"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 29 octombrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (IV)



 
27 decembrie 1989. Revin în locuinţa mea. Nu mai e nimic de mîncare. Cei de la Trustul Amzei, de unde mai cumpăram cîte o pizza sau ceva salam de vară, au început şi ei să se uite chiorîş. Parcă nu se mai trage aşa de tare. Cîinele maidanez, frumos ca un arlechin (cu capul împărţit simetric, jumătate alb, jumătate negru), pe care l-am botezat Gigi Securistul, a dispărut de cîteva zile. Poate l-a omorît cineva, prea îi lătra pe toţi miliţienii de la Circa de lîngă Liceul Neculce, care treceau cu cîini-lupi. Vorbesc cu bătrînul Constantin Mitea la telefon.

– Măi Vadim, măi băiatule, nu-mi vine să cred! Cum de s-a ajuns aici? Parcă e un coşmar!

Nu ştiu de ce, în virtutea cărui reflex stupid de autoconservare, dar şi de infatuare, îi dau asigurări că voi depune mărturie pentru el, dacă va fi cazul, în sensul că noi am lucrat bine cu el şi a ajutat presa – de fapt, cam aceleaşi lucruri mi le spuseseră mie alţii, că mă vor sprijini în clipele grele prin care trec, de parcă eu aş fi avut vreodată vreo funcţie politică sau administrativă. Am intrat în U.T.C. tîrziu, la 17 ani, cînd eram elev de liceu, iar în P.C.R. şi mai tîrziu, la 31 de ani (5 septembrie), cînd efectiv nu se mai putea altfel, fiindcă, aşa după cum îmi spunea Victor Stamate, nu mai puteam rămîne în presa centrală. Ideea aceea romantică a lui George Călinescu, „sînt membru de partid fără carnet“, nu mai avea nici o putere. Dar, în definitiv, de ce să mă justific? Şi în faţa cui? A existat vreun coleg de la Agerpres pe care să nu-l fi ajutat? Ori vreun scriitor care să apeleze la mine şi să rămînă cu mîna întinsă? Pe Nicolae Velea, cînd a degerat în zăpadă şi l-a bătut Miliţia, cine l-a ajutat? Sau pe Nuni Anestin, bolnav de cancer, cine l-a ajutat să-şi ia paşaportul de Spania, unde avea promisiuni că se poate trata? Cine s-a zbătut şi i-a obţinut viza Securităţii, dragă Olga Bucătaru? Dar pe tine, Dan Cristea, cine te-a ajutat să-ţi scoţi buletinul de la Miliţie, într-o seară, cînd nu plătiseşi taxiul, ai lăsat buletinul la şofer, n-ai venit timp de o oră, iar acesta l-a predat la prima Circă? Dar pe fratele lui Gheorghe Niţu din Germania cine l-a scos din închisoare, în mai 1989? Dar pe voi, colegii mei de la Agerpres, Adrian Riza, Adrian Dohotaru, Viorica Ciorbagiu, Ioana Popescu-Doreanu, Mirel Rădulescu, Cosntantin Lupu, Marian Constantinescu, Iosif Socaciu, Neagu Udroiu şi atîţia alţii – cine v-a ajutat cu cronici la cărţi, cu pile pe la doctori, cu angajări de nepoţi, cu ţigări şi ness pe care nu le găseaţi nicăieri, cu telefoane pe la staţiuni turistice, cu intervenţii pe la primării? Nu eu? Aveam eu puteri miraculoase? Nu cred. Tot ceea ce aveam era un nume public, o anumită celebritate, precum şi un foarte pronunţat spirit de ajutorare a oamenilor. Există oare cineva, în România sau aiurea, care poate spune că mi-a dat vreun cap de aţă, ori vreun cadou oarecare, pentru seviciile pe care le făceam tuturor, dezinteresat, risipindu-mi nervii, timpul, banii pe telefoane şi pe telegrame, la urma urmei, demonetizîndu-mă şi riscînd ca, atunci cînd eu însumi aş fi avut nevoie de vreun ajutor, să nu mai fiu băgat în seamă?! Tot ce-am făcut, am făcut din solidaritate şi camaraderie, ca un adevărat creştin! Astăzi, în numai cîteva zile de la un cutremur social-politic, unii dintre cei pe care i-am ajutat încep să mă bîrfească. Îmi spune cumnatul meu, Liviu Samson, că Horia Alexandrescu declară pe la mesele bucureştene că sînt extrem de vinovat şi voi avea o soartă tristă. Cu numai cîteva luni în urmă, decedase taică-său, ziaristul sportiv Toma Alexandrescu. N-avea mormînt. Administraţia Cimitirelor îi destinase o groapă pe undeva, pe lîngă o comună suburbană, într-un fel de cărămidărie arsă de soare. Horia m-a sunat, plîngînd.

– Stai liniştit, el acum nu mai suferă – i-am spus – el e în ceruri. Am să te ajut eu cu mormîntul.

Am luat un taxi şi m-am dus la Nicolae Croitoru, secretarul Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R. Atîta l-am pisat la cap, încît i-a dat ordin directorului Ciupagea să-i găsească urgent un loc de veci. La fel l-am aşezat pe Gh. Eminescu la picioarele unchiului său, Poetul Naţional, în 1988, deşi i se dăduse un loc pe la Pătrunjelu, iar fiică-sa, jurista Yolanda, nici măcar n-a venit de la Paris să-şi îngroape tatăl. Aşa e, d-le arhitect Marcu Anghel? Aşa e, d-le bas Nicolae Florei?

Dar, cine mai ştie toate astea acum? Au murit oameni nevinovaţi. Traseul acuzaţiilor e satanic: adică o mînă de scriitori l-au elogiat pe Ceauşescu pînă l-au adus la crimă, acum el e mort, deci să plătească colaboraţioniştii! Televiziunea a devenit plicitisitoare. Peste ţară fîlfîie aripa morţii. În sfînta zi de Crăciun, românii au comis două crime oribile, care n-au nici o justificare. Tot apare la televizor un personaj cu barbă albă şi cu rubaşcă kaki,  cred că-l cunosc de pe străzile Bucureştilor. Îl văd acum înarmat, cu o ţinută marţială, nu se dezlipeşte de Iliescu. Cine l-o fi scos şi pe-ăsta din catacombele anonimatului? Cum îl cheamă? Ce rol joacă el în toată porcăria asta?



28 decembrie 1989. E joi. Reîncep să citesc presa. În „Scînteia tineretului“ mă atacă unul, Sorin Preda, care mă numeşte „Killerul culturii române“. Parcă îmi aduc aminte de maimuţoiul ăsta. A tipărit un fel de roman ridicol, pe care i l-am făcut pulbere în „Săptămîna“. Ulterior, am aflat că şi-a făcut loc cu coatele, pretinzînd că e nepotul lui Marin Preda. Habar n-avusesem de aşa ceva, pur şi simplu cartea era proastă. Dar netalentatul pune acum altfel problema: eu l-am criticat pentru că era nepotul Monşerului, deci aş fi fost pus de Eugen Barbu! În sfîrşit, vorbesc la telefon cu Barbu. Mi-a mai trecut supărarea.

– Tricoi (aşa mă alinta el, cîteodată, pe motiv că aş avea 3 testicole, adică aş fi din cale-afară de viril, desigur, o exageraţiune de-a lui), Tricoi, ai văzut ce mi-au făcut ăştia? După ce ai plecat tu, la o jumătate de oră, tipografii m-au dat şi pe mine afară! Ce zici de asta?

Ce să zic? Ce ciudate trasee şi destine se intersectează acum! Scena politică e dominată de foştii stalinişti şi de odraslele de legionari! Bag mîna-n foc că ăştia  refac alianţa din 1946-1947, cînd Ana Pauker a îngroşat masiv rîndurile P.C.R.-ului, primid şi absolvind de păcate rămăşiţele Gărzii de Fier. Iar la mijloc, între zvastică şi secera cu ciocanul, cine e? Ghici ghicitoarea mea! Poporul Român, care acum se bucură de moartea lui Ceauşescu. Apar la TV toţi nenorociţii, toţi estropiaţii. Uite-l pe un aşa-zis cascador ţigan, care anunţă că şi-a făcut şi el un partid – te apucă jalea şi rîsul, în acelaşi timp, pentru că trogloditul n-are batistă, a răcit şi îşi trage mucii de 7 ori pe minut. Doamne, ce-a ajuns ţara asta? Telefonul meu sună tot mai rar. Nu mai sînt interesant, nu mai am ce oferi. Afară ninge liniştit...

29 decembrie 1989. A trecut o săptămînă de la alungarea lui Ceauşescu. Iliescu a luat Puterea. Nu-mi iese din cap nici acum întreruperea unei şedinţe a Parlamentului U.R.S.S., cînd Gorbaciov a anunţat cu statifacţie că i-a reuşit operaţiunea. Nu-i vorbă, şi Ceauşescu a greşit fundamental! N-a vrut să dea drumul la nici un şurub, a strîns şi a tot strîns, pînă a plesnit daravela. Mă aşteptam ca măcar în al 11-lea ceas, la Congresul al XIV-lea al P.C.R., să anunţe o liberalizare. Nimic. Mă aşteptam ca, după ce ţara a plătit datoriile externe, nivelul de trai să crească substanţial, dar Ceauşescu a făcut una dintre marile greşeli ale vieţii lui – a văzut că merge treaba, că nu-i opune nimeni vreo rezistenţă şi a decretat să strîngem din nou cureaua, pentru a ne face... rezerve valutare! Mare gafă, criminală nepăsare faţă de propriul Popor! Scriu rîndurile de faţă cu sentimentul unei uşurări. Îi consider pe majoritatea colaboratorilor lui Ceauşescu mai vinovaţi decît a fost el. El se înălţase la cer, în ultimii ani, nu mai primea nici o veste proastă, ba chiar Gogu Rădulescu răspîndise prin oraş că, la ultima lor întrevedere în particular, Ceauşescu se afla după un perete de sticlă, ca să nu ia microbi. Dar ei, marii activişti? Ei, slugile preaplecate? Ei nu vedeau că aşa nu mai merge? Ei nu-şi dădeau seama că Independenţa, dacă nu e dublată şi de măsuri pozitive pentru bunăstarea oamenilor, devine un scop în sine, cu urmări izolaţioniste? Mintea românului cea de pe urmă.

Facem ce facem şi tot la televizor ne întoarcem. Cred că din acel iulie 1969, de cînd au pus americanii piciorul pe Lună, n-au mai stat românii aşa de magnetizaţi, cu ochii în cutia magică. Aud că şi străinătatea e înnebunită de curiozitate. Tot ce se poate, occidentalii s-au plictisit de filme de groază, de ce să consume ei conserve, cînd pot obţine gratis cele mai proaspete trufandale, explozii şi bombardamente în direct? Ei stau frumuşel tolăniţi, cu berea rece la cap şi cu jaluzelele trase, iar în vremea asta un „Popor de mîna a II-a“ (aşa ne consideră) varsă sînge pe gură şi pe nas, fiindcă aşa a fost instigat timp de 40 de ani. Mai serile trecute, o vedeam la televizor  pe o doamnă profesoară în chip de Ana Ipătescu – sosise la Televiziune pe tanc! Tare sînt curios dacă la ceaiul de după-amiază, pe care îl lua cu Coana Leana, venea tot cu tancul. Dar, să nu fiu rău, doamna e un om de carte, faţă de figurile astea piratereşti, care au invadat ecranul, ea este chiar Ioana D’Arc. Sună telefonul. E generalul Gh. Dănescu, de la Miliţie. Îmi cere telefonul de acasă al lui Octavian Paler. Evident, nu-l am. Îl întreb de ce-l caută.

– Vrem să-l invităm la o întîlnire aici, cu mai mulţi oameni de cultură – sună răspunsul.

Fără să vreau, îmi aduc aminte de ceea ce mi-a spus Nicolae Croitoru în urmă cu o săptămînă, în redacţie la „Informaţia“: „Se pune accent pe oamenii de cultură“... Bietul Dănescu! Am fost cu el în Cipru, cînd Victoria Bucureşti a eliminat-o pe E.T.A., la Larnaka. A avut o manieră elegantă de a oferi diurna ziariştilor: pe plajă, printre tot felul nudiste scandinave, ne-a pus dinainte o carte cu filele deschise, în care erau 30 de dolari de căciulă. Ţară turistică extrem de scumpă, Cipru, abia dacă reuşeai să-ţi iei cu banii ăştia un slip de baie şi un cartuş de ţigări. Acum, generalii de Miliţie îl caută pe Octavian Paler. Dat afară din C.C. al P.C.R. şi M.A.N. în 1984, pentru tot felul de matrapazlîcuri, Paler s-a lăsat la fund ca un scufundac, vreo cîţiva anişori, apoi a pozat în mare luptător anticomunist. Cărţile lui de eseuri erau nişte compilaţii şmechereşti după Jovan Ducici, Théophile Gautier, Elie Faure şi pliante turistice. Romanele lui – un exerciţiu de diletant, care vedea că pe culoarele marilor romancieri Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Marin Preda şi George Călinescu n-are nici o şansă, aşa că a cîrmit-o prin bălăriile unor parabole infantile. Patronul rîdea cu lacrimi, cînd mai citea cîte un „roman“ de-al ţiganului din Făgăraş.

În sfîrşit a apărut „Săptămîna liberă“. O ruşine! Fără Barbu şi fără mine, revista asta e un avizier sindical, după chipul şi asemănarea acestei precupeţe ieftine, pe nume Ileana Lucaciu.

– O ştiu bine pe-asta, îmi spunea regizorul Cornel Dalu. Cînd era secretară U.T.C. pe I.A.T.C., se ruga de colegi, de asistenţi şi profesori pentru o bucată de p...

Dar, nu-mi place să bîrfesc femeile. Deşi mîrţoaga asta n-a făcut niciodată dovada că ar avea ceva feminin în ea. Seara apare la televizor Eugen Simion, care spune că avem de-a face cu „cea mai mare Revoluţie românească“. Chiar aşa, maestre? Mai mare ca acelea din 1821 şi 1848? Exaltarea e în toi! Uite-l şi pe Alexandru Stark, răguşit de atîtea urlete. Ia interviuri după interviuri, lui Sergiu Celac, Karoly Kiraly, Aurel Dragoş Munteanu, pe care îi tutuieşte, ca să vadă lumea că el e prieten cu ei şi, oricum, se află printre oamenii zilei. Îmi aduc aminte de revistele copilăriei, de prin anii ’50, în special „Flacăra“, unde Stark publica tot felul de corespondenţe de la Moscova, direct din Sala Congreselor P.C.U.S. Au venit iar evreii şi ruşii la Putere! Au ăştia o iuţeală de picior, ceva de speriat! Achile şi broasca ţestoasă, nu-i aşa? Îmi pică bine o scoatere din priză, oricum, la televizor n-am apărut exact din 1984, cînd s-a difuzat reportajul de scriitor  făcut la Cîmpulung. N-aveam loc de Mihai Tatulici, Smaranda Jelescu, Carmen Dumitrescu. Azi, dau iar peste ei! Sînt foarte agitaţi, acuză Dictatura, care a înăbuşit Poporul. Ei vorbesc, care au fost cei mai zeloşi dintre toţi! Pe vremea în care nimeni nu mai scria un rînd despre partid, începînd cu 1988, cei trei făceau clăbuci la gură, erau de nestăvilit. Apar şi nişte tineri pe micul ecran, care ameninţă că dacă lucrurile nu vor merge bine, ei vor face o altă revoluţie, şi alta, şi alta etc. Na, şi-au găsit beleaua cu ăştia, au inventat perpetuum-mobile! Un tînăr care a păzit o staţie de Metrou le reproşează celor din Televiziune că se trunchiază mesajele pe post, trăgînd concluzia: „Ţara arde şi baba se piaptănă!“. (Va urma)

Explicaţii poze: Anul 1974, Cenaclul Uniunii Scriitorilor (Casa Monteoru). Aşa de slab era poetul la acea vreme, şi fuma ca un turc.

Amintire din noaptea Anului Nou 1968, Facultatea de Filozofie. Începea să se contureze faima unui scriitor foarte tînăr care, cu numai o zi înainte, primise  un important premiu de dramaturgie la Radio. Acum, e pe deplin fericit. Începe un nou ciclu al existenţei sale. Toate pînzele (şi fustele) sus!

CORNELIU VADIM TUDOR



Ziarul TRICOLORUL, nr 2305 / 29.10.2011


Astăzi, preşedintele PRM participă la festivităţile prilejuite de intrarea în rîndul sfinţilor a Mitropolitului Andrei Şaguna



Sîmbătă, 29 octombrie a. c., la Sibiu au loc manifestările prilejuite de Sărbătoarea canonizării Mitropolitului Transilvaniei, Andrei Şaguna. La eveniment, găzduit de Catedrala Mitropolitană, este prezent domnul Corneliu Vadim Tudor, preşedintele PRM, membru al Parlamentului European. Liderul Partidului România Mare este însoţit de generalul ing. Marcu Tudor, de Marius Marinescu, vicepreşedinte al partidului şi Gheorghe Funar, secretar general.
„Evenimentul pe care îl vom trăi este unic în felul lui. Cred că sîntem conştienţi de o astfel de manifestare de bucurie a Bisericii, de a trece în rîndul sfinţilor o personalitate pe care credincioşii deja au cinstit-o de la plecarea la Domnul şi pînă acum. Procesul acesta porneşte de jos în sus, dar cînd a ajuns sus, în atenţia Bisericii, el trebuie să fie împlinit întocmai. Sînt nişte norme speciale care trebuiesc respectate. Pornind de la evlavia credincioşilor, se ajunge apoi la cercetarea vieţii respectivei personalităţi, se constată ortodoxia credinţei, moralitatea vieţii, faptele minunate săvîrşite, lucrarea pe care a lăsat-o în urmă, de care noi ne bucurăm”, spunea Mitropolitul Ardealului, ÎPS Laurenţiu Streza..
Sfîntul Sinod a hotărît, în 21 iulie, canonizarea Mitropoliţilor Transilvaniei Andrei Şaguna şi Simion Ştefan, la propunerea sinoadelor Mitropoliei Ardealului şi Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.
Andrei Şaguna a fost Mitropolit al Ardealului între 1864 şi 1873. Simion Ştefan a fost Arhiepiscop şi Mitropolit al „Scaunului Bălgradului şi al Vadului şi al Maramurăşului şi peste toată ţara Ardealului” între 1643 şi 1656. Andrei Şaguna va avea zi de pomenire la 30 noiembrie şi Simion Ştefan la 24 aprilie, informează Patriarhia Română.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2305 / 29.10.2011

CUM NE-AU TRANSFORMAT POSTURILE TV ÎN „MONARHIŞTI”…

Se spune că istoria este scrisă de învingători. Şi, în funcţie de interesele lor conjuncturale, „învingătorii” o rescriu de cîte ori au chef. De aceea, în principiu, nu avem încredere în răstălmăcirile unora deveniţi, peste noapte „istorici”. Pentru că, nu vom şti niciodată, cu adevărat, ce se discută între 4 sau 6 ochi, în spatele uşilor închise, între mai-marii acestei lumi, mai mult sau mai puţin nevolnici. Nu am trăit în perioada interbelică şi nici a lui Dej. Despre acea perioadă cunoaştem ceea ce ni se serveşte trunchiat sau distorsionat. În schimb, cu revoluţia-televizor din 1989, fenomenul Piaţa Universităţii, alegerile trucate din 1996, 2000, 2004, 2009, aderarea României la Nato şi UE deşi am fost, din nefericire, contemporani, multe dintre aspectele acestor evenimente au rămas neelucidate şi vor face, cu siguranţă, obiectul multor controverse ani buni de acum încolo. Şi, fiecare dintre noi va transmite copiilor sau nepoţilor, informaţii despre aceste două decenii nefaste aşa cum le-au perceput, dincolo de cine va scrie sau rescrie manualul de Istorie. Cert este că soarta României, după cel de-al II-lea război mondial, dincolo de „contribuţiile” oamenilor politici de la acea vreme, unii consideraţi eroi sau trădători, după caz, a fost hotărîtă la Yalta, cu creionul pe un petic de hîrtie, de către Churchill, Roosevelt şi Stalin, în funcţie de interesele naţiunilor pe care le reprezentau. Conducătorii popoarelor arondate aşa-ziselor zone de influenţă, bune de jefuit în mod organizat, nu au avut mai nimic de spus. Soarta României fusese pecetluită, cu sau fără zbaterile unui rege de douăzeci şi ceva de ani, mult prea tînăr pentru ce se întîmplă în jurul său. A avut de ales: glonţul, sinuciderea sau exilul însoţit de un tren plin cu bani şi valori. Nu-l condamnăm că a ales ultima variantă. Vremurile lui Burebista, Decebal, Ioan Vodă cel Cumplit, Constantin Brâncoveanu, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul sau Tudor Vladimirescu, Avram Iancu şi ai altor martiri ai Neamului Românesc trecuseră, nu?! De aceea, nu am înţeles spaima lui Ion Iliescu aflat în situaţia de a-l primi pe rege, în vizită, în ţară, după ce cîştigase alegerile cu peste 80% din procente iar reinstaurarea monarhiei era dorită doar de o mîna de nostalgici rătăciţi prin Istorie. Recunoaştem că nu desluşim nici dedesubturile evenimentelor cu care sîntem contemporani şi, cu atît mai puţin, culisele celor întîmplate acum 65 de ani. Dar, te pui cu atoatecunoscatorul într-ale Economiei, Finanţelor, Democraţiei, statului de drept şi mai nou, într-ale Istoriei, pe nume Băsescu Traian, viitor fost preşedinte al României? Într-o emisiune TV, din raţiuni pur politice şi electorale dumnealui l-a catalogat pe fostul rege Mihai drept „trădător”. Aşa i-a venit la îndemînă, crezîndu-se la un şpriţ, cu acoliţii săi, la „Cireşica”, fără să ia în seamă că în numeroase ţări din UE monarhia încă există şi este respectată. Atît le-a trebuit monarhiştilor autentici, dar şi adversarilor politici, deveniţi peste noapte apărători ai casei regale şi fervenţi adoratori ai comportamentului regelui din acele vremuri tulburi şi în anii ce au urmat. Şi mai şocantă a fost atitudinea mass-mediei, aservită politic, hipnotizată, de-a dreptul, de discursul regelui în Parlament şi de alte manifestări desfăşurate ulterior şi comentate şi pe faţă şi pe dos, în stilul manipulator consacrat, deseori de către nişte neica-nimeni ai căror părinţi nici nu erau născuţi în perioada războiului. Dar, ne-am obişnuit cu impostura, superficialitatea şi imoralitatea din spaţiul public. Într-un necesar exerciţiu de imaginaţie, ne gîndim, cu amuzament, cum ar fi arătat presa de azi dacă Traian Băsescu ar fi afirmat că intenţionează să modifice Constituţia şi să reinstaureze monarhia în 2013? Ce declaraţii ar fi făcut ceilalţi lideri politici? Fără să cădem în plasa comentariilor excesive pe care tocmai le-am criticat, avem de formulat, în final, două întrebări: Unde erau toţi aceşti inşi, deveniţi, peste noapte, dacă nu monarhişti, atunci adepţi ai „normalităţii”, ai „bunului-simţ” şi ai „distincţiei princiare”, atunci cînd regele a împlinit 80 de ani, pe vremea pesediştilor sau 85 de ani, pe vremea liberalilor? Cred că ştim unde se aflau şi cu ce se ocupau dumnealor: cu desăvîrşirea Jafului Naţional care a periclitat siguranţa alimentară şi energetică a Poporului Român pentru încă 3 generaţii. „Sînt mîhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrîni şi cei bolnavi sînt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare”, spune, în discurs, fostul suveran. Pe de altă parte, nimic nu ne împiedică să ne întrebam de ce am crede, ma rog, ca în perioada monarhiei, românilor „bătrîni şi bolnavi” le curgeau laptele şi mierea prin bătătură? Poate, pentru cei foarte puţini şi foarte bogaţi, propagandişti sau finanţatori ai Puterii. Ca şi în ziua de azi, de altfel.


RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2305 / 29.10.2011

joi, 27 octombrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (III)





 
25 decembrie 1989. Sfînta zi de Crăciun. Unde sînt iernile copilăriei? De ani de zile, ciclurile parcă s-au inversat: avem zăpadă de Paşte şi soare de Crăciun. O pojghiţă subţire de gheaţă s-a aşezat, totuşi, pe lîngă şanţurile cu apă, pe sub balcoanele unde s-a mai spălat un covor. Timid şi fără vlagă, se aude un dangăt de clopot. Cred că vine de la Biserica de pe Bd. Titulescu, zidită tot de Mareşalul Antonescu, ca şi aceea din Str. Sebastian, unde am copilărit. La doi paşi de ea locuia, într-un bloc nou, venerabilul Ion Clopoţel, unul din făurarii Unirii de la 1 decembrie 1918. Noroc că am apucat să-i dăm un premiu la „Săptămîna“, cu vreo 3 ani în urmă. Vobeam cu el la telefon ba de una, ba de alta, iar ultima oară mi-a spus, în duiosul lui grai ardelenesc: „La bună vedere, dragule!“. L-am mai văzut o dată, ce-i drept, dar vederea n-a fost prea bună, pentru că abia mergea, îl ducea de braţ fiica sa, profesoara Maior, după care am citit în „România liberă“, la Mica Publicitate, că bătrînul acela falnic, cu nume frumos ca un cîmp de flori smălţuit, s-a stins. Astăzi, Clopotul mare de la Biserică îmi aduce aminte de Clopoţel, care putrezeşte în pămîntul îngheţat al Bucureştilor, ca atîţia fii ai Ardealului, ai Moldovei şi-ai Olteniei, pe care i-a smuls destinul din matricea lor şi zac aici, într-un oraş turcit. Mă dezmeticesc greu. Îl sun pe tata să-i spun „La Mulţi Ani!“. Ca de obicei, răspunsul lui e acesta: „Ai grijă de tine, copilul tatii. Rugaţi-vă la Dumnezeu. Eu am de toate, slavă Domnului!“. A venit de la Adunare, e deja ora 1. „Şi cine-a mai fost, tată, la Adunare?“ – îl întreb, tot ca de obicei, duminica. „Lume multă, taică, şi din America, şi din Elveţia. Fratele David nici acum n-a primit casă, are 5 copii, poate te mai interesezi ...“. Sună la uşă administratorul blocului, bătrînul Predescu. E forfotă teribilă, monşer, trebuie să facem de gardă la uşa de la intrare, mişună teroriştii, sar de pe un bloc pe altul, minune mare! Cît de puţin pregătiţi sîntem pentru asemenea încercări ale vieţii! Toată experienţa noastră, toată ştiinţa de carte, toate obişnuinţele umane nu mai fac două parale. Un glonţ bezmetic poate să rupă lanţul cîtorva zeci de generaţii. Am o sabie căzăcească în casă, pe care e încrustat anul 1912. Mi-a dăruit-o Soby Cseh, de ziua mea. S-o iau? Să n-o iau? Mai bine n-o iau, mă mai fac de rîs. De cine să mă apăr cu ea? De mitraliere? De oamenii-panteră care sar din bloc în bloc? Unul chiar a fost văzut în zori pe blocul nostru. Oricum, la zvonistică sîntem campioni mondiali. Afară, la intrare, o tînără familie de artişti plastici – soţ şi soţie – ţine o şuetă cu un amic. Stăm de atîţia ani în bloc şi nici acum nu ştiu cum îi cheamă. În ultimele zile au intrat în vorbă cu mine, deşi e limpede că nu mă agreează. Mi se spune că pe partenerul lor de discuţii îl cheamă Cătălin Iorgulescu. E plin de importanţă, aud că ar fi preluat puterea (?!) la Primăria Sectorului 1. În numai 3 zile au răsărit, precum ciupercile, nişte activişti de tip nou, cu cearcăne de nesomn la ochi, nebărbieriţi, dar hotărîţi să apere cuceririle. Care cuceriri? Consemnul nostru, al locatarilor, e să închidem uşa de jos cu cheia. Zi şi noapte. Nu lăsăm înăuntru decît „riveranii“, adică locatarii. Mai îmi ţine de urît Nelu Tudorancea. În urmă cu vreo 2 ani, m-am luptat să-l scap de puşcărie. Era un simplu tehnician pe la Ministerul Turismului, aranja antene şi reţele video. A fost arestat fără nici un motiv, se pare că-i împrumutase generalului Ilie Ceauşescu cîteva videocasete cu filme artistice, necesare circuitului interior al hotelurilor, pentru turiştii străini. Şefii Ministerului de Interne, Tudor Postelnicu şi Constantin Nuţă, urîndu-l de moarte pe Ilie Ceauşescu (în special datorită... fotbalului!), s-au răzbunat pe acarul Păun, sărăntocul de Tudorancea. În fiecare zi, nevasta deţinutului venea să mă roage să-l ajut. I-am trimis atunci o scrisoare lui Ion Coman, în care îi ceream să intervină pentru eliberarea omului. Ca de obicei, Ion Coman n-a intervenit. Chiar aşa: de ce să-şi pună el pielea la saramură? Le-am scris atunci lui Marin Bărbulescu, lui Iulian Vlad, dar pe unde n-am intervenit? Singurul care a avut curajul să se amestece a fost tot bravul general Valeriu Buzea. Deşi era la pensie, Buzea a acţionat pe lîngă foştii lui subalterni şi a reuşit eliberarea nevinovatului, chiar înainte de Paşte. A petrecut omul acasă 6 zile fericite, după care a fost arestat din nou. Am bătut iar pe la toate uşile, fiindcă nu-mi place să las ceva nerezolvat. Urmarea a fost că m-am pomenit chemat la Inspectoratul General al Miliţiei, de către Nuţă. Era de faţă şi colonelul Baciu, în doliu, îi murise soţia. Generalul Nuţă s-a purtat ca o bestie. Urla ca un dement, că de ce mă amestec, că s-ar putea să fiu închis (?!) pentru trafic de influenţă. I-am răspuns răspicat: „Tovarăşe general, de ce-mi faceţi mie una ca asta? De ce strigaţi? La mine nu strigă nimeni în ţara asta, e clar? La revedere!“. Am dat să plec, dar el, ţiganul din Brăneşti, avea ordin să mă ţină acolo, să mă reeduce, să raporteze că am băgat la cap şi că m-am pătruns de importanţa covărşitoare a Ministerului de Interne. Am continuat: „Ce faceţi, domnilor? mă reţineţi aici? Vreţi să iasă un scandal naţional? De ce mă ameninţi d-ta pe mine, tovarăşe Nuţă, că pot fi arestat? Ştii cînd să mă acuzi de trafic de influenţă? Atunci cînd se va dovedi că am tras vreun folos de pe urma intervenţiei mele. Deocamdată, eu am rugat, total dezinteresat, să fie pus în libertate un om nevinovat, care e şi grav bolnav!“. Pînă la urmă, după vreo 10 luni de anchetă şi bătăi, Tudorancea a fost eliberat. I s-a imputat un prejudiciu de... 600 de lei! Fără să vreau, cînd l-am văzut pe Postelnicu arestat, la televizor, m-am gîndit la acest ţăran român isteţ şi curat, Tudorancea, care a pătimit în închisoare din cauza lui. Uite cum se scrie Istoria şi cum se întoarce roata!
Am isprăvit cu garda. E ora 6 după-amiază. S-a întunecat. Cineva lipeşte un „fluturaş“ pe stîlpul din faţa blocului. Curios, mă duc să văd despre ce e vorba. A renăscut Partidul Ţărănist! Printre semnături, văd numele prietenului meu, poetul Ioan Alexandru. O bucurie secretă îmi inundă inima. Carevasăzică, mişcarea naţionalistă s-a deşteptat! Înseamnă că nu vom intra iar sub cizma rusească a lui Dan Deşliu şi Silviu Brucan! Seara, soră-mea Lidia ne cheamă să petrecem Crăciunul la ea. Cine mai are timp să petreacă? Ne ducem, totuşi. Pe-aici, pe la Gara de Nord, se trage ca la bătălia de tancuri de la Kursk-Orel. Văd că maşina mea ARO (cumpărată în 1986, cu bani împrumutaţi de la toţi fraţii, 116.000 lei) are o gaură de glonţ în portiera dreaptă. Liviu, bărbatul soră-mii, îmi spune că în timp ce era parcată la ei, la Ho Şi Min, maşina a fost lovită de un glonţ tras de la M.Ap.N. Din vorbă-n vorbă, aflu că ieri a venit Procuratura Militară la ei, să-i ancheteze. De ce? Făcuse o turnătorie o familie de la etaj, Rodica şi Cristian Lupşa, amîndoi geologi, cu menţiunea că ea provine dintre ceangăi, la ei în casă se vorbeşte ungureşte. Cei doi o acuzaseră pe soră-mea că la ea acasă e depozit de arme şi că se trage împotriva M.Ap.N. Îl mai acuzaseră şi pe un alt vecin, colonelul Voiculescu, care lucra la Direcţia a V-a. În realitate, aşa după cum şi-au dat seama toţi locatarii din acel scuar de militari, tocmai ei, aceşti Lupşa, au tras două zile şi două nopţi din podul casei clădirii împotriva unităţii militare de pază, de peste drum de M.Ap.N. În mai multe rînduri, vecinii îl văzuseră pe fratele individei, un honved sadea, student la Politehnică, aducînd arme la locuinţa soră-sii, după care se urcau în pod şi trăgeau în soldaţi. Cîţi or fi omorît? De ce-or fi dat vina pe noi? Numai pentru că vin eu aici, au sarcină, cumva, să se răzbune pe mine?

26 decembrie 1989. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să vorbesc cu Patriarhul Teoctist. Îi dau telefon. „Spune, Preafericite, eu am fost pînă acum de partea Bisericii sau împotriva ei?“ Capul Bisericii Ortodoxe îmi răspunde, cu blîndeţea-i recunoscută: „Ai fost mereu de partea noastră, eu ştiu asta. Dacă e nevoie, voi mărturisi“. Au început să apară atacuri împotriva mea, cum că aş fi fost de acord cu demolarea unor biserici. Delirul e total. Eu să fiu de acord cu o asemenea barbarie? De unde şi pînă unde? Articolul „Minciuna are picioare scurte“, publicat în 1985, nu justifica nici un fel de demolare de biserici, ci pleda pentru edificarea unui Centru Civil modern, de care oraşul nostru fanariot avea atîta nevoie. Înainte de a-l publica, am arătat textul istoricului Panait I. Panait (directorul Muzeului de Istorie a Capitalei) şi arhitectului-şef al Bucureştilor, Paul Focşa, fiul savantului Gheorghe Focşa, care a condus timp de 30 de ani Muzeul Satului. Amîndoi l-au citit şi m-au felicitat, acelea erau problemele adevărate ale oraşului. Că n-am fost de acord cu demolările reiese şi din protestele mele publice împotriva dărîmării Mînăstirii Văcăreşti şi a Bisericii Sfînta Vineri, ca şi din intervenţiile mele încăpăţînate pentru salvarea Bisericilor Mihai Vodă, Sfîntul Gheorghe Nou, Cuibul cu Barză, Domniţa Bălaşa, Colţea, Antim etc. „Prefericite, m-au năpădit duşmanii din toate părţile şi voi nu mă ajutaţi...“ Preaferictul rîde şi-mi vorbeşte în pilde: „Stai liniştit, Domnul este păstorul nostru, este un timp pentru toate. Mai dă-mi telefon, la revedere“.
E marţi, a doua zi de Crăciun. Televiziunea nu mai conteneşte cu colinde, icoane, sănii cu zurgălăi. E o feerie, mi se umple sufletul de bucurie. Privesc cu multă milă la majoritatea crainicilor şi prezentatorilor TV, care fac eforturi paranormale de a părea altceva decît sînt, de a arăta că i-a silit cineva să lucreze cum au lucrat, să vorbească cum au vorbit. Cîtă laşitate! Ce spectacol dezgustător! Dacă nu vă plăcea, de ce-aţi rămas la Televiziune, oameni buni? V-a legat cineva de scaunul de speaker ca de scaunul electric? Telefonez la Patronul acasă, să mergem la redacţie, cum ne era vorba. Îmi răspunde Marga: „Eugen a plecat, cred că a şi ajuns!“. Rămîn perplex. „Cum a plecat, doar era vorba să vin să-l iau, să mergem împreună!“ Femeie cu tact, Marga găseşte o formulă inteligentă de a mă pune în gardă: „A vorbit cu Cloanţa la telefon, se pare că sînt nişte probleme pe-acolo, du-te şi tu şi vezi...“. Cloanţa (de la Baba Cloanţa) e Ileana Lucaciu. Încă sînt la soră-mea acasă. Iau troleibuzul de la Ho Şi Min şi cobor la Primărie. Apoi pornesc pe jos. E un frig pătrunzător. Cişmigiul are urme de promoroacă. Ce fericit eram cînd îl străbăteam, în urmă cu 25 de ani, spre Liceul Bălcescu! Ce treabă aveam? Îmi măsuram creşterea, din mers, la nivelul crengilor şi al nodurilor din copaci. Pe la ora 12 mă aşezam pe o bancă, lîngă vreun pensionar cu tranzistor, şi ascultam „Bijuteriile muzicale“, Jules Massenet, De Falla, Beethoven, Smetana, Schubert, Constantin Dimitrescu cu al său „Dans ţărănesc“. Acum am un gol în suflet. Mi s-a infuzat brusc o mare vinovăţie, cineva a avut abilitatea diabolică de a transfera moartea unor copii în seama noastră, a cîtorva scriitori. Automat, tot ce-a avut o mică tangenţă cu Ceauşescu, a devenit CRIMINAL. Şi nici măcar nu i-am strîns mîna omului, nu l-am cunoscut! Şi cine mă acuză? Lingăii lui Stalin! Cînd ajung la Expres-ul de vizavi de „Gambrinus“ dau nas în nas cu Răzvan Theodorescu. Are pe ochi o pălărie în carouri, după acea imposibilă modă englezească. „Răzvane, a început haita să mă sfîşie. Apar articole cum că eu aş fi încuviinţat demolarea monumentelor...“ Amicul meu rîde: „Fugi de-aici, cum o să spună aşa? Să mă întrebe pe mine, domnule, cum ne-am zbătut amîndoi pentru Văcăreşti şi Mihai Vodă, dar nici nu se discută!“. Neîndoielnic, Răzvan e un om de carte. Nu e el Iorga, cum poate ar vrea să pară, cînd vorbeşte parcă se screme la ploscă, dar, oricum, e cu un cap peste trepăduşii ăştia de pe la tot felul de institute şi muzee, care n-au produs decît mătreaţă. Într-adevăr, în ultimii ani, de cîte ori mă vedeam pe străzile urbei, întîmplător, cu Răzvan Theodorescu, ne salutam cu un fel de parolă. Eu îi ziceam: „Sfînta Vineri!“. Iar el îmi răspundea: „Mihai Vodă!“. La scena asta, petrecută o dată chiar în faţa Editurii „Cartea Românească“, mai exact a Fondului Literar (de unde ne luaserăm nişte mărunte drepturi de autor), a asistat uimit şi dramaturgul Iosif Naghiu, cu care stăteam de vorbă. „Ce-i cu voi, bă, de ce vă salutaţi aşa?“ – ne-a întrebat Ioşca. L-am lămurit că acela e modul nostru de a ne informa reciproc asupra demersurilor pe care le-am făcut, în ultimele zile, cu privire la salvarea unor biserici. Dar, cine le mai ştie pe toate astea? Au apărut răfuitorii, inchizitorii, nucile alea găunoase, pe care nu le băga nimeni în seamă, fiindcă n-aveau nici o valoare, deşi ele se ameţeau cu iluzia că sînt dizidenţi, rezistenţi, anticomunişti. Ajung la redacţie. Intru la Patron în birou. Aici, şedinţă de taină: Eugen Barbu, Ileana Lucaciu, Cristina Angelescu, Narcis Zărnescu, M.N. Rusu, Raluca Bungărzan, dactilografele. „Patroane, de ce n-a apărut şi revista noastră? Poate că nu trebuia să-i ziceţi «Săptămîna liberă», o să se nască tot felul de glume...“ Nici un răspuns. Simt că e o atmosferă încărcată. Mi se ascunde ceva. Patronul îi spune secretarei de partid, Ileana Lucaiu: „Ar fi bine să-i spunem, ca să ştim o socoteală...“. Cloanţa, cea pe care atît am ajutat-o în viaţă, ba cu paşapoarte, ba cu problemele copiilor, ba cu funcţia de secretar general de redacţie, cînd l-am convins pe Constantin Mitea, în sfîrşit, ba cu atîtea filme pe videocasete, are bucuria nedisimulată de a-mi şuiera prin dantura ei cabalină: „Tipografii au declarat că nu vor scoate revista noastră dacă mai scrii tu în ea!“. Aha, deci asta era. De fapt, nu putea fi vorba de toţi tipografii, pentru că oamenii mă iubeau, îi ajutasem pe atîţia dintre ei, iar articolele mele de sport le răcoriseră sufletul în ultimii ani. Era vorba doar de un maistru pe nume Borangic, un derbedeu cu care avusesem în urmă cu cîţiva ani o ceartă, pentru că fura mii de exemplare din „Săptămîna“ şi ne mai şi înjura pe la colţuri. Am primit cu bărbăţie vestea: „Vai de ţara unde nişte tipografi îi pot judeca şi interzice pe scriitori!“. Am părăsit biroul acela, de care mă leagă amintirile a 14 ani de viaţă, din 1976. M-am întors la Lidia. „S-a dat caseta cu procesul lui Ceauşescu?“ – asta a fost prima întrebare pe care am pus-o, dat fiind faptul că în noaptea precedentă se tot anunţase că se va difuza. Nu, încă nu s-a transmis. Într-un tîrziu, după nenumărate anunţuri şi preparative, crainicul Petre Popescu anunţă că are marea plăcere şi bucurie (?!) de a difuza caseta cu procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu. Ce ruşine! Cum poate un om, care l-a slujit ani de zile pe Ceauşescu, să jubileze la moartea lui, petrecută în Sfînta Zi de Crăciun? Urmărim înregistrarea cu sufletul la gură. Ceauşescu e de o demnitate extraordinară. Nu reiese clar cînd au fost făcute cele 60.000 de victime – în ultimele zile sau în cei 25 de ani de domnie? Îngrozitor de enervant şeful completului de judecată, nu-i văd chipul, nu i se aude decît vocea. Vorbeşte ca un bădăran, el dă spectacol, ştie că e filmat. Mai izbuteşte să mă calce pe nervi avocatul apărării, care de fapt îl acuză cel mai tare pe Ceauşescu. Ce mascaradă! Încă mai sper că nu-i adevărat. „Nu-i adevărat, Cornel – îmi spune sora mea – ăsta nu-i Ceauşescu, e o dublură a lui. Păi ce, aşa arată el?“ Am ajuns şi la final. Dintr-un cadavru cu haina ferfeniţă, se ridică fumegarea gloanţelor, ca negura peste un munte. De ce nu s-o fi filmat întreaga execuţie? „Din păcate, el este, Lidia. Uite-i haina şi căptuşeala, uite-i cravata grená, el a mai apărut cu astea. Ce scrie Pacepa, că zilnic i se ardeau hainele pentru protecţie, e o scorneală. L-au împuşcat ca pe un cîine!...“ (Va urma)
Explicaţii poze: „Pavană pentru copiii săraci ai lumii“ este, în mare  măsură, autobiografică. Fiindcă poetul a fost un copil foarte sărac. Aşa după cum se poate vedea şi din  fotografia făcută de iubita lui mamă, în Poiana Braşov, în vara anului 1960. Hăinuţele de pe el erau trase la maşina de cusut de tatăl lui.
Cele mai frumoase şi mai răcoroase excursii erau acelea de pe Tîmpa. Pînă  sus, în vîrf, unde se mai văd şi acum ruinele statuii lui Arpad, pe care a dărîmat-o, cu tunurile, Armata Română, în toamna anului 1916, cînd a dezrobit Braşovul. Iată ce scrie Al. Marghiloman în  „Jurnalul“ său („Note politice“) în dreptul zilei de 2 septembrie 1916: „Prima grija a lui Crăiniceanu, după ce şi-a luat comanda: un inginer de mine, două zile de sforţări şi de detunături şi foarte mulţi bani, pentru a dărîma statuia lui Arpad la Braşov“. În imagine: tata-mare, mama, mătuşa Zîna, vărul Corneluş şi un Corneliu mai mare. Şi cum să nu devină acesta naţionalist, cînd maică-sa şi ta-su mare îl duceau, de mic, la asemenea relicve?


CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2304 / 28.10.2011

Lansarea cărţii „Din lumea sportului. Călcîiul lui Ahile”, a antrenorului emerit Silviu Dumitrescu




 

La Librăria „Mihail Eminescu“, din Bucureşti, a avut loc joi după-amiază, lansarea cărţii intitulate: „Din lumea sportului. Călcîiul lui Ahile“, semnată de antrenorul emerit Silviu Dumitrescu. Volumul a apărut la Editura pentru Sport din Bucureşti şi reuneşte o serie de articole interesante, despre fair-play, efortul fizic, autocontrol şi recompense. La acest eveniment au participat doamna Liliana Marinescu şi fostul deputat PRM Dumitru Avram, care i-au transmis autorului cele mai bune gînduri din partea domnului Corneliu Vadim Tudor, aflat, în aceste zile, la lucrările Parlamentului European, de la Strasbourg.
Între mulţii sportivi pe care i-a pregătit Silviu Dumitrescu s-a aflat şi tînărul atlet, cu reale calităţi, Corneliu Vadim Tudor. Multe dintre paginile reunite între coperţile volumului „Din lumea sportului. Călcîiul lui Ahile“ au apărut în publicaţia Tribunului, „Tricolorul“.
Silviu Dumitrescu a mai publicat cărţile „Jogging. Alergi pentru viaţă“ şi „Alergăm pentru sănătate: din tainele eforturilor fizice“. La lansarea volumului au participat personalităţi din lumea sportului. A fost prezent şi romancierul Nicolae Berban, care în tinereţe a fost alergător în probele de 800 şi 1.500 m, la Clubul Metalul, unde l-a avut ca antrenor chiar pe autorul cărţii, Silviu Dumitrescu. Pe parcursul a 158 de pagini, autorul descrie cîteva dintre cele mai interesante momente trăite în îndelungata sa carieră de tehnician în pregătirea unui mare număr de sportivi, mulţi cu performanţe deosebite. Sorin Matei, preşedintele Federaţiei Române de Atletism, a prezentat în cuvîntul său „energia debordantă“ pe care autorul acestui volum o demonstrează, după o experienţă impresionantă în depistarea şi valorificarea potenţialului atleţilor. În cuvinte calde a vorbit, de asemenea, despre Silviu Dumitrescu fosta mare glorie a sportului românesc, Valeria Răcilă.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2304 / 28.10.2011

Declaraţii semnate de liderul PRM la Parlamentul European – Strasbourg

* Îmbunătăţirea securităţii nucleare în Uniunea Europeană şi în ţările învecinate.

* Necesitatea unui Serviciu de Urgenţă 112 accesibil.

* Reevaluarea aşa-ziselor substanţe euforizante legale, care pot reprezenta o ameninţare considerabilă pentru sănătate.

* Lupta împotriva proliferării algelor, care pun în pericol turismul şi ecosistemul.


Ziarul TRICOLORUL, nr 2304 / 28.10.2011

UMILINŢE DE 1 DECEMBRIE 2011

Se apropie 1 Decembrie 2011, Ziua Naţională a României. Agenda de lucru a Regimului Băsescu-Boc este bogată în obiective antiromâneşti, la care visau numai duşmanii Poporului Român, după 22 decembrie 1989. Aceste obiective fac parte din Holocaustul împotriva românilor şi vizează, în săptămînile viitoare, următoarele ţinte:
1.    Reîmpărţirea administrativ-teritorială a României conform poruncilor stăpînilor străini ai ţării şi şantajului aplicat de Ungaria şi UDMR. În mare taină, au bătut palma liderii PDL, UNPR, UDMR şi deputaţii minorităţilor naţionale, care s-au înţeles ca, pînă la 1 Decembrie 2011, să împartă România în mai multe regiuni, pe care le vor boteza judeţe. Fără ştiinţa şi consultarea Poporului Român, printr-un Referendum Naţional, fără o dezbatere publică şi fără a se vota în Parlament, Guvernul Boc V îşi va angaja răspunderea pe noua împărţire administrativ-teritorială a României. Poporului Român i se va aplica politica faptului împlinit!
Singurii care sînt mulţumiţi de stratagema Regimului Băsescu-Boc sînt conducătorii Ungariei şi ai UDMR, care susţin înfiinţarea celor două Ungarii mici în Ardeal. Proiectul de lege pe care îşi va angaja răspunderea Guvernul Boc V în Parlament vizează înfiinţarea a două regiuni-judeţe, formate prin unirea actualelor judeţe Covasna, Harghita şi Mureş, respectiv Bihor, Satu-Mare şi Sălaj. Liderii PSD şi PNL ştiu despre acest proiect de lege, şi se pare că şi-au dat acordul tacit. Singurul partid care se opune la pretenţiile Ungariei şi UDMR, precum şi la politica de trădare a Interesului Naţional este Partidul România Mare. Înţelegerea secretă dintre Putere şi Opoziţie preconizează ca proiectul de lege privind reîmpărţirea României, după modelul comuniştilor sovietici (adică în regiuni), să fie adus brusc în Parlament şi trecut de azi, pe mîine, fără dezbateri şi fără a fi votat. În prealabil, se va inventa un subiect mediatic cu care să fie abătută atenţia Poporului Român de la noua împărţire administrativ-teritorială. De fapt, se pune la cale o dezorganizare administrativă a României şi se pregăteşte cadrul legal pentru dezmembrarea teritorială a ţării noastre. Acest demers al Regimului Băsescu-Boc este corelat cu etapele proiectului „Israel în România”, asupra căruia liderii celor de la Putere şi din Opoziţie păstrează o tăcere suspectă. Nici unul dintre ei nu a avut şi nu are curajul să nege existenţa proiectului „Israel în România” şi nici etapele parcurse în perioada de după 22 decembrie 1989. În anul 1918, românii au luptat pentru Unirea cea Mare. Acum, înainte de 1 Decembrie 2011, liderii PDL şi UNPR au cedat şantajului UDMR pentru dezmembrarea teritorială a României şi dezorganizarea administraţiei publice locale, în apropierea alegerilor din iunie 2012 pentru preşedinţi şi consilii judeţene, pentru primari şi consilii locale.
Întîrzierea angajării răspunderii de către Guvernul Boc V pe noua împărţire administrativ-teritorială a României este, de fapt, principala cauză a nedepunerii la Parlament, pînă la 15 octombrie a.c., a proiectelor de lege privind Bugetul de Stat şi Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat pe anul 2012. Termenul de 15 octombrie este stabilit prin lege. Guvernul Boc V a încălcat legea, pretextînd că: nu au găsit bilete komisarii de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană ca să zboare spre Bucureşti; fiind toamnă şi ceaţă, nu văd bine komisarii cît va fi creşterea economică a României în anul 2012 şi ce deficit bugetar pot accepta; nu s-au întîlnit mai devreme conducătorii ţărilor din Uniunea Europeană şi nu au găsit soluţii eficace în problemele Greciei etc.

2. Bogăţiile naturale să fie date, în continuare, pe gratis la firme străine. Fără să întrebe sau măcar să înştiinţeze Poporul Român, Regimurile Iliescu, Constantinescu şi Băsescu, precum şi guvernele pe care le-au format şi tutelat, prin Agenţia Naţională de Resurse Minerale (ANRM), au dat aproape pe gratis numeroasele şi uriaşele bogăţii naturale pe care Bunul Dumnezeu le-a dăruit Poporului Primordial, dacilor şi urmaşilor acestora. Cu ştiinţa preşedinţilor Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, cu aprobarea Guvernelor României, ANRM a dat la firme străine (unele avînd sediul într-o căsuţă poştală din Insulele Barbados), o mulţime de bogăţii naturale, la preţuri derizorii, ca de exemplu: ţiţei la 3-10 dolari/baril; gaze naturale 5-15 dolari/1.000 m3; ape minerale la 4 euro/1.000 litri; aurul din Munţii Apuseni pentru o redevenţă de 4%, cea mai mică din lume; argintul, uraniul, metalele rare, inclusiv cel mai mare zăcămînt din lume de wolfram, din Munţii Apuseni, au fost date gratuit la firme străine. Dacia, cu mii de ani în urmă, era cunoscută ca „ţara aurului” iar în Biblie se scrie că în ţara asta este mult aur. România post-decembristă este ţara unde sînt jefuite toate bogăţiile naturale, cu ştiinţa şi acordul tuturor guvernelor, în urma unor acte de mare corupţie. Parchetul şi DNA au închis şi închid ochii la infracţiunile de trădare, la actele de diversiune şi la subminarea economiei naţionale.
Acum, înainte de 1 Decembrie 2011, Guvernul Boc V, la cererea FMI, vrea să vîndă firma de stat SC CUPRUMIN SA Abrud şi uriaşul zăcămînt de cupru, aur, argint şi metale rare de la Roşia Poieni, evaluat la peste 50 miliarde euro. La Roşia Poieni se află peste 60% din rezervele de cupru ale României. SC CUPRUMIN SA Abrud este o firmă rentabilă, care a înregistrat în anul 2010 un profit de 18,8 milioane lei noi. Regimul Băsescu-Boc, fără nici o justificare economică şi împotriva Interesului Naţional, se grăbeşte să vîndă SC CUPRUMIN SA Abrud pentru numai 50 milioane euro. Uriaşul zăcămînt de aur, argint şi metale rare de la Roşia Poieni va fi oferit gratuit unei anumite firme străine. Pentru zăcămîntul de cupru, ANRM a anunţat că Statul Român va primi cea mai mică redevenţă din lume, de numai 4%, şi aceasta în cazul unei mine aflată în producţie. Exploatarea minieră de la Roşia Poieni a început la 21 mai 1977. Cariera de la Roşia Poieni este cea mai mare din Europa şi una dintre cele mai mari din lume, cuprinzînd 2.190 ha şi avînd o rezervă de minereu de cupru de peste 1,5 miliarde tone. Producţia de cupru a fost la început de 250-300 t/lună şi a crescut la 500 t/lună în perioada 2005-2011. La această exploatare minieră lucrau 3.000 de angajaţi în anul 1989. După disponibilizările succesive din timpul Regimurilor Constantinescu, Iliescu şi Băsescu, numărul angajaţilor a fost redus la 490 la S.C.CUPRUMIN S.A. Abrud, unde activitatea poate continua fără subvenţii.
În condiţiile crizei internaţionale, care se va agrava în următorii ani şi cînd povara datoriei externe a României va trece, programat, de 200 miliarde euro, nici parlamentarii, nici alegătorii şi nici mass-media nu-i întreabă pe preşedintele Traian Băsescu, pe premierul Emil Boc, pe eternul guvernator al BNR, domnul Mugurel Constantin Isărescu (acceptat recent în Clubul Bilderberg, pentru serviciile făcute) şi pe komisarii-navetişti de la FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, următoarele:

a) De ce, după anul 1989, Guvernele României au vîndut şi vînd bogăţiile naturale ale Poporului Român la cele mai mici preţuri din lume?
b) De ce nu acţionează şi nu impun maximizarea veniturilor la Bugetul de Stat de pe urma vînzării, la preţurile de pe piaţa mondială, a bogăţiilor naturale şi a energiei electrice?
c) De ce refuză să facă publice toate contractele referitoare la exploatarea bogăţiilor naturale din România şi cele ale „băieţilor deştepţi” din domeniul energiei electrice?
d) De ce acceptă şi se străduiesc să facă gheşefturi numai pentru ai lor şi pentru stăpînii lor, dar împotriva Poporului Român şi a Bugetului de Stat?

 În luna septembrie a.c., Regimul Băsescu-Boc, prin ANRM, a dat de pomană la Compania Mineco, înregistrată în Elveţia, uzina MOLDOMIN Moldova Nouă şi bogatul zăcămînt din zonă.
Niciodată, cei care au dat aceste bogăţii ale Poporului Român nu au precizat de ce le-au dat aproape gratuit străinilor şi cîte sute de miliarde de euro au obţinut aceştia în dauna Statului Român. Un exemplu este edificator. După ce firma de stat din Austria, OMV, a preluat SNP PETROM SA (pentru numai 669 milioane euro, cît profitul firmei pe un an) şi zăcămintele de ţiţei şi gaze naturale din România, a ajuns cea mai profitabilă firmă din lume în domeniul petrolifer.

3. Tăierea ajutoarelor sociale. După ce, la cererea stăpînilor străini ai României, guvernele post-decembriste au lichidat zeci de mii de firme de stat şi au furat dreptul la muncă pentru peste 6 milioane de cetăţeni români, pe care i-au păcălit şi amăgit cu salarii compensatorii şi diverse ajutoare, acum, la cererea expresă a FMI, Băncii Mondiale şi Comisiei Europene, pînă la 1 Decembrie 2011, Regimul Băsescu-Boc se străduieşte să modifice mai multe legi pentru a tăia circa 50 de ajutoare sociale de care beneficiază peste 8 milioane de români săraci şi foarte săraci. Genocidul provocat prin otrăvirea populaţiei cu aditivi alimentari cancerigeni şi amplificat prin închiderea spitalelor şi alungarea medicilor din ţară va avea consecinţe incredibile ca urmare a tăierii ajutoarelor sociale ! Consecvent în cinismul său, Guvernul Boc V se roagă de FMI să nu fie eliminat ajutorul de înmormîntare pentru milioanele de cetăţeni români care vor fi omorîţi cu zile. Holocaustul programat împotriva românilor este mult mai mare decît cel de care au suferit o parte dintre evrei în timpul celui de al II-lea război mondial. 

4. Noile şi substanţialele scumpiri ale gigacaloriei, carburanţilor, alimentelor, energiei electrice şi gazelor naturale, urmate de alte creşteri ale preţurilor şi tarifelor. Căutînd să-i păcălească, din nou, pe cetăţenii români şi bătîndu-şi joc de contribuabili, preşedintele Băsescu şi premierul Boc le-au promis, în ultima decadă a lunii octombrie a.c., că în anul 2012 nu vor avea loc tăieri din salarii şi pensii, nici impozitarea tuturor pensiilor. Pentru anul viitor vor fi „îngheţate” salariile şi pensiile, care nu vor fi indexate cu rata inflaţiei. În realitate, vor scădea foarte mult salariile şi pensiile reale, ca urmare a noilor valuri de scumpiri. În multe localităţi, ca urmare a tăierii de către Regimul Băsescu-Boc a subvenţiilor, se va scumpi cu 50%-300% costul încălzirii locuinţelor, în funcţie de culoarea politică a primarilor. Pentru a spori şi mai mult profiturile firmelor care jefuiesc ţiţeiul şi gazele naturale din România, vor creşte, în etape, preţurile la carburanţi şi gaze naturale, chiar dacă preţul acestora scade pe piaţa mondială, iar în ţara noastră rămîn fixate la 3-10 dolari/baril la ţiţei şi 5-15 dolari/1.000 m3 la gazele naturale. Se va mări, din nou, preţul la energia electrică livrată populaţiei şi IMM-urilor. Aceste noi scumpiri la energie vor determina creşteri în lanţ ale preţurilor la majoritatea produselor şi ale tarifelor. Regimul Băsescu-Boc, la comandă străină, vrea să le strîngă românilor, rămaşi în ţara-Mamă, cureaua în jurul...  gîtului. În România anilor 2012-2014 s-ar putea să înceapă mişcările indignaţilor, după modelele din Uniunea Statelor Americane (U.S.A.) şi România, cînd un demn urmaş al Eroului Naţional Avram Iancu va repeta comanda: ” No hai!”


Dr. GHEORGHE FUNAR
Secretar general al PRM
Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL , nr 2304 / 28.10.2011

miercuri, 26 octombrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (II)





23 decembrie 1989. Am dormit puţin. Aproape toată noaptea trecută ne-am uitat la televizor. Nici acum nu-mi revin, tot am impresia că nu-i adevărat. Doamne, ce gînduri ai cu ţara asta? Întreaga noapte s-a tras în neştire, mai ales în zona Gării de Nord. Pretutindeni se vorbeşte de terorişti, de „copii ai lui Ceauşescu“, adică orfani arabi care au fost crescuţi aici şi i-au jurat credinţă. Dar unde o fi Ceauşescu? Şi de ce a trebuit să dispară în sus cu elicopterul, cînd putea să dispară în jos, prin labirinturile interminabile ale Bucureştilor? Cine l-a sfătuit? Pe la 7 dimineaţa ies cu căţeii afară. Încă mai răsună împuşcături, sporadic. Zar, dalmaţianul, trage de zgardă ca un nebun, să reintre în bloc. Ceilalţi doi – Lupuşorul şi Stela – sînt înlemniţi de frică, se furişează pe după colţuri, nu sînt în apele lor.
Nu-mi iese din minte scena de azi-noapte de la Televiziune: în studioul 4 s-a stins lumina, eram cu toţii siguri că atacatorii vor năvăli şi îi vor face chisăliţă pe cei prezenţi, dar totul s-a terminat în mod fericit, a apărut de cîteva ori căpitanul ăla tînăr, cu diagonală pe piept şi uniformă nou-nouţă, ca la filmare, şi a rostit radios: „Situaţia e sub control, n-aveţi nici o grijă!“. Totuşi, dacă cineva ar fi dorit să oprească emisia, n-ar fi tras mai întîi în antena de pe turnul Televiziunii, n-ar fi aruncat în aer reţeaua electrică? După-amiază, mă pomenesc cu fratele meu, Marcu, şi cu prietenul lui din copilărie, Marin Mirea. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în uniformă de luptă. E alarmă de război. Abia acum, cînd îl văd cu ţinuta asta marţială, îmi dau seama că situaţia e de o gravitate extraordinară. Marcu îmi spune: „Poate că era mai bine, cînd ai fost ultimele dăţi cu echipele de fotbal, să fi rămas în străinătate. Te întorceai după un an-doi, s-ar mai fi liniştit treburile. În ochii oamenilor, tu şi Barbu tot de-ai Puterii sînteţi, deşi aţi făcut cele mai curajoase acţiuni“. I-am răspuns cu calm: „De ce, Marcule, să rămîn în străinătate? N-am rămas eu în primăvara lui 1979, cînd cei de la Universitatea din Viena mă rugau să mai stau, să-mi dau doctoratul în filozofie, sau în Istorie. Şi uite că m-am întors, aici e ţara mea. În definitiv, ce-am făcut eu? Am omorît oameni? Uitaţi-vă şi voi unde locuiesc, într-un bloc prăpădit, cu 14 staţii de tramvaie şi de autobuze sub geam şi cu o benzinărie alături. Am fost eu un profitor?“. Intervine Marinică, inteligent şi civilizat, ca întotdeauna: „Corneluş, stai liniştit, Armata ţine la tine, te vom apăra noi“. Armata, Marea Mută! Ce ciudat sună acum expresia asta! Ani de zile n-o lua nimeni în seamă, era batjocorită şi alimenta cele mai stupide bancuri, iar astăzi toată lumea îşi leagă speranţele de ea. Prin 1987, cînd o duceam pe mama la Spitalul Fundeni, cu Dacia roşie şi ruginită a lui Marcu, ea îi reproşa acestuia, că năduf: „Voi sînteţi de vină, Armata! Aveţi arme şi nu-l împuşcaţi pe nebunul ăsta, proştilor!“. Ea vorbea aşa, care n-ar fi omorît nici o furnică. Pe urmă, revenea la sentimente mai bune, iar atunci cînd intervenea şi tata, în reuniunile noastre de familie, concluzia lor era cam asta: „Lasă, că merge şi aşa, cine vreţi voi să vie? Ruşii? Dă-i încolo de nenorociţi! Americanii şi englezii? Ne-au vîndut tot timpul! Măcar ăsta-i nebunul nostru, a făcut şi lucruri bune pentru ţară. Dacă nu era regimul ăsta, n-ajungeaţi voi, copiii unui amărît de croitor, la şcoli înalte!“. Astăzi mama nu mai este. Refuz să pronunţ sau să mai scriu cuvîntul „moartă“. Ea nu mai este, nu poate fi „moartă“. O forţă mai puternică decît fluidul meu vital mă învăluie şi mă face să trăiesc în credinţa că Dumnezeu a chemat-o la El şi că ea vede şi judecă tot. Îi spun lui Marinică: „Ascultă la mine, toată debandada asta se va termina şi ai să vezi că tot noi, românii, o să venim la Putere!“. Acum au plecat. Se duc la Minister. Parcă mă încearcă o undă de regret că nu mai fumez. M-am lăsat în iunie 1989, fumam ca un turc. Şi uite că trăiesc încercări unice într-o viaţă de om şi n-am cîrja de sprijin, care era odinioară ţigara. Dar mă ţin tare. Primesc mai multe telefoane. Foştii mei colegi de la „România liberă“, Ion Bocioacă şi Marius Georgescu, mă sună şi mi-l dau pe... Băcanu! Schimbăm cîteva cuvinte, de îmbărbătare reciprocă. A fost eliberat şi Mihai Creangă. La începutul anului, după cîteva săptămîni de la arestarea lui Creangă, pe la 12 noaptea, pe cînd îmi plimbam căţeluşii, am simţi un imbold năvalnic să-i fac o vizită (stă la două blocuri de mine), să-i întreb familia dacă are nevoie de vreun ajutor. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am dus. Acasă nu erau decît băiatul lui şi o bunică. Am vorbit în şoaptă, în bucătărie. Am riscat, dar aşa sînt eu. Un prieten din Televiziune îmi relatează o întîmplare incredibilă: „Un medic ginecolog şi soţia sa, oameni cam de vreo 60 de ani, care locuiesc într-o vilă pe Str. Teheran, au fost sfătuiţi de un grup de militari să iasă discret din vilă, pe lîngă casă. Le-au spus că au informaţii precise că în casa lor se ascund terorişti. Cei doi au ieşit în mare grabă, cu ce aveau pe ei, nişte halate de casă. Imediat cum au ajuns în stradă, soldaţii au pus tunul pe casă şi au făcut-o praf. Medicul a făcut infarct, e la spital“. Zvonistica e în floare, nu mai ştii ce e adevărat şi ce nu. Bine, oricum, că funcţionează tefefoanele. Dar, ce straniu! Toată perioada noiembrie-decembrie, telefoanele din zona C.C. al P.C.R. n-au mers, ori au mers cu toane, se spunea că sînt defecţiuni la cablurile subterane. Ştiu asta de la fata care joacă în piesa mea, Ortansa Stănescu, stă în Blocul Eva; a avut telefonul defect vreo două luni, am tot încercat s-o ajut, dar fără succes, pentru ca acum să constate că telefonul şi-a revenit ca prin farmec. Aflu de la Robi Urs, conferenţiar la A.S.E., care locuieşte lîngă Televiziune, că nişte ofiţeri şi soldaţi i-au furat tot ce avea în casă, bucată cu bucată, sub ochii lui, au încărcat totul într-un camion şi duşi au fost! Vorbesc cu Marga şi cu Eugen la telefon. Înţeleg că prin zona lor, pe la Piaţa Romană, se trage în delir. De altfel, nici nu trebuie să-mi spună ei, fiindcă se aude în aparat. „Vadime, ce zici, mă, ce ne-a făcut nebunul ăsta de Ceauşescu?“ – mă întreabă Barbu. Îi răspund ce i-am răspuns şi lui Ioan Alexandru, în 20 decembrie, în faţa Casei Scînteii: „Domnule, n-am nici o vină, aşa e cînd sifilisul se urcă la cap şi devine politică de stat! L-am iubit pe omul ăsta, dar între timp s-a înălţat la cer şi, de fapt, noi vorbim despre doi Ceauşescu – unul de pînă la 1984, iar altul ...“. Lidia îmi telefonează şi mă invită să stau la ea, în Drumul Taberei. Adevărul este că s-au înmulţit telefoanele de ameninţare. Se aude că prin oraş au început să se plătească poliţe. Nu ştiu dacă e adevărat, dar un redactor din Televiziune ar fi fost ucis, din răzbunare. Îi spun soră-mii că nu vin decît cu cei trei căţeluşi ai mei. Nici ea n-o duce mai bine, tot în două camere de bloc locuieşte, cu bărbatul ei. Pînă la urmă, spre seară, ne ducem la ea. Poate va trece ceasul rău. S-a tras toată noaptea. În răstimpuri, Marcu traversează strada, de la Minister, şi vine la noi, în Ho Şi Min. E clar că îi atacă cineva, dar nu se ştie cine. La televizor, parcă s-a mai ordonat puţin haosul. Apar profesioniştii. Fostul poet stalinist Dan Deşliu dă să citească o „listă neagră“, de scriitori şi artişti colaboraţionişti, care, în mintea lui, ar trebui să aibă soarta acelora care au colaborat cu nazismul (?!). Ce nemernic! L-a oprit cineva la timp.

24 decembrie 1989. În zori, Lidia ne cheamă afară, pe mine şi pe nevastă-mea, să vedem un spectacol rar: vreo 7-8 terorişti împuşcaţi în spatele casei sale, pe trotuarul de peste drum de M.Ap.N. Ne spune că lumea trece pe lîngă cadavrele lor şi le scuipă, le bagă monede în gură. Nu ne ducem să ne uităm, n-avem asemenea curiozităţi morbide. E Ajun de Crăciun. Acum îşi serba mama ziua numelui, de Sfînta Eugenia. Pentru prima oară de un an încoace, de cînd s-a înălţat la Domnul, încerc un sentiment ciudat, de care nu m-aş fi crezut capabil: mă bucur că nu trăieşte şi că nu poate vedea tragediile astea! Cum le potriveşte Dumnezeu pe toate! În decembrie 1988, pe cînd ea agoniza la Fundeni, într-o bună zi a venit acolo şi Elena Ceauşescu. Şi-a făcut o ecografie la doctorul Gh. Jovin, precum şi un set de analize. În disperarea mea că o pierd pe mama, m-am gîndit că moartea nu alege şi că ar fi posibil ca nevasta lui Ceauşescu, mai tînără şi mai îngrijită decît ea, să dispară prima.
Dar n-a fost să fie. Pe unde s-o ascunde cuplul prezidenţial? Mai mult ca sigur, nu mai e în ţară. Îmi iau nevasta, căţeii şi plec acasă. Riscurile să mor împuşcat sînt mai mari lîngă M.Ap.N. decît lîngă Podul Basarab. Seara mă pomenesc sunat, tocmai de la Oradea, de Emeric Jenei. Mă încurajează şi îmi spune că va fi mereu alături de mine, că nu uită ce am făcut pentru fotbalul românesc. Ce om de caracter! Nu-l voi uita niciodată pentru sprijinul ăsta frăţesc. La radio şi la televizor se transmit cîntece de Crăciun. O minunăţie! Măcar pentru asta, şi tot trebuia să se schimbe ceva în România. Vorbesc cu tata la telefon, îi urez „La Mulţi Ani!“, îl întreb dacă are nevoie de ceva. El se roagă acum pentru toată familia. Am mai rămas numai cu 2 genunchi, din cei 4 genunchi părinteşti, care se aşează pe podea, în rugăciune. Sînt atît de confuz, de tulburat! Fac eforturi să-mi amintesc de unde ştiu titlul „Crăciun însîngerat“ – e carte, e film, e piesă de teatru? Indiferent ce o fi, la noi, acum, e realitate. Se moare pe capete. La Gara de Nord, cel puţin, e un bombardament inimaginabil. Cine să mai umble cu colindul, pe vremurile astea de prăpăd? Şi totuşi, ţigănuşii de pe stradă, Ionuţ, Nicuşor şi încă vreo cîţiva, sună la uşă. Mai vin şi alţi copii, de pe la blocurile învecinate. Nu prea ştiu ei să cînte aşa cum cîntam eu cu amicul meu, Liviu Beldiman, pe la cumpăna anilor ’50-’60, dar măcar se străduiesc. E sărăcie în casa mea, dar ceva bănuţi, bomboane, covrigi şi alte daruri tot se mai găsesc. Nu-mi ies din minte colindele pe care în seara de 16 decenmbrie mi le-au intonat la uşă nişte studenţi la Teologie. De unde-mi ştiau adresa? Am împodobit bradul şi în acest an. Nici un an n-am absentat de la întîlnirea cu el, e atît de frumos, e atît de înălţător, un crîmpei de pădure iluminat sărbătoreşte! Şi, totuşi, tristă duminică, vorba cîntecului care i-a dus la sinucidere pe atîţia unguri. E aproape de miezul nopţii. Afară, în oraş, în loc să bată clopotele, bat tunurile şi latră mitralierele. Nu-mi trebuie mult ca să-mi dau seama că e o prelungire a meciului Steaua – Dinamo. Prea sînt acuzate peste tot, şi la Radio, şi la Televiziune, numai cadrele de la Miliţie şi Securitate. S-a făcut timpul să scot din nou cîinii la plimbare, nu mai rezistă, mititeii de ei. Mă strecor cu greu printre blocuri şi stîlpi, se trage sporadic de pe acoperişuri, oricînd mă poate lovi un glonte rătăcit. La înapoiere, ia-l pe Lupuşorul de unde nu-i. Îl caut, îl strig, îl fluier – nici un răspuns. Intru în casă, îi las pe ceilalţi doi şi mă întorc să caut mai bine. Nu mai am nici un instinct de conservare, pur şi simplu alerg în toate direcţiile, disperat. Îl iubesc ca pe un copil, are blană aurie şi ochii negri, tiviţi, a suferit atît de mult, a fost sfîşiat cu colţii de un dulău asasin, l-am cules însîngerat şi cangrenat de pe drum, a avut 3 operaţii, de-abia a scăpat cu viaţă. Şi acum? Acum l-o fi nimerit vreun glonţ, sau l-o fi călcat vreo maşină din convoaiele bezmetice care aleargă de colo pînă colo. Mi-a mai murit aşa, în mîini, un caniş negru, splendid – prin 1987, îl condusesem pe Barbu acasă, seara, şi sub ochii noştri un taximetrist care gonea nebuneşte a lovit un cîine rătăcit, ce se pierduse probabil de stăpîn, eu l-am ridicat în braţe din mijlocul drumului, l-am aşejat pe trotuar, lîngă zidul casei lui Nea Jean, i-am pipăit instinctiv oasele capului şi am simţit că sînt ferfeniţă, moi, zdrobite ca nişte  coji de ouă, sărmana vietate nu era pregătită pentru viaţa asta, ea crescuse în casă, şi uite că acum o făcuse terci civilizaţia, privea cu ochii înlăcrimaţi la mine, poate credea că sînt stăpînul lui, care a venit, în sfîrşit, să-l salveze şi să-l ia acasă, după care a oftat uşor, cu un foşnet de stea căzătoare, şi a murit. Mă trezesc din amintiri. Aud un scîncet ca de copil, undeva, în bezna nopţii. Intru în curtea unor vecini, „ţigani de vatră“. Îmi dau seama ce s-a întîmplat: Lupul Lupilor a căzut într-o gură de canal deschisă, uscată şi părăsită de mult. Aşa e, mă uit în întunericul acelei găuri adînci de vreo 2 metri şi-i văd ochii scăpărînd văpăi, ca la toţi lupii, deşi e un lup de buzunar, o corcitură. Mă trîntesc la pămînt, bag mîna cît mai adînc, în sfîrşit îl ating, îl apuc zdravăn de ceafă şi, cu un efort supraomenesc, din acea poziţie dificilă, îl ridic şi îl scot la suprafaţă. E fericit, face tumbe şi ţopăie de bucurie în jurul meu, deşi îl cert cu metodă pestalozziană: „Vezi ce-ai păţit, vagabond mic, dacă îţi rupeai gîtul? Să nu mai pleci de lîngă mine, Lupule, banditule internaţional, că a doua oară nu te mai salvez!“. Hotărît lucru, nu sînt zile prea bune pentru mine: unii fac Istorie, iar eu scriu prostii în Jurnal şi salvez maidanezi! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR


Explicaţii poze: 1 Mai 1953. Prîslea cel Voinic (dreapta jos, cu capul mare) se smiorcăie fiindcă a luat bătaie de la maică-sa. Avea mai puţin de 3 ani şi jumătate. El nu mai ştie ce boacănă făcuse, dar îşi aminteşte, vag, că fusese vorba de „fluturaşul“ colorat, despre Ziua Internaţională a celor ce muncesc, cocardă prinsă cu un ac de gămălie în piept. Rîndul 1, de la dreapta la stînga: Corneliu, Pavel, Lidia, Relu (văr), Magdalena. Rîndul 2: mama, mama-mare, tata-mare. Rîndul 3: tata, Aurelia (mătuşă), Iolanda (mătuşă), Gelu (unchi). În  urmă cu mai puţin de două luni, murise Stalin...

La iarbă verde, în Poiana... Stalin (aşa se numea, în 1959, Poiana Braşov). În stînga, cu o minge lucioasă în mînă, viitorul scriitor. În fundal, tata-mare, cel care, din pensia lui, plătea modestele vacanţe la munte ale nepoţilor. În straie negre, sora lui Ghiţi Vlădăreanu, Tanti Linţa (născută în 1889). Mai apar mătuşa Zîna, mătuşa Geta, unchiul Nae şi trei verişori.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2303 / 27.10.2011

Mesaje primite de preşedintele PRM la cabinetul său din Parlamentul European


Domnule Corneliu Vadim Tudor,

Pentru că sînteţi în Parlamentul European, vă rog, apăraţi-mă. Nu vreau să mai fiu sclavul nemţilor. Toţi românii din Germania sînt discriminaţi. În schimb, nemţii au în România şi Universitate germană. În Germania nu există autonomie culturală, dar nici linişte nu am, după 20 de ani. Da, sînt total discriminat aici, dar asta nu e valabil doar pentru fraţii mei români din Valea Timocului sau din Serbia, ci se aplică la toate popoarele din Balcani.
Dacă aveţi nevoie de mai multe informaţii, nu e nici o problemă. Doamne ajută.
Cu respect,
SLOBODAN HEINE, Reprezentant al românilor discriminaţi proveniţi din Serbia

======================================

Domnule Vadim,

Salutările mele sincere! Mă numesc Vasile David, sînt dintr-un sat învecinat cu oraşul Focşani. Îmi doresc din toată inima să ştiu că aţi parcurs cu privirea aceste rînduri. De la început îmi cer scuze dacă răpesc prea mult din preţiosul dumneavoastră timp, încărcat cu probleme de interes naţional. Cred că fiecare dintre noi ar putea scrie o carte cu acelaşi titlu: „Viaţa ca un roman”. Pentru a fi înţeles mai bine şi, în acelaşi timp, să nu plictisesc prea mult, voi încerca să fac un rezumat cît mai scurt al vieţii mele. Mi-am ghidat existenţa după cîteva motto-uri: 1) omul, fiind imperfect, nu poate crea nimic perfect; 2) e mai bine să dăruieşti decît să primeşti; 3) ca să-mi dau seama că sînt prost, trebuie să-mi meargă mintea.
Apoi am încercat cît am putut ca, în timpul prezenţei mele efemere pe această „minge mare”, să nu fac să sufere pe nimeni, să nu deranjez pe nimeni. Dar se vede treaba că nu am reuşit, de vreme ce mi-am luat inima în dinţi şi m-am decis să vă scriu. Mi-a fost greu, nu vroiam să fac asta niciodată. Existenţa te pune în situaţii inedite, asta e, sper să fiu credibil. Pe lîngă celelalte activităţi, mi-am făcut un hobby din muzică. Nu am studii de specialitate, am învăţat cîte ceva de unul singur, am fost, cum se spune, un autodidact. Încet-încet, pe acordurile chitării, am început să improvizez şi versuri, care s-au strîns, s-au înmulţit. Nu ştie nimeni de ele, nu le cunoaşte decît familia mea, pentru simplul motiv că, după aşa-zisa revoluţie, mi-am luat lumea în cap şi am plecat unde am văzut cu ochii în căutarea unui El Dorado, a unui trai mai bun, mai decent. M-au purtat paşii prin Germania, Grecia, Turcia, iar de circa 12 ani mă găsesc în Italia, undeva aproape de eterna Romă. În timpul liber, am acelaşi hobby. Microbul nu moare, s-au mai născut cîteva versuri; ele sînt aşezate şi pe un stil de muzică, totul la stadiul de început, cu un receptor pus pe orgă, fredonat aşa, la rece, cum se spune. Fiind în străinătate de peste 20 ani, dorul de casă a făcut să se nască versuri precum: „Viaţa e o punte ce se-ntinde/ De la leagăn pînă la mormînt/ Anii ei se risipesc ca norii/ Iar eu rătăcesc pe-acest pămînt./Am tot colindat prin astă lume/ Ridic din sprîncene şi mă mir/ Ca să-mi fac un rost, să-mi fac un nume/ Am săpat si gropi prin cimitir”. Iar la refren: „Nu pot să rămân trist şi izolat/ Mi-e dor de ce-am lăsat în ţara mea şi am plecat/ Mi-e dor de cîmpu-i verde, de aer, de fîntîni/ Dar cei mai mult mi-e dor de scumpii mei bătrîni”. Iar în altă parte la refren scriam:  „Niciodată noi să nu uităm/ De acolo de unde plecăm/ De vecini, bunici, surori şi fraţi/ Şi de părinţii noştri bătrini şi-ndureraţi”. În altă piesă, scriu despre iubire: „Eu cînd te văd simt cum trec fiori prin mine/ Nu pot trăi o clipă fără tine/ Şi-atunci cînd eşti departe mi-e greu să şi zîmbesc/ Uite-aşa îmi pierd capul căci prea mult te iubesc”. Altundeva, la refren: „Din umbra iubirii apar/ Şi vin către tine alene/ Tu eşti pentru mine altar/ Cu inimă, buze şi gene/ Şi-atunci cînd sigur ne vom duce/ Şi n-o să mai trăim/ Ne-or face o singură cruce/ Nicicind să nu ne despărţim”. Iar în altă parte: „Lasă-mă să stau cu tine/ Toată viaţa mea te voi iubi/ Nu-ncerca să fugi de mine/ Că oricum te voi găsi”. După care, la alt refren, mă dau un pic la... pahare: „Hai să bem, să bem un păhărel/ Să ne mai înveselim niţel/ Timpul azi uşor s-a risipit/ Şi sănătoşi cu toţi ne-am întîlnit/ Cu amicii mei eu astăzi cînt/ E-o minune viaţa pe pămînt/ Şi atunci cînd noi nu vom mai fi/îAcolo, sus, cu toţi ne-om întîlni”. Am avut cîţiva buni amici care au trecut de foarte tineri în lumea celor drepţi, unul era deosebit de talentat la chitară, iar celălalt era poliţist. Sărmanul Silviu Dediu avea 2 copii, de 3 şi de 6 ani cred. Anul acesta, în luna august, am venit în ţară şi am trecut şi pe la e1. Părintele Cleopa spunea că devii filozof dacă din cînd în cînd treci prin cimitire. Asta e viaţa, m-au năpădit lacrimile, datorită lor s-au născut versurile: „Unde sînteţi voi, ce-aţi fost ca şi noi în viaţă/ De ce nu vreţi să ne vorbiţi prin zidul de ceaţă/ Poate că acum sînteţi dincolo de lună/ Dar va veni o sfîntă zi cînd vom fi împreună”. Iarna îmi place cel mai mult, mă răscoleşte, am să scriu tot cîntecul: „Ninge peste mine/ Ninge peste noi/ Ninge peste tine/ Peste amîndoi/ Ninge, fulgii mari/ Cad peste cărări/ Şi sînt tot mai rari/ Printre sărutări/ Ninge ca atunci/ Cînd eu nu eram/ Cînd era în ceruri/ Soarta lui Adam/ Azi ninge cu fulgi negri/ Derdeluş de smoală/ Copiii de spaimă/ Nu mai merg la şcoală/ Va ninge mereu/ De-acum înainte/ Copiii cînta-vor/ Eterne colinde”. Şi sînt mai multe, nu vreau să epatez, nu vreau să mă înjuraţi (spun asta pentru că ştiu că nu o faceţi niciodată). Cum spuneam mai înainte, totul trebuie pus la punct, şlefuit bine. Sincer să fiu, ascultînd tot felul de muzică, ar face faţă dacă le-am scoate pe piaţă. Şi acum, am să încerc să vă rog un lucru foarte important. Sîntem cu toţii oameni, trebuie să apelăm unii la alţii indiferent de nivelul la care se află unul sau altul. Eu am învăţat multe lucruri din revistă, şi nu cred că numai eu. Am crescut cu articolele dumneavoastră, îmi vibrează şi acum inima la fiecare cuvînt. Sînt ani de zile, cred că am început să cunosc o parte mică din sufletul, din zbuciumul domniei-voastre. Ce se întîmplă? Mă găsesc într-o dilemă: cum această aşa-zisă criză a afectat şi sectorul în care lucram, cu o firmă de construcţii în întreţinere la Regione Lazio-Roma, am rămas fără muncă. Iar dacă în Italia nu munceşti,eşti terminat, ca peste tot de altfel. M-aş întoarce acasă, dar sînt presat de cîteva lucruri: băieţelul meu de 3 ani este la grădiniţă aici, dar pentru că suferă de perturbare de creştere, are nevoie de un profesor di sustinere, cum zic ei, pentru a-1 ajuta. Nu pot acum să-1 mut de colo-colo, iar eu sînt în anul III la Institutul „Leon Battista Alberti” de la Roma, geometrie, cursuri serale,de la orele 18 la 23. E obositor, dar fără sacrificii nu rezolvi nimic, asta ar însemna să renunţ şi la şcoală dacă aş veni acasă. Apoi, am luat o maşină aici, cu un credit de la bancă, bani pe care trebuie să-i restitui în 4 ani. Aşa că, una peste alta, sînt constrins să mai stau pe aici, măcar pînă termin facultatea. Nu cer nici un ban, nici un sfanţ, nimic material, doar ca prin cunoştinţele dumneavoastră să găsesc un loc de muncă la Roma, indiferent de sector, şi prin canalele de epurare. Nu mi-e teamă de nimic, decît de Dumnezeu. Gata, ce-i mult strică. Aştept cu sufletul la gură un răspuns. Aveţi grijă de dumneavoastră. Doamne ajută la toată lumea.
Cu respect.
VASILE DAVID

Ziarul TRICOLORUL, nr 2303 / 27.10.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (I)









22 decembrie 1989. Ora 9 dimineaţa. Bat la maşină. E încurcată rău. Afară, pe hol, aud larmă şi plînsete de femeie. Deschid uşa. E bătrîna soră a lui Alexandru Sîrbu, maiorul-aghiotant al generalului Vasile Milea. O întreb de ce plînge. „M-a sunat Gigi acum şi mi-a spus că sînt asediaţi în Comitetul Central, mi-a cerut să mă rog pentru sufletul lui! Aaaaa ...“ Încerc s-o potolesc, să-i spun că totul se va rezolva în curînd şi n-o să moară nimeni. Nu prea pare convinsă. O însoţeşte un stol de femei gureşe, vecine de bloc, care ştiu ele că va fi şi mai rău. Îi scriu o Scrisoare Deschisă cetăţeanului Nicolae Ceauşescu. E a treia variantă, de ieri pînă azi. Omul e nebun, gata, s-a sfîrşit. Ce înseamnă Puterea în Orient, timp de 25 de ani!
Ora 10. Îmi telefonează Lidia, sora mea, care lucrează pe la sindicate, nu departe de Comitetul Central. La ei s-a aflat că Ceauşescu şi-a dat demisia. Respir uşurat. Doamne, de n-ar mai muri nimeni! Vine la mine Dan Andrieşu. Ştie cu ce mă îndeletnicesc. În urmă cu cîteva săptămîni i s-a prăpădit nevasta de cancer. Fată tînără, dacă avea 40 de ani. După înmormîntare, acasă la sora lui, m-a întrebat dacă n-aş putea deveni un Havel al României. Am rîs, deşi atmosfera era funebră. „Eu în nici un caz, Dane. Îi las pe alţii, mai luptători, treziţi mai din timp“. Nu se dă bătut: „Bine, dar de aproape 6 luni ţi-ai depus carnetul de partid, au făcut alţii mai mult?“. E admirabil devotamentul acestui om! A fost tot timpul alături de mine, şi la înmormîntarea mamei, în decembrie 1988, şi cînd am făcut gestul nebunesc de a trimite pe adresa lui Ceauşescu carnetul de partid şi legitimaţia de ziarist Agerpres, în iunie 1989. „Vezi tu care-i problema, eu sînt pe listele negre ale «Europei libere». Pe mine ăştia nu mă vor ierta niciodată, pentru că le-am stricat nişte socoteli“. Acum, simt din nou umărul frăţesc al lui Dan. El nu e nici pe departe aşa cum îl arată numele (Dan, în ebraică, înseamnă Judecător). Dimpotrivă, nu judecă pe nimeni, e bun şi blînd. S-ar putea să mi se întîmple o nenorocire. Pentru că unii nu mă cunosc cu adevărat, ci cum m-a zugrăvit „Europa liberă“. Asta a fost problema vieţii mele: prăpastia dintre felul cum sînt în realitate şi imaginea falsă pe care mi-o tot fabrică vrăjmaşii. Dacă voi muri, vreau să rămînă un mesaj după mine. Un testament politic. Doamne, ce-mi trece prin cap! N-am fost părtaş cu Ceauşescu la bine, de ce-aş fi la rău? Bat la maşină cu durere. Mă tot gîndesc la cei 4.000 de morţi de la Timişoara şi mă apucă plînsul. Stau la birou ca un amărît, nimic nu mai are valoare. Am crezut într-o idee şi uite că ideea ne-a trădat. Dan stă în fotoliu, în faţa mea, şi citeşte paginile pe care i le-am dat. Mă descarc nervos. N-am mai plîns de mult, de cînd cardiologul Radian Petrescu de la Spitalul Fundeni mi-a spus: „Dragă Cornele, mă tem că te paşte o mare nenorocire. Mama nu e bine deloc, nu mai au ce-i face, cred că o s-o pierzi. Fii tare, obişnuieşte-te cu ideea, şi eu am trecut prin asta“. Acum e, desigur, altceva. Dar necazul e mare, copleşitor. Să ajungă românii să se sfîşie între ei, să se ucidă! Imprim pe casetofon scrisoarea. E patetică. Nu ştiu ce se va întîmpla, dar Ceauşescu trebuie să afle de ea, s-o vadă, să se simtă umilit. N-am dat mîna cu el în viaţa mea, dar atîta lume crede că am fost protejatul lui! Halal protejat, m-a interzis în presă de patru ori. Telefonează Lidia şi îmi spune să deschid televizorul. S-a anunţat ceva important. Într-adevăr, crainicul George Marinescu îşi face apariţia şi anunţă cu un aer marţial că „trădătorul Vasile Milea s-a sinucis“. Nu-mi vine să cred! S-a ajuns pînă aici? Bietul Milea, cîte amintiri mă leagă de el! Ultima oară l-am văzut la Aeroportul Otopeni, în noiembrie 1988, cu puţine zile înaintea meciului de fotbal dintre Steaua Bucureşti şi Spartak Moscova. Condusese o delegaţie la avion şi nu ştiu de ce era însoţit şi de ambasadorul Uniunii Sovietice. I-am strigat: „Hai Steaua! Le dăm 5-0!“. Mi-a făcut semn cu mîna, a rîs, nu prea avea loc de întors. De bună-seamă, rusul înţelesese despre ce e vorba. Altă dată, la aniversarea din 1987 a Clubului Militar, la întîlnirea amicală care a avut loc la Căminul Haiducului din Drumul Taberei, generalul Ştefan Guşă m-a rugat să intervin pe lîngă ministru, să acorde ceva atenţie şi secţiei de motociclism sportiv. Am făcut-o, de faţă era şi Iolanda Balaş. Şi Nea Vasile iar a rîs, a simţit cine provocase „pila“ şi mi-a spus că fotbalul ţine în spate toate secţiile. Şi acum, omul ăsta dintr-o bucată, oşteanul bătrîn care stătuse mereu în umbra altora, a murit! (La aproape 10 ani de la evenimente, în iulie 1999, colonelul dr. Ioan Cârciumaru, senator P.R.M. de Constanţa, a făcut nişte dezvăluiri senzaţionale: „În ziua de 17 decembrie 1989, în încăperea în care se odihnea generalul Vasile Milea, din M.Ap.N., am fost martor al unui eveniment deosebit de important: Milea şi Postelnicu au discutat, timp de 2 ore, despre intenţia de a da o lovitură de stat militară. Nu s-au ferit de mine, au vorbit deschis. Am înţeles că ei aveau acordul ruşilor, în special prin relaţiile pe care şi le făcuse Milea. În mod concret, cei doi (care conduceau ministerele-cheie ale ţării) au pus la cale înlăturarea, pe  cale paşnică, a lui Nicolae Ceauşescu şi preluarea Puterii de către un Comitet Militar. Acesta ar fi urmat să conducă România timp de 2 ani, pînă la liniştirea situaţiei, timp în care s-ar fi înfiripat libertăţile democratice şi ar fi prins viaţă partidele politice, dar în mod civilizat, nu anarhic, nu prin demonstraţii interminabile şi lupte de stradă. După 2 ani, s-ar fi organizat alegeri libere şi militarii s-ar fi retras. Planul însă a eşuat, datorită asasinării lui Vasile Milea. Pentru că ministrul Apărării a fost ucis, cu sînge rece, nu de către Ceauşescu, ci de conspiratorii care stăteau la pîndă şi care reprezentau o aripă mai radicală, plus masoneria. Aceştia au făcut tot posibilul ca, numai cu 4 zile înainte de 22 decembrie, să-i schimbe aghiotantul personal, aducîndu-l pe un căpitan de Securitate, Stroe, care lucra la TVR. În ziua fatală, acest ofiţer a primit consemnul şi l-a împuşcat pe general. Afară, la uşă, supraveghea operaţiunea colonelul Pîrcălăbescu, ajuns şi el, între timp, general. Am reconstituit, pas cu pas, evenimentele. Vasile Milea se afla în biroul său de la etajul VI al C.C. al P.C.R. (avea un birou şi acolo, nu numai la M.Ap.N.). El a fost împuşcat în inimă, prin veston, în timp ce se afla la masa de lucru. Glonţul a perforat scaunul şi s-a înfipt în peretele din spate. Asasinul i-a furat vestonul, ca să nu poată fi supus analizei balistice (un om care se împuşcă singur, ridică mîna, iar haina, automat, se ridică şi ea puţin). Imediat, Milea a fost aşezat, în cămaşă şi pantaloni, la 5 metri de birou, pe canapea, în vreme ce pistolul a rămas pe birou (?!). Or, un om care se sinucide, nu procedează aşa. Nici pînă azi nu a fost găsit vestonul lui. Eu l-am cunoscut foarte bine pe Milea şi, ca medic şi militar cu îndelungată experienţă, bag mîna în foc că el nu era omul să se sinucidă, nici măcar n-avea motiv s-o facă. Am stat de vorbă şi cu familia lui, care afirmă acelaşi lucru. Am ţinut mult la acest om, aş vrea să-i ridic un bust în faţa fostei Divizii al IX-a Mecanizate Mărăşeşti, din comuna Basarabi, unde a lucrat în tinereţe“. Ulterior, Pîrcălăbescu a negat, cu vehemenţă, această variantă.) Evenimentele se precipită. Deschidem radio-ul şi aflăm că „dictatorul a fugit“. Parcă-parcă ar fi vocea lui Mircea Dinescu. Ce treabă are el cu evenimentele astea? E om politic? E militar? Oaspetele meu mă îmbrăţişează, fericit. O undă de îndoială îmi adumbreşte bucuria. Asta nu prea pare Revoluţia noastră, a românilor. Aud la radio, de-a valma, nume ca Dinescu, Blandiana ... De unde-au apărut ăştia? Nu se cunoaşte ce politică antiromânească fac? Cine ştie, poate că mă înşel. Termin, în sfîrşit, de înregistrat caseta. I-o dau lui Dan, care îmi spune că o va preda unei prietene de la Biblioteca Engleză. Ieşim în stradă. O luăm la pas pe Bd. Alexandru Ioan Cuza. Lumea e încă liniştită. Trecem pe lîngă benzinărie, unii ne întreabă de noutăţi. După circa 100 de metri, văd Dacia galbenă a vecinului meu de la etajul VI, ing. Mihai Puicea. E un om inimos, a lucrat ani de zile la Casa Poporului. Ne-am împrietenit prin mai 1989, după ce am publicat o cronică incendiară la finala Cupei Campionilor Europeni la fotbal, între A.C. Milan şi Steaua. Atunci l-am atacat pe faţă pe Valentin Ceauşescu şi a ieşit mare tămbălău în familia respectivă, iar eu am fost consemnat în „cazarmă“, adică junele m-a ţinut minte şi nu am mai plecat cu echipa Steaua nicăieri. „Domn’ Vadim – mi-a spus Puicea imediat după apariţia acelei critici fără precedent – articolul dvs. a detunat în toată Casa Poporului, l-au citit şi l-au comentat mii de oameni!“ Acum, Puicea a oprit maşina în dreptul nostru. Ne face semn să urcăm. Nici noi nu ştim unde vrem să mergem. Nu ştiu care dintre noi zice „Hai la Radio“. E destul de aproape. Ajungem în 5 minute. Lume multă, steaguri, megafoane. Dan îmi sugerează să intru şi să citesc scrisoarea. Ezit, lumea e prea tulburată, încep să-mi dau seama de disproporţia dintre ce credeam eu despre mine şi ce cred alţii, asmuţiţi de hienele „Europei libere“. Uşa de la intrarea principală a Radiodifuziunii este închisă cu lacăte grele. Înăuntru, nimeni altul decît bunul meu amic Alexandru Arşinel. În sfîrşit, o faţă ceva mai umană. Cîţiva participanţi mă recunosc. „E duşman, s-a luat de Paler“ – strigă unul. Alţii însă mă îmbrăţişează şi mă pun să jur pe steagul Tricolor că îmi iubesc ţara. Îmi dau seama cît de exaltate sînt spiritele. A lucrat propaganda! Doi tineri mă invită să intru în clădirea de peste drum, care ţine tot de Radio. Stau acolo vreo 15 minute şi beau o cafea. Amicii mei au plecat, fiecare în drumul lui. La radio vorbeşte un tînăr, Mironov. Pe urmă cineva de la „Scînteia tineretului“. Lume pestriţă. Presimt că voi muri. Pluteşte în aer ceva nelămurit, nu-mi dau seama. Flerul meu îmi spune că se vor găsi destui „justiţiari“ care să-i pună la zid pe toţi cei care au avut tangenţă într-un fel sau altul cu Ceauşescu. Cisterna cu ură a explodat. Măcar să mor frumos.
Ies în stradă şi mă îndrept, pe jos, spre casă. Pe la Piaţa Matache, o familie de ţigani stă la poartă şi strigă: „Băieţi deştepţi, românii, l-au dat jos pă Ceauşescu“. E soare. În ultima clipă, o virez spre Piaţa Victoriei. Parcă aveam întîlnire la ora 2 cu Andrieşu. Traversez pe partea ceasului, acolo unde mă întîlnisem de sute de ori cu Eugen Barbu, pentru a merge spre redacţia „Săptămînii“. Puhoiul de lume e de nedescris. Aud ceva de un helicopter care a zburat de pe acoperişul C.C. al P.C.R. O colegă de la Agerpres, Valentina Mareş, trece pe lîngă mine şi îmi spune: „Dragă, ăştia sînt nebuni, au apărut la televizor Dinescu şi Caramitru, holbaţi, şi-au făcut nişte cruci imense! ...“. Deci, s-au băgat şi la Televiziune. Aştept cam o oră. Andrieşu nu apare, i s-o fi întîmplat ceva. Aud că miile de oameni se îndreaptă spre casa lui Ceauşescu. O să fie dezastru. Foarte mulţi sînt beţi, agită sticle, din goana camioanelor. Traversez şi opresc o Dacie roşie. Mă urc şi îl rog pe omul de la volan să mă ducă pînă la Ambasada Americană. Am senzaţia că Dan e acolo. Omul, guraliv şi simpatic, mă recunoaşte după cîteva schimburi de vorbe. Îi spune fiului său în vîrstă de vreo 12 ani, aflat pe bancheta din spate: „Cînd o să fii mare, să-ţi aminteşti că la Revoluţie ai fost în maşină cu dl. Vadim Tudor!“. Puştiului nu prea îi pasă de asta şi bine face. El agită pe fereastră o eşarfă Tricoloră, îşi face semne cu trecătorii, e fericit de carnavalul străzii. La Ambasadă în faţă sînt vreo 10 persoane. Nici urmă de Andrieşu. O fi la cea engleză, dar acolo nu ştiu să mai ajung. Îl rog pe un funcţionar să primească textul şi caseta mea. Timp de 45 de ani i-au aşteptat românii pe americani şi i-au urît pe ruşi, de ce n-am putea colabora acum? Nu, nu putem, pare a-mi spune un tînăr care trece la braţ cu o fată şi îmi strigă: „Domn’ Vadim, dumneata l-ai înjurat pe Moses Rosen, lasă că ştim noi...“. I-am răspuns: „Moses Rosen nu reprezintă poporul evreu!“. Dar degeaba. Ştampila e pusă definitv. Îmi atrag atenţia două tinere şi un tînăr, care vorbesc cu un consilier al Ambasadei. „Vrem să raportăm dispariţia de la domiciliu a Danei Pacepa!“. I-auzi, a dispărut fiica generalului trădător! Cine ştie ce s-a întîmplat? Deci e pe dispărute, pe vizite la domiciliu, pe asasinate. Mă îndrept spre casa lui Eugen Barbu. Acolo e agitaţie mare. Ca de obicei, femeile (adică Marga) fac politică înaltă, ele îşi dau cu părerea, întocmesc guverne etc. Îl rog pe Patron să mergem şi noi la redacţie, să scoatem un număr al revistei. Se lasă greu. E mai interesant la televizor: generalul Romeo Cîmpeanu, generalul Ştefan Guşă, Sergiu Nicolaescu ş.a. Pînă la urmă plecăm spre redacţie. Acolo tot femeile sînt în prima linie. Auzim că băieţii de la „Informaţia“ scot o ediţie specială. Coborîm două etaje pînă la ei. Pe scări, cine se uită cu subînţeles şi destul de duşmănos la mine? Fostul meu coleg, Sorin Roşca Stănescu. „Ce-ai, mă, nu mai saluţi, ce ţi s-a întîmplat?“ – l-am întrebat. A mormăit ceva a salut, dar nu-mi iese din cap ce-are de împărţit cu mine, doar ne ştim de peste 25 de ani. Acest Sorin Roşca Stănescu fusese coleg cu mine la Liceul Bălcescu (fost Sfîntul Sava), era recunoscut pentru glumele sale sinistre. De pildă, plănuia cu vreun coleg ca, atunci cînd îl vede (pe el, pe Sorin) plimbîndu-se cu vreo fată, să-l atace, iar atunci, el, cavalerul, să sară în apărarea extaziatei domnişoare. Dacă asta era o glumă, atunci atacurile date de el însuşi la adresa propriului său tată vitreg nu mai erau o glumă, pur şi simplu se băteau în parte. Pe urmă, intrase la Drept şi cînd nici nu împlinise 19 ani s-a însurat cu o colegă, au făcut repede un copil, dar fata l-a lăsat, pentru că nenorocita creatură avea o urîtă boală a aparatului genito-urinar, care îi provoca ejaculări premature. Precoce băiat! Primu-n pat, primul la baie! Acum, de ce m-o privi atît de crîncen Sorin, fostul meu coleg? Fusesem eu un exploatator veros, iar el un proletar năpăstuit? Raportul era invers: el stătea într-un fel de vilă, pe Str. General Dona, iar eu locuisem pînă la vîrsta de 23 de ani într-o casă de paiantă, cu pămînt şi rogojină pe jos, în cartierul muncitoresc al Rahovei. O dată, chiar a venit la mine şi, în modestul antreu de 2 metri pe 2, unde se consumase toată învăţătura mea de şcolar şi student, biata mea mamă ne pusese la amîndoi o strachină de ciorbă de fasole – era tot ceea ce aveam, arareori noi mîncam şi felul doi la masă. Dacă nu mă înşeală memoria, ne aflam chiar în vara lui 1968 cînd, în toiul Primăverii de la Praga, presimţind în aer nişte schimbări politice, umblam amîndoi prin tramvaie şi strigam: „A căzut Guvernul sovietic!“.
În redacţie la „Informaţia“ e forfotă mare. Apare şi Dinu Săraru, care ne îmbrăţişează pe Barbu şi pe mine. Îl văd, prin mulţime, pe secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal Bucureşti al P.C.R., Nicolae Croitoru. Cu numai cîteva zile înainte, împreună cu Vasile Donose şi Alexandru Arşinel (directorul şi, respectiv, secretarul de partid al Teatrului Tănase), m-am dus la el, fiindcă eram somat să scot replicile mai dure, cu caracter politic, din piesa care mi se juca la teatru, „Toată lumea ştie fotbal“. Vizionarea fusese pe 5 decembrie 1989. Începuse să ningă. Atrocele cenzor Tudor Gheorghe (evreu travestit în băştinaş, n-are nici o legătură cu rapsodul oltean) notase vreo 40 de obiecţii grave, fără de care nu se dădea viza. La sfîrşitul primei reprezentaţii, în holul de la stradă al teatrului, l-am făcut pulbere pe acest clovn nenorocit, care lua tablourile de pe pereţi de prin casele artiştilor. Erau de faţă Nicolae Croitoru, Ladislau Hegeduş, Cecilia Stan, Aurel Storin, regizoarea Sorina Dinescu, Vasile Donose, dar pe la geamuri, pe după două perdele, pîndeau artiştii zgribuliţi. Era un frig de crăpau pietrele, toate tentativele mele de a face rost de motorină pentru încălzirea teatrului, cu sprijinul lui Ludovic Fazekaş, s-au soldat numai cu promisiuni. Eram, cum se spune, cu capsa pusă. Iar cînd dulăul ăla rău de Tudor Gheorghe a început să mă ia, ca la Facultatea Jdanov, cu „măi, tovarăşe, aia nu merge, aia e o provocare, scoate şi aia, păi unde ne trezim aici, valoarea educativă a piesei e îndoielnică, io nu dau viza“ – atunci am explodat: „Ia ascultă, domnule, cine eşti dumneata să hotărăşti soarta culturii bucureştene? Ce pregătire ai? Lumea zice că ai fost cazangiu şi i-ai dus servieta lui Croitoru, pînă ai ajuns să tai şi să spînzuri în cultură. Cu şefii nu faci atîta gălăgie, eşti cuierul lor de haine, cînd intră la Primărie îşi aruncă pălăria, umbrela şi paltonul direct pe dumneata, iar aici îmi dai mie lecţii de dramaturgie şi de educaţie. Nu ţi-e ruşine de toţi artiştii ăştia, de-i hinghereşti atîta, pe frigul ăsta? Cît crezi că mai durează batjocura asta?“. Atunci a încercat să intervină Croitoru, dar i-am tăiat-o şi lui, scurt: „Nea Nicule, nu te băga, că fac un scandal îngrozitor! Cum îi permiţi ăstuia să mă cenzureze, să-şi bată joc de un spectacol la care lucrăm de luni de zile? Daţi, domnilor, drumul la un şurub, voi le-aţi strîns pe amîndouă, şi economia, şi cultura, nu se poate aşa, o să plesnească maşinăria asta odată. Uite, ne mai vedem după 10 ani şi mie îmi veţi da dreptate!“. Bine, le-am spus eu mai multe. Sînt convins că Securitatea a făcut un raport detaliat. Mai ales că pe unul dintre interpreţi, pe Soby Cseh, securistul care răspundea de teatru îl alerga prin toată clădirea, să-l convingă să scoată nişte replici. Bine, cel puţin, că am înregistrat pe casetă spectacolul! Am avut o presimţire că se va petrece ceva, iar la reprezentaţia din 12 decembrie l-am rugat pe operatorul Nicolae Girardi să vină cu camera video şi să filmeze tot. Şi iată că s-a produs nu o schimbare, ci o explozie! Şi ce explozie! Acum, la „Informaţia“, Croitoru ne spune: „Se pune accent pe oamenii de cultură, aveţi grijă!“. Treaba asta mi-a plăcut cel mai mult. Deci iar se pune accent pe ceva anume. Urcăm la „Săptămîna“, la etajul IV. Deschidem televizorul alb-negru din biroul lui Nea Jean, care n-a mers niciodată fără cinşpe pumni. Începe să se însereze. Pe ecran îl vedem pe Băcanu, cu plete. A ieşit din puşcărie, dar ce puşcărie ciudată! Unde s-a mai pomenit deţinut politic cu laţele pînă la umeri? Patronul a chemat o dactilografă. Dictează titluri şi apeluri, pentru revista noastră de inimă. Secretara de partid Ileana Lucaciu e destul de speriată. Acum nu mai face naveta între Comitetul Municipal P.C.R. şi Secţia de Presă, ci între Tipografie, Bufet şi Toaletă, s-a activizat tenia aia a ei de care făcea atîta haz inepuizabilul Dan Mutaşcu. Mă pomenesc căutat la telefon. E vocea unei femei, care mă mai sunase şi în urmă cu cîteva luni, să mă roage să intervin pentru un oarecare Bivolaru Gregorian. Ca să fiu sincer, prima dată dorisem să mă bag, dar cînd Patronul a aflat că este închis la Poiana Mare (Dolj), mi-a spus: „Acolo-i închisoarea Securităţii, de ce te amesteci tu, cine mai e şi ăsta? Ai grijă că întinzi coarda prea mult şi eşti luat la ochi!“. Acum, în 22 decembrie, femeia cu pricina îmi dă de înţeles că nu a uitat că nu l-am eliberat pe Bivolaru al ei, dar că ar fi dispusă să mă ierte, dacă îi fac rost de o maşină ca să-l scoată din penitenciar şi să-l ducă la Televiziune. Acolo e bătaia peştelui! Deşi n-am nici o obligaţie faţă de oamenii ăştia şi niciodată n-a avut efect paralizant asupra mea vreo ameninţare (dimpotrivă, m-a încăpăţînat şi mai mult), telefonez la Agerpres, la Ion Badea, şi-l rog să găsească o soluţie. Din stradă, răzbat împuşcături. Patronul îmi spune: „Vadim, hai s-o întindem spre casă, că ne fac ăştia pilaf!“. La ieşire, cu coada ochiului văd că şi pe ecran se trăgea: „Nea Jeane, pînă ajungem noi în Piaţa Palatului, ăia din balcon or să fie morţi pînă la unul, auzi ce prăpăd e acolo!“. Şi am tăiat-o scurt, pe Brezoianu, prin spatele Magazinului Adam. Clădirea C.C. al P.C.R. era fulgerată de trasoare. Cînd am ajuns în dreptul magazinului de Difuzare a Presei, am simţit că se trage la vreo 10 paşi de noi, aşa că ne-am adăpostit după colonade. Îl văd pe profesorul Ovidiu Bădina. Ne salutăm destul de crispat. În staţia de autobuz, chiar la răspîntie, nişte tineri se ascund după un TAB. Intrăm şi noi, în fugă, printre gloanţe, în blocul Restaurantului Expres. Sîntem vreo 7-8 cetăţeni. Aşteptăm cuminţi la etajul 1, pe întuneric. În cîteva minute, se face iarăşi linişte. Hotărăsc cu Barbu să ieşim în fugă; cotim stînga, pe Ştirbei Vodă, trecem pe lîngă Restaurantul Ministerului de Interne, apoi ieşim în Nuferilor. În preajma clădirii Radio, lume multă. Luasem cu mine un braţ de ziare „Libertatea“, pe care le-am împărţit oamenilor. Un tînăr ne recunoaşte: „Sînt rugbyst, vă ştiu, vă citesc articolele. Vreţi să vă fac loc să intraţi în Radio, să vorbiţi?“. Răspunsul nostru a fost scurt şi de bun-simţ: „Nu, mulţumim“. Barbu i-a mai zis: „Ajută-ne să trecem mai uşor de toate cordoanele astea!“. Ne-au însoţit cîţiva prieteni ai tînărului, pînă am ajuns pe la Piaţa Matache. Apoi, cu greu am ieşit în Str. Lemnea, dar, cînd am ajuns în dreptul Restaurantului Chinezesc, de pe nişte acoperişuri de clădiri se trăgea îngrozitor. În cine? Nu circula nimeni! Ne-am refugiat înăuntru. Am reuşit să dau un telefon acasă, să-l rog pe cumnatul meu, Gică, să vină cu maşina să mă ia de la Barbu din faţa porţii. Pînă la urmă, cu greutate, l-am condus pe Nea Jean acasă. Nici n-am ajuns bine la casa mea, că mă pomenesc sunat de el la telefon: „Alo, Vadime, au rămas fetele alea singure la redacţie. N-ai o maşină să le duci acasă?“. Accept, ce pot să fac? Dar de unde maşină? Îmi vine ideea să-i telefonez vecinului meu, Mugur Stan. Cavaler şi el, ca şi mine, omul e de acord. Întîmplător, are pe mînă un ARO alb, care îi aparţine lui Janos Fazekaş, nu ştiu de ce acesta i l-a împrumutat. Ne aventurăm în noapte, spre marea disperare a soţiei şi a nepoatei mele, Daniela, care a venit la noi, pentru că la ea, în zona Cotrocenilor, se trage năucitor. Din păcate, nu putem pătrunde cu maşina prin nici o barieră. Mai rău, pe Ştirbei Vodă, exact în dreptul aceluiaşi Restaurant al M.A.I., ne pomenim cu un val de demonstranţi care mergeau pe mijlocul străzii. Un beţivan aruncă cu o sticlă în parbriz, pe care îl face ţăndări, nisip, nu alta, dar din fericire noi nu păţim nimic. Mugur întoarce pe străzile laterale, pe la Editura „Cartea Românească“. Nu mai poate continua. Văzînd un ARO alb şi crezînd că e vorba de vreun demnitar comunist, care fuge, un alt derbedeu încearcă să dea cu o bîtă pe fereastră. Ce-i drept, prin cîteva locuri am trecut mai uşor, pentru că deschisesem geamul şi am strigat: „Fraţilor, sîntem ziarişti!“. Cu chiu, cu vai, ajungem acasă. Dau telefon la redacţie, dezolat, dar fetele se descurcaseră prin forţe proprii, n-a păţit nimeni nimic. La televizor, spectacol grandios! Îl văd însîngerat pe colegul meu de la Agerpres, marele handbalist Dan Marin. E prezentat de Victor Ionescu ca terorist. Îl mai apasă şi Cornel Pumnea. Bietul om! Să fi tras el în cineva? O figură antipatică face Ioan Grigorescu, care adoptă un aer de uncheş sfătos, laudă Programul prezentat de Ion Iliescu, rîde tîmp şi vorbeşte de „cifru cromozomic“ (ce-o fi aia?). Doamne, se perindă pe micul ecran toţi nebunii! Unul interpretează un fel de scenetă, cu o paporniţă la picioare, relatează discuţiile lui cu un prim-secretar, dar el întreabă, tot el răspunde, zice ceva şi de soacră-sa. Într-un tîrziu, apare Nicu Ceauşescu, lovit, speriat, însîngerat. Nepoată-mea, Daniela, e impresionată de starea jalnică a lui, simte o adevărată milă creştină. Curg ameninţările, reproşurile, acuzaţiile grave. Eu însumi am fost ameninţat azi, la scurtă vreme de la fuga lui Ceauşescu. Întîi m-a sunat o femeie, semăna perfect la voce cu o prietenă de-a mea, doctoriţa (...): „Ai dat de dracu’, ţi-a fugit stăpînul, să te văd acum pe cine-o să mai lingi!“. A doua oară m-a sunat un bărbat, cu voce de asasin potenţial, tremurată: „Ţi s-a înfundat. Ai să vezi tu ce-ai să păţeşti!“. Îmi păstrez calmul şi-l întreb: „Domnule, nu ştiu cine eşti, dar te întreb ceva: ce-ai de gînd să faci? Mă omori?“. El continuă să gîfîie în aparat: „Lasă, lasă, aşteaptă numai şi-ai să vezi ce-o să-ţi fac...“. Ce ciudată natură mi-a dat Dumnezeu! În loc să mă sperii (chiar aşa, de ce să mă sperii, ce făcusem eu?), i-am răspuns: „Maistre, nu ştiu ce vrei să-mi faci matale, dar îţi spun ce-o să-ţi fac eu: te bag în p... mă-tii!“.
Ce ciudat! Eu, care nu înjur niciodată. (Va urma)


CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2302 / 26.10.2011