"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Românii sînt pe jumătate poporul lui Eminescu, pe jumătate poporul lui Caragiale





Alocuţiune rostită la Librăria "Mihail Sadoveanu", din Bucureşti, vineri, 12 nov. 2010, cu prilejul lansării cărţilor "Europa Creştină" şi "Artificii"

Vreau să vă mulţumesc că aţi venit în număr semnificativ la această lansare de carte. Nu e un număr foarte mare; dacă vroiam să fie foarte mare, aduceam o filială a partidului aici şi ocupam bulevardul. E mai bine aşa. E dimineaţă, e o oră nefirească pentru lansări de cărţi, dar ne-am adaptat programul în funcţie de programul domnului profesor Gh. Buzatu. Şi de al meu, ca să fiu sincer, pentru că la ora 13 am tradiţionala Conferinţă de Presă de vineri, unde mă aşteaptă mulţi ziarişti.


În mod sigur, o altă categorie de ziarişti, nu cei care se ocupă îndeobşte de cultură, ci aceia care vor să afle noutăţi din politică, direct de la sursă, ce avem noi de gînd în următoarea perioadă. Aveţi aici 3 cărţi cu titlul "Europa Creştină". Vreau să vă anunţ, din capul locului, că ele nu sînt la vînzare, pentru că au apărut sub egida Parlamentului European şi nu avem voie să le comercializăm.

Ele sînt destinate propagandei Uniunii Europene şi beneficiază şi de o mică sponsorizare pentru tipărire. Aşa că ele sînt destinate bibliotecilor şcolare şi universitare, ale altor instituţii, însă mi-am zis că este bine să se vadă ce am muncit eu anul acesta. Poate că nu le-aş fi adus aici, în vitrină, dacă nu s-ar insista, cu minciuna asta politizată excesiv, că unii muncesc pe brînci în Parlamentul European, iar alţii nu muncesc. Este o ruşine! Nu vreau să fac polemici acum. Este o zi prea frumoasă şi pentru mine, şi pentru colaboratorii mei., pentru că, iată, prezint roadele muncii mele. Alţii fac palinkă, fac cîrnaţi de Pleşcoi, fac chiloţii lui Botezatu. Eu fac cărţi. Aşa cum Geo Saizescu face filme. Acesta e produsul muncii noastre. Aici, în asistenţă, se află şi regizorul Dan Puican, care a montat piese de teatru memorabile, în special la Radio România. Fireşte că, într-o vreme barbară, cărţile şi filmele nu mai sînt aşa gustate, pentru că lumea nu are bani, nu se cumpără presa scrisă, nici volumele. Este foarte greu. S-ar cumpăra ele, dar s-a prăbuşit difuzarea. Însă noi mergem înainte, aşa cum merg caii în Orient. Îşi pierd călăreţul din şa, dar ei aleargă mereu înainte, cu coama în vînt. E destinul lor. Aşa ne împlinim noi destinul. Zicea Geta Munteanu că sînt la a 30-a carte. Vă rog să mă credeţi că nici eu nu mai ştiu a cîta carte e. Nu ştiu cum să le mai socotesc. Cartea de discursuri a apărut în 2 volume masive, dar mai am vreo 5 sub tipar, în pregătire. Cartea asta a apărut în 3 volume. La începutul anului viitor mai tipăresc sub egida Parlamentului European încă două volume. Însă numărul contează mai puţin. Mateiu Caragiale a tipărit, în definitiv, o singură carte semnificativă: "Craii de Curtea Veche". Dar ce capodoperă! Excepţională! şi nu întîmplător el dă ca motto al cărţii o frază pe care a rostit-o Poincaré - , nu matematicianul, ci fratele său, viitorul preşedinte al Franţei, în timpul primului război mondial. Venise la un proces aici, să apere nişte interese ca avocet, şi a zis la un moment dat: "Ce vreţi? Sîntem aici la porţile Orientului, unde nimic nu este prea grav". În Ţara Românească băşcălia e regină.. Dacă s-ar da un Premiu Nobel pentru băşcălie, românii l-ar lua în fiecare an. Mereu bagatelizăm, mereu luăm în derîdere, nu ştiu ce drojdie fanariotă s-a depus pe fundul paharului nostru sufletesc. Românii sînt pe jumătate poporul lui Eminescu, pe jumătate poporul lui Caragiale. Aşadar, pe jumătate poporul "Sărmanului Dionis" şi al lui "Toma Nour", din "Geniu Pustiu", şi pe jumătate poporul lui Mitică, sau al lui "Conu Leonida faţă cu Reacţiunea". Asta e realitatea. Să fim realişti şi să selectăm ce e mai bun în zestrea noastră, pentru a ne salva ca ţară. Rînd pe rînd, se prăbuşesc toate redutele de rezistenţă, nu numai ale poporului nostru, ci ale popoarelor în general. Religia e batjocorită. În America, de pildă, nu se mai spune Merry Christmas, care înseamnă o Liturghie pentru Christos: Christ Mass ( Mesă pentru Christos) - era "Missa Solemnis" a lui Beethoven, din 1823. Nu se mai spune, ca să nu se folosească numele lui Christos, pentru a nu se insulta, chipurile, alte religii. Noi ştim care sînt acelea. Dar religiile alea ne insultă pe noi. Difuzează pe canalul Discovery tot felul de mizerii, cum că Mîntuitorul Nostru Isus Christos nu a murit pe Cruce, că S-a pierdut în lumea largă, eventual în India, sau în Egipt, cu Maria Magdalena, au făcut şi un copil ş.a.m.d. Nu se poate atîta blasfemie! După ce L-au crucificat pe Isus, acum Îl batjocoresc şi în posteritate. N-au loc de El în viaţă, n-au loc de El nici în moarte. Iată de ce am considerat necesar să dau acest titlu, direct, "Europa Creştină", pentru că la fundamentele Europei Unite stă Crucea Creştină. Acesta e liantul nostru. Eu am moştenit de la iubiţii mei părinţi această dimensiune religioasă. Cu orice preţ am să mă lupt pentru un Creştinism militant. Am fost aseară, pînă tîrziu, la sediul partidului, am avut de rezolvat mai multe probleme. Apoi am condus pe cineva la o biserică, unde erau Moaştele Sf. Mina. Am crezut că acolo sînt cîteva zeci, sau sute de persoane la coadă. Însă erau mii! Poate peste 10.000 de persoane, la orele 11 noaptea! Coadă care şerpuia şi ocolea cartiere, parcuri, străzi. M-am uitat şi am zis: Iată puterea credinţei! Iată ce forţă de iradiere are Creştinismul! Pe undeva, am inima strînsă, pentru că în loc să ne batem pentru drepturile noastre ca familie, ca ţară şi ca popor, ne ducem să pupăm Sfintele Moaşte, să atingem veşmintele vlădicilor. Dar s-ar putea ca asta să fie voinţa lui Dumnezeu. S-ar putea ca tocmai această smerenie să fie salvarea noastră. Pentru că celelalte formule nu au rezistat. Încet, încet am fost daţi înapoi, pînă aproape de Evul Mediu. Neîndoielnic, cunoaştem un regres istoric formidabil. Ar fi multe de spus în legătură cu această carte. Repet: nu vreau să se nască speculaţia că e la vînzare. Nici nu are preţ, de altfel. Dar e rodul muncii mele. Ne aflăm aici, la gazda noastră, care ne oferă ospitalitate de 31 de ani, Geta Munteanu. În decembrie 1979, eu am lansat prima carte aici. De debutat, o făcusem cu 2 ani înainte, în 1977, cu cartea "Poezii", prefaţată de Eugen Barbu, a cărei primă cronică a făcut-o Nichita Stănescu. Acesta era din altă generaţie, dar era prietenul meu din 1974. Mă simt dator să spun asta, întrucît există un scurt istoric al litigiului cu privire la sediul acestei librării. Mafia imobiliară a pus ochii şi pe acest spaţiu generos. Acum vreo 7-8 ani, Geta Munteanu a venit la mine,la partid. Trebuie să spun asta, pentru că noi ne luptăm şi cu această mafie îngrozitoare, care face victime. Prima victimă este un actor care a jucat într-una din piesele mele la Radio România , iar Dan Puican ştie, fiindcă eu am debutat la Radio în 1968, cînd eram ceea ce se cheamă un copil prodigios, sau minune. La 18 ani, să fii jucat la Radio de actori celebrii e o mare performanţă! Ulterior am avut o piesă "ştefan cel Mare", o piesă "Tudor Vladimirescu" şi o piesă contemporană în care a jucat şi prima soţie a lui Dan Puican, Stela Popescu. Prin urmare, am avut 4 piese jucate la Radio şi 1 la Teatrul Tănase, în decembrie 1989, o comedie socială, un musical, pe muzica unui alt amic regretat al nostru, Ion Cristinoiu. Ei bine, în piesa aceea, alături de Stela Popescu a jucat şi George Constantin. Ce voce de aur! Un om remarcabil! L-am văzut în ultimul spectacol "Tartuffe", al lui Moliere, la Teatrul Bulandra. În 1994, generoasa lui inimă a făcut explozie, pentru că l-a evacuat din casă Mafia imobiliară. La scurt timp, face explozie şi creierul unei soprane extraordinare, de talia Mariei Callas - Magda Ianculescu. Au evacuat-o şi pe ea. A murit şi generalul de aviaţie Gheorghe Catană, după ce a făcut greva foamei, în frig şi ploaie. Ce ţară mai face aşa cu valorile sale? Hoţii au vrut să evacueze şi Librăria "Mihail Sadoveanu", cu acte false. Aşa cum se încearcă acum să fie scos partidul nostru din sediul său, tot cu acte false. Nepotul de aproape 90 de ani, al unui fost criminal de război, nepot care locuieşte în SUA, revendică imobilul pe care ni l-a dat Guvernul Tăriceanu, în 2006. Îţi stă mintea-n loc! Tu vii, şi produci dovezi, şi le spui că e vorba de o altă adresă, dar bandiţii nu vor să ţină seama. Aşa că nici eu n-am să ţin seama de ei şi am să-i calc în picioare. Ei nu mă cunosc pe mine. Ajunge o bîtă la un car de oale. O să vedeţi ce le fac eu în următoarele zile acestor nemernici. Dacă ei, unui om ca mine, cu un partid puternic în spatele lui, îndrăznesc să-i facă o asemenea samavolnicie, pe oamenii de rînd îi omoară cu zile, cum i-au şi omorît, de altfel. Revin la problema librăriei: ne-am luptat atunci şi am salvat Librăria "Mihail Sadoveanu", care e Kilometrul 0 al literaturii naţionale, încă dinainte să îmi lansez eu cărţi aici. Îi vedeam pe Zaharia Stancu, pe Marin Preda, pe Nichita Stănescu, pe Eugen Barbu; de Adrian Păunescu nu mai vorbesc, de Dinu Săraru, Ioan Alexandru ş.a. Atîţia oameni şi-au lansat cărţile aici, nu în altă parte. De ce? Poate şi pentru amplasarea ultracentrală, dar şi pentru o serie de vecinătăţi deosebite. De exemplu, la cîţiva paşi e Cinematograful Scala. Geo Saizescu poate nu ştie că eu aici i-am văzut bijuteria de film "Un surîs în plină vară". Eram elev la Liceul Sf. Sava. Tot el a făcut şi "Dragoste la zero grade". Ce filme minunate! Cu cîtă bucurie ne uităm acum, la acele filme, mai ales prin prisma faptului că cei mai mulţi actori au trecut în lumea umbrelor. Ce filme se mai fac acum? Se plimbă impostori, vorba unui amic al nostru, Sergiu Nicolaescu, cu o cameră pe umăr şi se bagă prin closete publice, pe la Gara Filantropia, mai înjură unu, mai urinează în public altul şi gata, am făcut filmul! Asta este o ruşine pentru ţara care a dat mari regizori. Nu numai aici, dar chiar şi la Hollywood. Într-o ţară care a dat actori senzaţionali. De aceea am ţinut să vină şi Geo Saizescu aici. Nu numai pentru că a făcut lucruri extraordinare pentru cinematografia română. Îmi place să cred că şi eu sînt un cineast, present în dicţionarele cinematografiei româneşti prin scenariul la "Triunghiul morţii", pe care l-a regizat Sergiu Nicolaescu. Este un film despre primul război mondial. Iar acum, tot la rugămintea lui Sergiu, am scris "Candele de zăpadă", despre al II-lea război mondial. L-am invitat pe Geo Saizscu şi pentru faptul că el întreţine cu bani puţini, sau mai degrabă cu bani deloc, o revistă de umor cu totul remarcabilă. El face o revistă foarte bună pe seceta asta teribilă, cînd românii aproape au uitat să mai zîmbească.

Ar fi multe de spus. Mulţumesc gazdei noastre că ne primeşte aici. Mulţumesc şi profesorului Gheorghe Buzatu, care a fost conducătorul Tezei mele de doctorat în Istorie. Mă întreba Prinţul Sturdza acum aproape două luni la Baden-Baden (ne-am dus la biserica pe care a ctitorit-o străbunicul său, Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza): "Cine îţi poate da ţie note? Cine te poate examina, Cornel, la cunoştinţele tale?" şi am răspuns: "Dragă Tinu, am dat un doctorat şi m-a examinat, m-a notat şi m-a dat şi înapoi cînd am greşit, profesorul Gh. Buzatu, din Iaşii tăi. ţin minte că în proiectul Tezei de doctorat, care e dificilă, are aproape 800 de pagini şi acoperă o epocă din Istoria făuririi României Mari, am comis, prin forţa lucrurilor, nişte erori de documentare, dar profesorul, cu tactul şi blîndeţea lui, mi-a atras atenţia unde am greşit. Eu vă mulţumesc că aţi venit în număr suficient de mare la acest eveniment din cariera mea literară. După cum vedeţi, azi nu am făcut politică, dar, în definitiv, tot ce facem noi e politică, într-o ţară aflată în ruine.

CORNELIU VADIM TUDOR


http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9855&format=html

luni, 8 noiembrie 2010

ADIO, FRATELE MEU GEAMĂN !


 
Îndoliată adunare, Stimaţi reprezentanţi ai celor două instituţii fundamentale ale Ţării, Biserica şi Armata, Ne-am adunat astăzi aici pentru a-l conduce pe ultimul drum pe fratele nostru drag Adrian Păunescu. La cumpăna dintre anii 2009 şi 2010, eu am crezut că Noul An va fi unul bun şi cu noroc, şi asta pentru valoarea pithagoreică a cifrei 10 - semnul perfecţiunii, în ştiinţa numerelor. Am tras nădejde că "seria neagră" a culturii române, care a pornit, ca din puşcă, acum 30 de ani - aşadar, acum o generaţie - o dată cu trecerea la cele veşnice a lui Marin Preda, va lua o pauză, ne va da un răgaz. M-am înşelat.
N-a fost să fie aşa. Haideţi să ne uităm la acest sanctuar, care e Cimitirul Bellu, inaugurat în 1859, atunci cînd a fost îngropat aici un copilaş, de 4 ani, al lui C.A. Rosetti. Pe Aleea Scriitorilor, alături de Mihai Eminescu, îşi dorm somnul de veci cei care s-au stins din viaţă în aceşti 30 de ani: Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, cărora li s-au adăugat alţi creatori, de valoare, risipiţi în alte părţi, şi mă refer la Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Mihai Ungheanu, George Sbârcea, Sabin Bălaşa, Mircea Muşat, Octavian Paler, Valentin Păunescu, Mircea Micu ş.a. Aşa cum se vede, cei mai mulţi sînt poeţi. Pentru simplul fapt că poeţii ard ca o torţă, se consumă mai intens. Noi am trăit alături de ei, drumurile ni s-au întretăiat, dar nu i-am cunoscut, nu i-am preţuit, ba chiar, în unele cazuri, superioritatea lor ne stingherea. Nu alta a fost soarta Mîntuitorului Nostru Isus Christos, pe care lumea rea L-a prigonit. Ea, lumea, pentru care Dumnezeu Tatăl L-a creat pe Isus, pentru a prelua nu numai păcatele muritorilor, ci şi bolile lor. În Cartea Sfîntă există un verset tulburător, pe care mama mea îl citea cu lacrimi în ochi şi îl considera "Inima Bibliei". Deschidem Evanghelia Sfîntului Apostol Ioan şi citim: "Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică". Tot astfel, vom spune şi noi astăzi: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu Poporul Român cel dreptcredincios, încît ni l-a dat pe acest vulcan de om, fratele nostru cu nume de împărat roman, Adrian. Nu întîmplător, destinul a făcut ca el să se nască în Basarabia românească, exact în vremea Războiului Sfînt pentru Întregirea Neamului. El s-a născut la 20 iulie, în tunetele zilei de Sf. Ilie. Aidoma lui Nicolae Labiş - tot fiu de învăţător, aflat, şi el, în acest Pantheon, de la Bellu - Adrian Păunescu era născut pentru poezie. Ceea ce alţii scriu greu, el scria uşor şi natural, versurile izvorînd din mintea lui sclipitoare aidoma unui "şirag de piatră rară", vorba altui poet de frunte, născut tot în Basarabia, Alexandru Mateevici. Şi iată că acelaşi destin face ca el să fie redat pămîntului Patriei, pe care atît de mult a iubit-o, într-o zi care, în copilăria noastră, era înscrisă cu roşu în calendar, dar cu negru în inimile părinţilor şi dascălilor noştri: 7 noiembrie. Este, şi acesta, un semn că Dumnezeu a primit jertfa idealistă pe care fratele nostru a făcut-o pe Altarul Patriei şi l-a zidit pe el la temelia apropiatei Uniri. Aceasta e datoria sfîntă a generaţiei noastre: să înfăptuim Unirea! Au făcut, şi alţii, destule fapte importante pentru reunificarea, pe cale paşnică, a Basarabiei cu Patria-Mamă, dar Adrian a făcut mai mult decît toţi, chiar şi pentru simplul fapt că el a fost arestat de regimul ilegal de la Tiraspol. Adică a pătimit, efectiv, pentru pămîntul pe care, de altfel, se născuse şi făcuse primii paşi în viaţă. Dar el a împodobit şi Pomul de Crăciun al Ardealului cu globurile de rubin ale cîntecelor şi pelerinajelor sale. Practic, nu există nici un loc important al geografiei istorice a Poporului Român, unde să nu se vadă urmele trecerii lui: la Sarmizegetusa, la Rîmeţi, la Alba Iulia, la Putna, la Mînăstirea Dealu, la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, la Densuş, pe Cîmpia Turzii, la Peştera Sfîntului Andrei - care este prima biserică creştină din Europa, fiindcă acolo a evanghelizat întîiul chemat de către Mîntuitor, Sfîntul Apostol Andrei, după numele căruia şi-a botezat fiul Adrian Păunescu - dar şi la Călugăreni, la Podul Înalt, la Rovine, la Mărăşeşti, la Valul lui Traian, la Adamclisi şi în atîtea alte locuri de aducere aminte, unde el a ţinut lecţii de autentică "religie naturală", mai cu seamă în folosul tinerei generaţii. Dacă din punct de vedere poetic şi publicistic eu îl compar cu Octavian Goga - din punct de vedere al apostolatului naţional el se aseamănă cu Nicolae Iorga. Atunci cînd patimile se vor stinge, cînd viaţa ne va da, tuturor, un etalon valoric adevărat şi o cumpănă dreaptă, noi, sau generaţia care va veni după noi, vom reface şi vom pune în ordine şi în lumină traseul fenomenal pe care l-a parcurs, ca un Sisif modern, zi de zi, timp de 40 de ani, acest om providenţial. Nimeni, în perioada postbelică, n-a mai făcut pentru Ideea Naţională cît a făcut Adrian Păunescu. Aceia care nici măcar acum n-au loc de el şi îl atacă, josnic, ştiu foarte bine că Adrian Păunescu n-a dus, pe nimeni, cu forţa la Cenaclul Flacăra. Dimpotrivă, sălile de spectacole şi stadioanele erau neîncăpătoare şi au existat oameni care încercau să pătrundă înăuntru chiar prin sistemele de ventilaţie. Acela a fost un fenomen, deopotrivă, cultural şi social, care a influenţat, pozitiv, educaţia tinerei generaţii. Există, din fericire, imagini filmate ale acelui marathon artistic, care nu pot fi falsificate şi care demonstrează ce jubilaţie domnea printre participanţi. La urma urmei, Domnul Isus a spus: "Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu". Cu mulţi ani în urmă, un prieten al lui Nicu Ceauşescu mi-a povestit o scenă foarte interesantă - o spun, acum, pentru prima oară. Se afla la un astfel de spectacol, cînd magnetismul lui Adrian atinsese cota maximă şi mii de oameni erau electrizaţi. Atunci, acel amic i-a spus tînărului: "Nicule, ce te faci dacă Păunescu se pune în fruntea acestor oameni dezlănţuiţi, ocupă Comitetul Central şi îl răstoarnă pe taică-tu de la Putere?". Nicu Ceauşescu a fost îngrozit! Iată una dintre premizele care au dus la căutarea unui pretext pentru interzicerea Cenaclului Flacăra, în vara lui 1985. Aceea a fost o primă şi teribilă lovitură pentru Adrian Păunescu. Mărturisesc că, atunci cînd am aflat, i-am telefonat acasă lui Adrian - nu existau telefoane mobile - şi am vrut să-l îmbărbătez. Din păcate, el era într-o asemenea stare încît, pur şi simplu, nu putea vorbi cu nimeni. Atunci am plîns, în hohote, atît pentru acei tineri care s-au prăpădit în nefericitul accident, de care nu era vinovat nimeni, cît şi pentru soarta noastră nenorocită, a mea şi a lui, de a crede într-o idee care ne sacrifica şi pe noi, pentru a rămîne în arenă numai ei, analfabeţii. Aşa cum se întîmplă şi acum. Aceşti indivizi primitivi n-au avut loc de Adrian Păunescu nici în viaţă, dar nu au loc nici în moarte. Eu îi anunţ că Adrian Păunescu mort e mai important decît sînt ei vii! Nu ştiu, dar acest popor parcă ispăşeşte un blestem, care nu se mai termină. A doua lovitură cumplită a primit-o fratele nostru în decembrie 1989, din partea altor primitivi, care înţeleseseră că s-a dat drumul la linşaj, la teroare, la jaf, la anarhie. Apoi, Bunul Dumnezeu i-a dat forţa necesară lui Adrian Păunescu să intre, cu fruntea sus, prin meritele sale, în Senatul României. Era în 1992. De atunci, noi nu ne-am mai despărţit. Printr-o mişcare inteligentă, ca de şah, noi am creat atunci un grup politic în Senat, cu frumoasa titulatură de la 1840, Partida Naţională, în virtutea căreia el a putut deveni membru al delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Eu cred că acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă din existenţa lui postdecembristă. După ce cucerise România, cucerea şi Europa. Fiindcă acesta e adevărul: în timp ce unele glorii, născute la "uşa cafenelei", cum spunea Eminescu, se pierd în anonimat imediat cum trec de Vama Curtici - Adrian Păunescu a fost o celebritate în multe zone ale Europei, şi nu numai printre români, ci şi printre străini. El semăna cu Hemingway şi Walt Whitman. El a fost pentru România ceea ce a fost Victor Hugo pentru Franţa. Dar şarpele răutăţii şi intoleranţei omeneşti stătea la pîndă. Alte lovituri aveau să-l aştepte pe Adrian Păunescu: în 1996, el n-a mai intrat în Senat şi atunci eu i-am întins, din nou, o mînă de prieten, l-am invitat la al II-lea Congres al partidului pe care îl conduc, l-am împrietenit, la dineu, cu oaspetele nostru din Franţa, Jean Marie Le Pen, apoi, în miez de noapte, ne-am făcut fraţi de cruce cu primarul Clujului, Gh. Funar, la Crucea lui Avram Iancu, de pe Dealul Mărişel. În fine, ultimele izbituri ale sorţii, care, neîndoielnic, i-au slăbit inima, s-au produs în rafală: în 2006 şi în 2008. În 2006, el a fost pus la zid într-o făcătură grosolană, numită Raport asupra Procesului Comunismului, iar în 2008 a fost trecut pe o "listă neagră", fiind scos, prin fraudă, din Senat. Asta e culmea hoţiei politice din lume: un om să cîştige, detaşat, Colegiul Uninominal, dar să intre în Parlament cel de pe locul IV! Păstrînd proporţiile, e ca şi cum un sportiv cîştigă Medalia de Aur, la Olimpiadă, dar pe podium nu ajunge el, ci un diletant, eventual într-un scaun cu rotile. Ce tristă ironie a sorţii, să i se întîmple o asemenea nedreptate lui Adrian, care scrisese o poezie, pusă şi pe muzică, despre cineva care alergase de unul singur, dar ieşise pe locul II! Aşa ceva numai în România era posibil! Toate aceste fărădelegi l-au rănit profund pe acest om atît de sensibil. În sfîrşit, o ultimă lovitură: vestea amputării pensiei! Un alt drept cîştigat cinstit, prin muncă neobosită, care i s-a furat. De ce? Cum e posibil? Şi de ce se mai perindă unii, jucînd un teatru de irozi, pe la catafalcul lui, cînd se ştie bine că ei sînt cei care l-au vînat pe acest om? Un om incomod, a cărui voce tunătoare a răsunat timp de 12 ani în Parlament, dar România este, după cum se ştie, ţara unde adevărul umblă cu capul spart.

Dragi prieteni,

aş putea vorbi despre Adrian Păunescu zile întregi, dar vremea vorbelor a trecut. El face parte din tinereţea noastră. Vorba lui Serghei Esenin, pe care el l-a iubit atît de mult: "Nu voi mai fi tînăr niciodată". Copiii şi adolescenţii care se află aici să-şi aducă aminte, la maturitate şi la bătrîneţe, că au participat la funeraliile lui Adrian Păunescu. Aşa aveau să-şi aducă aminte, decenii de-a rîndul, cei care au fost de faţă la înmormîntarea lui Mihai Eminescu. Mă uit la el, cum doarme pe un pat de flori, şi am senzaţia că veghez la somnul unui vulcan. Pentru că asta a fost Adrian Păunescu: un om ca un vulcan. Chiar şi atunci cînd el vorbea în şoaptă, tandru, duios - iar Adrian Năstase, aflat aici, în asistenţă, pe care eu l-am împrietenit cu Adrian Păunescu, ştie despre ce vorbesc - în adîncimile sufletului său lava clocotea. Îi rog pe cei care încep omagierea ilustrului dispărut cu măsuri asiguratorii, cum că opiniile lor politice au diferit, să ne scutească de ipocrizia asta. În comparaţie cu Adrian Păunescu, ei nu sînt nimeni. Nu ne interesează opiniile lor politice! Singurele opinii politice corecte în România acestor ani de adîncă ruşine naţională sînt ale Idealului Naţional. Ale Demnităţii Româneşti. Ale Salvării Patriei de la catastrofă. Iar acestea au fost opiniile lui Adrian Păunescu, pe care el le-a slujit, le-a popularizat şi le-a îmbogăţit. Adică ale unui om vertical şi de caracter, care nu şi-a falsificat biografia. Restul nu e tăcere, ci pălăvrăgeală. Un gînd părintesc pentru fiica lui mai mică, Ana Maria. Ea e de aceeaşi vîrstă cu fiica mea, Lidia. Ele se cunosc de la vîrsta de 4 ani. Mă uit la Ana Maria cum o zguduie plînsul şi mă gîndesc că aşa va plînge şi fetiţa mea, cînd am să mor eu.

Aduc, astăzi, omagiul meu celui care mi-a fost ca un frate siamez. Timp de cel puţin 25 de ani, cine spunea Adrian Păunescu spunea şi Vadim Tudor, şi invers. Acum, am rămas singur. Ani de zile, din 1992 şi pînă azi, noi am fost ca doi voinici, care au luptat spate în spate. Ne-am bătut ca leii pentru Cauza Naţională, pentru drepturile poporului nostru atît de frumos şi de obidit. Culmea este că, în relaţia noastră, el era cel înţelept şi temperat, care mă invita la "nuanţe". Nu pot să vă spun ce este acum în inima mea. Neîndoielnic, ar fi trebuit decretat Doliu Naţional. Dacă acum nu e Doliu Naţional, atunci cînd? Dacă nu aici, atunci unde? Ticăloşii care fac ţara asta praf probabil că s-au gîndit că li se epuizează stocul şi ei nu mai apucă. Să le fie ruşine obrazului! În decembrie 1983 îl îngropam, tot aici, pe Nichita Stănescu. În septembrie 1993 îl îngropam pe Eugen Barbu. Iată-i cum stau, amîndoi, alături precum în raftul unei biblioteci cosmice. Acum, la picioarele Luceafărului s-a aşezat, în falduri Tricolore, ca o Cuminţenie a Pămîntului, un alt scriitor major al ţării noastre, Adrian Păunescu. Fie ca acolo, în Rai, să-L încînte pe Demiurg cu un cenaclu nou, pe care să-l slujească alţi poeţi importanţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Ce stol de îngeri! Se apropie Sărbătorile de Iarnă. Pe Adrian Păunescu îl vor troieni zăpezile şi, mai apoi, florile de tei din copacul lui Eminescu.

Îngăduiţi-mi să închei, citind o elegie pe care am scris-o chiar în această dimineaţă de duminică.


Adio, fratele meu geamăn
Tristă duminică trăim.
Om bun, şi drag, şi fără seamăn
Abia acum te preţuim.



Adio, forţă a naturii
Te-au pus pigmeii la pămînt.
"Complotul bubei" şi al urii
Te-a hărţuit pîn' la mormînt.



Curînd vor răsuna colinde
Curînd Crăciunul va veni
Şi candele se vor aprinde
Pe-ntinsul scumpei Românii.



Un scaun gol va fi la masă
Precum e tronul princiar.
Şi-un strop de vin de tămîioasă
Noi vom vărsa, plîngînd amar.



E-o zi de toamnă aurie
Ce pace dulce e-mprejur!
Doar eu sînt ca o rană vie
Ce îmi dai, Doamne, să îndur?



De ce ni-l iei aşa devreme
Pe cel mai nobil dintre noi?
Crucificat peste poeme
Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi...



De ce rămîn toţi ticăloşii
Cei mincinoşi şi paraziţi?
Şi-n vremea asta generoşii
În patru zări sînt răstigniţi?



Fă o minune şi ridică
Acest nenorocit blestem.
Şi vindecă-ne Tu de frică
E tot mai greu, nu mai putem.



Ai milă, Doamne, şi-ndurare
De-acest colos cu miere-n grai
Şi pentru inima lui mare
Dă-i viaţă veşnică în Rai.



Întreaga ţară te jeleşte
Românii doliu pun la steag.
Azi steaua ta pe cer porneşte.
Adio, fratele meu drag!


CORNELIU VADIM TUDOR

(Discursul a fost marcat, în repetate rînduri, de aplauzele celor peste 25.000 de participanţi, fiind transmis, în direct, de posturile Realitatea TV, Antena 3 ş.a.)


http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9725&format=html

Adrian Păunescu a fost înmormîntat, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu din Capitală

Comunicat de Presă


Marele poet al românilor, Adrian Păunescu, a fost înmormîntat duminică, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu din Capitală. Slujba de înmormîntare a fost oficiată la Biserica Boteanu, după care Adrian Păunescu avea să-şi găsească locul de veci pe Aleea Scriitorilor, acolo unde se află şi mormintele lui Mihai Eminescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, George Coşbuc, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Liviu Rebreanu, Marin Preda ş. a.

Slujba de înmormîntare a fost oficiată de un sobor de 13 preoţi, condus de Episcopul Vicar Varlaam Ploieşteanul. Printre preoţi s-au aflat Emil Nedelea Cărămizaru, de la Biserica Sf. Gheorghe, din Bucureşti, şi Doru Ghiaja, Parohul Catedralei din Tg. Mureş, unde Adrian Păunescu a poposit de mai multe ori cu opera sa de suflet - Cenaclul "Totuşi iubirea", poetul fiind unul dintre ctitorii acestui lăcaş de cult. În timpul slujbei a fost citit un Mesaj de condoleanţe trimis de Patriarhul Daniel familiei îndoliate. Sicriul a fost urcat pe o scenă special amenajată. Acolo se aflau membrii familiei marelui dispărut: soţia sa Carmen, fiicele Ana-Maria şi Ioana, Andrei, fiul cel mare.

Domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European, preşedintele Partidului România Mare, a adus un cald omagiu ilustrului dispărut, cel care i-a fost ca un adevărat frate. Zeci de mii de persoane au făcut un culoar în faţa porţii Bisericii din Cimitirul Bellu.

Memoria lui Adrian Păunescu a fost evocată, de asemenea, în cuvinte emoţionante, de Mihai Cimpoi şi Gh. Duca, preşedintele Uniunii Scriitorilor şi, respectiv, al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, Varujan Vosganian, Victor Socaciu, acad. Dan Berindei, Nicolae Dabija, Adam Puslojici, Marius Tucă.

Un detaşament al Regimentului 30 Gardă "Mihai Viteazul" a tras trei salve de armă în onoarea poetului, decorat, în anul 2003, de preşedintele Ion Iliescu cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

Începînd de joi, mii de oameni au venit la sediul Uniunii Scriitorilor şi, apoi, la Atheneul Român, pentru a-i aduce un ultim omagiu marelui poet. Au ţinut să fie alături de familie fotbaliştii de la Universitatea Craiova şi Rapid Bucureşti, cărora Adrian Păunescu le-a scris imnurile.

Printre cei care au trecut în aceste zile pe la catafalcul lui Adrian Păunescu s-au aflat personalităţi ale vieţii culturale, artistice şi sportive, precum şi un număr mare de politicieni. Domnul Corneliu Vadim Tudor a fost atît la Uniunea Scriitorilor, cît şi la Atheneul Român. Tribunul a fost însoţit de Marius Marinescu, Codrin Ştefănescu, Victor Iovici, Florin Simion, Dumitru Avram, Irina Loghin, Ruxandra Lungu, Mihaela Ionescu.

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=9740&format=html