"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 18 august 2012

Liderul PRM participă în această seară la o emisiune-şoc, despre moartea aparentă, la postul România TV




În această seară, între orele 22 şi 23, preşedintele PRM va fi invitatul special al îndrăgitei realizatoare Mirela Voicu, de la postul România TV. Tema: fenomenul paranormal al morţii aparente, exemplificat cu 4 cazuri concrete, de „învieri" din morţi. Nu rataţi!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2544 / 18.08.2012

vineri, 17 august 2012

SE ANULEAZĂ REFERENDUMUL NAŢIONAL DIN 29 IULIE 2012?


Se ştie că în ziua de 29 iulie 2012 s-a desfăşurat referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, la care au participat 8.459.053 alegători, din care au votat: pentru demitere 7.403.836 alegători, adică 87,52%; împotriva demiterii numai 943.375 alegători, adică 11,15%; voturi nule au fost 111.842, adică 1,32%. Aceste rezultate au fost înregistrate şi comunicate de Biroul Electoral Central. De asemenea, se ştie că referendumul naţional a fost boicotat de către preşedintele suspendat Traian Băsescu, de Partidul Democrat Liberal (PDL), de premierul Ungariei, Viktor Orban şi de minoritatea ungară din România. Pe lîngă boicotarea referendumului, numeroşi primari şi alţi mercenari politici ai PDL au blocat exercitarea dreptului de vot al cetăţenilor, cărora le-au reţinut actele de identitate pînă după referendum, sau pe care i-au ameninţat cu pierderea locurilor de muncă şi ajutoarelor sociale.
Aceste infracţiuni au fost mediatizate şi recunoscute public, la televiziune, în seara zilei de 27 iulie a.c., de către preşedintele suspendat, Traian Băsescu, dar Parchetul şi DNA nu s-au autosesizat (cum le obligă Legea nr. 3/2000) şi nu au trecut la cercetări penale. Dar nici preşedintele interimar, Crin Antonescu, nici premierul Victor Ponta, nici Biroul Electoral Central (BEC), nici Curtea Constituţională a României (CCR), nici USL (PSD, PNL şi PC) nu s-au adresat Parchetului cu Plîngeri sau denunţuri penale! De ce? Nimeni nu-i întreabă, dar nici ei nu spun ce i-a reţinut. Prin referendumul naţional din 29 iulie a.c. a fost demis de facto preşedintele Traian Băsescu, dar acesta ignoră şi sfidează voinţa Poporului Român. Cel demis cu 87,52%, dintre cetăţenii care s-au prezentat la vot refuză să se supună deciziei Poporului Român şi încearcă, pe toate căile, interne  şi externe, să împiedice să fie demis şi de iure. El trece cîteva ore pe zi pe la sediul său de campanie, de unde transmite mesaje publice pe înţelesul Curţii Constituţionale şi al Parchetului, care a doua zi trec la acţiune, confirmînd prin fapte că sînt implicate în viaţa politică de partea celui suspendat şi împotriva Poporului Român. Conform Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 46 şi 47, Curtea „veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia“. Pentru ducerea la îndeplinire a acestor prevederi legale, Curtea Constituţională poate cere informaţii de la autorităţile publice şi de la Biroul Electoral Central, dar nu le-a cerut nici la începutul referendumului, nici în timpul lui, ci după încheierea lui. Prevederile legale referitoare la înscrierea cetăţenilor cu drept de vot în listele electorale permanente pentru referendumul naţional din 29 iulie a.c. nu au fost respectate de către: Guvernele Boc, Ungureanu şi Ponta; Autoritatea Electorală Permanentă (AEP); Biroul Electoral Central (BEC); Curtea Constituţională a României şi, ultimul pe listă, preşedintele Traian Băsescu. Dar, Parchetul şi DNA nu-i cercetează penal! Conform prevederilor legale din România (Legea nr. 3/2000, Legea nr. 370/2004, Legea nr. 35/2008) şi legislaţiei europene, în listele electorale permanente pentru referendumul naţional se înscriu numai cetăţenii cu drept de vot domiciliaţi în ţară. Contrar legii, pe listele electorale permanente au fost înscrise, ilegal, circa 3.000.000 persoane reprezentînd: cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate (din care 1-1,5 milioane sînt evrei); morţii din ultimii 22 de ani; persoane care şi-au pierdut drepturile electorale ş.a. Ca urmare, s-a ajuns să se acrediteze ideea că, la referendumul din 29 iulie a.c., pe listele electorale permanente sînt 18,3 milioane de alegători vii şi morţi. Această cifră falsă nu şi-o asumă nici una din autorităţile Statului Român şi ea nu este recunoscută oficial de nimeni, dar stă la baza stabilirii cvorumului de participare la referendumul naţional! Existînd această cifră fictivă, Curtea Constituţională nu are curajul să se pronunţe asupra validităţii referendumului. În mod logic şi, mai ales, legal, Curtea Constituţională trebuie să ţină seama de numărul real al cetăţenilor români cu domiciliul în România care aveau dreptul să voteze la referendum şi să ignore listele false acceptate de BEC şi ridicate zilele trecute de Parchet, pentru a afla persoanele înscrise ilegal pe listele permanente pentru referendumul naţional. Curtea Constituţională ştie că cifra de 18,3 milioane de alegători înscrişi pe listele electorale permanente nu este cea reală. Ca urmare, CCR a adoptat Hotărîrea nr. 3, din 2 august a.c., prin care a amînat luarea unei decizii pînă pe 12 septembrie a.c. şi a solicitat Guvernului Ponta şi altor instituţii să actualizeze listele electorale permanente pînă la 31 august a.c. pentru referendumul naţional din 29 iulie a.c. Apoi, aflînd din presă că, în Legea nr. 47/1992, la art. 57, se precizează că în cazul în care CCR rămîne în pronunţare, amînare pronunţării nu poate depăşi, de regulă, 30 de zile, Curtea a schimbat termenul - pentru 31 august a.c. Conform art. 60, alin. 2 din Legea nr. 47/1992, Hotărîrea nr. 3/2012 a fost certificată de preşedintele Curţii Constituţionale şi de magistratul-asistent care a participat la dezbateri. Cu toate că a certificat Hotărîrea nr. 3/2012 a CCR, preşedintele Augustin Zegrean i-a sunat la telefon numai pe 6 dintre cei 9 membri ai CCR şi zice că a obţinut acordul lor telefonic pentru a face o erată la Hotărîrea nr. 3/2012, prin care să o modifice radical. Conform Legii nr. 47/1992, art. 11, alin. 1, „Curtea Constituţională pronunţă decizii, hotărîri şi emite avize“. Deci, legal, CCR nu pronuţă erate. Afînd din presă despre erata publicată şi în Monitorul Oficial al României, cei 3 judecători necontactaţi telefonic de preşedintele CCR au cerut convocarea Curţii Constituţionale în şedinţă, aşa cum prevede Legea nr. 47/1992. Sîntem în Anul Caragiale. Ca urmare, în ziua de 14 august a.c., Curtea Constituţională s-a întrunit în şedinţă şi a hotărît, cu majoritate de voturi, următoarele:
1) Erata publicată în Monitorul Oficial şi semnată de judecătorul Ştefan Minea este legală. Erata a fost legalizată ulterior dictării ei, la televiziune, de către preşedintele suspendat, Traian Băsescu.
2) La cererea expresă a preşedintelui suspendat, Traian Băsescu, s-a stabilit un nou termen pentru pronunţarea deciziei vizînd confirmarea rezultatelor referendumului naţional pentru ziua de 21 august a.c., în loc de 31 august a.c. Preşedintele CCR, Augustin Zegrean, nu şi-a asumat responsabilitatea asupra erorii şi eratei, iar din dosar lipsesc stenogramele discuţiilor telefonice dintre preşedintele Zegrean şi ceilalţi 5 judecători. Deocamdată, nici presa nu le-a obţinut, pe surse. Serialul „Tele-Referendumul“ continuă şi nu se va opri nici la 21 august a.c.  Guvernul Ponta şi alte instituţii ale Statului Român caută să se achite acum, pînă la 21 august a.c., de obligaţia stabilită de CCR privind actualizarea listelor electorale permanente şi eliminarea celor înscrişi ilegal pe aceste liste. În acelaşi timp, preşedintele suspendat, Băsescu, împreună cu Parchetul şi DNA, caută să dovedească într-o săptămînă că la referendumul din 29 iulie a.c. s-au înregistrat cîteva voturi multiple. Ca urmare, începînd din 14 august a.c., procurorii DNA şi de la Parchete s-au deplasat în multe sate, comune şi oraşe, la casele cetăţenilor şi la primării, unde îi anchetează pe cetăţenii care s-au prezentat la vot. Din alte oraşe şi comune, cetăţenii care au fost în birourile secţiilor de votare sînt luaţi cu duba şi duşi în municipiile reşedinţă de judeţ la DNA, pentru a da declaraţii privind corectitudinea desfăşurării referendumului şi cu cine au votat în 29 iulie a.c. Deocamdată, nu s-au făcut expertize grafologice. Întoarcerea la domiciliu se face pe cheltuiala cetăţenilor care au votat. Românii care au fost la referendumul din 29 iulie a.c. sînt obligaţi de procurori să jure cu mîna pe Biblie şi să declare în scris dacă au fost la vot, cum au votat şi dacă îşi recunosc semnătura de pe listele electorale. Cetăţenii nu sînt citaţi, conform legii, şi nu au dreptul să fie apăraţi de un avocat. O asemenea prigoană politică şi teroare nu au existat în România nici în perioada de instaurare a comunismului, după anul 1944! Conform Constituţiei, art. 132, alin. 1, „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului Justiţiei“.  Realitatea din aceste zile din România este cu totul alta. În ziua de 15 august a.c., la marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, de Sfînta Maria Mare, cînd oficial este zi liberă, nelucrătoare, procurorii DNA şi de la Parchete au continuat cu anchetele la biserici şi la casele cetăţenilor care au votat la referendum. Cetăţenii nu sînt citaţi, iar procurorii nu au prezentat mandate de la judecător pentru a intra în locuinţele alegătorilor. Fiind şocaţi de năvălirea procurorilor şi poliţiştilor în curţile şi casele lor, cetăţenii nu au îndrăznit, pînă acum, să le ceară să se legitimeze, să prezinte citaţiile şi mandatele de la judecător. În aceste zile, cînd sînt încălcate grav drepturile fundamentale ale omului în România, se constată o lipsă suspectă de reacţie din partea Guvernului Ponta, a Parlamentului, a Avocatului Poporului şi a ONG-urilor, care zic şi se prefac că apără drepturile omului. Abia în seara zilei de 15 august a.c., preşedintele interimar, Crin Antonescu, a avut o reacţie fermă şi a solicitat explicaţii publice de la procurorul general al României, de la Consiliul Superior al Magistraturii şi de la ministrul interimar al Justiţiei, Victor Ponta. Dar nu a cerut să înceteze abuzurile şi prigoana politică a procurorilor, care acţionează fără să fi emis citaţii şi fără a avea mandate de la judecători. Revenind la cele petrecute înainte, în timpul şi după referendumul naţional din 29 iulie a.c. şi ţinînd cont de prevederile legale, rezultă că există toate motivele şi argumentele pentru ca să fie anulat de Parlament referendumul din 29 iulie a.c. şi să fie organizat, în maximum două săptămîni, un alt referendum, la care să fie respectate toate prevederile legale. Argumentele pentru anularea referendumului din 29 iulie a.c. sînt următoarele:
1) Listele electorale permanente folosite la referendum sînt falsificate. Ele nu au fost întocmite cu respectarea prevederilor legale şi cuprind  mulţi decedaţi şi milioane de cetăţeni care nu au domiciliul în România.
2) Cifra de 18,3 milioane alegători cu drept de vot la referendumul naţional pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu este falsă. A constatat acest lucru, tîrziu, şi Curtea Constituţională şi a solicitat ca, pînă în ziua de 21 august a.c., să fie stabilită şi comunicată de către Guvernul Ponta cifra corectă şi legală. Se ştie că, în legătură cu cifra falsă de 18,3 milioane de votanţi înscrişi pe listele electorale, se fac cercetări şi a început urmărirea penală împotriva mai multor persoane cu funcţii de mare răspundere din Ministerul Administraţiei şi Internelor.
3) Conform Legii nr. 47/1992, art. 11, lit. C, alin. 3, „Deciziile şi hotărîrile Curţii Constituţionale sînt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor“. Ca urmare, Hotărîrea nr. 3/2012 are putere numai pentru viitorul referendum, mai ales în privinţa numărului alegătorilor de pe listele electorale permanente. Acum, după referendum, Curtea Constituţională face ceea ce trebuia făcut înainte de - şi la începutul campaniei pentru referendumul naţional din 29 iulie a.c., Legea nr. 47/1992 nu prevede că, după referendum, Curtea Constituţională stabileşte la masa verde care sînt listele electorale permanente actualizate şi care este numărul total al alegătorilor de pe aceste liste, urmînd ca această cifră să fie folosită la stabilirea cvorumului de participare la referendum. În ziua de 21 august a.c., este puţin probabil ca aceeaşi Curte Constituţională să confirme rezultatul referendumului din 29 iulie a.c. şi să stabilească un cvorum de participare la vot, deoarece, pe de o parte, este falsă şi ilegală cifra totală a alegătorilor de pe listele electorale folosite atunci, iar pe de altă parte, Parchetul şi DNA au început prigoana politică împotriva a peste 8,4 milioane de votanţi la referendum şi nu pot fi terminate cercetările penale în următoarele 4 zile lucrătoare. Guvernul Ponta, în următoarele 3 zile lucrătoare stabilite de CCR, nu poate termina operaţiunea de actualizare a listelor electorale permanente. Ca urmare, în baza Legii nr. 47/1992, art. 58, alin. 3, în ziua de 21 august a.c., dacă un judecător „cere să se întrerupă deliberarea pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul dezbaterii“ şi cel puţin 3 judecători „consideră că cererea este justificată, se va amîna pronunţarea pentru o altă dată“.
4) Curtea Constituţională, conform Legii nr. 47/1992, art. 47, alin. 2, „stabileşte dacă a fost respectată procedura pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia“, decizînd cu o majoritate de două treimi asupra valabilităţii referendumului. Curtea Constituţională ştie şi a confirmat prin propriile Hotărîri, din luna august a.c., că: nu a fost respectată procedura pentru organizarea referendumului; cifra de 18,3 milioane de alegători este falsă şi nici o instituţie a Statului Român nu şi-o asumă; referendumul a fost boicotat de preşedintele supendat, Traian Băsescu, de PDL şi de Guvernul Ungariei; numeroşi alegători din foarte multe localităţi au fost împiedicaţi să voteze, fiindu-le cumpărate (pînă după referendum ) sau reţinute actele de identitate; există Plîngeri şi denunţuri penale, iar Parchetele din toată ţara şi DNA au început cercetările în numeroase localităţi, din mai multe judeţe, în legătură cu fraudarea referendumului. În acest context, nemaîntîlnit şi incredibil într-o ţară membră a Uniunii Europene, s-a aflat că sînt cîţiva judecători ai Curţii Constituţionale, numiţi de preşedintele Băsescu şi de către PDL, care au luat în discuţie (în ziua de 14 august a.c.) invalidarea referendumului din 29 iulie a.c. cu votul a numai 5 judecători. În Legea Curţii Constituţionale, Legea nr. 47/1992, la art. 46 şi 47, referitoare la referendum şi la confirmarea rezultatelor acestuia, nu există prevederi referitoare la invalidarea referendumului. Curtea Constituţională decide numai asupra valabilităţii referendumului, cu votul a cel puţin 6 din cei 9 judecători.
5) Judecătorii Curţii Constituţionale ştiu că dacă, la comandă politică, invalidează ilegal referendumul din 29 iulie a.c. şi îşi bat joc de votul dat de 8,5 milioane de alegători riscă, potrivit art. 66 din Legea nr. 47/1992, să fie arestaţi sau trimişi în judecată penală. Ei nu-şi riscă libertatea şi nici uriaşele privilegii. Unii dintre ei au cîştiguri lunare de peste 30.000 lei, cumulînd indemnizaţia cu pensia de serviciu (care este de 80% din indemnizaţia brută), iar cele ale preşedintelui Augustin Zegrean nu se impozitează, deoarece el beneficiază de un certificat, nerevizuibil, de persoană cu handicap accentuat, cu recomandarea de a evita efortul ocular mare. Probabil aşa se explică şi celebra erată adoptată telefonic de preşedintele CCR. Puţini contribuabili români ştiu că îi plătesc pe cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale (pe lîngă indemnizaţie) şi pentru că intră în sala de şedinţă. Pentru că participă la activităţile Curţii Constituţionale, cei 9 judecători beneficiază şi de o indemnizaţie de şedinţă de 2% din indemnizaţia brută. Ca urmare, pentru participarea la o şedinţă a CCR, fiecare judecător beneficiază de o indemnizaţie mai mare decît salariile multor bugetari într-o lună. Pentru erata telefonică au făcut o mică economie la Bugetul Statului. Totodată, aceiaşi judecători ai Curţii Constituţionale ştiu că, pentru încălcarea gravă a obligaţiilor prevăzute la art. 64 din Legea nr. 47/1992, mandatul lor încetează. Deoarece nu au fost respectate prevederile legale la referendumul din 29 iulie a.c. pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, este normal şi legal ca, prin Hotărîrea pe care o va adopta, Curtea Constituţională să ceară Parlamentului să anuleze referendumul respectiv şi să organizeze un alt referendum, în luna septembrie a.c. Pe cale de consecinţă, se prelungeşte suspendarea lui Traian Băsescu, care a contribuit la această soluţie, pe care o aşteaptă la sediul său de campanie. El ştie că urmează o nouă şi scurtă campanie pentru următorul referendum, organizat şi desfăşurat în deplină legalitate. Supendatul preşedinte Traian Băsescu este conştient că a fost demis din funcţie prin votul dat de peste 7,4 milioane de cetăţeni români şi, de aceea, se pregăteşte să plece ca raportor al NATO, cu scopul de a-şi păstra imunitatea de care are mare nevoie, dar şi pentru a cîştiga enorm la indemnizaţia lunară. La această soluţie de anulare a referendumului din 29 iulie a.c. obligă realitatea faptică, încălcarea prevederilor legale, precum şi jurămîntul depus de judecătorii Curţii Constituţionale: „Jur să respect şi să apăr Constituţia, îndeplinindu-mi cu bună-credinţă şi fără părtinire obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale. Aşa să-mi ajute Dumnezeu“. În mod fals, se acreditează ideea că această Curte Constituţională decide asupra rezultatului referendumului din 29 iulie a.c. Hotărîrea CCR va fi înaintată Parlamentului şi acesta va decide. Demiterea preşedintelui Traian Băsescu au hotărît-o, prin vot, peste 7,4 milioane de alegători participanţi la referendum, iar obligaţia Curţii Constituţionale este de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului. Această obligaţie legală nu a fost îndeplinită şi respectată de către CCR. În situaţia în care Curtea Constituţională îşi îndeplinea această obligaţie din Legea nr. 47/1992, nu s-ar fi ajuns la balamucul de acum şi CCR ar fi constatat, imediat după referendum, la 1 august a.c., că Poporul Român l-a demis din funcţie pe preşedintele Traian Băsescu.
„Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!“, zice un proverb românesc.
Traian Băsescu, fiind alogen, gîndeşte altfel şi îi este frică de al doilea referendum, şi ultimul, după cel din 29 iulie a.c.

Dr. GHEORGHE FUNAR,
Secretar general al PRM,
Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2543 / 17.08.2012

joi, 16 august 2012

GUVERNUL ŞI-A PUS PONTA-N CUI

Rareori mi-a fost dat să întîlnesc un individ mai respingător ca acest Victor Ponta! Urît şi obraznic, hoţ şi mincinos, imoral şi idiot absolut, nu se pricepe la nimic. Pocitania imită pe alţii. I-aţi văzut mersul? El încearcă să-i copieze pe baschetbaliştii americani. I-aţi auzit vorbirea „cîntată“ în prelungirea şi urcarea ultimelor silabe? El îl imită pe idolul său, care l-a inventat: Adrian Năstase. De fapt, asta e cea mai mare greşeală a fostului premier şi preşedinte al PSD: l-a numit pe maimuţoi „Micul Titulescu“. La ce s-o fi referit? La faciesul asiatic?

Poate, fiindcă nu cred că se gîndea la abilităţile diplomatice, la care specimenul e tufă de Veneţia. Pentru a-l pedepsi pe Mircea Geoană, care îl eliminase pe el din funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor, dar îl scosese ca pe-o măsea stricată, şi pe Ion Iliescu din fotoliu de şef al PSD, fireşte, folosindu-se de cacealmaua relaţiilor sale cu americani - Adrian Năstase l-a umflat cu pompa şi l-a proţăpit în fruntea partidului pe pupilul său. N-a făcut-o singur, ci ajutat de partenerul său de vînătoare, Ilie Sârbu, socrul mongoloidului. Mai ţineţi minte „noaptea cuţitelor lungi“ din PSD? Atunci, Mircea Geoană a fost tratat (trădat) la fel cum se purtase el cu Ion Iliescu. Dar tripleta unsă, cu toate alifiile, Ion Iliescu - Adrian Năstase - Ilie Sârbu nu s-a mulţumit cu atît: l-a scos pe „inamicul natural“ şi din funcţia de al doilea om în Stat, deşi era clar că PSD-ul va pierde preşedinţia Senatului, care, imediat, a fost înhăţaţă de Vasile Blaga, după care a picat, ca o pară mălăiaţă, în gura arsă de tutun şi de alcool a lui Crin Antonescu. Parcă niciodată ca acum, nu s-a adeverit mai bine zicala: „Nu e pentru cine se pregăteşte“ - cu adăugirile mele pamfletare „pentru cine se kaghebeşte“ (Ion Iliescu), „pentru cine se americăneşte“ (Mircea Geoană), „pentru cine se băseşte“ (Vasile Blaga), „pentru cine se pokereşte“ (Crin Antonescu). Fiecare e „omul cuiva“. În loc să fie „omul lui Dumnezeu“. Dar fiecare e mai important decît spermatozoidul cu cap de tărtăcuţă, Ponta. Toţi cei enumeraţi, măcar, merg pe picioarele lor, au condus cîte ceva la viaţa lor: cîte un minister, de pildă. Ginerică n-a condus nimic. Decît pe Daciana, la dans, în emisiunea „Dansez pentru tine“ (mine). A rîs toată lumea, caraghiosul se mişca precum un bărzoi lovit de streche, cu şoldurile alea diforme şi măciulia unui cap de Gengis Han dezgropat după sute de ani. Păcat de Daciana, că e o fată civilizată şi la locul ei. Dar ăsta… Ponta ăsta… el chiar crede că reprezintă ceva, că are autoritate, ca procuror, şi poate conduce un guvern. Vai, vai, ce ruşine! Aici se vede cel mai bine (de fapt, cel mai rău) decăderea cumplită a lumii româneşti. Un avorton care se purta ca un sadic cu ta-su, cînd bietul bătrîn agoniza, bolnav de cancer (aşa i-a scris mama lui Ponta doamnei Nadia Pandrea, aflată la Paris), un spărgător de economate la Paris (în 1990, cînd l-a scos din ghearele poliţiei franceze aceeaşi femeie), un hoţ al Vilei Pătrăşcanu, de la Poiana Ţapului (indiferent ce pretexte ar invoca el, că n-are nici o vilă etc.), în fine, un hoţ neruşinat de Doctorat - acest golănaş infect a ajuns în funcţia din care au făurit România modernă oameni ca Ion C. Brătianu, Ionel I. C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Petre Carp, Iuliu Maniu, Al. Averescu, Nicolae Iorga, Octavian Goga! Nu se poate o asemenea RUŞINE ISTORICĂ! PSD s-a sinucis ca partid, şi-a făcut harakiri, dar nu cu cuţitul, ci cu un ciob de damigeană.

N-are rost să mai amintesc de fiţele şi fandoselile acestui Ponta, în Parlament, unde îl trimitea şeful lui, Adrian Năstase, la microfon, să facă „glumiţe“. Erau momente penibile, fiindcă imbecilul nu e bun de nimic, aşadar nici de discursuri. În istorica zi de 18 decembrie 2006, cînd eu şi PRM l-am fluierat pe Traian Băsescu, l-am trimis la Puşăria Mafioţilor şi am măturat Parlamentul cu el - seara, la Realitatea TV, cine îndrăznea să mă facă, pe mine, huligan? Mucea-Flaimucea, adică Ponta! Acum e şi el „huligan“, fiindcă, după 6 ani, a ajuns la vorba mea. Dar, în timp ce eu sînt constant în criticarea lui Băsescu, ginerică carieristul (sic!) merge ca pişatul boului: o zi îl debarcă, o zi îl pupă şi „coabitează“ (?!) cu el. Aşa a spus zilele trecute: că el e gata „să coabiteze“ cu Băsescu, dacă nu ştiu ce... Românii au o zicală şi pentru comportamentul ăsta păduchios: „Ia-l de pe mine, că-l omor!“. Sau: „Curaj, găină, că te tai!“. Numitul Ponta are zilele numărate, nu numai la Palatul Victoria, ci şi în libertate, dar, vezi Doamne, el e gata să se sacrifice, pentru binele poporului. Îţi stă mintea-n loc ce dobitoc! Ehei, o să mă joc eu, mult şi bine, cu puşlamaua asta. De cînd aşteptam, eu, să intre în bătaia puştii mele de pamfletar o asemenea hienă! Care şi-a dat mîna (laba) cu naşul său de cununie, G.C. Maior, pentru a tîlhări PRM la alegerile locale din 10 iunie, supraveghind să nu care cumva să intrăm într-un Consiliu Judeţean. Ei, bine, pentru mîrşăvia asta am să-i bat cap în cap, pînă o vor lua la trap, le vor ieşi tărîţele şi le-or cădea şi ţîţele (n-am găsit altă rimă, vorba unui scheci cu Toma Caragiu). Există oameni care bagă mîna în foc că ambele secături „brunete“ (se pare că sînt ţigani) ar face, vorba Matrozului Chior, amor cu fundul. Eu nu ştiu dacă e aşa. Dar, dacă e aşa, să-şi păzească bine sfincterele, fiindcă am să-mi calc pe inimă, am să pun mîna la nas şi îi voi decalibra, în direct şi la oră de vîrf. Luaţi acest articol ceea ce şi este: ca pe un pamflet (turna-le-aş în fund oţet).

CORNELIU VADIM TUDOR

15 august 2012, Bran

http://www.ziartricolorul.ro/2674/guvernul-si-a-pus-ponta-n-cui.html

PĂPUŞARII DE LA BUCUREŞTI

Urecheată de Unchiul Sam, avertizată de Bruxelles şi terfelită, de-a binelea, în presa internaţională, actuala conducere a României a intrat în degringoladă, mai ales că se găseşte în situaţia să accepte necondiţionat pretenţiile FMI, deşi, înainte de Referendum, premierul Victor Ponta anunţase niscaiva palide măsuri economice, doar-doar românii se vor mobiliza să vină la vot.

Blestemul care planează asupra noastră de cel puţin 22 de ani încoace este că, în marea lor majoritate, cei care au condus destinele ţării, preşedinţi, prim-miniştri, miniştri, parlamentari, fac parte dintr-o singură tagmă. A celor care nu au fost în stare să creeze vreodată un loc de muncă, nu au condus vreo întreprindere, cît de mică, şi nu au legătură cu economia reală. Nu ne referim, evident, la cei care, derulînd contracte frauduloase cu Statul Român sau exercitînd activităţi de tip evazionist, au devenit, peste noapte, „oameni de afaceri“ şi, deseori, „politicieni“.

Aşadar, consiliaţi de persoane bine pregătite, poate, din punct de vedere teoretic, dar absolut desprinse de problemele economice ale României, cei răspunzători de bunul mers al societăţii nu au reuşit să gestioneze corect Bugetul de Stat, să stimuleze crearea de noi locuri de muncă, aruncînd în haos şi bruma de resurse rămase după jefuirea sistematică a ţării. Pentru cea mai mare parte a populaţiei, măsurile aşteptate de la Guvernul Ponta vizează creşterea pensiilor şi a salariilor. Dar, fără creştere economică reală, fără a asigura prosperitate sectorului privat, de unde să provină majoritatea taxelor şi a impozitelor, de unde bani, oameni buni? De la FMI, după cum s-a văzut! Iar acest organism îşi apără propriile interese, ca orice bancă gonind după profit. Mulţi se arată revoltaţi de faptul că FMI a respins unele propuneri ale Guvernului pentru relansarea economiei şi relaxare fiscală. Dar foarte puţini cunosc dedesubturile acestor false controverse, nu din vina lor, desigur, ci pentru că nu li se explică românilor, pe înţelesul tuturor, ce li se întîmplă. Iar limbajul de lemn folosit de analiştii economici şi de jurnaliştii care se aventurează în astfel de subiecte este de neînţeles. Aşa încît ne permitem să analizăm numai 3 dintre măsurile care fac obiectul negocierilor cu FMI.

1) S-a discutat mult despre reducerea TVA la alimentele de bază. Este o măsură pe care şi noi, cei de la PRM, am propus-o şi am fi susţinut-o. Numai că aceasta trebuie realizată în condiţiile unei economii stabile, fără surprize de genul devalorizării leului şi creşterii galopante a inflaţiei. După cum, dacă această „reducere“ a TVA se realizează numai la cererea firmelor, prin rambursare de la Bugetul de Stat, în urma unor controale amănunţite din partea unor organe abilitate (supuse „şpăgilor“ de toate felurile), atunci românii îşi vor da seama ce fel de „firme“ vor beneficia de această reducere de TVA. Care, într-o piaţă „liberă" (sufocată de o veritabilă Mafie a produselor agroalimentare provenite din import), nu conduce automat la reducerea preţurilor, aşa cum se aşteaptă românii. Iar, în condiţiile actuale, de scumpiri pe bandă rulantă, orice aparentă ieftinire nu are nici o valoare reală. Deci, praf în ochi! O soluţie pe termen scurt ar fi fost reducerea TVA, revenirea la procentul de 19%, şi aşa destul de mare, după cum afirmă specialiştii în domeniu.

2) În ţara în care suprataxarea locului de muncă a devenit sufocantă, prilej de proliferare a muncii la „negru“ sau la „gri“, FMI se opune impozitării progresive a salariilor, iar guvernanţii se prefac şi că urlă ca din gură de şarpe că nu sînt lăsaţi să pună în aplicare această importantă iniţiativă. Fugiţi de aici! Profitaţi în modul cel mai josnic de faptul că marea majoritate a românilor nu cunosc sau nici nu-i interesează cuantumul impozitelor pe care le plătesc salariatul şi societatea, deopotrivă, către Statul Român. Nu procentul de 16% impozit pe salariu cocoşează întreprinderile private. Nici reducerea acestuia nu constituie vreo mare realizare, ci contribuţia la asigurările sociale de stat (de peste 30%) şi celelalte impozite pe locul de muncă (însumate, ajung la 60%!) trebuie recalculate în manieră progresivă, mai ales că salariile nesimţite, primele, sporurile, privilegiile băneşti se regăsesc, culmea, în sectorul de stat, unde, de multe ori, companiile în cauză nici nu îşi plătesc obligaţiile fiscale. După care statul le „iartă“, prin directive date pe şest, în mod aparent inexplicabil. Da, impozitarea progresivă trebuie realizată, dar aplicată tuturor impozitelor aferente unui loc de muncă, ceea ce actualul Guvern nu pricepe sau se face că nu pricepe că trebuie aplicată de urgenţă, cu sau fără blagoslovirea FMI. Pentru că veniturile bugetare ar creşte, cu siguranţă. Cine nu pricepe acest mecanism elementar, să plece acasă. Fără vreun Referendum.

3) FMI doreşte liberalizarea pieţei energiei. Aici ne confruntăm cu tupeul aflat la culme! Pe lîngă faptul că nu înţelegem de ce scumpirile se produc diferenţiat, astfel încît societăţile comerciale (care au ca angajaţi români, cetăţeni ai ţării noastre) trebuie să plătească mai mult cu 5 %, indiferent de cifra de afaceri, nu pricepem nici atitudinea mioritică a politicienilor resemnaţi, cu toţii, în această privinţă. Ce interese oculte, ce mafii transpartinice şi transnaţionale apără dumnealor? Dacă românii doresc să-şi răspundă la această întrebare, e bine. Dacă nu, noi nu ne mai obosim. Cert este că Puterea ar trebui să se opună cu fermitate acestei solicitări a FMI. Adică, în loc să îi ironizeze pe reprezentanţii SUA şi UE, actualii guvernanţi, urmaşi direcţi ai celor care au scos România la mezat, ar trebui să dea dovadă de bărbăţie politică, nu prin lansarea unor declaraţii belicoase, stupide şi fără efect, ci prin acţiuni care să se îndrepte, evident, în beneficiul tuturor cetăţenilor României. Abia atunci se pot gîndi la un suport real din partea românilor. Voturile cumpărate şi turismul electoral distorsionează, grav, percepţia partidelor asupra opţiunilor electoratului din ţara noastră. Se îmbată cu propriile minciuni şi fraude. De aceea, politicieni pe care nu-i considerăm naivi, încă se gîndesc la faptul că 7 milioane de cetăţeni i-ar susţine pînă în pînzele albe, numai pe ei - şi pe nimeni altcineva. Şi că oamenii, cei 7 milioane, se grăbesc, iată, să iasă şi în stradă. Hai s-o vedem şi pe-asta! Treziţi-vă! Prostia voastră se decontează pe spinarea noastră!

RUXANDRA LUNGU,

Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

http://www.ziartricolorul.ro/2656/p%C4%82pusarii-de-la-bucuresti.html

miercuri, 15 august 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCVII)

16 APRILIE 1990. A doua zi de Paşti. Încă e frumos. Sfinţenia tot mai poleieşte fiinţele şi lucrurile. Dar nu mai e aceeaşi încărcătură. În goana sa, timpul necruţător a dărîmat crucea pe care agonizase Christos. Cu fiecare clipă, oră, zi care trec, ne îndepărtăm de miracolul Sfintelor Paşti, iar vraja dispare. Abia la Crăciun mai înflorim o dată, ca merii, ca perii. Şi pe urmă, din nou, o pauză pînă la Paştele viitor. Şi aşa trece anul, ca un meci la două porţi: Crăciunul şi Paştele.


Azi, program sărbătoresc la televizor. „Lasă-mi gagica în pace“ - îi zice Popeye Marinarul lui Bluto, într-o secvenţă de desen animat. Halal traducători! Îmi şi imaginez 2 milioane de băieţei din România nu-mindu-le pe cele 2 milioane de fetiţe din România „gagici“. Dar nici cu producţia artistică autohtonă nu-mi e ruşine: se transmite o adaptare după Caragiale, în care eroii poartă canadiene de schi, cu fermoar, şi fumează ţigări Kent, pe care le aprind cu bricheta. Dezgustătoare apucăturile celor de la TV de a se trage unii pe alţii la suprafaţă, de a se băga pe post cu sila. Într-o emisiune realizată de Eugen Dumitru se prezintă o adaptare realizată după Mark Twain, semnată tot de Eugen Dumitru, fireşte, pentru ca în final să apară şi regizorul scheciului, Sergiu Ionescu, care vorbeşte chiar cu Mark Twain, într-o harababură de nedescris, numai aşa, ca să se afle în treabă şi să-1 cunoască vecinii, să-şi dea seama că el nu e din ăia, colaboraţioniştii, interzişii... Şi am mai observat ceva la televiziştii ăştia ai românilor: imediat cum moare unul de-al lor, indiferent de funcţie şi valoare, poate să fie şi şef pe la maşinişti, i se difuzează necrologul, pe un fundal îndoliat, înaintea Telejurnalului; n-am nimic de împărţit cu bietul decedat, să-i fie ţărîna uşoară şi să doarmă cu capul pe „nouraşi de primăvară“ (cum zic povestirile asiatice), dar se întîmplă că mai mor în ţară şi alţi oameni, infinit mai valoroşi, numai că Televiziunea îi ignoră cu desăvîrşire. Şi asta nu mai e drept. Pentru prima oară cînd văd o emisiune apolitică în limba maghiară: se prezintă un frumos reportaj despre încondeierea de ouă pe Valea Ghimeşului. Figurile poartă nume poetice: limba cucului, cabula albă, măcieşul (steluţa), burta broaştei, trandafir bătut, genunchiul dracului ş.a. Mă impresionează bogăţia şi fineţea motivelor stilizate, ceea ce arată că fiecare Popor are universul său nepieritor. Ce minunăţii se pot face dintr-un ou, dintr-un singur ou! Care mi se pare centrul Cosmosului.

Întîlnesc în cartea unui predicator creştin o pildă care mă emoţionează pînă la lacrimi: „Un pastor a stat o noapte la o fermă. Dimineaţa, fermierul şi pastorul s-au oprit în faţa unui cuibar, unde o găină îşi ocrotea puii sub aripi. Fermierul a spus: «Pastore, atinge-o!». Pasărea era rece, moartă, nu se mişca. O nevăstuică i-a supt tot sîngele, dar, pentru a-şi păzi puii, pe care i-ar fi atacat nevăstuica, ea nu s-a mişcat“. Ce impresionant e sacrificiul pentru cel drag, sau pentru o idee măreaţă! Nimic nu putea să-mi slujească mai bine starea de spirit din a doua zi de Paşti, decît o asemenea pildă. Ce altceva a făcut Isus, decît să ne ţină pe toţi sub aripile Lui ocrotitoare, în timp ce nevăstuica înfricoşată a Istoriei I-a supt tot sîngele, în cele 6 ore cît a sîngerat pe cruce? La televizor, Coriolan Babeţi dezveleşte un bust al lui Toma Caragiu şi zice, de 2 ori, „conversiune“ (în loc de „convertire“). Dar, ce mai contează? Îmi e dor de Tomiţă! N-am fost prieten cu el, dar ne-am cunoscut în februarie 1977, la „Săptămîna“. Îl adusese Dan Mutaşcu. Ne-a spus nişte glume, cu un umor adorabil, apoi a schimbat cîteva vorbe cu mine. În final, i-a zis lui Barbu: „Îmi place gagiul (iar gagiul!), e deştept foc! Îmi place şi cum scrie!“. Dar, o fi citit oare ceva de mine? După mai puţin de o lună, avea să moară la cutremur. Actor mare, colosal. Nu-1 pot uita în „Revizorul“ lui Gogol - Pintilie, pe care l-am văzut, în cea de-a doua din cele trei reprezentaţii, la Teatrul Bulandra, în octombrie 1972.

Vorbesc la telefon cu profesorul Edgar Papu. Îmi spune că abia aşteaptă să meargă lîngă soţia lui, în veşnicie. Îl înţeleg perfect. Pentru un om nobil şi iubitor, este aproape imposibil să supravieţuiască dispariţiei fiinţei dragi.

Mă întreb aşa, din senin: ce legătură o fi între Biharea de la noi, şi statul indian Bihar? Probabil aceeaşi legătură existentă între Ardealul românesc şi celelalte toponimii cu rădăcina semantică ARD: Ard (podiş în Iran), Arda (rîu în Bulgaria şi Grecia), Ardubil (oraş în Iran), Ardeni (masiv muntos în Franţa, Belgia şi Luxemburg). În rudimentele limbii indo-europene, „ard“ înseamnă „pămînt“. Poate că aceeaşi rădăcină are şi oraşul Arad. Aud că ambasadorul României în Franţa, Al. Paleologu, a dirijat Corul Parohiei ortodoxe române din Paris, mai precis la intonarea fostului imn „Trăiască Regele!“. Într-o emisiune a postului de Televiziune francez „Antenne 5“, ciudatul ambasador fanariot a suduit Guvernul României, al cărui emisar este şi el. În mod paradoxal, francezii l-au obrăznicit, fiindcă pentru ei un asemenea comportament e de neconceput. În spleenul baudelaireian al acestei zile de primăvară primesc o veste bună: îmi telefonează Gh. Ostroveanu şi îmi spune că foştii mei colegi s-au gîndit să facă un memoriu pentru a-i îndupleca pe nişte şefi să fiu chemat înapoi, la redacţie; abia aşteaptă momentul prielnic să i-1 înmîneze noul director general, autoînscăunat în decembrie 1989, Neagu Udroiu. Mersi, dar e cam tîrziu, timp de 4 luni nu v-aţi întrebat din ce trăiesc, sau dacă mai trăiesc? Şi n-am ajuns eu la mila lui Udroiu, care e un ziarist onorabil, desigur, şi un om călătorit şi isteţ, dar trădează un simţ al carierismului inimitabil. Aşa a făcut carieră înainte de 1989 pe spinarea lui Eugen Florescu (care 1-a numit secretar general la Agerpres şi vioara-ntîi la vizitele de lucru ale lui Ceauşescu, facilitîndu-i şi obţinerea unui splendid apartament pe Calea Victoriei, vizavi de Biserica Albă, din fondul Gospodăriei CC. al P.C.R.), şi după 1989 pe spinarea lui Ion Iliescu, cînd a pozat şi el în mare dizident, ca atîţia alţii, care au dovedit o capacitate de adaptare uluitoare, unică pentru vietăţile din natură; pentru că schimbarea de 180 de grade pe care au făcut-o foştii propagandişti şi secretari P.C.R. seamănă cu performanţa unui urs polar de a trăi în deşert şi a unei cămile de a mărşălui pe banchizele de la Polul Nord. Dar, ceea ce în natură e o imposibilitate, în societatea românească a fost un exerciţiu de virtuozitate. „Mersi, aţi venit prea tîrziu -îi răspund lui Ostroveanu - acum vă pot angaja eu pe toţi!“ Dar, azi e ziua taifasului şi a taclalelor, că doar la Porţile Orientului sîntem. Ies pe terasă la „Pescăruş“ împreună cu Eugen Barbu şi generalul I. Al. Munteanu. E soare şi simt cum se dilată frunzele-n copaci. Am o stare plăcută. Generalul mi-1 toarnă pe un oarecare ofiţer Mugurel Florescu, care se învîrtise şi el pe la procesul lui Ceauşescu. Pun pariu pe o ladă de bere că, azi-mîine, o să-1 vedem şi pe Mugurel ditamai Măgărelul, adică general. Fiindcă aşa e regula: toţi cei care au luat parte la mascarada aia sîngeroasă au fost avansaţi, obligatoriu. Cine i-a avansat pe ei? Ion Iliescu, nu mai există nici un dubiu. Acelaşi Munteanu, care e un bun povestitor, cu accentul lui ardelenesc (a fost studentul academicianului David Prodan), ne istoriseşte ceva care ne face pielea găinii: în Nicolae Ceauşescu s-au tras 600 de gloanţe, iar în nevasta lui vreo 700! Au tras întîi 3 soldaţi, în timp ce condamnaţii încă mergeau spre zid, iar apoi au deschis focul, în neştire, militari de pe acoperişul cazărmii de la Tîrgovişte. O curviştină, pe nume Cerasela, a furat medalionul de aur de la gîtul Elenei Ceauşescu, 1-a spălat de sîngele închegat, 1-a purtat cam o lună, după care a fost silită de amantul ei, Gelu Voican, să-1 dea înapoi. Înapoi, cui? Cine ştie pe unde au nimerit bijuteriile jefuite în acel decembrie înfiorător! Îl credem pe cuvînt pe Munteanu, doar a fost coleg de celulă, prin anii ’80, cu Voican. Îl bătea pe acesta toată ziua, fiindcă bărbosul era meschin şi turnător. Acum, Voican i-a dat o mînă de ajutor fostului său ortac de puşcărie, care a fost reactivat şi a devenit general. „Era bărbat ăl bătrin - ne mai spune generalul - cînd i-a fost spălat cadavrul l-a văzut Geluţă şi a mărturisit că părea foarte viril!“ Ia te uită de ce le arde la ăştia, să se uite la fuduliile lui Ceauşescu, după ce l-au nituit cu sute de gloanţe! Mă întorc acasă destul de trist. Cum s-a putut muri în decembrie ’89! Ca la Hiroşima, în toate felurile cu putinţă: şi la coadă la lapte, şi în baie, şi în somn, şi pe stradă, şi în beci după lemne, şi în maternitate, şi în cimitir... S-a mai întîmplat în vreo ţară socialistă ce s-a întîmplat în România? Nu! Ei, bine, cu asta trebuie să începem orice comparaţie, orice analiză. Nici n-am ajuns bine acasă şi am primit informaţii despre prăduirea spaţiului locativ de către primarul Capitalei, Dan Predescu. De pildă, un arab pe nume Geamal, care a primit cetăţenia română foarte uşor, acum cîteva luni, a devenit consilier guvernamental pentru minorităţi, învîrtindu-se şi de o casă splendidă. Primarul dă case bune, pe lei, unor arabi, încălcînd mai multe legi. Se povesteşte că au venit nişte oaspeţi francezi să doneze un post de radio, au obţinut aprobarea de la Petre Roman şi s-au dus cu ea la primarul-general - numai că acesta, într-o criză de furie, probabil pentru că lui nu-i ieşea nimic, le-a rupt hîrtia în faţă! Gospodăria de Partid avea sub Nicolae Ceauşescu averi imobiliare de circa 15 miliarde de lei, iar acum, sub Mihai Cuţuhan, valorile sale depăşesc 50 miliarde de lei! Practic, au luat ăştia tot patrimoniul!

Spre seară, iau cunoştinţă de un comentariu al corespondentului Agenţiei iugoslave Taniug, la Bucureşti: „Am întîlnit partide în România care ar dori să schimbe Poporul, ori Poporul nu se poate schimba“. Zilele acestea, am dat peste două materiale pe care le-am citit cu interes: o scrisoare a nebunului Paul Goma, publicată în „22“, în care îi face praf pe aşa-zişii noştri rezistenţi, şi articolul „Au ridicat bîtele şi s-au încăierat“, apărut în „Opinia Studenţească“ din Iaşi, referitor la barbaria udemeristă din ziua de 20 martie, de la Tg. Mureş.

Noaptea, pe la 12, ies să plimb cîinii. Pe Bd. Duca, vizavi de Policlinica stomatologică, am văzut o scenă care mi-a luat maul: o fată tînără, în papuci şi capot alb, ieşise la scara unui bloc vechi şi aştepta un hîrb de maşină, cu 2 arabi; s-a urcat şi a plecat cu ei, în puterea celei de-a doua nopţi de Paşti! Capitala României tinde să devină un fel de bordel al lumii a III-a, şi asta nu e bine! Nu se încheie această zi fără o nouă inepţie a lui Ion Caramitru, care e de o incultură zgomotoasă: într-un reportaj filmat la Paris, el vorbeşte cu Emil Cioran, căruia îi spune că Eminescu a apărut într-un moment cînd totul era prăbuşit (?!). Ehei, o să am eu mult de luptat cu analfabeţii şi impostorii...

EPILOG. Începe să se nască revista. Totul merge nesperat de bine. Ca prin farmec, obstacolele s-au risipit. Banii ? M-a împrumutat Nuţu, din Germania. El venise cu 10.000 de dolari, legaţi cu zgîrci, cum se întîmplă şi pe la băncile cele mai fandosite. I-am spus că n-am ce face cu dolarii, mie îmi trebuie lei. A revenit după cîteva ore cu 1 milion de lei. Am convenit să încheiem o chitanţă, de mînă, ca să-i restitui omului banii. Martori ne-au fost Cornel Ciontu (din partea mea) şi Monica Miu (din partea lui). Ca să fiu sincer, mi-a tremurat inima atunci cînd am înscris, oficial, titlul revistei. Aşa ceva nu se mai pomenise. Mai fuseseră nişte „Românii Mari“, pe la sfîrşitul veacului trecut şi prin preajma primului război mondial, dar acum sînt alte împrejurări. În definitiv, şi Nostradamus, în catrenele sale, vorbeşte de „România Mare“. Am găsit şi un secretar de redacţie bun: bătrînul Grigore Stănescu, care a lucrat pe la revistele militare, s-a pensionat între timp şi mi-a fost recomandat de prietenul meu din copilărie, colonelul Marin Mirea. Am găsit şi spaţiu tipografic: la Bucureştii Noi, în fosta tipografie a P.C.R. Mulţumită prieteniei mele cu Mişu Filip şi cu soţia lui, Doina, dar şi cu Mioara Roman, care şi ea e prietenă cu ei, am izbutit să căpătăm 3 birouri într-o clădire veche, pe Calea Victoriei. Acolo avea să funcţioneze şi ziarul fesenist „Azi“, condus de Octavian Ştireanu. Cum am devenit eu patronul publicaţiei? Foarte simplu: Eugen Barbu mi-a spus că nu se încumetă să rişte singurii bani pe care îi avea la C.E.C.:

- Eu am strîns ceva parale, pe cărţile şi filmele mele, de ce să te mint?! Dar îmi e teamă de faliment. Tu nu vezi ce se întîmplă în jurul nostru, ce prăbuşiri au loc, ce probleme sînt cu hîrtia?! Nu vreau să mor dator vîndut! O asemenea ruşine ar fi peste puterile mele, n-aş fi în stare s-o îndur.

Şi atunci, m-am descurcat cum am putut. De ce-am intrat în vîrtejul ăsta? Din revoltă, în primul rînd. N-am mai suportat să văd cum îmi e batjocorită ţara, cum e jucată la zaruri, cum sînt umiliţi românii. N-am mai suportat atîta impostură, şi incultură, şi neobrăzare. Revoluţia aceasta s-a făcut cu sîngele nevinovat al unor oameni, în primul rînd tineri. Populaţia s-a răsculat fiindcă totul devenise de un absurd înfiorător şi chiar cele mai nobile idealuri se goliseră de conţinut. Independenţa e sublimă, într-adevăr, dar cînd copiii mănîncă la şcoală o felie de pîine cu o frunză de salată verde, ca melcii, şi, după cîteva zile de furajare de-asta, leşină în clasă, atunci trebuie să ne întrebăm cu toţii unde am greşit. Scopul Politicii e preluarea Puterii, iar scopul Puterii e realizarea Binelui. Nu a Răului. A Binelui. Adevăraţii oameni sînt meniţi să micşoreze suferinţa existentă în lume. Nici un Ideal nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc pentru fericirea oamenilor şi trăirea lor în comuniune cu Dumnezeu. Aceasta a fost marea infirmitate a lui Ceauşescu: era ateu. De altfel, cred că de aici izvorăsc multe dintre nenorocirile lumii contemporane. A avut el şi mari merite, pentru care l-am admirat şi nu mă dezic de asta; dar să fii răsturnat de propriul tău Popor, adus la exasperare, iată o cădere de cortină nu tocmai măgulitoare.

El va rămîne în Istoria României şi chiar a Planetei, pentru multe şi felurite realizări. Scurgerea timpului estompează păcatele şi reliefează meritele. Peste un număr de ani, copiii şi nepoţii noştri ne vor întreba, uimiţi: „Cum, voi vă spălaţi cu apă rece, n-aveaţi curent electric decît vreo cîteva ore pe zi, stăteaţi toată noaptea pe la cozi? Nu putem crede, aţi visat. Uite, noi avem de toate. Nu putea omul acela, care a construit aătea lucruri minunate, să vă biciuiască în halul ăsta!“. Dar a fost cu adevărat o Revoluţie? Dacă ar fi să judec cu inima, aş spune că da. Dacă ar fi să judec cu mintea, mai degrabă aş spune că a fost o lovitură de Stat. Vorba tînărului Goethe, la Valmy, în 1792, cînd armata Franţei revoluţionare i-a învins pe prusaci: „De acum şi de aici începe o lume nouă!“. Aşa şi cu anul 1989 la români. Şi nu numai la români. Am intrat într-un deceniu nou, necunoscut, spectaculos, care s-ar putea să răstoarne sensul şi concluziile unui veac întreg. Vor muri oameni, se vor primeni generaţiile, iar eu? Ce voi face eu? În primul rînd, voi aştepta să-mi vină pe lume un copil, fiindcă nevastă-mea e însărcinată în luna a V-a. Pe urmă, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru casa mea şi Poporul meu. Sau, cum bine spunea un poet al efluviilor inimii: „Nu cădea tu, steaua mea subţire!“. Viaţă, primeşte-mă, vin către tine, m-am născut din nou! Doamne, nu m-ai părăsit, pupa-Ţi-aş tălpile!

SFÎRŞIT

CORNELIU VADIM TUDOR

http://www.ziartricolorul.ro/2639/jurnalul-revolutiei-de-la-craciun-la-paste-%28xcvii%29.html

marți, 14 august 2012

La Roşia Montană se află zăcăminte uriaşe de uraniu şi de wolfram, mult mai valoroase decît cele de aur!


-         America nu are zăcăminte de uraniu, iar Rusia nu are zăcăminte de wolfram. Fără aceste elemente, cele două mari puteri sînt zero barat în materie de supremaţie militară -

Goana străinilor după inestimabilele zăcăminte de la Roşia Montană a căpătat forme din ce în ce mai agresive, tocmai datorită rarităţii şi unicităţii acestora. În aceste vremuri, în care sateliţii-spion răscolesc ţările pînă la adîncimi greu de imaginat, nu avea cum să nu se afle faptul că wolframul, un metal mai scump şi mult mai preţios decît aurul, greu de găsit, se află la Roşia Montană în cantităţi inepuizabile şi în starea cea mai pură.
În sensul că nu mai sînt necesare procedeele costisitoare de decantare a lui. În aceeaşi situaţie se află şi rezervele de uraniu, metalul atît de preţios, care poate fi considerat unul dintre motivele agresiunii NATO în Afganistan. Se spune că în Munţii Khwaja Rawash, situaţi la nord de Kabul, dar şi în Koh Mir Daoud, lîngă Herat şi Kharkiz, din Provincia Kandahar, există cele mai mari zăcăminte de uraniu din lume. Pentru a ne da seama de adevărata dimensiune a bogăţiilor de la Roşia Montană, ajunge să spunem că România deţine recordul mondial în ceea ce priveşte wolframul. Aşadar, America nu are zăcăminte de uraniu, iar Rusiei îi lipseşte wolframul. Exact de aici începe supremaţia militară şi lupta pentru cîştigarea acesteia pe plan internaţional...

Ziarul TRICOLORUL, nr 2540 / 14.08.2012

luni, 13 august 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCVI)


15 APRILIE 1990. Sfînta zi de Paşti. Dacă aş muri acum, nu mi-ar părea rău. Ziua asta nu face parte din calendar, ci din Calea Lactee. Iubesc ziua de Paşti cu o frenezie imposibil de reprodus în cuvinte, aici e comprimată toată copilăria mea. Forţa magică a acestei zile îl transfigurează pe orice om. Parcă nu sîntem noi înşine, nişte fluvii lăuntrice clocotesc şi ne purifică, îndemnîndu-ne la porniri nobile. Poate fi numit Paştele un al doilea Crăciun, avînd în vedere că Isus S-a născut din nou? Uneori mă întreb dacă expresia „cruce de voinic“, cu care erau lăudaţi flăcăii la ţară, nu e cumva o sublimare ancestrală a imaginii Mîntuitorului, care S-a identificat cu crucea torturării Sale, ceea ce a produs pe retina memoriei colective a ţărănimii române o personificare a crucii... Dar, iată-mă şi scriitor textualist! Reproduc în Jurnalul de faţă fila unui alt Jurnal, vechi de 15 ani. L-am găsit, prăfuit, printre rafturile bibliotecii. E Jurnalul pe care l-am ţinut pe cînd făceam Armata la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă nr. l din Bucureşti. Aşadar, priviţi ce trăiam eu cînd eram cu 15 ani mai tînăr şi cu vreo 30 de kg mai slab: „Duminică, 4 mai 1975. Zi de Paşti. Stau cu Mioara şi cu fratele meu, Pavel, în apartamentul lui din Drumul Taberei şi bem vodcă şi cafea. Mioara e o fată frumoasă, cu păr negru, lung, şi ochi albaştri. Se crapă de ora prînzului şi în curînd vom merge la mama, să ciocnim ouă roşii. Deunăzi, citeam pasajul de la începutul lui «Faust», în care trec oamenii Cetăţii pe ecranul zilei de Paşti: elevi, tîrgoveţi, slujnice, ostaşi. Totul e verde şi înalt în acea stampă a apollinicului Goethe. Oamenii vorbesc prozodic şi o pace de burg patriarhal, în care fiecare cunoaşte pe fiecare şi ştie ce se cade şi ce nu se cade, le dezmiardă urechile cu o vată ca mătasea funigeilor şi a subţiorii lanurilor de porumb. Ascultăm o casetă cu Joan Baez, pe care mi-a dăruit-o bunul meu amic, campionul mondial de gimnastică Dan Grecu. Ne-am împrietenit într-o seară a anului trecut, în grădină la Athénée Palace - soţia lui şi prietena mea de atunci fiind balerine. A rămas încîntat cînd i-am vorbit, vreo 2 ore, numai de civilizaţii extraterestre - ce-i drept, o bună parte din curiozităţi le ştiam de la colegul meu de ziar, Victor Kernbach, care a scris «Enigmele miturilor astrale». Carte de succes, pe care mi-a împrumutat-o un alt coleg al meu, Anton Uncu, dar, spre ruşinea mea, am pierdut-o, ori mi-a fost furată. Splendidă caseta country a acestei femei care s-a făcut cunoscută prin proteste împotriva războiului din Vietnam! Îmi place mult o piesă în care, cu glas sfîşietor, spune că «ziua de ieri va veni din nou diseară». Pentru mine, asta ar însemna retrăirea nopţii trecute, cînd ne-am întîlnit toţi cei 5 fraţi şi surori la Biserica Elefterie. Înainte de asta, trecusem însă pe la barul de noapte de la Athénée, să-mi cumpăr ţigări. Eram îmbrăcat într-un costum nou, bleumarin, cu o cămaşă albastră, în picouri albe, şi cu o cravată roşie ca focul. Imediat cum am coborît în bar m-am dus, într-un chip magnetic, la cabina fetelor, să-i spun Zînei «La Mulţi Ani!». Fusese o iubire mare între noi, tot anul 1974, dar se destrămase. Am plecat în Armată cu o uşurare în suflet, sperînd ca viaţa cazonă să mă ajute să suport mai bine despărţirea. M-am apropiat de cabina dansatoarelor. Am strigat-o. Ea a ieşit, aproape goală, în costumul ei de paiete şi frivolităţi, a scos un chiot de bucurie, ne-am strîns în braţe şi ne-am urat «Sărbători fericite!». Nu mai contenea cu sărutările, mi-a spus «iubiţele», cu glasul ei inconfundabil, cu care îmi şoptise atîtea «dulci nimicuri» la ureche. Aveam 2 pachete de Kent în mînă, abia le cumpărasem, şi mi-a zis: «Ai venit să-mi aduci ţigări?» - iar eu, binecrescut, i-am oferit unul. Au ieşit şi celelalte fete, pentru dansul următor: Puşa, Mariana, Cristina, Virginica, Nuşa... Fete bune, da’ n-au avut noroc! - cum se zice. Euforie mare, m-au umplut de ruj şi sclipici Toate doreau să ştie: ce se-ntimplase cu părul meu, de ce eram tuns aproape perie de scînduri? Am plecat. Cîţiva ani buni, aproape seară de seară, am frecventat barul. Nu pentru băutură (nu mi-a plăcut niciodată să beau, decît un pahar, creştineşte, şi nici n-aveam bani), ci pentru prietenele mele, păstorite de coregrafa Viorica Cişmigiu. Pe urmă, m-am dus la Biserică. Am aprins lumînări albe şi am văzut, ca de obicei, cel mai frumos spectacol de muzică, poezie şi lumină care poate exista în lumea noastră creştină. Mii de oameni, iluminaţi şi transfiguraţi, sub nişte copaci proaspăt înfrunziţi, au izbucnit în vibraţiile corului gregorian: «Christos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcînd/ Şi celor din mormînturi/ Viaţă dăruindu-le!». Probabil cel mai frumos cîntec din Istoria Umanităţii şi ca muzică, şi ca poezie. Mai mult de atît nu se poate spune, în aceste 4 versuri sînt cuprinse cerurile şi pămînturile, fiinţele şi lucrurile Fratele meu, Marcu, tot încearcă să-mi spună ceva despre un ţigan care a vrut să creeze o sectă la noi, a făcut zgomot prin Occident, s-a întors în România, a cerut fonduri de la stat, dar statul, nici una, nici două, l-a cam închis. L-am rugat pe Marcu să tacă puţin, doream să ascult corul acela tremurător ca aerul în raza lumînărilor. Deodată, zeci de capete s-au întors spre dreapta, la fereastra unei case: aici, la etaj, apăruseră doi copii în pijamale, cu crîmpeie de lumînări în mîini, care aveau ceva din îngerii pictaţi în vechile cărţi colorate şi lucioase, cu poze, pe care noi le decupam şi le lipeam pe steaua cu care porneam la colindat. Apoi, a început o burniţă uşoară, de primăvară. Mulţimile păcătoase au ocolit Biserica. Am plecat la Marcu acasă, la doi paşi. Aici, în geam, un alt înger: mama, care nu merge niciodată cu noi la Biserică, în Noaptea de Înviere, dar aşteaptă cu emoţie, la geam, să vadă spectacolul rîurilor de oameni care se risipesc pe la casele lor, cu lumînările în căuşul unor pahare de îngheţată, ce mult îi mai place, nu se mai satură privind şi murmurînd versetele pe care le crede potrivite momentului. Ne-am ospătat după datină, pînă pe la 5 dimineaţa. Pe urmă, ne-a dus acasă soţul sorei mele, Liviu, cu maşina lui, Oldsmobile, „frumoasa americană“, lungă, lată şi cu geamuri verzi. Acasă înseamnă tot la Pavel, la marginea oraşului, pentru că eu n-am unde să dorm. Mioara mi-a spus din nou că mă iubeşte, eu i-am răspuns că-i ultima noastră noapte (îmi era capul tot la Zîna, arsură vie în inimă!), ea a început să bîzîie etc. Mîine seară, mă voi întoarce la unitate, băieţii vor veni, cu siguranţă, cu miel, mezeluri, brînzeturi şi vinuri de pe la casele lor, ne vom simţi iarăşi bine şi permisia noastră de Sfintele Sărbători va rămîne undeva, departe, în urmă, ca un copil orfan“.
După cum se vede, mai am un Jurnal. Sînt harnic la scris, nu mă pot plînge. Azi, după 15 ani, mă gîndesc că, în ciuda atîtor lipsuri, şi privaţiuni, şi umilinţe, Armata a fost poate cea mai frumoasă perioadă a existenţei mele. Atunci aveam un rost pe lume. Acum parcă sînt al nimănui. La televizor, o slujbă lungă, transmisă în direct, dintr-o Biserică. Mai toată lumea e de acord că se întrece măsura cu popii, e un fel de „Cîntarea României“ întoarsă pe dos. Primesc un telefon amuzant: Dan Andrieşu îmi istoriseşte că azi-noapte a fost bairam în vila din Strada Sofia, a lui Zoni Vrînceanu, zis Gerovital. Aici a venit, în turneu electoral, şi Geluţă Bărbuţă, adică Voican, asaltat de toată lumea, ca un fel de „om al zilei“. I-a căzut însă faţa cînd cineva l-a întrebat de condamnările lui penale, dinainte de 1990.
Ca sociolog al religiei, constat un fenomen ciudat: datorită Televiziunii, bisericile ţării au fost, în Noaptea de Înviere, destul de puţin populate. Au existat lăcaşuri cu 3 enoriaşi. Erau mai mulţi preoţi, diaconi şi ţîrcovnici, aşa că nu s-a mai putut ţine slujba. Asta mi-a adus aminte de un popă beţiv, din judeţul Argeş, care, pe la începutul anilor ’80, a fost protagonistul unei scene mortale (să mori de rîs). A ieşit în pridvorul bisericii de ţară, chior de beat, cu potcapul pe-o ureche, şi a strigat, printre sughiţuri: „Fraţilor, oameni din sat, hîc, datorită unor condiţii care io nu vi le pot spune vouă păcătoşilor, slujba de Înviere se amînă pentru altădată, sîc!“. Întîmplarea e strict autentică şi mi-a fost relatată de nepoata mea, Daniela, care pe atunci fusese repartizată, ca profesoară de engleză, în satul cu pricina. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2539 / 13.08.2012