de Medicină şi Farmacie din Tg. Mureş, unde studenţii şi cadrele didactice maghiare au solicitat scindarea administrativă a acestuia şi predare exclusiv în limba maghiară.

Februarie. La începutul anului 1990, din 197 de posturi de directori şi directori adjuncţi de şcoală (în Harghita) 32 erau ocupate de români, dintre care doar 12 erau directori. În Baraolt, minerii maghiari din localitate au avut rolul de a-i insulta, batjocori, ameninţa şi agresa în public pe profesorii români. Elevii români scoşi din şcolile maghiare au fost plasaţi în spaţii complet inadecvate procesului de învăţămînt. La fel s-a întîmplat la Sf. Gheorghe, la Odorheiul Secuiesc, la Tg. Secuiesc (unde elevii români au fost repartizaţi în clădirea unor foste grajduri) şi la Miercurea Ciuc. Numele româneşti ale şcolilor au fost înlocuite cu nume ungureşti, preferîndu-se chiar numele unui cunoscut criminal de război ungur, Albert Wass, vinovat, în septembrie 1940, de moartea a 14 români din Sucutard şi Mureşenii de Cîmpie, între care un preot şi o fetiţă de 4 ani. După eliminarea elevilor şi profesorilor români din şcolile ungureşti, unde urma să se folosească doar limba maghiară, au fost aduse manuale şcolare din Ungaria, de orientare revizionistă. Această acţiune, coordonată de UDMR, a fost în mod vădit separatistă, sfidînd Statul Român, şi a fost susţinută de reprezentanţi ai Guvernului provizoriu de la Bucureşti, care au acţionat în consens cu UDMR. Încercările de segregare pentru funcţionarea unor şcoli cu elevi exclusiv maghiari şi folosirea limbii de predare exclusiv maghiară au continuat şi în judeţul Mureş, unde, românii fiind paritari ca număr cu maghiarii, acţiunea a eşuat. Urmarea a fost organizarea de către UDMR a rebeliunii de la 20 martie 1990, prin care se încerca scoaterea de sub jurisdicţia Statului Român a teritoriilor locuite majoritar de unguri şi secui. 7 februarie. Are loc mitingul elevilor români de la Liceul „Farkas Bolyai“ din Tg. Mureş, care se termină cu un marş al acestora prin centrul oraşului, scandînd lozinci semnificative pentru idealul tinerei generaţii de a trăi în deplină frăţie şi armonie: „Sîntem fraţi, nu ne separaţi!“, „Vrem licee mixte, nu separatiste“, „Unde-i democraţia, dacă s-a distrus frăţia?“. 8 februarie. În prezenţa a 15.000 de cetăţeni din judeţul Mureş, la Sala sporturilor din Tg. Mureş s-a constituit Uniunea Naţională Vatra Românească, formaţiune de atitudine civică şi culturală cu pronunţată orientare umanistă, de susţinere a fiinţei naţionale şi de combatere a manifestărilor străine democraţiei reale. Ea a reprezentat o stîncă puternică, ce a spart valul iredentist. Scopul ei imediat a fost înlăturarea vidului de putere apărut din cauza nefuncţionării instituţiilor statului, prin mobilizarea populaţiei româneşti în vederea contracarării acţiunilor agresive ale UDMR, care destabilizase această zona a ţării. Datorită zădărnicirii acţiunilor mîrşave ale UDMR, Uniunea Vatra Românească a fost catalogată de către acesta drept o organizaţie fascistă. 9 februarie. Se deplasează la Tg. Mureş pentru a analiza situaţia critică a învăţămîntului mureşean, destabilizată de elementele extremiste ale UDMR prim-adjunctul ministrului învăţămîntului, prof. dr. Octavian Stănăşilă, şi adjuncţii dr. Lajos Démenyi şi prof. Hans-Otto Stamp. În urma analizei situaţiei, conducerea ministerului s-a pronunţat împotriva separatismului în şcoli. 14 februarie. La sala de festivităţi a Casei Universitarilor din Cluj-Napoca, într-o atmosferă emoţionantă, se înfiinţează filiala din Cluj-Napoca a Uniunii Vatra Românească. 15 februarie. În cotidianul „Cuvîntul liber“ din Tg. Mureş sînt prezentate cărţi de istorie în limba maghiară cu conţinut iredentist, introduse şi distribuite în mod ilegal în ţară. 16 februarie. Se înfiinţează filiale ale Uniunii Vatra Românească la Baia Mare, Satu Mare şi Alba Iulia şi, apoi, în toate judeţele ţării. 

27 februarie. Statuia lui Avram Iancu din Tg. Mureş este profanată. 

 28 februarie - 1 martie. Datorită situaţiei create în Transilvania, care punea în pericol integritatea României, Uniunea Vatra Românească a trimis la Bucureşti o delegaţie puternică, formată din personalităţi locale din Tg. Mureş, Cluj-Napoca, Miercurea Ciuc, cu scopul de a informa conducerea statului şi partidele politice asupra pericolului deosebit de grav al acţiunilor în forţă ale UDMR. Timp de 2 zile, delegaţia amintită a avut convorbiri cu Ion Iliescu - preşedintele CPUN, Radu Cîmpeanu - preşedintele PNL, întreaga conducere a PNŢCD, Ion Mînzatu - vicepreşedinte al CPUN şi preşedintele Partidului Republican, Athanasie Stănculescu - ministrul Apărării Naţionale, Ion Chiţac - ministrul de Interne, conducerea ziarelor „România liberă“ şi „Tineretul liber“. De la aceasta dată, partidele politice deţineau suficiente dovezi, pe bază de fapte şi documente, cu privire la intenţiile UDMR, informaţii, din păcate însuşite de unii factori de răspundere doar parţial şi ignorate de către alţii.

 Martie. 7 martie. Ca urmare a sensibilizării factorilor politici în problema Transilvaniei, conducerea CPUN a acceptat la lucrările acestui forum pe preşedintele Uniunii Vatra Românească, Radu Ciontea. Măsura a fost contramandată în grabă, la protestele UDMR, pe motiv, afirma acesta, că Uniunea Vatra Românească nu este o organizaţie politică, ci culturală. 9 martie. Din partea „Comitetului pentru Transilvania“ al românilor din New York se primeşte o scrisoare din care cităm: „Radioul unguresc din New York a condamnat guvernul unguresc pentru că nu a profitat de ocazie, atunci cînd România a fost în plină revoltă, să fi invadat Transilvania şi s-o anexeze Ungariei“. La 7 ianuarie Asociaţia ungurilor americani, discutînd problema Ardealului, declară: „Ceauşescu a căzut cu sînge unguresc, dar sacrificiul acesta nu este destul. Ungurii din Transilvania trebuie să fie eliberaţi şi anexaţi la Ungaria. În orice caz, trebuie să încercăm întîi rezolvarea pe cale paşnică. Sînt trei posibilităţi: 1) Un verdict internaţional 2) O Transilvanie independentă de tipul Elveţiei 3) Toată Transilvania trebuie luată cu forţa şi anexată Ungariei. Ungurii din America sînt gata să discute cu guvernul ungar ce este de făcut. Tibor Demeter, preşedintele Asociaţiei“. În noaptea de 10 spre 11 martie, autori rămaşi necunoscuţi pînă astăzi răstoarnă bustul lui Nicolae Bălcescu de pe soclul său din parcul staţiunii Sovata. 14 martie. În ziarul „Cuvîntul liber“ din Tg. Mureş apare apelul Comitetului californian al drepturilor omului pentru unguri şi alte minorităţi din România, care a fost afişat pe zidurile Bisericii reformate din Los Angeles, în care se scrie: „Bărbaţi şi femei, liberi, ai Americii, Ajutaţi în oprirea genocidului! Ajutaţi cele 3 milioane de unguri să supravieţuiască, în ţara lor străbună. Guvernul şovinist-stalinist din România acţionează sistematic pentru distrugerea populaţiei maghiare native. În Transilvania se comit următoarele atrocităţi de către români împotriva ungurilor: închiderea forţată a şcolilor şi universităţilor ungureşti, ei nu pot vorbi limba proprie, încearcă deportarea ungurilor cinstiţi din locurile lor de baştină“ etc. (Va urma)

Colonel (r) VASILE ZĂRNESCU

Ziarul TRICOLORUL, nr 2342 / 13.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXIX)

30 IANUARIE 1990. La Radio Bucureşti se transmite un interviu cu Laszlo Tökeş. Afirmă că la Timişoara nu se ştie cîţi morţi sînt şi cine a tras în cine. Specimenul nu-mi place, are ceva fals şi respingător, cu nări mortuare. Mai mult ca sigur că, prin mijlocirea lui, se vor obrăznici ungurii. Se anunţă apariţia unui nou partid: Uniunea Democrată Turcă. Cu ocazia asta, ştim şi noi cîţi turci sînt în România: 70.000. Nu departe de Cimitirul Turcesc am copilărit eu, peste drum de Ghencea Militar. Acolo era un ştrand, îi zicea Turda, locul în care, pe cînd aveam numai 8 ani, m-a învăţat frate-meu, Pavel, să înot. Ce uşor se nasc şi se dezvoltă asociaţiile de idei! Îmi aduc aminte de o schiţă celebră a lui Edgar Allan Poe, pe tema asta. Azi e marţi. Trei ceasuri rele. Unul dintre ele este acela în care aud că un fost puşcăriaş de drept comun, Dide, a ajuns în Comisia de Presă a Frontului Salvării Naţionale. Asta e culmea neobrăzării! Acest Dide a fost toată viaţa un putregai, un bişniţar care schimba valută pe la colţul străzilor şi apoi tot el striga „Miliţia!“, ca să-l înspăimînte pe cetăţeanul străin, după care fugea cu călcîiele la spinare şi nu se mai oprea decît în şatra lui de ţigani. La Ministerul de Externe vor unii să-i lucreze cu „dosare“ pe Liviu Petrina şi Pop Iftene, care au devenit incomozi. Petrina era traducătorul de japoneză al lui Nicolae Ceauşescu şi Ştefan Andrei. N-o să uit niciodată strigătul lui disperat cînd, pe holul Ministerului de Externe, stăteam de vorbă cu Ştefan Andrei, se apropia o delegaţie din Ţara Soarelui Răsare, iar Petrina urla: „Tovarăşu’ Vadim! Tovarăşu’ Vadim! Vine delegaţia! Faceţi loc!“. El nu putea înţelege că un ziarist putea vorbi cu ministrul de Externe şi fără să stea în genunchi. Citesc în presă că la mitingul de duminică s-a scandat: „Cine-a stat cinci ani la ruşi / Nu poate gîndi ca Bush!“ – ceea ce e foarte nostim. Totuşi, cum o gîndi Bush? O altă rimă rară, care se strigă acum pe străzi: „Frontul provizoriu / Mincinos notoriu!“. La Institutul de Arhitectură, studenţii au intrat în grevă fiindcă se afirmase în presă că Coposu le-ar fi dat cîte 10 dolari de căciulă şi costume de blugi, ceea ce, personal, nu cred. La Televiziune, Mircea Martin îl prezintă pe Ion Negoiţescu – întors din Occident – drept „cel mai important critic de după război“. Cîtă necinste! Ce lipsă de demnitate! Acest Negoiţescu nu s-a ilustrat, întreaga lui viaţă, decît printr-o înverşunată patimă homosexuală. Prin 1970, student fiind, am dus primul meu volum de teatru la Editura „Cartea Românească“. Atunci, Geta Dimisianu povestea, cu martori:

– Negoiţescu l-a invitat odată la el acasă pe Eugen Jebeleanu. După cîteva schimburi de cuvinte şi o cafea, Nego i-a spus lui Jebe: „Maestre, nu vrei să faci un duş?“. Atunci, Jebeleanu s-a înroşit de furie şi a plecat, trîntind uşa. O ştiu chiar de la el, care mi-a spus: „Auzi măgărie, să-mi propună mie una ca asta! Drept cine mă ia?“.

Alături de Martin, în studioul TV se află însuşi marele guru, care primeşte laudele cu suficienţă, cerînd ca „minţile luminate ale scriitorilor să facă politică“. Care or fi acele „minţi luminate“? Cumva printre ele se află şi cea a lui Marius Tupan? Acesta mă înjură în „Urzica“ de azi. Adică el a scris nişte romane geniale, cu cheie politică şi atacuri la dictatură, dar eu eram pus de Securitate să le fac pulbere. În realitate, Tupan ăsta e un handicapat pur-sînge, rar am văzut un amator mai ridicol şi mai gafeur ca el. Romanul de care mă ocupasem eu în „Săptămîna“ se intitula parcă „Marmură neagră“ şi era inimaginabil de prost – dintre sutele de „perle“ ale acestui Gîgă îmi aduc aminte doar una, cu o masă într-o baracă de ţară, pe o caniculă de vară, la care o femeie purta, printre muştele bîzîitoare, o blană de vulpe argintie! Cum să nu rîzi de aşa ceva? Scot capul toate omizile şi căpuşele! Actriţele de la Teatrul Tănase mă sună la telefon şi-mi spun că şoferul Sandu şi electricianul Ştefan, membri marcanţi ai F.S.N.-ului, au declarat că ei sînt hotărîţi să schimbe totul în instituţie, din temelii. La televizor mai apar şi studenţii în medicină Marcu Bogdan şi Dan Mihăilescu, care declară că mitingul de duminică a fost spart de camioane cu oameni care mînuiau ciomege. „Au venit şi cu răngile împotriva noastră. Frontul tinde spre dictatură“ – mai adaugă ei. Concluzia lor mă pune pe gînduri: „Ce n-a reuşit Ceauşescu, a reuşit Iliescu – să învrăjbească un Popor!“. Şi n-au trecut nici 40 de zile! Ar fi putut un singur om să facă treaba asta? N-am toate elementele, încă nu-mi dau seama. „Au făcut o mare greşeală liderii Frontului că au rupt Poporul în două, trebuie să fie judecaţi şi condamnaţi“ – continuă studenţii. „Frontul încalcă drepturile omului, se învrăjbeşte Poporul de către acest Front, care minte întreaga ţară, se repetă ce s-a întîmplat în 1946 şi oamenii nu-şi dau seama, poate ieşi un măcel la scară naţională. Este un act criminal!“ Un student, pe nume Marian Munteanu, afirmă că a fost martor la Palatul Victoriei cînd „domnul Coposu a fost ameninţat că va fi condamnat la moarte“. Pe acelaşi mic ecran îşi face apariţia o ţigancă cu fuste creţe, care-şi rosteşte răspicat crezul politic: „Noi vrem să fim cu domnu’ Iliescu, că dacă nu – să va întîmpla război!“. Sînt reproduse şi strigătele feseniştilor: „Vor s-ajungă preşedinţi / Boşorogii fără dinţi!“ şi „Faceţi loc, faceţi loc / Frontul e pe primul loc!“. Nici cu ceilalţi nu mi-e ruşine, pentru că ce aflăm noi de la ei, în replică? „Iliescu şi Brucan / Au pus mîna pe ciolan!“; „Ceauşescu, nu fii trist / Iliescu-i comunist!“; „Silviu Brucan / E un şarlatan!“ etc. Revin în forţă feseniştii, care demonstrează că în ei e „şi număr, şi putere“: „Pot să spun că am fost în forţă la liberali şi i-am dat jos de-acolo! Alţi colegi de-ai noştri au fost la ţărănişti şi i-au dat jos!“. În încheierea expunerii asupra doctrinei sale politice, agitatorul (zice că e muncitor la Fabrica de Medicamente) ne lămureşte cum stă treaba: „Ce vor ei? Să ne vîndă ţara pentru un pumn de dolari?“. Încinsă atmosferă. Ce video? Ce filme de groază? N-am mai dat drumul la video din 20 decembrie, realitatea întrece închipuirea. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poza: 

Palatul Patriarhal din Bucureşti. Senatorul Vadim între doi patriarhi vestiţi: sanctităţile lor Shenouda al III-lea, Papă şi Patriarh al Bisericii Copte, şi Partenie al III-lea, Papă şi Patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2342 / 13.12.2011

Mesaje primite de liderul PRM la biroul său din Parlamentul European – Strasbourg

Mă numesc A. C. şi locuiesc în Ploieşti. Vă scriu în numele întregii promoţii 2011 a Şcolii de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” de la Cîmpina, care a fost din nou amînată de la încadrare. În 2009 am fost printre cei 1.505 elevi care au fost admişi la această şcoală. Am urmat cursurile şi, în vara anului 2011, trebuia să absolvim, însă contextul economic nu a permis acest lucru. Ca urmare, am fost amînaţi de la încadrare 6 luni. Pe 11 decembrie 2011, ar fi trebuit să ne reîntoarcem la şcoală, pentru a susţine examenul de absolvire, urmînd ca de la 3 ianuarie 2012 să începem efectiv serviciul.

Din păcate, acest lucru nu se va întîmpla, noi fiind din nou amînaţi, pe o perioadă nedeterminată, ca urmare a unei legi adoptate de Parlamentul României (Legea nr. 234/2011). Problemele generate de aceste tergiversări consecutive pentru elevii şcolilor de Poliţie sînt destul de grave pentru viitorul nostru, fiind atît de ordin financiar, cît si moral. Vestea celei de-a doua amînări a venit în data de 8 decembrie 2011, cînd majoritatea deja se pregătiseră pentru venirea la scoală (îşi dăduseră demisia de la locul de muncă, sau se întorseseră din străinătate). Practic, din 6 în 6 luni, noi ne luăm viaţa de la zero, neavînd loc de muncă, de această dată neştiind de nici o perspectivă sigură a încadrării noastre pe post. Precizez că la intrarea în şcoală am semnat angajamente prin care ne asumam răspunderea să lucrăm în cadrul M.A.I. pe o perioadă de 9 ani, dar aceste angajamente nu pot fi respectate, din cauza ministerului. Vă solicităm ajutorul, în speranţa de a afla cît oare ni se va mai refuza dreptul să muncim, să punem în practică ceea ce am învăţat în 2 ani de şcoală. Munca noastră şi visul de a deveni poliţisti stau atîrnate undeva, în nişte cifre, pe o hîrtie din biroul ministrului Traian Igaş. Prin aceste măsuri sînt irosite costuri de şcolarizare (aproximativ 20.000 lei noi pe elev), şi sînt afectate destinele unor viitori tineri poliţişti, din rîndul cărora mulţi se gîndesc să renunţe la această carieră.

Vă mulţumesc anticipat.

======================================

Stimate domnule europarlamentar Corneliu Vadim Tudor,  

În România, învăţămîntul este declarat prioritate naţională. Art. 8 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011 consfinţeşte acest obiectiv, obligînd guvernanţii să acorde minimum 6% din PIB pentru educaţia naţională şi minimum 1% din PIB pentru cercetarea ştiinţifică. Aşa cum ştiţi, bugetul proiectat de Guvernul Boc prevede o sumă de peste două ori mai mică alocată acestor domenii de Interes Naţional, condamnînd astfel educaţia şi cercetarea la subdezvoltare.

În consecinţă, cerem respectarea Legii, cerem alocarea cuantumurilor din PIB prevăzute de lege pentru învăţămînt şi cercetare. Aveţi posibilitatea să contribuiţi la respectarea Legii şi, ca atare, la dezvoltarea învăţămîntului şi cercetării din România, convingîndu-i pe colegii dvs. de partid să susţină acordarea a minimum 6% din PIB pentru învăţămînt, respectiv 1% pentru cercetare. Sîntem convinşi că o politică financiară raţională şi chibzuită ar putea găsi surse de finanţare pentru învăţămînt şi cercetare, astfel încît aceste două domenii să nu fie din nou sacrificate în favoarea altor sectoare bugetare, care nu sînt considerate priorităţi naţionale.

Rămîne ca dvs. să ne confirmaţi această convingere.

Mişcarea Studenţească 2011

MARA-ELENA RADU, IONUŢ, VALENTIN CUCU

Ziarul TRICOLORUL, nr 2342 / 13.12.2011

Felicitări tîrzii, dar binevenite...

Partidul România Mare

Domnului preşedinte Corneliu Vadim Tudor

Stimate domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor,

Fiecare zi reprezintă o treaptă pe care păşim spre acel vîrf al existenţei noastre cînd vom rosti, precum psalmistul: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat“.

Doar prin adevăr şi înţelepciune vom atinge această stare de graţie. Dumneavoastră sînteţi unul dintre puţinii oameni politici care luptaţi pentru respectarea acestor valori umane, drept pentru care vă rog să primiţi caldele mele aprecieri şi urări de sănătate, putere de muncă şi spor în tot ceea ce întreprindeţi în folosul neamului românesc.

Alături de un sincer „La mulţi ani“, primiţi expresia deosebitei mele consideraţii.

GHEORGHE NICHITA

Primarul Municipiului Iaşi

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2342 / 13.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXVIII)

29 IANUARIE 1990. Dacă în ultimii 5 ani ne-am cam plictisit, ce-i drept, acum recuperăm cu viteză timpul pierdut! Ce viaţă trepidantă! Ce palpitaţii! Îmi trece prin minte că, probabil, Nicolae Ceauşescu va avea cam acelaşi destin ca şi Vlad Ţepeş, care a fost ponegrit ca un criminal sadic, pentru ca mai apoi să devină un erou imortalizat în manualele de Istorie. Săptămîna începe promiţător: la sediul central al ţărăniştilor, din Piaţa Rosetti, aceştia au încasat o bătăiţă zdravănă din partea unor persoane care au rămas neidentificate. La un miting spontan, Ion Iliescu afirmă, în uralele mulţimii: „N-avem nevoie de accente de agresivitate!“. Deocamdată, mie nu-mi este prea clar cine pe cine agresează. Este ora 12,15. Mă scoate în balcon un vacarm de nedescris, care îmi bagă geamurile în rezonanţă. Pe Bd. Titulescu trec coloane de oameni care strigă: „Sîntem muncitori! Sîntem muncitori!“, „Nu ne vindem ţara!“ şi „Iliescu nu pleca / Noi sîntem de partea ta!“. Din poziţia nu prea comodă în care stau, cu perspectiva blocată de balconul unui cunoscut, din blocul vecin, reporterul Ion Andreiţă de la „România liberă“, întrezăresc şi o pancartă pe care scrie: „Nu vrem partide şi moşieri!“. Pichetele feseniste se îndreaptă dinspre Podul Basarab către Piaţa Victoriei. Deschid, din instinct, radioul. N-am cine ştie ce aparat, un fel de tranzistor pe care l-am cumpărat la Sevilla, în ziua de neuitat în care Steaua a cucerit Cupa Campionilor Europeni la Fotbal. Îl aud pe Petre Roman strigînd la miting: „Noi sîntem toţi români de bună-credinţă!“. Dacă e adevărat că personajul e băiatul lui Valter Roman, tupeul lui e nemăsurat. Deci, s-a dat peste cap şi a devenit, dintr-o dată, şi român, şi de bună-credinţă! Minune mare, dom’le! Mi-o aduc aminte pe Mioara, cum îmi spunea cu o ocazie, pe holurile Agerpres-ului, că s-a măritat cu fiul lui Valter Roman. „Bine, dragă, dar alt băiat n-ai găsit şi tu? Numai cu un evreu te puteai mărita?“. Mi-a răspuns cu putere de convingere: „Ne ştim din copilărie, eu eram ceva mai mare. Nu demult, ne-am întîlnit din nou, s-a uitat la mine cu ochi candizi, albaştri, şi mi-a mărturisit: «Ştii, Mioara, eu te iubesc de cînd eram mici, vrei să te măriţi cu mine?» Asta m-a topit!“. Trebuie să recunosc că e o scenă de dragoste autentică, probabil că oamenii se iubesc. Am mai cunoscut două surori ale acestui personaj: una era colegă cu mine la Agerpres, pe nume Carmen, era foarte slabă şi stătea tot timpul pe genunchii secretarului de partid, Mirel Rădulescu, om însurat, ciufulindu-l şi şoptindu-i la ureche chestii numai de ei ştiute; cealaltă era mai în vîrstă, brunetă pînă la scrum (tăciune, nu alta, tipul evreicii sefarde) şi pretindea, în casa unei prietene comune, Kuki (care locuia şi mai locuieşte pe Str. Nicolae Iorga, pe lîngă Ambasada Italiei), că este fiica făcută de Valter Roman cu... Dollores Ibarruri! Am o amintire chiar şi cu Valter Roman, deşi tangenţială. Memorez cu precizie ziua, 14 iulie 1980, fiindcă era Sărbătoarea Franţei. N-aveam un leu în buzunar. La fel şi prietenul meu, Radu Toma. Am ieşit împreună de la prăvălie (aşa îi ziceam noi Agerpres-ului): „Ce mîncăm azi, frăţioare?“ – m-a întrebat Puiu. Parcă eram Stroe şi Vasilache, în cupletul cu şomerii, filmat în Cişmigiu. După cîteva febrile căutări, mi-a venit ideea salvatoare: „Hai la Ambasada Franţei, e bairam mare!“. Fireşte că n-aveam invitaţie. Dar nu ne-a oprit nimeni. Petrecerea se ţinea în grădina Ambasadei, pe o esplanadă superbă. Directorul general-adjunct al Agerpres-ului, Adrian Ionescu, care zornăia un pahar de whisky cu cuburi de gheaţă, înfulecînd concomitent şi nişte sandvişuri cu delicatese fraţuzeşti, m-a luat tare, cu martori: „Ce cauţi d-ta aici?“. I-am răspuns scurt şi sec, în stilul meu: „Exact ce cauţi şi d-ta!“. A spumegat de furie, a încercat să mai zică ceva, dar i-am întors spatele. (Astăzi, Adrian Ionescu nu mai este, a murit în urmă cu cîţiva ani, de cancer la rinichi, sincer să fiu, deşi mi-a torturat tinereţile, chiar mi-a părut rău.) Ne-am mai învîrtit noi pe-acolo, am mai schimbat nişte amabilităţi cu generalul Nicolae Dumitru, de la Radio, şi cu Patriarhul Justin, am dat iar nas în nas cu „fiica“ lui Dollores Ibarruri, care cred că îmi pusese gînd rău, pînă cînd am ajuns în dialog cu însuşi Gogu Rădulescu:

– D-ta eşti Vadim? Tinere, te înalţi ca o stea pe firmamentul poeziei româneşti! Te rog să-mi faci o vizită!. Aşa mi s-a adresat ilustrul demnitar printre rotocoale de trabuc, cu o mînă-n buzunar, unde se scărpina la boaşe, de zor şi ostentativ. Nu-i puteam face nici o vizită. Fiindcă noi aparţineam unor lumi diferite. Ştiam de la arhitectul Septimiu Dănescu (alintat de noi Bebe Spionul) că Gogu fusese dezertor din Armata Română, în 1941, reuşise să fie ascuns prin Kazahstan de un colonel NKVD pe nume... Dorina RUDICH (evreică basarabeancă, încă foarte tînără), apoi s-a întors victorios în România, călare pe tancurile Armatei Roşii. Şi tocmai cînd îmi treceau mie prin minte toate acestea, cu viteza fulgerului, am auzit, de undeva, din spate, nişte zgomote şi icnete ciudate. Dau să mă-ntorc, vorba lui Jupîn Titircă Inimă Rea, bagabontul după mine! Nu, nu era bagabontul, asistam la o întîlnire de gradul III: Valter Roman şi Santiago Carillo, secretarul general al Partidului Comunist din Spania, se revedeau după mulţi ani, se îmbrăţişau şi, probabil conform unor obiceiuri mai vechi din războiul Kominternului împotriva lui Franca, se izbeau, camaradereşte, cu palmele păroase pe spate. Dar ce scatoalce îşi trăgeau, vere, să se-nece cu chifteaua, nu alta! Pe urmă, mai tîrziu, după cîţiva ani, Valter a făcut cancer la plămîni. A fost operat la Spitalul Panduri, de profesorul Coman sau de profesorul Neagu, nu mai ştiu exact. A decedat în urma unei hemoragii post-operatorii. Nu m-am bucurat de moartea lui, aşa cum nu m-am bucurat, niciodată, de moartea nimănui – dar mult rău făcuse ăsta Armatei Române. Astăzi, feciorul lui Valter, evreu din tată-n fiu, strigă în auzul a milioane de cetăţeni ai Tării: „Noi sîntem toţi români de bună-credinţă!“. Care credinţă? Cumva cea mozaică? La acelaşi miting, tot Iliescu adresează un apel dramatic: „Fără violenţă! Să nu răspundem la nici un fel de provocări!“. Aş vrea să apuc capul ghemului, să înţeleg mai mult, dar nu pot. Totul e atît de confuz, se petrec lucruri contradictorii, ce scapă înserierilor logice şi raţionamentelor unui om obişnuit, care ştie că doi ori doi fac patru şi că albul nu-i negru. Sentimental, sînt alături de ţărănişti. Poate şi pentru faptul că unii sînt foarte bătrîni, iar eu am avut întotdeauna un cult pentru bătrîni. Nu pot să uit – şi cred că nici ţărăniştii nu uită – că am fost primul om din România postbelică ce a avut curajul să propună, în presă, reabilitarea lui Iuliu Maniu, cerînd publicarea incandescentelor sale cuvîntări de tinereţe. Atunci, în septembrie 1980, emoţia a fost mare. Ceauşescu l-a chemat pe Constantin Mitea la el şi i-a spus:

– A înnebunit Vadim? De operele lui Maniu ne arde nouă acum? Primarul Gheorghe Pană (altminteri, un om cumsecade) m-a dat cu capul de toţi pereţii, martor la scenă fiind colegul meu de la Agerpres, Iosif Socaciu:

– Şi pe mine m-a luat tovarăşul Ceauşescu şi m-a făcut zob! Că de ce n-am fost vigilent, cum a putut să apară în revista culturală a Capitalei aşa ceva? Am tăcut şi am înghiţit. Ce te-a apucat? Cine te manevrează? Presimt că într-o zi te vei întoarce împotriva noastră! Păi eu m-am bătut cu maniştii, în demonstraţiile de stradă din 1946! Şi tu vii acum să ceri publicarea lui! Toţi au fost nişte legionari. Şi Iuliu Maniu, şi Aurel C. Popovici!

Zadarnic am încercat să-i explic că nici vorbă de aşa ceva: Popovici murise la cîţiva ani de la asasinarea şefului şi prietenului său, Arhiducele Franz Ferdinand, la Sarajevo, iar Maniu nu putea nici el să fie legionar, fiindcă era altceva.

Dar, cine s-a fript cu Maniu, suflă şi în Goga! După o suspendare de cîteva săptămîni, am încercat să public un articol omagial despre Octavian Goga. A fost eliminat din „Săptămîna“, fără discuţie. Acelaşi Constantin Mitea mi-a spus:

– Băi, fratele meu, ne bagi în nişte scandaluri, Vadime, de nu ne mai vedem capul. Iar m-a chemat şeful cel mare şi mi-a reproşat: „A înnebunit de tot Vadim ăsta al tău! El nu ştie ce politică a făcut Goga? Acum, după Maniu, vine şi cu Goga, exact asta ne trebuia. N-are alte subiecte de scris?“. Dar să vezi că m-a chemat şi tovarăşa, care m-a frecat o oră şi la urmă mi-a spus: „Mitea, răspunzi cu carnetul de partid pentru Vadim! Dacă mai face vreo boacănă, tu plăteşti!“.

Ştiu că tot atunci, aflată în vizită în S.U.A., Monica Lovinescu a încercat să mă denigreze, în stilul ei ciufuto-tabagic, dar un bătrîn politician i-a replicat:

– Doamnă, dar nu vă daţi seama că s-a petrecut un miracol? Este pentru prima oară de 35 de ani încoace, cînd apare în presa din România numele lui Iuliu Maniu, şi nu numai că nu e făcut fascist, ori criminal de război, ci e trecut în Biblioteca Naţională. Este o premieră extraordinară, vă rugăm să nu ne întunecaţi bucuria, speranţele noastre au renăscut datorită acestui ziarist!

Astăzi, sînt din nou proscris. Culmea este că, în linii mari, cam aceiaşi care mă puneau la colţ în 1980, mă pun şi acum, în 1990. Aşa îşi răscumpără unii laşitatea. În fond, mi se plăteşte curajul de a fi fost altfel decît ei. Nu ştiu cîte conspiraţii prin parcuri or fi făcut unii şi alţii, dar eu pot să probez, cu titluri de articole şi studii, dar şi cu interdicţii draconice, că am fost, cu adevărat, un român cu şira spinării. Aceiaşi indivizi care au împiedicat „partidele istorice“ să ia Puterea, legal, în 1946, le împiedică şi astăzi. Dar am învăţat că massele nu greşesc niciodată. „Iliescu nu uita / ţara e Armata ta!“ – scandează mulţimea în Piaţa Victoriei. Proxenetul Gelu Voican a plecat la Cairo, unde a fost primit de preşedintele Hosni Mubarak. În ziarul „Libertatea“ apare o gogoaşă înfuriată rău: un anunţ pentru restaurarea Partidului Socialist al Dreptăţii, semnat „Academician Gregorius Tănăsescu“, istoric, literat, scriitor etc. Toate bune şi frumoase, numai că individul e un impostor, n-a făcut niciodată parte din Academie – îl ştiu de pe aleile Bibliotecii Academiei, cînd, extenuat de lectură şi de atîtea fişe şi notiţe, după kilograme de colb înghiţite de prin arhive şi colecţii vechi, ieşeam buimac să mai trag din ţigară, şi mă aborda un omuleţ înfigăreţ, cu cărţi de vizită în latină, pe care erau trecute onoruri mirobolante, de nivel planetar. Era acest „Gregorius“...

Vorbesc la telefon cu Pop Iftene:

– Închipuie-ţi, dragă Vadim, că ieri am fost ţinuţi ostateci la Front şi ni s-a cerut condamnarea la moarte!

Îl sfătuiesc să îngheţe puţin orice activitate, în tensiunea asta explozivă ar fi mai indicat ca toate partidele să intre în pasivitate. Interlocutorul meu, diplomat, continuă:

– Măi, tu nu ştii ce-a fost ieri la întîlnirea P.N.Ţ.-ului cu F.S.N.-ul. Iliescu a vorbit ca un prim-secretar, a dat cu pumnul în masă şi a încercat să ne intimideze cu expresii de genul: „Cum îţi permiţi d-ta? Nu ne băgaţi sula în coaste!“ etc. Puteau să ne omoare!

Îmi spune că Mihai Bujor Sion a fost, din nou, în central atenţiei. Între timp, „băieţii de gaşcă“ din Bucureşti mi-au dat „fişa“ completă. Evreu şi el, ca şi Petre Roman. A rămas repetent la Politehnică, apoi, nimeni nu ştie prin ce scamatorie, a ajuns student în anul II la... Comerţ Exterior! Cert este că cineva l-a împroprietărit cu un teanc de aprobări de la Ministerul Învăţămîntului, era blindat. Făcea paradă prin Bucureşti cu un Mercedes alb, cu care, odată, a călcat o femeie. L-a scăpat de proces şi de puşcărie însăşi Elena Ceauşescu. Era bun prieten cu Valentin şi Nicu Ceauşescu. Prin primăvara lui 1980, după meciul de tenis România-Austria, l-am întîlnit în casa lui Ilie Năstase. Venise cu o fată foarte frumoasă, Anca Szöny, care ulterior avea să joace în nişte filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Nu l-am băgat în seamă atunci, eram prea ocupat cu tatăl lui Ilie, bătrînul Costică Năstase, care îmi povestea cum a făcut el puşcărie prin anii ’50, ca salariat la o bancă. Astăzi, fiul Sionului „şi-a slobozit barbă“ (cum îmi zicea Coposu) şi crede că e chemat să conducă ţara. Doar a suferit atît!

De ieri pînă azi s-au încins rău spiritele. Cineva îmi spune că la Institutul de Arhitectură au intrat nişte haidamaci şi i-au bătut pe studenţi, au băgat vreo 40 în spital. Cifra mi se pare exagerată, dar ce nu se exagerează astăzi? Nu s-a spus oare că Ceauşescu a ucis 64.000 de oameni? În faţa sediului P.N.Ţ. s-a adunat o mare de oameni, strigînd: „Afară din ţară!“. Săracul Coposu a ieşit cu chiu, cu vai din clădire, intrînd într-un TAB, ca şi Ceauşescu. Se aude că a făcut infarct. Un bărbos de la Partidul Socialist Democrat, Marius Cîrciumaru, apare la TV şi acuză partidele de „tentativă de lovitură de stat“. Mai apare unul, Gh. Vintilă (cică ziarist), care afirmă: „Noi nu umblăm după ciolan“ – remarc doar că e ciung de mîna stîngă. Se zvoneşte că P.N.Ţ. a plătit oameni cu cîte 200 de lei de căciulă, ca să demonstreze împotriva F.S.N.-ului. Adevărul este că nici ăştia nu-s uşă de biserică, n-au făcut ţărăniştii, cu vreo 60 de ani în urmă, „marşul asupra Capitalei“? În 1929 şi 1933 cine a tras în muncitori, nu ei? Un miner din Cavnic cugetă la televizor: „Acest Coposu vrea să vîndă ţara pentru un pumn de dolari. Noi nu vrem partide!“. Un altul se produce cu o perlă antologică: „Domnii care au fugit în străinătate ţin cu dinţii şi picioarele (?!) de scaunul lor“. Hai, că-i tare! Talazurile mulţimii vuiesc tot mai ameţitor pe sticla fragilă a micului ecran, mai-mai s-o facă ţăndări: „Ce doresc aceste partide?“ – întreabă muncitorii de la Uzina de Rulmenţi din Alexandria. La ce bun să mai fie alegeri? Alegerile au avut deja loc, în seara zilei de 22 decembrie!

În puterea nopţii, se transmite la televizor procesul lui Emil Bobu. Bătrînul e prăbuşit, plînge şi trădează o spaimă de om hăituit. E o epavă, dar nicăieri în lume nu se judecă epavele. Cred şi eu, de vreme ce i se pun în sarcină atîtea victime. Încerc să judec cu mintea omului simplu: în 1907, Carol I, Ionel I.C. Brătianu şi generalul Al. Averescu au făcut mai multe victime, 11.000 de ţărani, dar n-a ieşit atîta scandal! În definitiv, între a ucide un om şi a căsăpi un milion de oameni nu e nici o diferenţă de esenţă – tot păcat capital se cheamă, tot condamnare veşnică în boilerul cu apă clocotită al Iadului... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Ianuarie 1998. Vizită duminicală la Mînăstirea Recea (jud. Mureş). Gazdă: părintele duhovnic Ioan, fost deţinut în temniţele staliniste. În spate, chipul radios al rapsodului Gh. Turda.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2341 / 12.12.2011

RESTITUIRI - Prefaţă la o nouă carte a Leonidei Lari

Am fost rugat de Leonida Lari să scriu o prezentare la noua sa carte. Unii ne pot întreba: ,,Voi, artiştii politicieni, mai aveţi timp de aşa ceva, în vulcanul care clocoteşte, zi de zi?” Eu răspund că da, mai avem timp, fiindcă asta e natura noastră adevărată şi, dacă vom rămîne, cumva, în amintirea generaţiilor viitoare, prin aşa ceva vom rămîne. Aşadar, am primit manuscrisul. Iniţial, am crezut că e vorba de un nou volum de versuri, pe care  i le cunosc, i le apreciez şi i le găzduiesc, săptămînă de săptămînă, de ani de zile, în revista de suflet a tuturor românilor, „România Mare”.

Ca poetă, Leonida Lari e cu totul şi cu totul specială, făcînd o notă discordantă faţă de cîrdul de iele ce se despletesc, noaptea, la rîul de pucioasă al post-modernismului, simulînd stări de spirit şi angoase care nu interesează pe nimeni. Prietena noastră din Basarabia este, însă, din altă plămadă: ea are şcoala versului clasic, cu o bună ştiinţă a regulilor prozodiei (ritm, rimă) fiindcă, în definitiv, ce e altceva poezia decît o altă expresie a muzicii Universului? Da, cuvintele trebuie să se împerecheze între ele, fiindcă altfel nu se naşte armonia aceea care declanşează endorfinele în om şi îl face să se simtă atît de bine. Pentru a ajunge la formele abstracte, trebuie, mai întîi, să stăpîneşti, bine de tot, alfabetul clasicismului. „Desenează o mînă!” - i-a cerut un maestru al artei plastice unui veleitar care forţa uşile celebrităţii cu nişte şmecherii non-figurative. Iar Goethe are un aforism splendid, valabil în mai toate domeniile de activitate, inclusiv în artă: „Cine greşeşte prima butonieră, nu va încheia nasturii cum trebuie”. Cu alte cuvinte, dacă nu porneşti la drum cu piciorul drept, dacă nu îţi însuşeşti regulile elementare, absolut necesare, tot ceea ce vei face ulterior va fi  asimetric, descentrat, nesănătos. A stăpîni prozodia clasică în poezie e cam acelaşi lucru cu a fi notist în muzică, unde cine cîntă „după ureche” e depistat imediat şi tratat ca un intrus, ca un impostor. Din acest punct de vedere, ca şi din multe altele, Leonida Lari are statura unei vestale în Templul Limbii Române. Ea scrie frumos pentru că simte frumos, iar flăcările albastre, care joacă pe comorile graiului nostru latinesc, o cheamă, îi luminează drumul, îi înnobilează făptura. Atunci cînd nu se transformă într-un scop în sine, calofilia nu-i un păcat, ci o binecuvîntare. A scrie poezii romantice, într-o vreme barbară, ca aceasta, echivalează cu eroismul orchestrei de pe „Titanic”, care cînta, cînta, în vreme ce vaporul se tot scufunda.

Dar Leonida Lari nu scrie numai o astfel de poezie, a stărilor de spirit, a peisajelor neasemuite ale Spaţiului Mioritic. Ea scrie şi poezie patriotică, fiindcă aşa ceva face parte din tiparul ei genetic. Ea nu vine de pretutindeni şi de nicăieri – ea vine din Basarabia străbună, ca şi Haşdeu, care i-a insuflat dragostea de ţară unicei sale fiice, Iulia (Lilicuţa), o poetă admirabilă. Elitiştii şi super-esteţii care strîmbă din nas la aşa ceva fac parte din  galeria „preţioaselor ridicole”, ironizate de Moliere. Au mai existat, de-a lungul Istoriei literaturii române, asemenea specimene asexuate, dar ele n-au rămas în memoria sănătoasă a posterităţii decît ca nişte homunculi, a căror singură şansă a fost aceea de a fi contemporani cu Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, acest „careu de aşi” al Poeziei Naţionale. Eu însumi mă consider poet patriot (nu cel mai mare de acest gen, din România post-belică, după cum mă onorează criticul Marian Popa, în monumentala sa „Istorie”…) – dar unul sincer şi idealist da, cred că sînt. Întotdeauna va fi nevoie de poezia iubirii de ţară, pe orice continent al lumii, mai ales pentru educarea tinerelor generaţii. Aceia care cred că Patriile şi Naţiunile au murit, în realitate sînt ei morţi şi circulă printre oameni fără adeverinţa de îmbălsămare. Ruşine să le fie! Să se ducă la ţăranii basarabeni, care ascultă sfînta slujbă duminicală la Mînăstirea Căpriana, ori să se înfăţişeze moţilor din Munţii Apuseni, urmaşi ai lui Horea şi Avram Iancu, ori să dea ochi cu Cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, de Ziua Eroilor, cînd aceştia, înveşmîntaţi în hlamidele lor de zăpadă, cu o cruce mare pe piept, aprind o candelă pioasă la Mormîntul Eroului Necunoscut, din Parcul Carol. Să se ducă ei, elitiştii şi super-esteţii, care se ghiftuiesc pe spinarea românilor amărîţi, şi să încerce să facă glume proaste, de genul acelora din „manualele alternative”, despre Patrie, Popor, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alte repere sacre ale identităţii noastre naţionale. Nu vor îndrăzni, fiindcă adevăraţii ticăloşi sînt şi laşi. În arta românească a înflorit o lirică patriotică mai puternică decît în alte culturi fiindcă noi, românii, am pătimit (şi încă mai pătimim!) cel mai mult. Frumuseţea şi bogăţia ţării noastre, în loc să-i aducă acesteia fericire – i-au adus, din păcate, numai nenorociri. Toate ţările s-au unificat, ori s-au eliberat în Europa, după căderea Zidului Berlinului. Toate, cu o singură excepţie: România. Putem să rămînem indiferenţi la plînsul Maicii noastre? Niciodată! În suita de voci, ca un „cor antic”, care cîntă patimile românilor, de pe ambele maluri ale Prutului, glasul Leonidei Lari e inconfundabil. În literatura română au fost destul de puţine poete patrioate: a existat o Maica Smara (aşa a botezat-o Eminescu), care a scris un poem pe cît de simplu, pe atît de emoţionant despre Unirea Cea Mare şi Veşnică, a tuturor provinciilor româneşti (originalul se află la mine, într-un Album de epocă), a mai fost o Elena Văcărescu, care nu numai că şi-a omagiat ţara, în versuri şi proză, dar a ajutat-o, efectiv, şi la Liga Naţiunilor. Fireşte, poete care şi-au servit Poporul au fost mai multe, pe meleagurile noastre, de la Veronica Micle pînă la Otilia Cazimir. Dar poetă patrioată, de anvergura şi intensitatea Leonidei Lari, cu program pe măsură şi cu ,,pistoale” la brîu, ca Ana Ipătescu, noi încă nu am avut.

Cartea pe care o prefaţez acum nu este, însă, una de poezie. Sau este, dar de poeme în proză, gen cultivat, cu atîta forţă expresivă, de Saint John Perse. Aceste „Epifanii şi Teofanii”  reprezintă revelaţiile unei scriitoare care se decorporalizează şi vede îngeri.  Eu cred în astfel de fenomene şi le  găzduiesc în publicaţiile mele. Poate că dacă ar fi vorba doar de atît, n-am avea de-a face cu un act literar. Dar autoarea dă acestor iluminări straie plăcute, pe alocuri magice, care fac ca lectura să fie o desfătare. Unele formulări sînt de-a dreptul versete. E ciudat lucru cum oameni maturi, cu preocupări pe cît de înalte, pe atît de diverse, atunci cînd rămîn singuri, cu ei înşişi, se transformă în copii, pe care Îngerul cu o carte în mînă (Apocalipsa) îi duce pe tărîmuri de basm şi le arată o parte din taina cea mare. Iar această taină am încercat să o explic într-o însemnare nocturnă, pe care am scris-o pe coperta interioară a volumului III din „Caietele” lui Emil Cioran, cel pe care îl consider „stimulatorul meu cardiac”: „Limbajul omenesc este, încă, incapabil să relateze senzaţia copleşitoare, de pace şi bucurie, pe care un om o trăieşte în prezenţa unui fenomen sacru, de genul miracolelor, sau apariţiei îngerilor: pur şi simplu, e vorba de un sistem integrat al dumnezeirii, care face ca fiinţele, plantele, mineralele, toate lucrurile să fie topite într-un şuvoi unic şi perfect”. Iar în altă parte, mai precis pe pagina de gardă a volumului II, am notat: „Indiferent cît de profunzi şi insistenţi am fi, nu putem pătrunde esenţa lui Dumnezeu. Tot ceea ce putem face este să constatăm, după desfăşurarea evenimentelor, cum răsplăteşte sau cum pedepseşete El, aşadar cum lucrează Tatăl Ceresc”. Chiar mă  gîndesc ca una dintre cărţile mele viitoare să aibă acest titlu: „Cum lucrează Dumnezeu”. Fiindcă, dacă nu ne vorbeşte, întrucît S-a supărat pe specia umană de cînd noi am avut îndrăzneala nemaipomenită de a-L răstigni pe singurul Său Fiu – Dumnezeu lucrează, asta e sigur.

La ora tîrzie, din noapte, cînd scriu aceste rînduri, aud vuietul Mării Negre şi ţipătul pescăruşilor. Le-am învăţat pe fetiţele mele să pună firimituri de pîine, pe balcon, pentru micul dejun al păsărilor care, cu siguranţă, în zori vor da năvală, să vadă ce daruri le facem, aşa cum şi noi cotrobăiam prin ghetuţele copilăriei, în dimineaţa de Moş Nicolae. Mai ales că mîine e Sfîntul Ilie, zi mare la creştini, adică la făcătorii de bine. O tabletă din acest volum e închinată chiriecilor – cum se numesc greierii în Moldova. Îmi place textul, fiindcă e bine scris şi mă duce cu gîndul la cărticica din tinereţe a lui Eugen Ionescu, „Elegii pentru fiinţe mici”. Eu cred că greierii din cimitire, de pildă, nu sînt altceva decît telemobilele cu care se cheamă morţii între ei…

Acest nou registru literar pe care îl abordează Leonida Lari ilustrează panoplia vastă a talentului său. O astfel de carte oferă un tip de lectură cu totul aparte, ceva la confluenţa aforismului cu morala şi incantaţia divinatorie. Prevăd că, în Secolul XXI, cărţile de acest gen vor avea un strălucit viitor. Practic, această femeie fără vîrstă (dar ce poet are vîrstă?), care este, simultan, şi copilă, şi bunică, abordează, cu aceeaşi maturitate şi cu egală îndreptăţire, atît poezia patriotică şi pe cea intimistă, cît şi pamfletul politic şi discursul parlamentar şi, nu în ultimul rînd, eseul metafizic. Aş mai remarca un lucru: ea are o scriitură sigură, îşi invită, în mod natural, cititorul în lumea ei de semne şi mistere, şi, mai presus de orice, e originală în  tot ce face, nu copiază pe nimeni, ca semn că „daimonul” de care vorbea Platon şi care o pune la treabă e numai şi numai al ei. Există multe frumuseţi în acest volum, care izvorăsc dintr-un suflet generos, de femeie care ştie că ea este doar un receptacol şi că prin mijlocirea sa se transmite un Mesaj. Iar Mesajul acesta e de pace şi bună-învoire, aşa cum ne-a învăţat şi Apostolul Pavel: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”…

CORNELIU VADIM TUDOR

Noaptea de 19 spre 20 iulie, 2005

Neptun

Ziarul TRICOLORUL, nr 2341 / 12.12.2011

A murit poeta şi luptătoarea basarabeancă Leonida Lari

Comunicat de Presă

În zorii zilei de duminică, 11 decembrie 2011, s-a stins din viaţă poeta, publicista şi militanta pentru reunirea Basarabiei cu România, Leonida Lari. Ea s-a aflat printre fruntaşii mişcării de emancipare naţională din Basarabia, în anii 1988-1991. A fost deputată în Sovietul Suprem al URSS (1988-1990) şi membră a Biroului Permanent al Frontului Popular din Republica Moldova, între anii 1990 şi 1992.

În perioada 1990-1997, s-a aflat în fruntea Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din Moldova (una din componentele Partidului Social-Liberal, în 2001). Leonida Lari a fost membră a Partidului România Mare, care a trimis-o de 3 ori în Parlamentul de la Bucureşti. Alături de liderul PRM, domnul Corneliu Vadim Tudor, a avut o contribuţie deosebită la scoaterea din închisoare a lui Ilie Ilaşcu, în anii 2000 şi 2001.

După dispariţia lui Grigore Vieru, cea a Leonidei Lari reprezintă o mare pierdere pentru cultura românească. Basarabia este în doliu, după cum în doliu sînt numeroşii săi prieteni din România, unde Leonida Lari îşi găsise, în sfîrşit, liniştea. A rămas ataşată pînă în ultima clipă a vieţii ei idealurilor unioniste şi naţionaliste.

Leonida Lari s-a născut la 26 octombrie 1949, la Bursuceni, în apropiere de Bălţi, într-o familie de învăţători. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău. A fost colaboratoare a Muzeului „Dimitrie Cantemir“ din Capitala Basarabiei, redactor la revista „Literatură şi Artă“ şi a condus prima publicaţie în grafie latină din Basarabia - „Glasul naţiunii“ (1988-2003).

A fost laureată a Premiilor Fundaţiei România Mare, ca şi a revistelor „Flacăra“ şi „Totuşi iubirea“, conduse de Adrian Păunescu, precum şi a revistei „Cronica“ din Iaşi. A primit Premiul „Mihai Eminescu“, al Academiei Române, pentru poezie. A fost, de asemenea, încununată cu importante premii internaţionale. Era Cetăţean de Onoare al Municipiului Bacău (din anul 1992) şi Cavaler al Ordinului Republicii Moldova (din 1996).

Leonida Lari a scris 24 de volume de poezie şi proză, semnînd, de asemenea, traduceri din marea lirică universală.

A luptat pentru Basarabia ei dragă şi pentru unirea acesteia cu Patria-Mamă, atît prin scris, cît şi în marşuri şi mitinguri de răsunet. Dincolo de Prut, ea a fost privită totdeauna ca o adevărată eroină, alături de Grigore Vieru, care a chemat-o, parcă, la el, şi de alţi militanţi de frunte ai reunirii acestor străvechi ţinuturi româneşti cu Patria-Mamă. Un destin nedrept a făcut ca Leonida Lari să se stingă din viaţă din pricina aceleiaşi maladii nemiloase care l-a răpit pe iubitul ei frate mai tînăr, de asemenea scriitor, Leonard Tuchilatu. Membrii şi simpatizanţii Partidului România Mare îi vor păstra Leonidei Lari-Iorga cea mai frumoasă amintire.

Dumnezeu s-o odihnească în pace pe această femeie cu suflet mare, animată de cele mai înalte şi nobile idealuri.

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE

11 decembrie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2341 / 12.12.2011

Aseara in emisiunea "VORBE GRELE" de pe Antena 3 !

Emisiunea poate fi revazuta aici:

http://inregistrari.antena3.ro/view-09_Dec-2011-Vorbe_grele_cu_Victor_Ciutacu-30.html

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXVII)

28 IANUARIE 1990. O nouă duminică. Un nou prilej de odihnă pentru Ziditorul Lumii. „Naturii îi place să se ascundă“ – scria Heraclit. Atît de bine se ascunde, încît pînă la urmă ne ascunde şi pe noi. În pămînt, în ape, în cenuşă. Uneori, mă bate gîndul sinuciderii. Mai ales în momentele în care parcă un înger blazat îmi şopteşte la ureche cît de zadarnică şi inutilă e viaţa. S-o ascunde aici un pleonasm? Nu cred, zadarnic e mormîntul sărăcăcios de la ţară, dar inutil e mausoleul de marmură. N-am să mă sinucid. Pentru că L-aş mînia pe Dumnezeu. Nu fiindcă aş suprima, ceea ce numai El, Creatorul, are dreptul s-o facă. Ci fiindcă, pentru cîteva clipe, aş putea fi egalul Lui. Eminescu a descris magistral starea asta, de beatitudine periculoasă, în finalul nuvelei „Sărmanul Dionis“: „Nu cumva sînt chiar eu Dumne...“ – zicea eroul (citez din memorie), iar atunci se prăbuşeau, cu larmă mare, lumile. Aş putea spune că aici rezidă una dintre strălucitele biruinţe ale creştinismului: condamnă sinuciderea cu asprime şi cu ameninţarea cazanelor de smoală clocotită, ceea ce înseamnă o limitare drastică a fenomenului. De altfel, pe urnele sinucigaşilor din Toledo stă scris, din generaţie în generaţie, de sute de ani: „Hic jacet cinis, pulvis et nihil“ („Alici se află cenuşă, pulbere şi nimic“). Dar, la naiba cu toate astea! Îmi e bine azi. Îmi imaginez bisericile ca pe nişte furnicare de oameni. Aud clopotele Bisericii din Bd. Titulescu. Prin spatele ei, prin nişte bălării şi movile de nisip, îmi plimb cîinii în fiecare dimineaţă şi noapte. Am numai trei: unul de rasă şi doi maidanezi, dar o liotă întreagă se ţine după mine, fiindcă ştie că va fi răsplătită, în final, cu ceva resturi. Acum, verdeaţa cea veche a dispărut, n-au mai rămas decît nişte ramificaţii noduroase, cu uşoare petice de zăpadă. Nu ştiu de ce, astăzi se vorbeşte la televizor, mai mult decît de obicei, despre Eminescu. Mă şochează o afirmaţie a Smarandei Jelescu, care, referindu-se la volumul X al „Operei Omnia“, zice: „În obsesia unora, Eminescu nu avea voie să fie cel mai mare poet român“. Dacă se referea, discret, la Moses Rosen, atunci e încă bine. Dacă a vrut să-1 atace pe Ceauşescu, atunci nu e bine, ba chiar e incorect, din două motive: ea a fost cea mai zeloasă „cîntăreaţă“ a regimului şi a familiei respective, pînă în ultima clipă, deci, într-o vreme în care aproape nimeni nu mai scria nimic pe tema asta, fiindcă se produsese înălţarea la cer a lui Nea Nicu şi nu mai asculta de muritori; apoi, să mă ierte Cel de Sus, dar factorii Puterii dăduseră ordin să fie tipărită Integrala Eminesciană, numai că s-a lăsat cu proteste evreieşti, ruseşti şi chiar ungureşti, din acest motiv (şi nu din altul) fiind întîrziată difuzarea unor volume.

Pe micul ecran îşi face apariţia fiica lui Victor Eminescu (parcă-parcă îmi aduc aminte că de la acest nepot colateral a cumpărat Augustin Z.N. Pop unele obiecte ale Poetului). Femeia e însoţită de fiul ei, pe nume Vasilescu. Am înţeles că-i cheamă Victoria şi Petrică Vasilescu. Trebuie să recunosc că de la Eminescu la Vasilescu e o cale lungă. Ca de la Mahler la Paler. Cei doi „descendenţi“ lansează neadevărul că, pe 15 iunie 1989, cu prilejul comemorării unui secol de la moartea Luceafărului, „Securitatea n-a dat voie nimănui să se apropie de mormîntul lui Eminescu“. Ce urmăresc oamenii ăştia prin asemenea minciuni? Eu, unul, am fost acolo, la mormînt, chiar pe 15 iunie. Trecuseră exact zece zile de la actul meu disperat de a-mi depune carnetul de partid pe adresa lui Ceauşescu. Zile şi nopţi întregi, în faţa balconului meu, peste drum, a staţionat o Dacie albă, cu antenă şi perdeluţe trase. Era evident că mă fila, dar o făcea grosolan, ostentativ. Am comandat la florăria de la „Athénée Palace“ o coroană superbă, din flori proaspete, stropite cu roua zorilor, la care am rugat să se pună şi o panglică de mătase Tricoloră. Nu mai ţin minte ce am scris pe panglica albă, alăturată, dar ştiu că am semnat şi eu, şi Eugen Barbu. Patronul n-a vrut să vină, lui îi face rău orice cimitir.

– Du-te tu, ştii cît îl iubesc pe Eminescu, dar orice intrare într-un cimitir mă deprimă la culme, nu mai sînt om zile în şir. Cred că n-o să particip nici la propria mea înmormîntare.

L-am rugat pe cumnatul meu, Liviu, să mă ducă cu maşina. Eram îmbrăcat într-un costum alb, veşmintele Adevărului. La mormînt era multă lume. Români simpli, de-ai noştri, mai mult pensionari, femei evlavioase, cu degete impregnate de colivă şi picuri de ceară pe pantofii simpli. Am simţit că toţi aceşti oameni mă primesc cu o căldură extraordinară. La cimitir nu se aplaudă, dar se face mai mult decît atît: se murmură. Şi atît m-au murmurat oamenii aceştia, încît m-au rugat să fac o poză cu ei la mormînt. Printre ei, basul Nicolae Florei. Atunci l-am văzut, în carne şi oase, prima dată. Mi-a vorbit despre daci, despre Zalmoxis şi Pithagora, despre monumentele megalitice. Unde o fi poza aceea, ce fotograf o fi făcut-o? Între timp, prin 1992, un cititor anonim a expediat-o pe adresa revistei „România Mare“ şi ea a apărut pe pagina I a publicaţiei, tot la un 15 iunie.

Mă vizitează doctorul Puiu Drăghici. Încerc să culeg de la el mai multe, fiindcă în 21 decembrie a lucrat pe Salvare. Reproduc, în rezumat, ceea ce mi-a spus acest om profund cinstit, poate că depoziţia lui va servi istoricilor viitorului: „La mitingul organizat de Ceauşescu erau 3 grupuri distincte: lîngă Restaurantul Cina, lîngă gardul Palatului Regal şi pe strada Oneşti, lîngă clădirea Direcţiei a V-a a Securităţii. Aceste grupuri erau organizate. Unii au dat cu petarde şi tot ei au strigat: – Se trage! În acelaşi timp, alţii i-au înţepat cu ace pe cei adunaţi, ceea ce a declanşat o reacţie isterică, de panică şi teroare. Am auzit cu urechile mele banda radio, care reproducea uruit de tancuri, şi care se pare că era pusă la o staţie de amplificare, aflată la una dintre ferestrele Hotelului Athénée Palace. Ca medic, mi-am dat seama că cei care au tras în oameni, în noaptea de 21 spre 22, au luat doze de amfetamină. E un energizant, te ţine treaz, vreo 7 zile, îţi dă altă reprezentare a lucrurilor. Dar, înainte de asta, formaţiunile operative au încercat să golească piaţa de oameni. Pe la ora orele 17,30, un camion militar a intrat în plin şi a zdrobit 2 oameni. La Sala Dalles s-a tras cu mitraliera, atunci ştiu că au murit 8 oameni, şi cu cei 2 călcaţi de maşină, au fost 10. Primii 10. Pe la ora 2 noaptea, jetul de apă al unui furtun de pompieri a scos ochiul unui tînăr. La Universitate, se desfăşura un spectacol nemaivăzut: trasoare colorate, din spate – gloanţe, din faţă. Răniţii şi morţii erau aruncaţi peste gard la Spitalul Colţea. Pe la 2,15 a fost curăţată complet Piaţa Universităţii. Ce-am mai aflat eu? La Spitalul de Urgenţă au murit 2 oameni. La spitalele din Cluj, nişte studenţi palestinieni în medicină au venit, alături de colegi de-ai lor, ronmâni, să dea ajutor“. Pleacă doctorul. Mă gîndesc la ce mi-a spus. „Toate dictaturile încep frumos şi se termină urît“. Păcat de Ceauşescu. N-a ştiut să se retragă la timp, în plină glorie. Am să scriu o dată un eseu despre „cezarismul asiatic“. Pe micul ecran, îşi face apariţia actorul Victor Rebengiuc. Spune că în Piaţa Victoriei totul e în ordine şi că oamenii în genunchi cer comuniştilor să rămînă în picioare. Reproşează Televiziunii că e partizană cu F.S.N.-ul, pentru că n-a transmis în direct mitingul de ieri. De asemenea, actorul declară că e stupefiat că Frontal participă la alegeri. Acolo, la miting, a fost – din simplă curiozitate – şi fratele meu, Pavel. Îmi spune la telefon că s-a întîlnit cu actorul Florin Zamfirescu. Şi că, pe la orele 17, au năvălit peste manifestanţi nişte beţivi cu bîte şi cuţite, care strigau pentru F.S.N. O cugetare adîncă a lui Emanuel Valeriu, rostită la TV: „Strada nu poate să conducă un stat“. Dar cînd a făcut Revoluţia, ea, strada, a fost bună, nu-i aşa? Ce uşor se poate transforma o stradă într-un cimitir! Cum, de altfel, şi un cimitir se poate transforma într-o stradă, cum a fost cazul mormintelor de la Bartolomeu, din Braşov, ale eroilor din primul război mondial, care au fost strămutate în urmă cu cîţiva ani, ca să se toarne asfaltul unei autostrăzi. Îmi pare rău pentru Ion Iliescu, dar 300.000 de oameni i-au cam făcut viaţa grea în Piaţă, nu l-au lăsat să scoată nici un cuvînt. E rezistent omul, încasează, înghite şi tace. E el şef de stat? E! Va intra în Istorie în galeria acelora care, într-un moment sau altul, au condus ţara aceasta? Va intra, ba chiar a şi intrat! Ce-şi poate dori un om mai mult? Pe la miezul nopţii, se transmite un fel de interviu-anchetă al lui P.M. Băcanu cu A.D. Munteanu. Fostul meu coleg de la „România liberă“ îl întreabă pe fostul meu coleg de la „Magazin“ (de fapt, toţi 3 eram colegi la acelaşi trust de presă, patronat de Frontal Democraţiei şi Unităţii Socialiste): „Credeţi că e compatibil să fiţi, concomitent, şi purtător de cuvînt al F.S.N., şi preşedinte al Radio-Televiziunii Române?“. Şi acum se produce marea şmecherie a acestui evreu infatuat şi fără pic de talent literar: anunţă că se retrage din funcţia de purtător de cuvînt al F.S.N. şi membru al Consiliului Naţional al F.S.N., ca să rămînă numai preşedinte al RTVR. Logic ar fi fost invers, întrucît contaminarea politică e aceeaşi, cu sau fără apartenenţă la noul partid-stat. Pe la 2 noaptea, urmăresc, în reluare, procesul celor 4 fruntaşi C.P.Ex. Mă revoltă, din nou, insolenţa agresivă a acestui colonel de Justiţie, încă nu ştiu cum îl cheamă. E de-a dreptul scandalos, parcă ar fi un extraterestru, care n-a trăit în ţara asta şi care n-a avut tangenţă cu cei 4 demnitari pe care, probabil, înainte îi vedea de la distanţă, iar acum, iată, îi umileşte certăreţ şi grosolan. Oare asta să fie Justiţia noastră militară? Dacă acum, în 1990, un colonel de Justiţie se poartă aşa cu 4 înalţi demnitari ai unui regim care s-a prăbuşit abia de o lună, îmi dau seama cum a fost călcat în picioare de un magistrat, pe nume Pistol, nefericitul meu unchi Dumitru Barta (Mituş), căpitan M.F.A., care, pe la începutul anilor ‘60, a destăinuit unei prietene locul unde se fac manevre comune cu trupele sovietice, aia l-a denunţat (din răzbunare, pentru că n-a luat-o de nevastă), el a fost arestat şi condamnat la vreo 15 ani, detenţie politică, pentru înaltă trădare. După eliberare, s-a încadrat muncitor la „Vulcan“, ca mai toate rudele mele bucureştene.

În puterea nopţii, pe fondul halucinaţiilor pe care ţi le dau oboseala şi toropeala somnului, îmi trece prin cap o idee. Pur şi simplu îmi vine să scriu Procuraturii Generale o epistolă, prin care să cer să fiu martor în procesul celor 4, pentru o informaţie extraordinară, dar odată ajuns la bară aş spune doar atît: „Onorată Curte, acest preşedinte de instanţă este cel mai mare dobitoc al României!“. După care, fireşte, m-aş duce spre puşcărie. Pentru ultraj adus Curţii. Dar, nu-i mai bine oare să mă duc eu la culcare? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 

Delegaţia Senatului României „se trage în poză“ în faţa unuia dintre cele mai vestite monumente ale lumii: Sfinxul egiptean (martie 1994). Atunci s-a sufocat rău, în interiorul Piramidei lui Keops, părintele-senator Simeon Tatu. Exact după 5 ani, în martie 1999, acesta s-a prăpădit...

Ziarul TRICOLORUL, nr 2340 / 10.12.2011

Incredibil, dar penibil: Mafia de la FRF a desfiinţat Universitatea Craiova din cauza ţiganului barbugiu Victor Piţurcă (?!)

MEMORIU

Domnule preşedinte CORNELIU VADIM TUDOR,

Avem onoarea să vă prezentăm cîteva date despre situaţia tragică prin care trece clubul de legendă al fotbalului românesc, F.C. UNIVERSITATEA CRAIOVA.

- Comitetul Executiv al Federaţiei Române de Fotbal, din data de 20 iulie 2011 a decis excluderea provizorie a clubului F.C. UNIVERSITATEA CRAIOVA din cadrul membrilor afiliaţi ai FRF, urmînd ca această decizie să fie validată de prima Adunare Generală Ordinară a FRF, care a fost programată pentru data de 16 mai 2012. Acest lucru este menţionat inclusiv în hotărîrea trimisă clubului nostru, în condiţiile în care prima întrunire a Adunării Generale a FRF este programată pe 16 mai 2012!

-Motivul oficial pentru care Comitetul Executiv al FRF a luat această decizie a fost acela că F.C. UNIVERSITATEA CRAIOVA s-a adresat instanţelor de judecată, în speţă Curţii de Apel Bucureşti, într-un litigiu cu VICTOR PITURCA, litigiu în care fusesem judecaţi de comisiile neautonome şi neindependente de FRF, conduse de avocaţii de familie de ani de zile ai lui Victor Piţurcă, şi numiţi în aceste funcţii de Mircea Sandu, dovediţi în acest sens, fără tăgadă, de noi, prin acte care nu lasă loc interpretărilor. Potrivit acestei decizii, am fost obligaţi să plătim suma de 7.000.000 de euro lui VICTOR PIŢURCĂ!?!

-Ca efect al acestei excluderi abuzive, FRF a continuat cu abuzurile, hotărînd ca 39 de jucători aflaţi sub contract cu F.C. UNIVERSITATEA CRAIOVA să devină liberi de contract, în baza deciziei de excludere provizorie, şi să poată semna contracte cu noi cluburi, din postura de liberi de contract.

Consecinţele acestei decizii sînt următoarele:

- Clubul F.C. UNIVERSITATEA CRAIOVA a fost, practic, desfiinţat;

- Patrimoniul societăţii a fost devalizat;

- Cca. 100 de salariaţi au rămas fără serviciu (muncitori stadion/ cantonament, angajaţi club);

- Cca. 2 milioane de simpatizanţi sînt îndureraţi.

Abuzurile săvîrşite de Mircea Sandu, Dumitru Dragomir şi acoliţii lor sînt extrem de grave şi fac obiectul mai multor reglementări penale, dar primează:

- încălcarea accesului liber la justiţie, prevăzut şi garantat de Constituţia României;

- încălcarea dreptului la apărare, prevăzut şi garantat de Constituţia României, dar şi de Legea Sportului, act normativ în baza căruia FRF a luat fiinţă;

- întreruperea abuzivă a relaţiilor contractuale dintre club şi jucători, jefuind, practic, patrimoniul clubului, munca de selecţie şi formare, desfăşurată, de ani de zile, de clubul nostru.

Pentru o mai bună înţelegere a situaţiei, vă anexăm rezoluţia procurorilor DNA (17 pagini), purtînd semnătura procurorului-şef adjunct Petru Narita, cu privire la această cauză.

Vă mulţumim.

Director General, ADRIAN MITITELU

Craiova, 9 decembrie 2011

Explicaţie poză: Mircea Sandu nu mai are cancer, dar ştiţi de ce? L-a dat Federaţiei Române de Fotbal, pe care a îmbolnăvit-o mortal!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2340 / 10.12.2011