"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 19 martie 2011

Vineri seara la ANTENA 3 !

Aseara la emisiunea LA ORDINEA ZILEI, de pe ANTENA 3:




http://inregistrari.antena3.ro/view-18_Mar-2011-La_Ordinea_Zilei-19.html



Joi seara la REALITATEA TV !

Joi seara, 17 martie, la emisiunea REALITATEA TE PRIVESTE:

http://www.realitatea.net/emisiuni/realitateatepriveste.html



Epistolă scrisă cu cerneala ochilor

Domnule euro-parlamentar Corneliu Vadim Tudor,

Din partea d-lui ing. agr. Duţă Marin, domiciliat în Ploieşti, Str. Cameliei nr. 21-B, bloc 138, ap. 33, preşedintele Societăţii Agricole Inoteşti din comuna Colceag, jud. Prahova (înscrisă legal în Registrul Special al Societăţilor Agricole de pe lîngă Judecătoria Ploieşti, la nr. 14/1991), vă informez următoarele:
În data de 9 martie 2011, în jurul orelor 10, dl. ing. Duţă Marin a fost ridicat cu forta, fără explicaţii şi documente justificative, de 3 persoane civile necunoscute - dar probabil aparţinand Poliţiei - în timp ce aştepta să intre într-o audienţă la Parchetul Ploieşti, după care a fost transportat cu o maşină particulară şi internat forţat, abuziv şi ilegal, la Spitalul Psihiatric de la Voila, jud. Prahova, unde este ţinut sub cheie, lipsit de libertate. Nu a fost informat nici azi, 16 martie, cine, de ce şi prin ce act decizional al vreunui organ al Justiţiei Române îl reţine în Spitalul Psihiatric de la Voila. Dacă ar fi fost o acţiune penală, internarea la Psihiatrie a învinuitului se putea decide numai după începerea cercetării penale, ceea ce aici nu este cazul. Nu i s-a permis nici măcar să-şi anunţe familia - ori vreun avocat - , care l-a căutat 24 de ore la Morgă, prin spitale, la Poliţie. Abia după insistenţele rudelor de a-l declara dispărut, la Poliţie li s-a adus la cunoştinţă internarea lui la Voila. Soţia a clacat psihic şi s-a aflat un timp sub îngrijire medicală.
În această situaţie abuzivă şi ilegală, dl. ing. Duţă Marin refuză orice tratament – mai ales medicamentos – şi orice hrană, făcînd greva foamei, atît ca formă de protest, dar şi ca măsura preventivă legată de temerea unei otrăviri, drogări sau manipulări a personalităţii şi sănatăţii sale cu medicamente şi terapii specifice. Menţionez că azi, 16 martie, a intrat în a 8-a zi de grevă a foamei.
În calitate de colaborator, angajat la societatea agricolă, am fost rugat de dl. Duţă Marin să vă transmit această informare, cu solicitarea de a întreprinde demersurile ce vi le permite calitatea de europarlamentar, precum şi în calitate de om de presă şi preşedinte de partid politic, pentru a solicita cercetarea şi soluţionarea acestei situaţii atît sub aspect de legalitate, oportunitate, risc social, cît şi sub aspectul riscului de deteriorare a sănătăţii din cauza grevei foamei.
Menţionez că dl. ing. Duţă Marin, în vîrstă de 69 de ani, este un profesionist – practician, dar şi teoretician – şi un patriot, fiind, de asemenea, iniţiatorul, autorul şi coautorul real al unor Legi aprobate în Parlament în perioada 1990-1997 privind agricultura, ţărănimea, pensionarii din mediul rural, Legi ale căror efecte benefice se văd şi azi.
Este de menţionat că, în numeroase acţiuni în Justiţie, dl ing. Duţă Marin a încercat, încă din 1990, să obţină dreptatea pentru foştii membri ai CAP Inoteşti, CAP Colceag, CAP Parepa, jud. Prahova, ale căror patrimonii – parţial sau total – trebuiau să le revină lor şi moştenitoarei de drept a acestor unităţi, Societatea Agricolă Inoteşti. Acest lucru nu s-a concretizat, din cauza abuzurilor şi acţiunilor falsificatoare, jafului, furtului şi distrugerii acestui patrimoniu de către administraţia locală, sprijinită sau acoperită, intenţionat ori din ignoranţă, de persoane şi organe superioare ierarhic. Acţiunea de reţinere sub această formă este interpretată de dl. ing. Duţă Marin nu numai ca o formă de intimidare, ci – mai ales - ca un mijloc de a i se bara posibilitatea şi dreptul de a se adresa Justiţiei. Membrii Consiliului de Administraţie al Societăţii Agricole Inoteşti mi-au cerut să vă menţionez că acţiunile în Justiţie, reprezentate legal de preşedintele societăţii, ing. Duţă Marin, au susţinerea deplină a Consiliului şi a asociaţilor societăţii, aceştia avînd adesea, în unele cazuri, coparticipare personală.
O informare şi o solicitare asemănătoare am transmis azi şi domnilor miniştri ai Justiţiei şi Sănătăţii, precum şi doamnei procuror general Laura Codruţa Kövesi (în data de 11 martie a.c.), dar în urma acestor demersuri, legate de o situaţie de urgenţă, nu am obţinut nici o reacţie.
Dl. ing. Duţă Marin poate fi contactat pentru alte detalii la Spitalul Voila, Pavilionul 3, la telefonul 0244-335.161 sau 335.162. 

Cu stimă,
Ing. DAN STĂNESCU,
Secretar al Consiliului Municipal PRM Ploieşti
16 martie 2011

http://www.ziarultricolorul.ro/index.php/special/3-special/133-epistol-scris-cu-cerneala-ochilor 

DICTATURA SE INSTALEAZĂ CU PAŞI MĂRUNŢI, DAR SIGURI

După experienţele sumbre produse în istoria recentă de nazism şi stalinism, sistemele de tip dictatorial şi-au schimbat înfăţişarea şi metodele. În ţări aşa-zis civilizate, autodeclarate democratice, nu se mai poate acţiona prin arestări în miez de noapte, muncă silnică în lagăre şi Canal sau exterminare în masă. Biciul, bîta sau mitraliera au fost înlocuite de mijloace mult mai perfide, majoritatea de natură economică, aşa cum ar fi şomajul, nesiguranţa zilei de mîine, îndatorarea pe termen lung şi altele. La care se adaugă nenumărate iluzii, hrănite de mass-media, cum sînt alegerile libere, democraţia, separaţia puterilor în stat, presa liberă, libertatea de asociere, libertatea de exprimare, dreptul la grevă etc.

Ceea ce rămîne, însă, specific tuturor formelor de dictatură, exprimat succint în dictonul „Divide et impera”, este modul de a acţiona, de cele mai multe ori reuşit, pentru învrăjbirea claselor şi categoriilor socio-profesionale unele împotriva altora, îngrădirea treptată a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi a dreptului de a pretinde conducătorilor aleşi crearea condiiilor pentru asigurarea unui nivel de trai decent pentru toţi membrii societăţii. Mai gravă este situaţia în care diverse forme de dictatură se instituie nu în urma unui război devastator, nu în urma unui cataclism socio-economic, nu în urma unei crize mondiale, ci pur, şi simplu, în urma fraudei electorale. La care participă activ nu numai artizanii care acţionează din umbră, ci şi milioane de complici tăcuţi şi lipsiţi de elementara reacţie civică. În România, bunăoară, din 1996 încoace, fraudarea alegerilor a devenit regulă şi nu excepţie. Înţelegem lumea în care trăim, în care forţe oculte, deghizate în grupări de interese şi presiune transnaţionale, mai presus de voinţa majorităţii popoarelor, îşi fac jocurile în funcţie de propria lor agendă. Ceea ce pare imposibil de înţeles este modul în care românii au acceptat cu atîta uşurinţă ca, după 1989, soarta să le fie dictată şi dirijată din afara graniţelor, privind, ca aflaţi în transă, manipularea masivă a voinţei electoratului şi fraudarea de proporţii a voturilor exprimate în alegeri. O incredibilă lehamite a fost indusă în conştiinţa colectivă, altfel nu se explică faptul că un guvern creditat cu procentul infim de 9% încredere a populaţiei conduce nestingherit şi după bunul plac destinele celorlalţi 91% declaraţi „scîrbiţi”, „neîncrezători în politicieni” sau „convinşi că ţara merge într-o direcţie greşită”. Conchidem, fără ocolişuri, parafrazîndu-l pe cunoscutul pastor german Martin Niemoeller: în România, mai întîi au tăiat salariile bugetarilor şi nu am luat atitudine pentru că nu eram bugetari. Apoi au impozitat pensiile şi nu am luat atitudine pentru că nu eram pensionari. Apoi au restrîns drepturile studenţilor şi nu am luat atitudine pentru că nu eram studenţi. Apoi au redus îndemnizaţia pentru mame şi concediul de creştere a copiilor şi nu am luat atitudine pentru că nu aveam copii mici. Apoi au provocat falimentul a 268.000 de întreprinderi private mici şi mijlocii şi nu am luat atitudine pentru că unii dintre noi nu aveau firmă. Apoi au evacuat abuziv un partid din sediul său şi nu am luat atitudine pentru că nu votam cu acel partid. Apoi au închis un ziar şi nu am luat atitudine pentru că oricum nu îl citeam. Apoi au interzis o emisiune de Televiziune şi nu am luat atitudine pentru că oricum nu o urmăream. Apoi au desfiinţat spitale şi şcoli şi nu am luat atitudine pentru că nu eram bolnavi şi nici cu învăţătura unii nu s-au omorît la vremea lor. Apoi au aservit politic Justiţia şi nu am luat atitudine pentru că nu aveam nici un proces pe rol. Apoi au mărit vîrsta de pensionare pentru femei şi bărbaţi şi nu am luat atitudine pentru că eram încă destul de tineri. Apoi au început să asculte telefoanele, să citească e-mailurile şi nu am luat atitudine pentru că ne consideram cetăţeni cinstiţi, fără nimic de ascuns. Apoi au schimbat Constituţia şi legile care ne priveau în mod direct. Ne-au furat orice speranţă de bunăstare pentru noi şi familiile noastre. Au distrus milioane de locuri de muncă, industria, agricultura, comerţul, transporturile şi turismul ţării în care ne-am născut şi am crescut. Au înstrăinat importante resurse naturale, vitale pentru existenţa naţiunii. Au pus în pericol securitatea alimentară şi energetică a poporului. În final, au atentat la Siguranţa Naţională a ţării. Toate acestea pentru că, de fapt, am lăsat să ne fie furat, pe termen nedefinit, votul. Atunci, unii au vrut să ia atitudine, dar nu mai aveau unde, cum şi alături de cine să protesteze cu vreun folos. Era, deja, prea tîrziu.

Iată ce spunea Martin Niemoeller, aproape cu 6 decenii în urmă: „În Germania, au venit mai întîi să-i ridice pe comunişti şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram comunist. Apoi au venit după evrei şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram evreu. Apoi au venit după membrii de sindicat şi nu am luat atitudine, pentru că nu eram membru în nici un sindicat. Apoi au venit după catolici şi nu am luat atitudine, pentru că eram protestant. Apoi au venit după mine, dar, în acel moment, nu mai rămăsese nimeni care să ia atitudine pentru mine”.

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

http://www.ziarultricolorul.ro/index.php/component/content/article/120-dictatura-se-instaleaz-cu-pai-mruni-dar-siguri

vineri, 18 martie 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2117 / 18.03.2011

Editorial > MAI EXISTĂ O SOLUŢIE: GREVA GENERALĂ!

Primul lucru care îţi sare în ochi cînd te uiţi la Boc este statura şi prima reacţie este de oarecare milă pentru acest om evident strivit de dimensiunea funcţiei sale. De cum deschide gura, însă, se transformă: este un veritabil activist de partid, capabil să debiteze fără să obosească ori să i se facă jenă aceleaşi şi aceleaşi inepţii, imbecilităţi, minciuni etc., etc.. Mai presus de orice este totuşi servilismul său, fără limite în spaţiu şi timp şi, desigur, fără ruşine, faţă de Traian Băsescu. Emil Boc este, neîndoielnic, un fricos şi n-a îndrăznit niciodată să iasă din cuvîntul acestuia, dar în acelaşi timp a simţit instinctiv, de la bun început, că este singura sa şansă de a-şi depăşi condiţia pitică. Ca orice om cu handicap caută să se impună atunci cînd este băgat în seamă şi i se atribuie o calitate de şef, fie prin duritate, fie prin bravură în relaţiile cu semenii sau subordonaţii. Aşa face şi premierul (?!) Emil Boc care îşi umflă voiniceşte pieptul şi anunţă emfatic de la tribuna Parlamentului că „îşi asumă răspunderea“. Sună de parcă doar atunci şi doar cu ocazia particulară a promovării unor legi - de altfel extrem de contestate (acum e vorba de noul Cod al muncii) - eludînd însă dezbaterea parlamentară, prim ministrul dă dintr-o dată dovadă de curaj şi face ce n-ar face nimeni, îşi asumă răspunderea, adică o vitejie rar întîlnită. Dar ce e aia „răspundere“? Dacă ne uităm în DEX, aceasta reprezintă obligaţia unui oficial de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, de îndeplinirea unui obiectiv. Tot în DEX, „a trage la răspundere“ înseamnă a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale. Pe aceeaşi linie explicativă se înscrie şi sintagma „pe răspunderea cuiva“, care se referă la acele fapte ce se fac pe garanţia (morală sau materială) a cuiva. Dar sigur că Emil Boc nu cunoaşte astfel de semnificaţii, căci el acţionează dirijat, iar atunci cînd simte că are pe cineva puternic în spate se înfoaie ridicol, considerîndu-se la rîndul său tare. Am mai întîlnit astfel de caractere atît în viaţa civilă, dar şi în armată. Să te ferească Dumnezeu de asemenea specimene în viaţa profesională, că îţi vine de multe ori să-ţi pui capăt zilelor. Exemplele pot fi numeroase, dar astfel de caractere trebuie cunoscute şi pe cît se poate eliminate cînd vine vorba de baza de promovare, pentru că asemenea indivizi chiar pot distruge domeniul pe care ar fi puşi să-l administreze. În România de astăzi este haos generalizat. Nimic nu merge. Industrie nu mai există, agricultură nu mai există, justiţie nu mai este, serviciile secrete sunt inerte, armata este defiinţată, practic Romania este campioană la sărăcie în Uniunea Europeană, 33% dintre români întîmpinînd privaţiuni materiale grave, conform unui raport al oficialilor de la Bruxelles. Totul a fost bine lucrat de serviciile externe specializate în dezbinare care au ştiut să-şi aleagă partenerii de lucru din interior şi prin care să realizeze scopul ţărilor de care aparţin. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat la „marele miting” din Piaţa Constituţiei din ziua dezbaterii moţiunii de cenzură, 16 martie a.c.. Un fiasco total. Rîsul lumii! Bucuria ocupanţilor de la Palatele Cotroceni şi Victoria! Cum s-a ajuns aici? Pentru că în primul rînd forţa muncitorească a dispărut în România. Dacă Ceauşescu a căzut, a fost pentru că această forţă muncitorească s-a mobilizat în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 şi a ieşit în stradă. Cine mai este acum? Nimeni. Unde este forţa muncitorească a IMGB-ului de 27000 de suflete, dar a Vulcanului, dar a Griviţei Roşii, dar a IMUAB-ului sau a Uzinelor 23 August? Toate sunt o amintire. Toate au intrat în istorie. De aceste realităţi profită actualii guvernanţi, care efectiv fac ce vor şi bineînţeles ceea ce le este impus din străinătate de marea finanţă mondială în frunte cu FMI, care îi susţine la putere pentru că mai este încă de furat din ţara asta. În România, toţi cei cu funcţii publice cu greutate „îşi asumă răspunderea“ fără ca nimeni să-i şi tragă la răspundere. Nimeni nu plăteşte garanţia răspunderii. Nimeni altcineva decît societatea în întregul ei! Ducem toţi mîna la buzunare şi plătim zi de zi fiecare „asumare de răspundere“ a incompetentei clase politice, cu portocaliii în frunte. Nimeni nu-şi asumă răspunderi reale, totul se întîmplă doar la microfon sau în declaraţii de presă. Iar oamenii parcă au uitat adevărata semnificaţie a „asumării răspunderii“. Responsabilizarea cuiva devine doar o vorbă goală, numai bună de scos ochii prostimii în discursuri simandicoase, la ore de maximă audienţă. Preşedintele Traian Băsescu însuşi a declarat că îşi asumă responsabilitatea politică a întîrzierii accesului României în Spaţiul Schengen în calitate de şef al statului. ?i? Care este rezultatul? Zero! Acelaşi rezultat va fi şi dacă legile aprobate prin asumarea răspunderii de Guvernul Boc se vor dovedi păguboase. Între timp, românii continuă să stea şi să se căineze: în ce ţară trăim, în ce vremuri trăim! „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri.” Aşa credea cronicarul nostru, Miron Costin. Aşa o fi? Eu cred că nu. La vremuri grele şi tulburi, trebuie oameni cu mintea clară, cultură solidă, dragoste de ţară şi, mai presus de toate, cinste fără cusur. Noi ce avem? Nimic din toate astea: un băsescu şi un boc. Oameni mici, cu funcţii mari! Apropo, aţi văzut pe ce scaun stătea Boc în Parlament? Pe un scaun de birou, cu înălţime ajustabilă, ca să poată fi şi el de statura celorlalţi membri ai guvernului. Mai mare rîsul! O singură, adevărată, posibilă soluţie: GREVA GENERALĂ!

Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU


Ce se ascunde în spatele ultimelor manevre... Traian Băsescu nu vrea să rămînă, nici măcar o zi, fără imunitate

Intenţia lui Traian Băsescu de recuplare a alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale nu are nici o legătură cu eficientizarea statului, aşa cum minte public, ci este strîns legată de dorinţa acestuia de a nu rămîne fără imunitate nici o zi. În contextul prelungirii, miercuri seara, a lucrărilor şedinţei din Parlament, Băsescu a stat pînă tîrziu în faţa televizorului, urmărind circul penibil provocat de cererea Opoziţiei de a fi votată şi o declaraţie a Parlamentului României, prin care să se condamne declaraţiile iredentiste ale premierului ungar Viktor Orban. Chiriaşul de la Cotroceni, retras la Vila Lac 2, a urmărit evenimentele, însoţit de nelipsitul său lacheu, Sebastian Lăzăroiu. Unul dintre subiectele abordate de cei doi a fost acela al necesităţii revizuirii Constituţiei României şi a obligaţiei ca Emil Boc să nu piardă alegerile interne din PDL. Legătura dintre cele două, deşi în aparenţă este minimă, pentru Traian Băsescu este una crucială. El vrea să procedeze astfel încît la încheierea mandatului prezidenţial să nu rămînă fără imunitate nici măcar o zi, de teamă că viitoarea conducere a României va comanda redeschiderea cercetării penale în „Dosarul Flota”. Astfel, conform discuţiei dintre cei doi, Pazvante Chiorul îl doreşte pe Emil Boc la şefia PDL, pentru a fi sigur ca la finalul mandatului prezidenţial are în fruntea PDL omul gata să îi predea şefia partidului, într-un Congres Extraordinar. O dată recuplate alegerile prezidenţiale cu cele parlamentare, Traian Băsescu intenţionează să renunţe la atribuţiile de preşedinte cu circa o lună înainte de alegeri, numai pentru a se instala preşedinte al partidului şi pentru a conduce campania electorală, care ar urma să-i asigure un nou mandat, pe care l-ar obţine în acel colegiu uninominal unde sînt cei mai mulţi simpatizanţi PDL. Tot miercuri seara, cei doi au discutat despre plecarea lui Emil Boc din fruntea Guvernului. Conform surselor, Emil Boc îşi va înainte demisia din funcţia de premier abia în preajma Convenţiei Naţionale a PDL din luna mai. Pînă atunci, la ordinal lui Băsescu, Boc a pus la bătaie din Bugetul de Stat peste 3 milioane de euro, bani care vor fi alocaţi sub formă de finanţări de proiecte de investiţii în localităţile conduse de lideri PDL care acum sînt de partea lui Vasile Blaga, dar care, în schimbul banilor, îşi vor schimba opţiunea şi îşi vor da voturile lui Emil Boc.


TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Există oameni care vor, cu orice preţ, să aibă trecere şi, oriunde s-ar afla, să se ţină seama de ei. Acolo unde nu pot face pe profeţii, fac pe mucaliţii.

VICTOR HUGO

O ÎNTREBARE PE ZI:

„Este adevărat că Traian Băsescu are draci pe el?“ – a întrebat-o aseară, în direct, la emisiunea lui Mădălin Ionescu de la postul Kanal D, preşedintele PRM pe vrăjitoarea Rodica, fiica Mamei Omida. Dînd dovadă de prezenţă de spirit şi de umor, simpatica Rodica a răspuns: „Are legiuni de draci, dom’ Vadim!“.


Toţi banii sînt controlaţi şi dirijaţi de Paraşuta din Pleşcoi (?!)

Surse apropiate Partidului Democrat-Liberal ne-au informat că tot ce mişcă în zona banului public sau în sistemul de parteneriat public privat este sub controlul strict al Elenei Udrea. Operaţiunea „fonduri pentru partid” este foarte bine pusă la punct şi este aplicată prin oameni verificaţi şi plantaţi în posturi cheie. Unul dintre aceştia este Cosmin Gabriel Predoiu, fratele ministrului justiţiei, Cătălin Predoiu, care a fost pus director general la SC Enel Servicii Comune SA. Conform clasificării CAEN, activitatea de bază este consultanţă pentru afaceri şi management. Această societate a fost înfiinţată în 2007 şi face parte din Grupul Enel România, companie de furnizare a energiei electrice, în care Grupul italian Enel deţine pachetul majoritar de acţiuni. Grupul italian Enel este cea mai mare companie italiană în domeniul energiei electrice şi cea de-a doua companie europeană de utilităţi, în funcţie de capacitatea instalată, şi a preluat de la statul român, prin aşa-zisa privatizare, filialele Electrica din Dobrogea, Banat şi Muntenia Sud. În România, Enel este cel mai important investitor privat din sectorul distribuţiei energiei electrice, cu aproximativ 2,5 milioane de clienţi, 93.000 km de reţea şi circa 5000 de angajaţi. Cosmin Gabriel Predoiu este jurist de profesie şi a preluat funcţia de la italianul Mauro Conti care a demisionat. Numirea lui Cosmin Gabriel Predoiu nu s-a făcut întîmplător, pentru că în această funcţie el este pus să gestioneze contracte de milioane de euro în energie. Astfel, între altele, Enel Servicii Comune a încheiat şi derulează contracte interne, pentru tranzacţionarea curentului electric destinat consumului propriu al filialelor Enel. Între contractele importante se numără un contract cu Enel Distribuţie Banat în valoare de 8,9 milioane euro, un altul cu Enel Distribuţie Dobrogea în valoare de 7,6 milioane euro şi un contract de 3,7 milioane euro cu Enel Distribuţie Muntenia. Totodată, Enel Servicii Comune a mai încheiat înţelegeri similare cu Enel Energie şi Enel Energie Muntenia în valoare de 3,2 milioane euro, respectiv 997.000 euro. Nu este neinteresant nici faptul că Enel a vîndut spaţii de birouri către Enel Servicii Comune, iar acum stă cu chirie în aceleaşi spaţii, plătindu-se în jur de 500 de euro/persoană/an. Toate aceste costuri aiurea se reflectă pînă la urmă în preţul pe care îl plătesc clienţii Enel, consumatorii, adică populaţia. Numele lui Cosmin Gabriel Pedoiu apare în mai multe scandaluri legate de anumite afaceri necurate. Astfel, acesta a fost acuzat împreună cu fratele său, ministrul Cătălin Predoiu, de incompatibilitate, deoarece îndeplineau şi funcţia de cenzori ai unei societăţi comerciale, Roact Consulting & Management, o firmă vasluiană care se ocupa de comerţul cu ridicata al produselor textile. Compania avea drept asociaţi un cetăţean francez şi o firmă off-shore, Fox Overseaz Finance Limited, din insulele Virgine. Conform legii referitoare la profesia de avocat, exercitarea profesiei de avocat „este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decît cea de avocat” sau cu „exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ”. De asemenea, numele său apare în unele documente ca reprezentant legal al Enel într-un contract de intermediere pe piaţa energiei electrice, în valoare de un miliard de euro, la Galaţi, în care Enel este asociată cu compania Romelectro, una dintre firmele de intermediare de pe piata energiei. Însă cea mai interesantă legătură este aceea în care Cosmin Gabriel Predoiu şi firma pe care o reprezintă, Enel, apare în relaţie de afaceri cu firma rusească Global Internaţional 2000 SRL, implicată în controversata afacere de modernizare a Electrocentralei Mintia, Deva. Firma Global International 2000 SRL este condusă în România de Boris Golovin, fost ofiţer GRU şi care reprezintă de fapt interesele oligarhilor ruşi Oleg Deripaska şi Igor Ziurin. Numele lui Golovin este legat şi de un alt scandal răsunător ce a avut loc în România. Este vorba despre afacerea Sunoil, în care s-a vorbit despre deturnare de fonduri, evaziune fiscală şi contrabandă cu petrol. Grupul de firme Sunoil a avut un rol bine definit în sponsorizarea Partidului Democrat Liberal, presa semnalînd că acolo unde au fost „tunuri” date de Sunoil, au fost şi „sponsorizări generoase” către acest partid. Concluzia nu poate fi decît una singură: acţiunile de deturnări de fonduri, contrabanda şi evaziunea fiscală sunt patronate de oamenii partidului de guvernămînt.


Dosarul Penal împotriva Tribunului e o făcătură foarte subţire

Făcătura judiciară, deschisă de parchet la comanda lui Traian Băsescu, împotriva preşedintelui PRM, dr. Corneliu Vadim Tudor, este finalizată, dar se aşteaptă ordinul expres al Chiriaşului de la Cotroceni pentru a fi trimisă în instanţă. Conform unor surse din Parchetul General, dosarul se afla încă la procuroarea de caz Daniela Anton, care aşteaptă un semn de la baschetbalista Laura Codruţa Kövesi pentru a-l trimite la instanţă. Aceasta din urmă aşteaptă indicaţii de la Cotroceni, pentru că Băsescu hotărăşte, de obicei, cînd asemenea făcături judiciare cu ţinte politice merg pe rolul instanţelor. De altfel, aceeaşi sursă ne-a explicat că Daniela Anton consideră dosarul ca fiind unul foarte subţire, care nu va rezista în faţa judecătorilor. Din acest motiv se pare că nici sluga lui Kövesi nu dă în brînci cu trimiterea în instanţă, pentru că ştie că toată mascarada judiciară pusă la cale împotriva Tribunului îi va atîrna în mapa profesională, precum un bolovan legat de picior, mai ales atunci cînd Parchetul nu va mai fi condus şi controlat de lacheii Chiriaşului de la Cotroceni.


Traian Băsescu şi Emil Boc dau Ardealul ca să mai rămînă la Putere

„Să fie Ardealul cum a fost şi naţiunea ungară cum a fost. Asta vă doresc din suflet. (...) De fapt, Ardealul a fost luat de la noi de ţările şi Puterile care au avut un scop foarte bine definit, de a atîţa naţiunile şi de a desena nişte graniţe la care ei să fie în continuare puternici şi dirijori.” Aceste declaraţii au fost citite de către un reprezentant al Ambasadei Ungariei la Bucureşti şi au constituit o parte a mesajului premierului maghiar, Viktor Orban, citit la Tîrgu Mureş de Erzsebet Ajtay, în 15 martie, în cadrul manifestărilor de marcare a Revoluţiei de la 1848-1849, organizate de Partidul Civic Maghiar (PCM) şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS).

„Ar fi bine ca ungurimea din Ardeal să nu dureze doar 2-3 generaţii, ci să se menţină în continuare prin fluctuaţiile generatiilor, în mod absolut normal, liber, lucrînd pentru comunitate. Să ne aducem aminte de stăpînii Ardealului, de soţiile lor, care au fost un exemplu de toleranţă, domnitorii Ardealului care au înţeles că Ardealul trebuie să fie un pămînt de solidaritate. Un lucru este foarte important: să nu lăsăm steagul să cadă la pămînt, pentru că dacă va cădea, cineva tot trebuie să-l ridice. Trebuie să predăm generaţiilor tinere capacitatea noastră intelectuală, forţa noastră, credinţa noastră, coloana noastră vertebrală. Este un mesaj de viitor, de speranţă. Să fie Ardealul cum a fost şi naţiunea ungară cum a fost. Asta vă doresc din suflet”, se arată în mesajul lui Viktor Orban, citit la Tîrgu Mureş de Erzsebet Ajtay, din partea Ambasadei Ungariei la Bucureşti. În mesajul premierului se mai arată că poetul Sandor Petöfi ştia, în timpul Revoluţiei maghiare, că adevăratele bătălii se vor da în Ardeal şi că forţa maghiarilor este această regiune. „Petöfi, cînd a venit în Ardeal, a ştiut foarte bine că forţa maghiarilor de atunci o constituie Ardealul, că ardelenii sînt coloana vertebrală a ungurilor. Petöfi a scris că fiecare picătură de sînge a eroilor maghiari valorează aur. De fapt, Ardealul a fost luat de la noi de ţările şi Puterile care au avut un scop foarte bine definit, de a atîţa naţiunile şi de a desena nişte graniţe la care ei să fie în continuare puternici şi dirijori. Acum această luptă se duce prin pace, prin calm şi înţelegere, ca să predăm ştafeta generaţiilor viitoare”, se mai arată în mesaj.


Pentru împrospătarea memoriei > Trufia sinucigaşă a maghiarilor

Fiecare naţiune îşi are calităţile şi defectele sale pe care i le dă fizionomia ei istorică. Naţiunea maghiară numără printre calităţile ei un excepţional orgoliu, aşa de exagerat încît, adesea, o împiedică să-şi dea seama de realităţi într-un moment istoric dat. Orgoliul naţional fără frîna simţului critic întreţine o lipsă de măsură, determină o falsă optică a proporţiilor. Cu toată seriozitatea, un istoric maghiar afirma, acum vreo două secole, că Adam şi Eva erau maghiari, iar Dumnezeu le vorbise în ungureşte cînd se găseau în Rai. (...) În timp ce guvernul dictaturii proletariatului se înfrunta cu realităţile dezastruoase ale economiei ungare, trupele româneşti treceau, în ziua de 2 mai, Tisa, spre tragica surpriză a lui Béla Kun, care găsea o consolare şi o licărire de speranţă, aflînd de opoziţia Comitetului suprem aliat la înaintarea Armatei Române. Este caracteristic discursul rostit de dictatorul roşu în faţa Consiliului Comisarilor Poporului: „Dacă vrem să luptăm, nu este fiindcă vrem să apărăm integritatea teritoriului nostru, nici spre a relua pe seama noastră politica de oprimare a naţionalităţilor. Noi avem o misiune, în lupta care încleştează, pe toată suprafaţa globului, imperialismul capitalist şi socialismul bolşevic, noi participăm la bătălie. Noi sîntem unul dintre soldaţii revoluţiei internaţionale, noi trebuie să ne batem pentru onoarea muncitorilor unguri, pentru cauza sfîntă a proletariatului universal. Atîta timp cît ne va fi cu putinţă să tragem un foc de armă, noi nu vom depune armele, nu vom ceda o palmă de pămînt din întinderea pe care proletariatul este stăpîn. Este credinţa mea că dacă dictatura proletariatului va sfîrşi prin a se prăbuşi aici, va fi pentru că nu s-a vărsat atîta sînge cît era necesar". (...) În ziua de 1 august, Béla Kun şi-a dat seama că republica bolşevică era în ultima fază a agoniei. Unităţile maghiare se bătuseră cu energia disperării, încercînd să salveze Ungaria de ocupaţia Armatei Române. Tot orgoliul naţional s-a încordat pentru a înlătura patriei maghiare o umilinţă; soldaţii şi ofiţerii nu luptaseră spre a salva republica asasină a lui Béla Kun, ci să salveze patria. În după-amiaza zilei de 1 august, cînd trupele româneşti - avant-garda cavaleriei comandate de generalul Rusescu din grupul de Armată al generalului Traian Moşoiu - se găseau la 100 km depărtare de Budapesta, Béla Kun a rostit un discurs, model de obrăznicie. În faţa celor 500 de membri ai Consiliului Sovietelor, a strigat: „Proletarii s-au arătat nedemni de revoluţie. Ei au trădat în chip laş încrederea pe care am pus-o în ei. Pentru un moment va trebui să cedăm necesităţii. Dar voi reveni curînd. Nu facem decît să lăsăm pentru mai tîrziu instaurarea erei comuniste, cînd proletariatul va fi mai bine preparat să primească ideile noastre". Marele şef al asasinilor care acuza de laşitate pe maghiari a şters-o, împreună cu comisarii poporului, într-un tren blindat. Astfel, a sfîrşit dictatura lui Béla Kun. În preajma Lacului Balaton, în jurul amiralului Horthy, s-a format o mică armată, compusă din ofiţeri care au format cadrele viitoarei armate maghiare. Generalul Moşoiu, după intrarea în Budapesta, a ordonat trupelor să înainteze pînă la frontiera Austriei; ministrul Diamandi, delegatul Guvernului, s-a opus. Generalul Moşoiu sprijinea formarea unui guvern republican, alcătuit din socialişti-democraţi şi democraţi agrarieni. Diamandi, care intrase în contact cu amiralul Horthy, i-a înlesnit acestuia preluarea Puterii, după evacuarea Ungariei de trupele româneşti. A fost un bine, a fost un rău acea iniţiativă a diplomatului Diamandi? Greu de pronunţat o judecată valabilă. Republica bolşevică a lui Béla Kun a fost, poate, cea mai sîngeroasă experienţă revoluţionară; a lăsat impresia că dictatura proletariatului a fost exercitată de o bandă de asasini profesionali. S-a atribuit caracterul sanguinar prezenţei majoritare a intelectualilor evrei în comitetul de conducere. (...) Revoluţia lui Béla Kun s-a încheiat cu un dezastru moral, material şi militar. Este o pagină însîngerată din istoria Ungariei. (...) Mulţumită păcii de la Bucureşti, în momentul prăbuşirii Puterilor Centrale, România a putut mobiliza o armată, rămasă intactă. Această armată a trecut din nou Carpaţii, iar în aprilie 1919, a oprit avalanşa comunistă a lui Béla Kun, şi, în august, a intrat în Budapesta.

PAMFIL ŞEICARU

(Fragmente din lucrarea „Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist", tipărită la München în anul 1963)


Este gravidă Laura Codruţa Kövesi?

Surse din lumea Justiţiei ne-au informat că procurorul general al României, Laura Codruţa Kövesi, ar fi rămas gravidă. Cu cine? Ea a divorţat de agentul maghiar Eduard Kövesi, iar cu Florian Coldea nu credem că putea să rămînă borţoasă, întrucît ăsta n-are puţă. Aceleaşi surse ne-au comunicat că „făptaşul“ este căpitanul SPP Mihai Stancu, fosta gardă a doamnei procuror general. Deocamdată, noi nu ne pronunţăm dacă este adevărat sau nu. Am pus, doar, o întrebare. Rămîne de văzut, în următoarea perioadă (avînd în vedere că madam Kövesi ar fi gravidă în 3 luni), dacă burta ei va prinde contur. Dacă se confirmă informaţia, avem de-a face cu o problemă de moralitate: oare cum mai poate împărţi dreptatea în ţara asta un personaj cu o funcţie atît de importanţă, care este profund imoral?

NEWS ALERT > TEROARE ÎN PDL!

Războiul pentru şefia şi, implicit, controlul PDL atinge cote apocaliptice. De circa două zile, tot mai mulţi lideri locali PDL şi şefi de filiale care au semnat pentru susţinerea lui Vasile Blaga primesc telefoane şi mesaje de ameninţare în miez de noapte, cerînduli-se să îşi retragă semnătura. Conform unor surse din PDL, promisiunile de pomeni electorale sub formă de bani pentru investiţii făcute pedeliştilor, care ocupă funcţii la nivel local şi controleză voturi, sînt împletite cu ameninţări dure venite în miez de noapte, telefonic sau prin intermediul mesajelor SMS, de la numere de telefon ce nu pot fi identificate. Fenomenul a apărut în urmă cu aproximativ două nopţi în mai multe zone ale ţării, începînd cu Caraş-Severin şi încheiind cu Satu Mare. E vorba de acelaşi tip de mesaje, prin care pedeliştii sunt îndemnaţi să îşi retragă semnăturile de susţinere pentru Vasile Blaga, în caz contrar proferîndu-se ameninţări chiar la adresa familiilor respectivilor. Ameninţările şi presiunile sunt făcute chiar asupra unor oameni cu putere şi influenţă, precum Sorin Frunzăverde, care miercuri a depus la Poliţia din Reşiţa o plîngere, dar care mai mult ca sigur va rămîne nesoluţionată.


SCUIPAŢI AICI! Fostul amant al femeii-komisar Monica Macovei, handicapatul Dan Tapalagă

Este cunoscut mai ales ca purtător şi prestator de diverse servicii pentru Monica Macovei, prin birourile Ministerului Justiţiei. Ca s-o spunem pe cea dreaptă, acest Tapalagă a fost amantul femeii-komisar, deşi între ei este o diferenţă de vîrstă de vreo 16 ani în favoarea procuroarei isterice de dinainte de decembrie 1989.

Mai nou, el se prezintă drept editor coordonator al site-ului HotNews.ro, unde a publicat fel de fel de stenograme secrete, pentru a căror provenienţă ar trebui să răspundă. Carierist de profesie, handicapatul s-a născut pe 28 august 1975 la Copşa Mică şi se laudă că este licenţiat în jurnalism. Nu s-a remarcat prin nimic în această meserie, dar a reuşit să se strecoare, pe uşa din dos, la Radio România Actualităţi, după care a trecut la „Europa Liberă“ şi la BBC. Face o pereche perfectă cu femeia cu bot de raţă, Andreea Pora, nu numai prin urîţenie, dar şi prin zelul cu care îi apără pe Traian Băsescu şi gaşca sa de portocalii. Nemernicul a ajuns pînă acolo încît plînge pe umărul lui Viktor Orban, care a cerut, nici mai mult, nici mai puţin decît smulgerea Ardealului din trupul ţării-mamă. Pentru el, un asemenea lucru constituie doar o diversiune a Opoziţiei din România, menită să-l denunţe pe primul-ministru ungar drept duşman al poporului român şi să-l acuze pe Traian Băsescu ca pe un complice al acestuia. Pe unde va scoate cămaşa şi acest derbedeu, atunci cînd Chiriaşul de la Cotroceni nu va mai fi în stare să se apere nici pe el însuşi, darmite pe cozile de topor care s-au pus, cu atîta inconştienţă, în slujba lui?


Antologia pamfletului românesc

BLESTEM

Bate-i, Doamne, pe duşmanii mei

Dă-le plagă biblică, Părinte

Ca un cancer cu ciorchinii grei

Cresc pe trupul Ţării noastre sfinte.



Eu privesc cu silă şi dezgust

Cum pîndeşte haita lor grozavă

Capul lor lombrozian şi-ngust

Fierbe ca un ceainic cu otravă.



Iar în zori, şacalii năvălesc

Buimăciţi, cu botul plin de sînge

Şi-n complotul antiromânesc

Lacrimi grele Mioriţa plînge.



Eu sînt paratrăznetul curat

Al acestor descărcări de ură

Multe ploi şi jafuri le-am stricat

Vor să-mi pună botniţă la gură.



M-am luptat cu lifte ungureşti

Le-am oprit să-mi rupă-n două Ţara

Chiar şi lăcomiei evreieşti

I-am pus pofta-n cui şi i-am smuls ghiara.



Am făcut cărare printre hoţi

De pămînt am dat cu toţi borfaşii

Doamne, Tu, care ne vezi pe toţi

Nu mă părăsi, îndrumă-mi paşii.





Duc pe umeri crucea unui neam

Care-a înfruntat prin veac urgia

Blestemat eram de nu purtam

Bătălia pentru România.



Ştiu prea bine toţi românii mei

Că sînt drept ca stînca în furtună

Iar mocirla unor bieţi pigmei

Niciodată n-o să mă răpună.



Şirul de martiri sacrificaţi

S-a oprit şi-n faţa casei mele

Fiţi de- a pururi binecuvîntaţi

Răzbuna-voi patimi şi drapele.



Daţi-mi din tăria voastră azi

Din fîntîni de ochi vreau apă vie

Ca o stea înfiptă-n vîrf de brazi

Luminaţi-mi calea prin urgie.



La răscruce grea e-al meu popor

Precum cerbul prins într-o capcană,

Iar sămînţa Cozii de Topor

Îi presară sare peste rană.



Amăgindu-mi neamul cu minciuni

Ca pe-un trib cu sticle colorate

Umblă unii creanga, de nebuni

Revărsînd mizerii prin Cetate.



Ne făgăduiesc un colţ de rai

(Dar ne fură ţara cu bucata)

Ne promit un alt nivel de trai

(Cu ce preţ? Ne-au dezarmat Armata!)



Ipocriţi, murdari şi farisei

Ne-altoiesc la palmă cu vergeaua

Toţi calicii vin şi se dau zmei

I-am primit - şi ne-am găsit beleaua!



Ne-au furat trecutul, nici un drept

Nu mai au în ţara lor românii,

Mai că-ţi vine să îi iei de piept

Şi să strigi: „Hai, valea, că pun cîinii!".



Am ajuns la noi acasă slugi,

Prizonieri milogi pe timp de pace

Precum nişte vechi perechi de blugi

Ţara nu-i la modă şi nu place.



A fi patriot? Nebun curaj!

La spital cu naţionaliştii !

(Dar acasă, ţin un alt limbaj

Ei au voie - Bill, şi Jacques, şi Pişti).



Şi măcar mai bine de-am trăi,

Şi măcar de n-am dormi pe paie,

Dar cerşesc părinţii la copii

Şi bătrînii caută-n gunoaie.



Şleahta de agenţi şi puşcăriaşi

Ce-au venit prin forţă la Putere

Necinstiţi şi cruzi, tîlhari şi laşi

Ne sting setea cu oţet şi fiere.

Asta-i tot, eu nu îi mai suport

Mor cu ei de gît şi vor da seama

Împărţind o ţară ca pe-un tort

Ei şi-au dat pe faţă azi arama.



Şi nu-i ziuă de la Dumnezeu

Să nu mă vîneze toţi hăitaşii

Ca pe-un monstru m-au pictat, mereu

Mi-ar răpi din leagăn copilaşii.



Şi de ce? Ce crimă am făcut?

Am spus adevărul cu glas tare

Dar pe cei ce cred în Belzebuth

Adevărul tot mereu îi doare.



Asta-i soarta pentru toţi acei

Care-au îmbrăcat cămaşa morţii -

Bate-i, Doamne, pe duşmanii mei

Prapuri să le pui în faţa porţii.



Zvîrle, Tu, pucioasă din Înalt,

Lepră şi holeră, ploi de broaşte

Dintr-un mal de Styx în celălalt

Fă-i mînia Ta a o cunoaşte.



Pedepseşte-i crunt pe satanişti

Fiindcă-s răi şi Te hulesc cu patos

Iar atunci voi şti că Tu exişti

Şi am s-aprind o candelă la Athos...



CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 20 oct. 1995)

Şi alte publicaţii ne dau dreptate > Cîinii şi noi

Sînt născut la oraş, unde am trăit cea mai mare parte a vieţii mele, dar de mic m-am simţit alături de animalele domesticite de om. Dacă, o dată cu vîrsta, am uitat multe, am mai departe proaspete în minte imaginile necuvîntătoarelor, prietenii copilăriei mele. Evident, am avut şi păsări în colivie, dar scurtă vreme, căci pretindeam - şi obţineam! - eliberarea lor ! Pisicile au stat şi ele statornic în preajma mea. Cîinii îi aveam la ţară, unde tata mă ducea mereu, la fiecare sfîrşit de săptămînă, cu excepţia iernii. După ce furtuna stalinistă s-a potolit o dată cu moartea teribilului dictator, ca semn al unei noi etape, şi am ajuns la casa mea, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, am început, cu soţia mea, mare iubitoare de animale, să aciuăm, pe lîngă cîte o pisică, două, cîte un câine. Aşa am acordat „azil“ unei căţele evadate din experienţele Facultăţii de Medicină, în preajma căreia aveam casa. Am vindecat-o de rănile şi traumele pe care le suferise şi ea - Chita - avea să fie mama lui Hector, al cărui tată fusese un splendid brac de vînătoare.

Hector a fost un cîine excepţional, considerat un exemplar luxuriant de veterinarii consultaţi. Era frumos, inteligent, dar şi teribil de vagabond. Dispărea cu săptămînile, uneori chiar cu lunile, amărîndu-ne, pînă ce se reîntorcea într-o zi, tratînd cu relativ dispreţ îngrijorările noastre. Îi cunoştea pe toţi prietenii noştri şi-i întîmpina... cu multă cordialitate, dar şi cu o demnitate afişată. După ce venea din vagabondaj, se arăta afectuos, cu noi şi cu copiii, dar peste cîteva săptămîni dispărea din nou. După ce împlinise 9 ani, a dispărut pentru ultima oară. L-am aşteptat, l-am căutat pînă şi la câteva mînăstiri din preajma Bucureştilor, am efectuat multe drumuri neplăcute pînă la hingheri, dar totul a fost în zadar. Hector n-avea să mai rămînă decît în amintirea noastră.

Între timp, l-am avut pentru scurtă vreme, luat de la hingheri, unde tot mersesem să-1 caut pe Hector, pe Scai, un setter roşcat. L-am adoptat ca să-1 salvăm şi l-am numit Scai, deoarece în blana lungă culegea scaieţi, la orice plimbare în natură. Era cu vreo 2 ani înaintea dispariţei finale a lui Hector, după o lungă absenţă de peste 2 luni a acestuia. De la hingheri 1-a adus fiul meu, coborînd pe cheiul Dîmboviţei. În cea dintîi noapte, Scai a stat lîngă patul lui, privindu-1 ca pe un salvator şi nedormind. S-a integrat apoi micii noastre familii. Într-o dimineaţă, pe la ora 6, am auzit un scîncet în dreptul ferestrei noastre. Era Hector, care se reîntorsese. I-am dat drumul în casă, unde 1-a întîmpinat „intrusul“, Scai, care se instalase pe canapeluţa sa, preluîndu-i succesiunea. Nu voi uita niciodată comportamentul celor doi. În primul moment s-au mîrîit, dar după 20 de minute dormeau lipiţi unul de altul!

Scai ştiuse că era vorba de vechiul locatar, iar Hector înţelesese că lunga sa lipsă dusese la intrarea în casă a noului venit. Ce lecţie pentru oameni! Cît au coabitat, au fost cei mai buni prieteni. Evident, Hector a fost „conducătorul“, atrăgîndu-1 şi pe Scai în evadările lui. La un sfîrşit de an, în preajma Revelionului, noi, cei din toată casa, eram amărîţi, fiindcă cei doi dispăruseră de cîteva zile, cînd îi vedem reîntorcîndu-se, pereche. Scai avea o frînghie de gît, care fusese roasă. Era limpede că Hector îl eliberase din prizonieratul în care ajunsese! Dar, peste o jumătate de an, cînd în preajma Facultăţii de Medicină s-au înşirat zeci de maşini în aşteptarea rezultatelor la examenele de admitere, Scai a fost răpit şi dus cine ştie unde în provincie! A urmat apoi definitiva plecare a lui Hector.

Locul n-a rămas gol, deoarece tot umblând la hingheri după cel ce nu se întorcea, am sfîrşit prin a lua şi adopta un brac mai vîrstnic, pe care l-am numit chiar Brac! Mă impresionase faptul că, în timp ce toţi ceilalţi tovarăşi ai săi de detenţie cerşeau vizitatorului, în oiştile lor, o eliberare, el stătea în fundul cuştii, resemnat. De peste o lună, îngrijitoarea îl tot schimba din cuşcă, amînîndu-i termenul de eutanasiere. Acolo îl adusese, nemilos, chiar stăpînul său, dornic de a-şi lua un cîine mai tînăr! Brac avea vreo 8 ani şi ne-a fost credincios ca nimeni altul. La cutremurul din 1977, m-a îndemnat cu laba să plec de la birou, peste care a căzut o bucată de fier din tavan şi astfel mi-a salvat viaţa! După moartea lui, am luat tot un brac, dar pe care l-am crescut de mic, de la 3 săptămîni, şi căruia i-am dat numele Stop! Era frumos şi rasat, dar avea şi o anumită sensibilitate, o distincţie. Mergea cu noi în excursii, dormea cuminte în maşină, cînd nu puteam să-1 luăm în cameră. Viaţa lui a fost relativ scurtă. A fost o victimă a Cernobîlului! Tocmai ne mutasem în preajma Gării de Nord, în vremea cînd se construia metroul. Trotuarele nu mai existau, strada devenise un imens şantier. Stop a fost victima acestei situaţii. Trebuia să-1 plimb, dar radioactivitatea prafului prin care păşea 1-a afectat. Şi-a pierdut imunitatea şi cei 3-4 veterinari consultaţi n-au putut să-1 salveze. După o lună de chin, pentru el şi pentru noi, a murit. Fiecare pierdere a fost dureroasă, dar el fusese ca un copil al nostru, crescut la noi de foarte mic.

Şi a urmat Baloo. Tot un brac, dar cu părul lung. Cuminte şi înţelept. Venit în casă, tot la mai puţin de o lună de viaţă. L-a crescut o pisică, Puspusel, care a trăit la noi 21 de ani! Îl mai bătea cînd era mic, iar el a respectat-o... pînă la adîncă bătrîneţe. Şi el ne-a stat în preajmă, însoţindu-ne pretutindeni. A murit bătrîn la 16 ani şi 2 luni. Cel din urmă, care-mi stă în preajmă, este un doberman, Gino. L-am crescut de la 11 luni, dar am reuşit să fac din el un pacifist, ceea ce este contrar firii rasei lui. Este sprijinul singurătăţii de cînd soţia mea s-a mutat în cealaltă lume. Am scris această scurtă istorie a cîinilor mei, deoarece ei au făcut şi fac parte din existenţa mea. Nu regret nici timpul pierdut, nici grijile, nici durerile pe care mi le-au prilejuit, mi-au dăruit credinţă, nemărginită afecţiune şi, pot spune, respectuoasă prietenie. Consider oamenii care urăsc cîinii ca nişte invalizi, care încearcă să se împotrivească firescului, cîinii fiind printre primele fiinţe care s-au aciuat pe lîngă om şi l-au slujit, ajutîndu-1 la căutarea hranei sau mai apoi apărîndu-1 cu devotament, uneori eroic. Nu există fiinţă mai dedicată omului decît un cîine.

Ceea ce li se întîmplă, în ţara noastră, în timpul nostru, nu reprezintă decît lipsa de responsabilitate a unor cîrmuitori şi urmarea deficienţelor de comportament ale multora dintre noi. Înmulţirea lor fără măsură s-a datorat, în regimul trecut, sistematizării şi noilor construcţii, dar şi lipsei de răspundere şi de inimă a celor care-i posedau şi i-au abandonat, necăutînd să le găsească un rost. Nestăvilirea înmulţirii lor nu este decît rezultatul necinstei, a folosirii importantelor sume - la un moment dat alocate pentru rezolvarea problemei – în folos personal de către oameni incorecţi şi fără suflet. În orice caz, cei din urmă vinovaţi sînt cîinii părăsiţi!

Acad. DAN BERINDEI

(Text reprodus din revista „Cultura“)

ROMÂNIA A CRESCUT OAMENII PRIMORDIALI

Mă simt obligat a deschide subiectul delicat al Istoriei falsificate a Poporului Român, a poporului din care fac parte, strămoşii mei materni dînd stirpea celebrului haiduc Pintea.

România este vechea Dacie, iar pămînturile sale sînt pline de mistere. „Pe teritoriul României poţi afla, prin intermediul arheologiei, informaţii despre cea mai parte a preistoriei europene. Teritoriul României, situat în centrul geometric al continentului, a servit deseori drept pod între Europa de Est şi cea de Vest, între Europa de Nord şi cea de Sud. Teritoriul României actuale a fost, încă acum mai bine de 6.000 de ani, unul dintre primele locuri propice pentru expansiunea culturilor, întemeiate pe migraţii ample, explicabile prin folosirea cailor şi a căruţelor şi care aveau o cultură ceramică bine dezvoltată. De aici, respectivele culturi s-au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud.” Chiar dacă unii cititori vor afirma că sună a laudă, afirm că România şi locuitorii ei sînt deţinătorii unei zestre ancestrale deosebite, moştenite de la strămoşii noştri – pelasgo-geto-daci, cel mai vechi şi mai mare popor european, misterios şi deosebit. Teritoriul românesc a fost leagănul civilizaţiei europene, asiatice, arabe etc. Acesta este adevărul. Crud şi nemilos pentru mulţi.

Se pare că strămoşilor noştri începe să li se facă dreptate. Tot mai mulţi istorici şi cercetători străini sînt de părere că spaţiul carpato-danubiano-pontic este leagănul civilizaţiei europene, dar şi al altor civilizaţii, de pe alte continente. După o vizită în România, peruvianul Daniel Ruzo, declara, în 1968: „Carpaţii sînt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai străvechi culturi cunoscute pînă în ziua de astăzi”. În lucrarea „Italia primitivă”, Leon Homo scrie: „În neolitic, sub presiunea a diverse cauze, printre care creşterea populaţiei a trebuit să joace un rol esenţial, o mişcare de migraţiune începe a se produce. În căutarea de pămînturi noi s-au pus în mişcare spre sud…Toate ţările fură năpădite”.

În lucrarea „Unde s-a născut civilizaţia?”, arheologul american William Schiller scrie: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspîndindu-se apoi, atît spre Răsărit, cît şi spre Apus! Cam în ce perioadă? Acum circa 13-15.000 ani!”. Iată un citat al lui Jules Michelet: „Civilizaţia nu s-a născut nici de la populaţia iberiană a ligurilor, nici de la celţii cambrieni, cu atît mai puţin din slavii veneţi sau venzi, nici măcar din coloniile elenice, care, cu cîteva secole înainte de era creştină, s-au stabilit în sud: ea pare să aibă ca principal autor această rasă de pelasgi, sora mai mare a rasei elenice. Se pare că pelasgii au adus în Italia piatra căminului domestic (Hestia Vesta) şi piatra de hotar (Zeus Herkeios), fundament al proprietăţii. Pe această dublă bază s-a ridicat edificiul dreptului civil, marea şi distincta originalitate a Italiei”. Arheologul P. Bosch-Gimpera consideră că teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică) este spaţiul din care au pornit popoarele europene. Iată ce spunea renumitul elenist, A. Jarde, în 1923: „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Pînă în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici-o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sînt tracii, aparţinînd timpului neoliticului”. Frumos spus. „Pelasgia/ Dacia era împărţită în provincii, sau «ţări» de rîuri/munţi, avînd fiecare în frunte un conducător, un „rege de arme”, subordonîndu-se Cogaionului/ Sarmisegetuzei, unde se afla regele zeu-medic, cel cu ştiinţa de a se face nemuritor”. De regulă, numele principalului rîu dintr-o arie Pelasgo-Thracia-Dacia a dat şi numele provinciei/„ţării” din bazinul rîului respectiv: Maramarisa/Maramureş, provincia/„ţara” de pe cursul superior al „micului” Maris; Crisinia/Crişana, „Ţara” Crişurilor; Alutuani/Oltenia, „ţara delimitată de Allutua/Olt, de Carpaţii Meridionali şi de Dunăre, etc. Cu voia sau fără voia „renumiţilor profesori” de istorie şi arheologie, şcoliţi la cele mai renumite universităţi, cu titluri care de care mai pompoase, România este leagănul civilizaţiei proto-europene. Dr. Napoleon Săvescu a reuşit să redea, în lucrarea „Epopeea dacică”, migraţia strămoşilor noştri pe toate continentele. Şi a descris foarte plastic teritoriul României: „Aici veneau grecii din Antichitate să-şi caulte Lîna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lăcaşul Zeilor din Cetatea Kogatonului. Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arată acest spaţiu, unde din trupul munţilor ţîşnesc izvoarele ce se prefac în rîuri care se desfăşoară ca un evantai spre Dunăre, străbătînd văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi păstoritului. De sus, din avion, această reţea hidrografică, cu formă de elipsă, seamănă cu un Ou al Genezei. Munţii de sare, fără de care sînt greu de conceput viaţa omului şi creşterea vitelor, reprezentau în Antichitate o bogăţie mai mare ca aurul, poate cea mai de seamă pentru oamenii vechimii, bogăţie a vieţii… Bogăţiile solului şi subsolului au făcut ca spaţiul tracic să fie căutat de triburile şi popoarele învecinate…”.

MARELE REGAT AL PELASGILOR

În timpurile moderne, istoricii şi cercetătorii europeni, cărora li s-au alăturat mulţi şi din România, au introdus doi termeni ce se resping reciproc – „indo-europeană” şi „euro-indiană”, care au creat, prin invazia Europei, populaţiile pe care le arată a fi strămoşii popoarelor europene. Sînt teorii utopice, fără nici o legătură cu adevărul istoric. Nu există nici o dovadă – arheologică ori scrisă – că rasa albă a venit de undeva din Asia. La şcoală am fost învăţaţi că năvălirile veneau numai din Răsărit. Aceşti istorici uită că geografii, istoricii şi scriitorii antici, indiferent de naţionalitatea lor, vorbesc numai despre „pelasgi” şi „arieni”. Istoria stă mărturie că triburile acestora au invadat continentul Asia, nordul Africii şi întreaga Europă. Să ne amintim ce a scris Nicolae Densuşianu: „Înainte de civilizaţia greacă şi egipteană, o civilizaţie mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast cîmp de activitate geniului omenesc. Influenţa acestor trei culturi pelasge a fost decisivă pentru soarta muritorilor de pe acest pămînt.” Pe la mijlocul Mileniului IV î.Chr., pelasgii sînt nevoiţi să-şi construiască ziduri, valuri de pămînt şi şanţuri de apărare în jurul aşezărilor, pentru a face faţă năvălirilor triburilor nomade. În cîteva bătălii decisive, îi înfrîng şi îi alungă pe aceşti cotropitori. Civilizaţia lor continuă să se dezvolte paşnic, să înflorească. Ceea ce este semnificativ o reprezintă migraţia populaţiei excedentare. „În Mileniul al III-lea î.Chr., poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţie: spre Sud, ocupînd Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta); spre Sud-Est, în Sumer (ducînd cu ei scrierea care va fi etichetată ca „sumeriană”); spre nordul Africii (cîrja încîrligată a păstorilor carpatici este prezentă în mîinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor); spre India, în jurul anilor 1500 î.Chr., pomeniţi de cronicele Văii Indusului ca Arieni – Arya «străin» (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţile europene şi cea indiană)”.

Se formează astfel un mare Imperiu Pelasg care, la începutul Mileniului al II-lea î.Chr., se destramă. De acum, teritoriile desprinse vor fi pomenite de antici după spaţiul geografic pe care îl ocupă: tracii şi ilirii în Balcani, geto-dacii în Dacia, galii în Franţa, latinii în Italia etc…

TEODOR FILIP


Cum să distrugi o ţară. Fostul agent KGB Yuri Bezmenov explică cei 4 paşi ai subversiunii şi ce urmează după Criză: „Scoateţi-vă bananele din urechi!”

Interviul de mai jos a fost realizat cu un antrenat agent subversiv KGB: Yuri Bezmenov. El expune cei 4 paşi folosiţi pentru a schimba gîndirea şi comportamentul unei întregi naţiuni, de-a lungul generaţiilor şi pentru a distruge o ţară aruncînd-o în criză.

ED GRIFFIN: Purtăm o conversaţie cu domnul Yuri Alexandrovici Bezmenov. Domnul Bezmenov s-a născut în anul 1939, într-o suburbie a Moscovei. Este fiul unui ofiţer de rang superior din armata sovietică. A fost educat la şcolile de elită din Uniunea Sovietică şi a devenit un expert în cultura şi limba indiană. A avut o carieră strălucitoare la Novosti, care era şi încă mai este, aş putea să spun, arma de presă sau agenţia de presă a Uniunii Sovietice, dovedindu-se a fi, de asemeni, un paravan pentru KGB. A fugit în Vest în 1970, după ce a ajuns total dezgustat de sistemul sovietic şi a făcut aceasta punîndu-şi viaţa în mare pericol. Cu siguranţă, este unul dintre experţii de seamă din lume în legătură cu subiectul propagandei sovietice; dezinformări şi măsuri active ale KGB. Cînd sovieticii folosesc expresia „subversiune ideologică”, ce vor să exprime cu aceasta?

YURI BEZMENOV: Subversiunea ideologică este un proces legal, deschis. Îl poţi vedea cu propriii tăi ochi. Tot ce are de făcut mass-media americană este să îşi scoată bananele din urechi, să îşi deschidă ochii şi ar putea vedea acest proces. Nu este nici un mister. Nu are nimic a face cu spionajul. Ştiu că obţinerea informaţiilor prin spionaj pare mai romantică. Probabil de aceea producătorii voştri de la Hollywood sînt atît de înnebuniţi după tipurile de filme gen James Bond. Dar, în realitate, activitatea principală a KGB-ului nu este deloc în domeniul inteligenţei. După părerea mea şi conform părerilor multor dezertori de calibrul meu, numai aproximativ 15% din timpul, banii şi forţa de muncă se cheltuie cu spionajul ca atare. Restul de 85% este un proces lent, pe care noi îl numim subversiune ideologică, „măsuri active” sau război psihologic. Ce înseamnă în esenţă este: să schimbi percepţia realităţii fiecărui american cum că, în ciuda abundenţei informaţiilor, nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe el însuşi, familia lui, comunitatea şi ţara lui. Este un mare proces de spălare a creierului, ce se derulează foarte lent şi este impărţit în 4 etape de bază. Prima etapă este demoralizarea. Durează între 15 şi 20 de ani a demoraliza o naţiune. De ce atît de mulţi ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesar pentru a educa o generaţie de studenţi în ţara inamicului tău, expus la ideologia duşmanului său. Cu alte cuvinte, ideologia marxist-leninistă este pompată în creierele moi ale cel puţin 3 generaţii de studenţi americani, fără a concura sau a se contrabalansa cu valorile de bază americane, cu patriotismul american. Procesul de demoralizare în Statele Unite este în esenţă deja terminat chiar din ultimii 25 de ani. De fapt, este îndeplinit în totalitate, deoarece demoralizarea atinge zone în care nici măcar tovarăşul Andropov şi toţi experţii săi nu au visat vreodată să aibă un succes atît de mare. În cea mai mare parte, procesul este desfăşurat de către americani asupra americanilor, mulţumită lipsei de standarde morale. Aşa cum am menţionat mai devreme, accesul la informaţia adevărată nu mai contează în zilele noastre. Un om care a fost demoralizat nu este capabil să evalueze informaţia adevărată. Faptele reale nu îi spun nimic, chiar dacă l-aş umple de informaţie, de dovezi adevărate, de documente şi fotografii. Chiar dacă l-aş lua cu forţa şi l-aş duce în Uniunea Sovietică şi i-aş arăta lagărele de concentrare, el ar refuza să creadă, pînă cînd va primi un şut în fundul lui cel gras. Când bocancii militari vor zdrobi, atunci se va trezi. Dar nu înainte. Aceasta este tragedia demoralizării. A doua etapă este destabilizarea. De data aceasta, subminatorului nu îi pasă de felul cum aplici consumul. Dacă mănînci junk food şi devii gras şi moale nu mai contează. Durează numai între 2 şi 5 ani a destabiliza o naţiune. De data aceasta, ce contează sînt lucrurile esenţiale: economia, relaţiile externe şi sistemul de apărare. Şi se poate vedea foarte clar că în anumite zone… sensibile, cum ar fi apărarea şi economia, influenţa ideilor marxist-leniniste în Statele Unite este absolut fantastică. Nu mă gîndeam acum 14 ani, cînd am aterizat în această parte a lumii, că procesul se va derula atît de rapid. Următoarea etapă este, bineînţeles, criza; poate dura pînă la 6 săptămîni să aduci o ţară în pragul crizei. Se poate vedea în America Centrală acum; şi după criză, cu schimbarea violentă a structurii Puterii şi a economiei, avem perioada de aşa-zisă normalizare, care poate să dureze nedefinit. „Normalizare” este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică. Cînd tancurile sovietice s-au mutat din Cehoslovacia în 1968, tovarăşul Brejnev a spus: „Acum situaţia cu fraţii din Cehoslovacia este normalizată“. Acest lucru se va întîmpla şi în Statele Unite, dacă le permiteţi tuturor nerozilor să aducă ţara în criză, să le promită oamenilor tot felul de bunătăţi şi paradisul pe pămînt, să vă destabilizeze economia, să elimine principiul competiţiei libere de pe piaţă şi să instaleze un guvern de tip big brother’în Washington DC, cu dictatori binevoitori ca Walter Mondale, care vor promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sînt îndeplinite sau nu. De exemplu, stîngiştii voştri din Statele Unite; toţi aceşti profesori şi toţi aceşti apărători ai drepturilor civile. Ei sînt instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza naţiunea. Cînd scopul este atins, nu mai este nevoie de ei. Ei ştiu prea multe. Unii dintre ei, cînd sînt dezamăgiţi – cînd constată că marxism-leninismul nu vine la Putere – , evident că se simt ofensaţi. Ei cred că ei vor veni la Putere. Acest lucru nu se va întîmpla niciodată, bineînţeles; vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi. Dar ei ar putea să devină cei mai acerbi duşmani ai marxist-leniniştilor cînd ajung la Putere; şi acest lucru s-a întîmplat în Nicaragua. Vă amintiţi că majoritatea acestor foşti marxist-leninişti au fost ori închişi, ori unul dintre ei s-a desprins şi acum luptă împotriva sandinistaşilor. S-a întîmplat şi în Grenada, cînd Maurice Bishop, care era deja marxist, a fost executat de noii marxişti, care erau mai marxişti decât el. La fel s-a întîmplat în Afganistan, când Taraki a fost ucis de Amin şi apoi Amin a fost ucis de Karmal cu ajutorul KGB-ului. La fel a fost şi în Bangladesh, unde Mujibur Rahman, un stîngist foarte pro-sovietic, a fost asasinat de tovarăşii săi marxişti-leninişti. Este la fel peste tot. Recapitulare. Cei 4 paşi ai subversiunii sunt: demoralizarea, destabilizarea, criza, „normalizarea”… după care… unii vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi. Aţi observat faptul că nimic nu pare să mai meargă bine (educaţia, economia, etc.)? Totul se darîmă şi acum ştiţi de ce. Tot ce se întîmplă urmăreşte exact aceşti 4 paşi. Şi dacă nu v-aţi dat seama… Ne aflăm la pasul 3: CRIZA!



BINELE ÎNVINGE ÎNTOTDEAUNA RĂUL!

De-a lungul timpurilor, poporul nostru a trăit din plin povestirile populare cu zmei şi vîrcolaci perfizi ce furau luna şi soarele de pe cer, dar care, în cele din urmă, erau învinşi de eroii iviţi din ceaţa anonimatului. Erau aşa de aşteptaţi acei eroi, încît se pierdeau mereu prin negurile trecutului. Erau iubiţi în egală măsură de asupritori, fiindcă aşa se amăgeau mulţimile mai bine, dar şi de popor, care trăia cu veşnicia speranţei. Să nu uităm cît de intens şi îndelungat credeau anticii în venirea Mîntuitorului! Călăuziţi de credinţa curată şi naivă a victoriei binelui, aşa, fără vreo opunere sau efort, populaţia e îndemnată să trăiască din poveşti, aşteptînd copilăreşte să dispară de la sine marile nenorociri. Dumnealor, mai-marii zilei, ne zic în chip meşteşugit că se vor sfîrşi cu bine cheltuielile bezmetice ale doamnei Elena Udrea, se vor sfîrşi cu bine şi autostrăzile de 10 milioane de euro pe km, afacerile vamale constănţene se vor linişti tot de la sine etc. Despre lupta fermă pe care trebuie să o dea poporul, nimeni nu mai zice nimic. O adevărată avalanşă de ticăloşii e gata să ne doboare definitiv. Explicaţii palide din partea lui Boc şi Băsescu sînt pe cale să-i adoarme pe români. UDMR-ul intensifică acţiunile subversive de darîmare a edificiului naţional creat de veacuri. Niciodată nu s-a cultivat atît de aprins renunţarea la luptă, la vigilenţă şi patriotism. Acţiunile bine conduse ale PRM, de zădărnicire a distrugerii ţării, de salvare a marilor valori naţionale au devenit ţinta unor neisprăviţi, beţivani, afemeiaţi şi degeneraţi notorii, „culegători“ de sume imense. Scoaterea la iveală a conturilor hoţiei este sabotată, la vedere, prin complicităţi ticăloase. O viclenie electorală a fost născocită de deputatul Bogdan Ciucă. Este gata să ne aducă un adevărat dezastru imobiliar rămînerea fără locuinţe, închiderea apei calde şi reci la blocuri şi alte asemenea, cu folos pentru el. Şi noi sîntem pentru unele scutiri populare, dar cine să suporte pagubele create? Bogdan Ciucă nu are de gînd să facă isprăvi financiare caritabile din buzunarul lui. Milioane de locatari îşi amînă plata la întreţinere, sperînd prosteşte la „scutirile” lui Bogdan Ciucă. Noi am reuşit, prin presa PRM, să înlăturăm plata nedreaptă şi hoţească a coeficientului de risc, cam 4,5 miliarde lei, către bănci. Presa ticăloşită şi asupritoare, înhăitată cu băncile, ne-a cam ignorat. N-a scris nimic de victoria noastră, a PRM! Am avut succes fiindcă stăpînim temeiul legal, nu pe cel electoral mincinos, pus la bătaie şi de Ciucă Bogdan. Aşteptăm cu naivitate victoria binelui din basmele copilăriei, sau trecem la luptă, sub experienţa şi doctrina PRM, ale marelui lider Corneliu Vadim Tudor? Tribunul ne cheamă! El este adevărata voce a patriei!

Avocat NESTOR CĂLIN,

Vicepreşedintele Filialei PRM Galaţi


La colt > Iluzia nemuririi sau  „Pe aripile vîntului”, versiunea restaurată (III)

Încă o dată se dovedeşte că arta este artifex. Mai ales cinematograful, o artă dependentă în mare măsură de tehnica, de evoluţia mijloacelor de comunicare specifice cinematografului: imagine şi sunet. Care continuu se perfecţionează.

Iată de ce în „Gone with the Wind” Victor Fleming a experimentat anumite jocuri de lumini, filmul fiind o suită de efecte speciale. Sînt cadre absolut confecţionate. Mişcarea aparatului este folosită pentru a pune în evidenţă scenele statice, fiindcă ceea ce domină în acest film este, cum am spus, cadrul fotografic, statuar, eternizant. Nu există un film care să fi ilustrat mai perfect iluzia, respectiv ideea că cinematograful a inventat nemurirea, idee care a apărut o dată cu naşterea invenţiei. Se credea că filmul împlineşte, în sfîrşit, visul milenar al omenirii, acela de a imortaliza pe peliculă, în mişcare, eternitatea. Portretul pictural sau fotografia imortalizau clipa, dar filmul conferă cadrului fix suflet, exact ceea ce are viaţa: mişcare. Ea creează pura iluzie a nemuririi.

Spectatorii acestui film văd aievea acest vis. Din punctul de vedere al firescului interpretării, aşa cum se practică în filmele de azi, „Pe aripile vîntului” ni se pare total nefiresc, artificial, bombastic, făcut şi contrafăcut. Ori, tocmai aceste aspecte negative din unghiul esteticii firescului au cucerit lumea, epocile succesive, timpul. Generaţie după generaţie este marcată magic de acest film excesiv de teatral. Operetistic chiar. Parcă ar fi o operă filmată. E un reper categoric pentru estetica nefirescului.

Altfel spus, „Pe aripile vîntului” a creat un firesc de gradul doi. Un firesc propriu artei, în fond, care a fost de cînd e lumea şi a rămas o convenţie. Chiar şi cele mai fireşti reprezentări rămîn convenţii. Dacă nu în clipa în care au fost create, atunci în timp. Timpul transformă totul în convenţie. Ceea ce pentru un spectator din vremea lui Iosif al II-lea, de pildă, părea firesc, azi un spectacol mozartian reconstituit, cum a făcut Milos Forman în „Amadeus”, ne apare ca un sistem superconvenţional.

„Pe aripile vîntului” este cel mai perfect exemplu de iluzie cinematografică. A creat prototipul de love story pe fundal istoric. Şi maniera este tipic hollywoodiană. El este etalon pentru marca Hollywood. Adică schemă în cvadruplu. Scarlett e îndrăgostită de Ashley, Ashley de Melanie, Melanie de Rhett, iar acesta de Scarlett. Ashley se va căsători cu Melanie, aşa cum Rhett se va căsători cu Scarlett, după ce ea a trecut prin alte două căsătorii eşuate. E o schemă melo, complicată, ca şi viaţa. Pe care o regăsim şi într-un recent film al lui Woody Allen, „Vicky Cristina Barcelona”. Şi schema, cu varii nuanţe, apare în multe alte filme americane. În filmele Sandrei Bullock, de pildă. Există un val masiv de astfel de subiecte cît mai sofisticate, pe ideea de bază că aşa e viaţa, aşa trebuie să fie, complicată, încurcată, fără capăt. Fiindcă nici moartea unui personaj sau al altuia nu rezolvă nimic, ba uneori amplifică lucrurile, complică ceea ce părea ca fiind atît de simplu.

E adevărat, „Gone with the Wind” are un suflu epopeic. Dovadă şi durata lui. Un subiect grandios, o naraţiune bogată, arborescentă, de saga românescă, unde se succed generaţii, cu morţi şi nou-născuţi, cu decoruri pe măsură, cu interpreţi aşijderea, exact ca spectacolele de pe Broadway. Filmul e la un pas de a fi receptat ca un musical. Şi nu e de mirare că el, de fapt romanul lui Margaret Mitchell, a constituit pretextul pentru un musical pe Broadway. Dar care nu a atins gloria filmului lui Fleming. (Sfîrşit)

GRID MODORCEA

Corespondenţă din New York

„Copilul lup” Kaspar Hauser

La 28 mai 1828, un adolescent straniu mergea împleticindu-se spre intrarea în Nürnberg. Avea o constituţie solidă, păr deschis la culoare şi cîrlionţat, era palid la faţă şi se mişca de parcă ar fi fost beat. Un cizmar din partea locului, Georg Weickmann, s-a apropiat de el să vadă cine era, dar băiatul a spus doar: „Aş vrea să fiu un călăreţ, aşa cum a fost tatăl meu“. El i-a înmînat lui Weickmann un plic adresat căpitanului celui de-al patrulea escadron al Regimentului 6 al cavaleriei uşoare. Cizmarul l-a dus la căpitan, care a deschis scrisoarea. Acolo se menţiona că băiatul fusese lăsat în grija unui muncitor necalificat sărac, care îl ţinuse închis în casă toată viaţa lui. Dar acum băiatul era pregătit să slujească în armata regelui.

Căpitanul cavaleriei a interogat băiatul, însă singurele cuvinte rostite de la el au fost „nu ştiu“, „duceţi-mă acasă“ şi „cal“. Totodată, acesta ştia să scrie numele „Kaspar Hauser”. În cele din urmă, căpitanul a trimis băiatul în temniţa locală, însă temnicerului i s-a făcut milă de el. Copiii acestuia şi-au propus să îl înveţe să vorbească, să scrie şi să deseneze. Băiatul părea să nu ştie cum să se comporte; nu avea nici o expresie a feţei, nu putea să înţeleagă diferenţa dintre bărbaţi şi femei, obişnuia să doarmă în picioare, se purta ca un nou-născut sau ca un copil mic şi era mai ales fericit mai ales în întuneric.

În iulie 1828, un magistrat local a sugerat autorităţilor din Nürnberg că ar fi mai bine pentru Hauser să fie scos din închisoare şi lăsat în custodia lui George Friedrich Daumer, psiholog şi profesor universitar. Daumer 1-a ajutat pe Hauser să devină un tînăr normal, dar, în acelaşi timp, a păstrat toate actele care atestau comportamentul bizar al băiatului. Daumer şi-a dat seama că simţurile lui Hauser erau extrem de ascuţite. Putea citi în întuneric, auzea şoapte de la distanţe foarte mari şi putea să discearnă cine era într-o cameră întunecată, doar prin miros. Din nefericire, pe măsură ce devenea conştient de lumea înconjurătoare şi îşi îmbogăţea cunoştinţele generale, aceste abilităţi extraordinare se estompau.

Pînă la începutul anului 1829, Hauser învăţase îndeajuns cît să fie capabil să îşi scrie autobiografia. El a dezvăluit că fusese ţinut într-o celulă lungă de 2,1 metri, lată de 1,2 metri şi înaltă de 1,5 metri, de un bărbat a cărui faţă nu a văzut-o niciodată. Dormea pe un pat din paie şi, cînd se trezea, găsea alături apă şi pîine. Uneori, apa avea un gust ciudat şi leşina pentru a se trezi spălat şi îngrijit, îmbrăcat cu un nou rînd de haine. Într-o zi, bărbatul a venit la uşa celulei lui Hauser cu cărţi şi 1-a învăţat să citească puţin, să îşi scrie numele şi 1-a pus să repete frazele rudimentare pe care le-a pronunţat la apariţia sa în public. Ziua următoare, Hauser şi cel care-l ţinea în captivitate au pornit într-o călătorie care a culminat cu apariţia lui la Nürnberg.

Autobiografia lui a declanşat o nouă teroare. În octombrie 1829, un străin îmbrăcat în negru a venit la casa lui Daumer şi a încercat să îl ucidă pe Hauser cu un cuţit. Lordul Stanhope, un aristocrat englez, prieten al familiei Baden, aflată la cîrmuire, s-a împrietenit cu Hauser şi a obţinut custodia băiatului din partea oraşului Nürnberg. Stanhope şi-a pierdut repede interesul şi a lăsat băiatul în grija doctorului Meyer, care locuia în oraşul Ansbach. Meyer nu-1 agrea pe băiat şi a devenit un tutore răuvoitor şi dur. La 14 decembrie 1831, Hauser s-a dus într-un parc local să întîlnească un bărbat care îi promisese să îi dezvăluie detalii despre identitatea mamei lui. S-au întîlnit şi străinul a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să îi dea lui Hauser un portofel, dar cînd s-a aplecat spre el, tînărul a fost înjunghiat. A murit 3 zile mai tîrziu, la doar 21 de ani. Recent, s-a avansat presupunerea că Hauser era de fapt prinţ al familiei Baden şi fiu al lui Stephanie, Marea Ducesă de Bavaria. Cu siguranţă, multe persoane din aristocraţia bavareză bănuiau acest lucru, şi Regele Ludwig al Bavariei a scris chiar în jurnalul său că Hauser era „pe drept, Marele Duce de Baden“. Există o teorie potrivit căreia Stephanie şi Karl de Baden l-au avut pe Hauser în 1812, însă mama vitregă a lui Karl, ducesa de Hochberg, 1-a schimbat la naştere cu un copil de ţărani bolnăvicios. Infantele bolnav a murit la scurtă vreme şi băieţii pe care i-a avut ulterior Karl cu Stephanie au murit, de asemenea, de mici. Karl însuşi şi-a pierdut viaţa din cauze necunoscute şi pe patul de moarte a spus că el credea că fusese otrăvit, la fel ca fiii lui. Tronul lui Karl i-a revenit apoi fratelui său vitreg, Leopold, fiul ducesei de Hochberg. Această teorie este imposibil de dovedit. Tot ce ştim cu siguranţă este că, în curtea unei biserici de provincie liniştită, se află o piatră funerară pe care scrie: „Aici odihneşte Kaspar Hauser, enigmă a timpului său. Naşterea ca şi moartea lui au fost învăluite în mister“.

MATT LAMY


Premoniţii tulburătoare (XX)

* Corpul unei persoane vîrstnice, dată dispărută, a fost regăsit cu ajutorul indicaţiilor date poliţiei neo-zeelandeze de o femeie care a afirmat că a văzut în vis locul unde se află cadavrul. Conform celor relatate de postul de radio, primele cercetări ale autorităţilor locale rămăseseră fără rezultat, pînă în momentul cînd o femeie, care a cerut să i se păstreze anonimatul, a împărtăşit poliţiei un vis pe care-1 avusese, cerîndu-i să orienteze investigaţiile mai spre nord. „O văd, este într-o groapă”, a spus ea. şi, într-adevăr, mai la nord şi într-o cavitate, a fost găsit corpul Ednei Alridge, dispărută în timpul unei plimbări, lîngă strîmtoarea Marlborough.

* În timp ce se afla în vacanţă la Las Vegas, Sue Fletcher (29 ani), graficiană, a visat că hoţii i-au prădat locuinţa, de la marginea oraşului Chicago. Imediat, cu imaginea spărgătorilor întipărită în minte, a sunat la sediul poliţiei din Lakeview Park, Illinois, şi a raportat cazul. Dar cînd a specificat că de fapt ea se afla în Las Vegas în vacanţă şi că a visat jaful, dispecerul i-a închis imediat telefonul. „Am crezut că e nebună. Parcă ce, era pentru prima dată cînd primeam astfel de telefoane”, explică dispecerul. Sue însă nu s-a lăsat. A insistat ca poliţia să verifice dacă totul era în ordine la locuinţa sa din Chicago. „Ideea mi se părea atît de nebunească, încît m-am hotărît să mă distrez puţin, mai ales că ştiam că o maşină cu o patrulă a poliţiei se învîrtea prin zona aia”, continuă să povestească dispecerul. Totuşi, spre uimirea tuturor, în casa lui Sue se aflau doi hoţi. Au fost surprinşi exact în momentul în care unul dintre ei deconectase computerul Macintosh cu intenţia de a-1 include în pradă. „Escrocii ăia erau tot atît de şocaţi ca şi noi”, a spus şeful patrulei de poliţie, ofiţerul Hank Lutz. „Ei dăduseră tîrcoale casei şi ştiau că doamna Fletcher nu se află în oraş. în spatele casei se afla parcat un camion în care urmau să încarce bunurile furate, apoi s-o întindă.” Sue a declarat ulterior că niciodată nu a mai avut un astfel de vis şi mai mult decît atît, niciodată nu a manifestat interes pentru paranormal. „Totul părea atît de real în visul meu, încît nu m-am îndoit nicio clipă că nu ar fi adevărat. De aceea am insistat atît de mult la poliţie. Simţeam pînă şi mirosul indivizilor ăia. Cred că teama pentru computerul meu, care mi-a luat aproape un an de economii pentru a-1 cumpăra, m-a făcut receptivă la orice. Am dat 5 000 de dolari pe el şi îmi este de mare folos în munca mea de grafician.” Cei doi hoţi, Washington Harris (18 ani) şi Jefferson Lewis (19 ani) au fost arestaţi şi au primit fiecare cîte cinci ani de detenţie. „Am aflat cu ocazia asta că cei doi mai jefuiseră alte cîteva case din aceeaşi zonă, aşa că ne-am gîndit să-i «reţinem puţin»”, a spus şeful poliţiei. (Va urma)

TRAIAN TANDIN


Teoria pămîntului gol şi civilizaţiile subterane (XVII)

La insistenţa reporterilor, un purtător de cuvînt al Casei Albe a promis că va furniza informaţiile pe care va fi autorizat să le comunice, dar că aceasta nu va fi prea curînd. Potrivit sursei, NASA a dat peste această civilizaţie subpămînteană în timp ce se ocupa de un proiect secret, cu numele de cod Operation Mole Hole (Operaţiunea Gaură de Cîrtiţă), o iniţiativă despre care ziariştii cred că ar putea implica spionarea Chinei cu ajutorul „tehnologiilor subterane“.

„Pînă acum, NASA a găsit intrări în peşteri secrete ale lumii subpămîntene în regiunile din jurul Muntelui Shasta, din Statul Washington, lîngă Mammoth Cave din Kentucky şi în partea de sud-vest a SUA“, a precizat sursa. Speculaţiile despre existenţa creaturilor de sub pămînt datează de secole. Acum, pentru prima dată, se pare că aceste bănuieli se confirmă. Rămîne, însă, de văzut dacă aceste creaturi sînt prieteni sau duşmani ai omenirii. Legendari şi totuşi atît de reali, ei se află în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni, ca să le împărtăşească minunatele lor secrete metalurgice...

În perioada Evului Mediu (şi chiar şi mai înainte) au început să fie semnalate numeroase cazuri deosebite, cele ale piticilor subpămînteni, atît în Europa cît şi în celelalte colţuri ale lumii. Tradiţiile multor popoare - dintre care putem menţiona legendarele triburi indiene din cele două Americi, saga-urile scandinave, mitologiile saxone, slave, scoţiene, dar mai ales cele irlandeze - au afirmat, în mod repetat, existenţa acestor fiinţe (numite gnomi) cu o talie foarte mică (cuprinsă între 30 şi 65 cm), humanoide, care trăiesc sub pămînt. Trăsăturile lor caracteristice erau hărnicia şi priceperea extraordinară în prelucrarea metalelor, ei stăpînind procedee foarte avansate ce conferă proprietăţi aproape magice obiectelor făurite. De asemenea, erau maeştri neîntrecuţi în extragerea şi rafinarea foarte eficientă a piritelor şi conglomeratelor metalifere. Se spune chiar că toţi marii conducători şi eroi ai epocii de după Christos, cum ar fi Arthur, Siegfried şi Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de piticii subpămînteni. Se pare că acelea erau vremuri îndepărtate, în care oamenii şi gnomii trăiau într-o relativă pace. Mai apoi, piticii au început să fie vînaţi şi exploataţi ca nişte animale, fapt care a dus la o treptată retragere a lor în lumea de sub pămînt. Totuşi, apariţii sporadice au mai avut loc - însă rare şi nu toate cu un deznodămînt fericit. (Va urma)

General dr. EMIL STRĂINU


FENOMENE STRANII  > Vieţile anterioare ale lui Wayne Peterson (III)

Simţind în continuare că el era adevărata Louise, a rămas acolo împietrit, fără să ştie cît timp. Cînd s-a întors la hotel, a petrecut ore întregi întins pe pat, întrebîndu-se ce se întîmplase cu adevărat. Se întreba de ce era atît de important pentru el să fie sigur că era Louise şi că Fred era soţul său. Această impresie a persistat pe tot timpul şederii la New York şi mult după aceea. Ceea ce ştia despre Louise şi Fred nu consta doar în viziuni, ci resimţea profund emoţiile lui Louise şi o oarecare frustrare faţă de soţul său, Frederick, cînd ea era ocupată să primească oaspeţii la petrecerile mondene. „Nu îl voi uita niciodată pe Fred în frac şi cu cravată albă. Părea foarte în largul său în această îmbrăcăminte caraghioasă, dar, cum prindea ocazia, se refugia în bibliotecă. Îmi amintesc exact de uşa de la intrare şi de canapeaua pe care el se aşeza pentru a se ascunde de ochii intruşilor. Cîteodată, Louise se plictisea să tot scuze absenţele lui Fred în faţa invitaţilor.” Pe parcursul acestor reminiscenţe, pe cînd era încă tînăr, Wayne Peterson nu avea nici o idee cine ar putea fi Fred şi Louise. Abia cîteva decenii mai tîrziu a avut o revelaţie. În timp ce inspecta rafturile cu cărţi din librăria preferată, privirea i-a fost atrasă de o lucrare de pe raftul cel mai de jos şi care le depăşea pe celelalte cu cîţiva centimetri. A împins-o cu piciorul de cîteva ori, încercînd să o alinieze, dar cartea nu ceda şi continua să depăşească etajera. Peterson a îngenuncheat pentru a vedea ce o putea bloca din spate, dar nu era decît spaţiu gol. În cele din urmă, a luat cartea în mînă, s-a uitat la preţ şi, fără a înţelege motivul, a ezitat dacă să o cumpere sau să o pună la loc. Lucrarea era despre familii bogate de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, subiect care nu îl interesa cîtuşi de puţin. Cu toate acestea, a plătit-o, întrebîndu-se de ce a risipit banii pe o carte, împotriva voinţei sale. A dus-o acasă şi a pus-o în bibliotecă, spunîndu-şi că nu o va citi niciodată. Dar în acea noapte a visat că trebuia să o citească negreşit. Incapabil să adoarmă la loc, a coborît şi a luat cartea. A răsfoit-o, fără a găsi nimic interesant, pînă cînd, dintr-o dată, s-a oprit cuprins de uimire. Pe una dintre pagini se găsea o fotografie color a camerei care îi bîntuise copilăria, cu acelaşi plafon, cu şemineul, cu podeaua de marmură albă şi cu mobila identică celei din viziunea sa. Totul era acolo, aşa cum îşi amintea foarte clar. A întors pagina şi a fost şi mai surprins. O altă fotografie color înfăţişa mica bibliotecă pe care şi-o amintea şi el, cu canapeaua verde pal, unde Fred din visele sale se refugia în timpul recepţiilor, precum şi cele două birouri pe care le remarcase în mod special. A început, aşadar, să citească notele. Casa, scria acolo, fusese construită în Hyde Park, de către Frederick Vanderbilt, la sfârşitul Secolului al XIX-lea. „Ar fi o coincidenţă ciudată ca acest Fred Vanderbilt să fi avut o soţie pe nume Louise”, îşi spuse el. Continuînd lectura, a aflat că Frederick era căsătorit cu o anume Louise H. Anthony. Paginile următoare s-au dovedit a fi şi mai grăitoare, mai ales că a văzut fotografiile care le ilustrau. Aceste fotografii au reînviat viziunile sale din camerele de care îşi amintea din copilărie. Această carte i-a dezvăluit toate secretele din viaţa sa trecută. A aflat şi că reşedinţa soţilor Vanderbilt din Hyde Park era locul lor preferat, dar că adresa lor principală era pe Fifth Avenue, acolo unde el a avut acea experienţă ciudată cu femeia necunoscută care i-a spus Louise. Louise decedase în 1926, la Paris, oraş pe care îl îndrăgea în mod special, iar Frederick şi-a trăit ultimii ani de viaţă în izolare, decedînd în 1938. Wayne Peterson şi-a povestit experienţele în lucrarea sa „Extraordinary Times, Extraordinary Beings” (Vremuri extraordinare, fiinţe extraordinare), publicată în Statele Unite. (Sfîrşit)

SYLVIE SIMON


Călcîiul lui Ahile > VAMEŞII

Vameşii sînt astăzi la ordinea zilei. Descinderi, mascaţi, arestări, reţineri în rîndul lor şi al poliţiştilor de frontieră sînt ştiri care abundă în mass-media şi care ne amintesc de întîmplări petrecute cu multe decenii în urmă, pe timpul comunismului, de întîmplări din lumea sportului legate de vameşii de frontieră, care se pare că aveau obiceiuri asemănătoare cu cei de astăzi. De altfel, dacă citim definiţia cuvîntului „vameş” în dicţionar (DEI) găsim că în Principatele Române era „dregător însărcinat de Domn cu încasarea veniturilor vămii”. Se pare că nici astăzi vameşii noştri nu sînt prea departe de această definiţie, deoarece, din spusele lor, o parte din banii încasaţi din „şpagă” rămînea la ei, iar o parte mergea „mai sus”. Încă nu s-a lămurit cine era „mai sus”, dar nici nu este treaba noastră să o facem, deşi, trebuie să recunoaştem, sîntem şi noi tare curioşi să o ştim. Spuneam „obiceiuri asemănătoare”, dar la nivel mult, mult mai mic. Am putea spune cum sînt astăzi medicamentele obişnuite faţă de cele homeopate, dar amîndouă provenite din „şpagă”. Astăzi, din partea pe care şi-o opresc, vameşii şi-au făcut case, şi-au luat maşini şi alte bunuri, pe care vameşii de atunci nu ar fi putut să le obţină cu un pachet de Kent sau cu un săpun Lux, care erau moneda forte pentru ca un vameş să nu „observe” că la plecarea din ţară ai mai mult de o sticlă de palincă sau un aparat de fotografiat sovietic în plus, care se vindeau în ţările capitaliste pe dolari buni. Sau la sosire lăsai pe masa de control al bagajelor 1-2 pachete de ţigări şi vameşul nu vedea nimic interzis sau care ar fi necesitat să plăteşti o taxă vamală, care uneori era mai mare decît valoarea obiectului vămuit; produse care nu se găseau în ţară şi unii sportivi mai descurcăreţi le comercializau pe bani buni. Nu numai sportivii se descurcau. Un antrenor s-a întors în ţară doar cu 2 cutii de ace de maşină de cusut, care conţineau cîte 5.000 de ace, cutii care nu erau mai mari decît 2 pachete de ţigări. Dar cu banii luaţi a putut să-şi cumpere o Dacie 1300, în schimbul a... 2 pachete de Kent! Altă dată, venind un lot de atleţi români de la ruşi, unde obţinuseră ceva ruble ca diurnă, unul dintre ei a avut ideea năstruşnică să ascundă aurul - care era mai ieftin la ei, dar interzis să-l treci peste graniţă - în baterii de lanternă, golite de conţinut şi umplute cu aur. Erau siguri că razele Röntgen de la vamă nu pot trece prin învelişul de plumb al bateriilor şi, astfel, o cantitate considerabilă de aur – toată diurna atleţilor – era ascunsă în baterii. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din tîrg, fiindcă cineva a trădat (se mai întîmplă printre români şi de acestea) şi nici nu a mai fost nevoie de raze. După un sfert de ceas de muncă asiduă a vameşilor ruşi, pe masa lor stătea un maldăr mare de bijuterii scoase din bateriile electrice...

Chiar şi eu am avut o păţanie pe care n-o s-o uit toată viaţa. Mergeam cu echipa naţională la Köln, cu trenul. Făcusem rost în ţară de 10 dolari şi îi ascunsesem într-un buzunar secret al portofelului, fiindcă pe acele vremuri nu aveai voie să ai valută. Vameşul de la Oradea a urcat în tren, a trecut prin fiecare compartiment fără să controleze nici un bagaj, iar cînd a ajuns la compartimentul meu, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Nu aveţi nimic de declarat?”. „Nu”, am răspuns eu, este drept cu o voce puţin sugrumată. „Daţi-mi portofelul!” Şi mi-a descoperit cei 10 dolari ascunşi. A urmat întocmirea procesului verbal de contravenţie, cu toate că ceilalţi antrenori au încercat să intervină pentru mine. Am fost lăsat însă să merg mai departe, deşi în asemenea situaţii călătorul erea reţinut la graniţă. Pe drum, unul din antrenori, bun prieten, m-a liniştit, zicîndu-mi să nu am nici o grijă, că vameşul le-a spus că m-a dibuit uşor deoarece la întrebarea lui m-am înroşit tot la faţă şi că procesul verbal a fost fictiv. Dar cu păţăniile cu vameşii din acele vremuri se pot scrie multe capitole de umor şi mai rar de tragi-comedii, nu ca astăzi, cînd vameşii au Dosare Penale în care găinăriile sînt floare la ureche...

SILVIU DUMITRESCU



Ziarul TRICOLORUL, nr 2117 / 18.03.2011

Aseara la KANAL D in emisiunea "Drept la tinta" !

Emisiunea de aseara va fi pe site in cateva ore la adresa:


http://dreptlatinta.kanald.ro/ 



joi, 17 martie 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2116 / 17.03.2011


Editorial > LEGI CU DE-A SILA!

În timpul Regimului comunist şi a dictaturii existente în România pînă la sfîrşitul anului 1989, Parlamentul a fost redus la o singură Cameră, Marea Adunare Naţională. După anul 1964, proiectele de legi ale guvernului erau elaborate de către specialiştii Partidului Comunist Român, cu scopul de a asigura cadrul legal pentru dezvoltarea economico-socială a României şi creşterea nivelului de trai al populaţiei. Marea Adunare Naţională era convocată în cîteva sesiuni pe an, cu o durată de 1-2 zile fiecare, iar deputaţii aveau drept de vot şi îşi exercitau acest vot pentru binele Poporului Român şi al României. De regulă, legile erau votate cu peste 95% şi multe dintre ele cu unanimitatea deputaţilor. Toate legile adoptate de Marea Adunare Naţională erau aplicate de către guvernul aflat în slujba poporului şi care era controlat de către Partidul Comunist Român. În perioada comunistă, în Parlament toţi deputaţii erau ai Puterii, iar în Opoziţie se aflau problemele ce trebuiau rezolvate. Comuniştii români, în perioada 1964-1989, au ţinut seama de ceea ce a scris genialul Mihai Eminescu: „Temeiul unui stat e munca şi nu legile”; „Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate”; ”Legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decît din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acestui popor“ (în „Federaţiunea”, din 22 aprilie 1870). La sfârşitul anului 1989, România era o ţară multilateral dezvoltată, în care toţi cetăţengii aveau asigurate locuri de muncă, bogăţiile naturale aparţineau Poporului Român şi erau exploatate în Interes Naţional, întreaga suprafaţă agricolă era cultivată şi ţara nu avea datorii externe.


După programata lovitură de stat din decembrie 1989, organizată şi finanţată din exterior, situaţia din România s-a schimbat radical. Istoria se repetă! Stăpînii străini ai României au rămas aceiaşi, s-au schimbat doar generaţiile. Excepţie a făcut Silviu Brucan şi alţii din etnia lui, vinovaţi de aducerea şi instaurarea comunismului în România, în perioada 1945-1989, şi apoi de Holocaustul împotriva Poporului Român, în perioada 1990-2011, care riscă să fie prelungită dacă Naţiunea Română nu se uneşte şi nu reacţionează corespunzător şi cu fermitate. La fel ca în anul 1945, la începutul anului 1990 Poporul Român nu a decis prin Referendum Naţional asupra viitorului său! Ca urmare, în numai 21 de ani, alogenii care au fost ajutaţi să deţină Puterea au reuşit următoarele „performanţe”: să submineze economia naţională; să desfăşoare un Holocaust împotriva Poporului Român, urmaşul Poporului Primordial din Dacia Mare; să lichideze peste 5 milioane locuri de muncă şi să alunge din ţară aproape 5 milioane de români în căutarea de locuri de muncă pe toate continentele; să jefuiască peste 700 miliarde euro în urma privatizărilor; să dea la străini bogăţiile naturale ale Poporului Român, de peste 1.000 miliarde euro; să acumuleze o datorie externă de peste 150 miliarde euro, revenind peste 8.000 euro pe cap de locuitor; să transforme România dintr-o ţară multilateral dezvoltată într-o colonie; să pregătească condiţiile pentru îndeplinirea proiectului „Israel în România”, inclusiv prin acordarea cetăţeniei române la peste 1 milion de evrei de pe glob, care au dobîndit şi numeroase proprietăţi pe teritoriul României Mari. Pentru îndeplinirea obiectivelor împotriva Poporului Român, exterminatorii străini, împreună cu asasinii economici şi asasinii politici autohtoni, s-au folosit de Parlament, de preşedinţii şi Guvernele României, precum şi de partidele politice pe care le controlează şi pe care le dirijează cînd la Putere, cînd în Opoziţie. Toţi aceştia au fost folosiţi împotriva Poporului Român şi a României, pentru Holocaustul împotriva românilor! Dovezile convingătoare ale acţiunilor antiromâneşti sînt rezultatele înregistrate de Regimurile Iliescu-Constantinescu şi Băsescu, toţi trei fiind alogeni. Ei şi ai lor au învăţat din Talmud că numeroşii creştini sînt animale fără drepturi. Această mentalitate a lor a fost materializată în România ultimilor 21 de ani, în toate domeniile.


Se ştie că, Parlamentul României, conform Constituţiei, este „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.” De la acest rol al Parlamentului, înscris la art. 61 din Constituţia României, există o excepţie, înscrisă la art. 114, alin. 1, respectiv „Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege”. Această excepţie a devenit regulă în Regimul Băsescu-Boc. Întîi a fost creată artificial şi împotriva voinţei alegătorilor o majoritate parlamentară toxică prin cumpărarea în viu a multor senatori şi deputaţi. Aceştia, ulterior, au înfiinţat un partid politic care a devenit parlamentar. Majoritatea parlamentară nu a fost dată de electorat prin vot, ci s-a fomat prin înţelegeri de culise tutelate de preşedintele Traian Băsescu. Acesta a supravegheat negocierile, aranjamentele şi împărţirea ciolanului Puterii între reprezentanţii P.D.L. şi P.S.D. în anul 2009 şi între cei ai P.D.L., U.D.M.R., U.N.P.R. şi deputaţii minorităţilor etnice în anul 2010 şi începutul anului 2011. După fiecare majoritate parlamentară constituită s-au semnat protocoale şi programe publice şi secrete. Cele publice se semnau pentru a nu fi respectate, iar cele secrete pentru a fi îndeplinite. Toate aceste documente nu au nici o legătură cu doctrinele şi statutele partidelor politice. Ciolanul Puterii nu are culoare politică, iar banii jefuiţi de la contribuabili nu au miros. Acum, majoritatea parlamentară este formată din reprezentanţii P.D.L., la care se adaugă senatorii şi deputaţii achiziţionaţi „în viu“ de la P.S.D. şi P.N.L., precum şi aleşii minorităţilor etnice. S-a ajuns în România ca reprezentanţii minorităţilor etnice să decidă formarea sau căderea guvernului şi majoritatea parlamentară care acţionează împotriva Poporului Român. În democraţia originală dîmboviţeană, minorităţile hotărăsc soarta legilor împotriva majorităţii


populaţiei româneşti, iar reprezentanţii unei organizaţii neguvernamentale ungureşti (U.D.M.R.) au dovedit că se pricep la şantaj. Această majoritate parlamentară, coordonată de la Palatele Cotroceni şi Victoria, este condusă de stăpînii străini ai României şi acţionează contra Poporului Român prin sprijinirea Holocaustului împotriva românilor. Dictatura Regimului Băsescu-Boc împotriva Poporului Român şi a Limbii Române se desfăşoară după următorul scenariu:


1) Proiectele de legi sînt impuse şi vizate de komisarii Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale.


2) Guvernul Boc îşi angajează răspunderea în Parlament pe fiecare proiect de lege.


3) În Parlament nici un senator sau deputat al Puterii nu are voie să voteze proiectul de lege.


4) Partidele din Opoziţie introduc o Moţiune de Cenzură pe care parlamentarii P.S.D., P.N.L. şi P.C. o votează, dar ei împreună nu întrunesc 236 de voturi pentru căderea guvernului.


5) Proiectul de lege trece prin Parlament fără nici un vot pentru şi fără nici un vot împotrivă. Parlamentul e ca o gară, prin care trec legile aduse de la guvern.


6) Preşedintele Băsescu promulgă legea pentru care nu a votat nimeni în Parlament.


7) Guvernul aplică împotriva Poporului Român legea dictată de stăpînii străini ai României.


8) Nici un partid politic parlamentar nu are voie să analizeze, inclusiv prin moţiuni simple, care sînt efectele legilor adoptate prin angajarea răspunderii în Parlament. Prin această procedură, chiriaşii de la Palatele Cotroceni şi Victoria, împreună cu cei din Parlament, au permis: jefuirea bogăţiilor naturale; privatizările; lichidarea locurilor de muncă; genocidul; închiderea a 3.000 de şcoli şi a 200 de spitale; alungarea bunăstării, liniştii, speranţelor şi bucuriilor din viaţa românilor. În fapt, prin angajarea răspunderii guvernului în Parlament se ajunge ca Executivul să legifereze cum îi cere F.M.I. împotriva Poporului Român! Guvernul îşi creează cadrul legal pentru a putea continua Holocaustul împotriva românilor, sub directa coordonare a asasinilor economici şi a asasinilor politici străini.


În Regimul Băsescu –Boc au fost adoptate prin angajarea răspunderii următoarele 10 legi:


1) Codul Civil ( în 22 iunie 2009).


2) Codul Penal (în 22 iunie 2009).


3) Pachetul de legi privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional (în 15 septembrie 2009).


4) Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în 15 septembrie 2009).


5) Legea Educaţiei Naţionale (în 15 septembrie 2009).


6) Proiectul de lege privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar (în 7 iunie 2010).


7) Proiectul de lege privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor (în 7 iunie 2010).


8) Legea Educaţiei Naţionale (în 28 octombrie 2010).


9) Legea-cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (în 14 decembrie 2010).


10) Proiectul de lege privind aplicarea Legii salarizării unitare în anul 2011.


Se observă că două dintre aceste legi au fost aruncate la coş şi după un an s-au adoptat altele cu acelaşi titlu, dar cu modificările dictate de komisarii F.M.I. Niciodată premierul Boc nu a înştiinţat Parlamentul şi Poporul Român despre cine l-a obligat să-şi angajeze răspunderea împotriva salariaţilor, pensionarilor, şomerilor, mamelor şi copiilor, elevilor şi studenţilor. Premierul Boc nu spune cine şi de ce i-a ordonat să angajeze răspunderea guvernului şi să evite dezbaterile şi votul din Parlament. Nu se ştie dacă îi este teamă sau ruşine de stăpînii săi. Primul-ministru Boc declară şi repetă că prin această procedură şi prin legile adoptate, guvernul vrea binele cetăţenilor, dar beneficiarul lor – Poporul Român – protestează şi a înţeles Holocaustul la care este supus, inclusiv prin angajarea răspunderii. Dar pe cine reprezintă Guvernele Boc I-V dacă populaţia este nemulţumită şi tot mai săracă, iar România a fost îndreptată într-o direcţie greşită? Este evident că toate cele 11 legi nedezbătute şi nevotate în Parlament nu sînt cerute şi nu sînt acceptate de populaţie.


Regimul Băsescu-Boc şi-a angajat răspunderea în Parlament, în 8 Martie 2011, pe noul Cod al Muncii, iar pe 16 martie a.c. a fost dezbătută Moţiunea de Cenzură a Opoziţiei. Toţi beneficiarii noului Cod al sclaviei moderne sînt nemulţumiţi. Regimul Băsescu-Boc este insensibil la protestele salariaţilor, şomerilor, sindicatelor şi patronatelor. Va trece şi această lege prin Parlament fără să o voteze cineva. În Regimul Băsescu-Boc s-a ajuns la o situaţie absurdă, unică în Europa şi în lume, respectiv prin Parlament au trecut 11 legi care nu au fost dezbătute şi care nu au înregistrat nici un vot „pentru“, dar nici un vot „împotrivă“. Aceste legi nu au fost votate în Parlamnet! Unica autoritate legiuitoare, Parlamnetul, a luat act de acele legi. Aceasta se numeşte democraţie sau dictatură? Ea este mult mai periculoasă decît cea din timpul „comunismului“! Este o dictatură capitalistă! Parlamentarii Puterii (cei ai P.D.L., U.D.M.R., U.N.P.R. şi deputaţii minorităţilor entice) nu au voie să participe la vot, fiind băgaţi în ţarcuri, iar parlamentarii Opoziţiei nu pot să participle la dezbateri şi la vot pe această lege, deoarece le interzice procedura la care a recurs Regimul Băsescu-Boc.


În baza protocolului secret, P.D.L. şi U.D.M.R. urmează să angajeze răspunderea Guvernului României pe proiectul de lege privind Statul minorităţilor naţionale, unicat în Europa. Acest act normativ finalizează acţiunile Ungariei şi ale U.D.M.R. vizînd dezmembrarea teritorială a României şi autonomia Ardealului! Manifestările antiromâneşti din 15 martie 2011, declaraţiile liderilor U.D.M.R. şi ale vicepremierului Ungariei făcute în mai multe municipii din Ardeal, pe tema autonomiei teritoriale, precum şi batjocorirea memoriei Eroului Naţional Avram Iancu, în centrul Municipiului Miercurea-Ciuc, i-au indignat şi trezit la realitate pe românii din ţară şi din străinătate. Excepţie fac, în continuare, trădătorii de Neam şi Ţară, precum şi cozile de topor româneşti şi cele alogene. Preşedintele Băsescu şi premierul Boc, precum şi procurorul general Laura Codruţa Kövesi nu au avut nici o reacţie faţă de manifestările antiromâneşti, care încalcă Legea Siguranţei Naţionale şi sfidează Constituţia României şi Poporul Român, care îi găzduieşte pe etnicii unguri, urmaşi ai hoardelor barbare de acum 1.100 de ani. Reamintesc că împotriva Preşedintelui P.R.M., europarlamentarul dr. Corneliu Vadim Tudor, Parchetul s-a autosesizat în 24 de ore şi îl cercetează penal pentru că a îndrăznit şi a reacţionat la jefuirea unui imobil al Statului Român. Împotriva celor care acţionează pentru autonomia teritorială a Ardealului, sfînt pămînt românesc, precum şi pentru anexarea acestuia la Ungaria nu zic nimic şi nici nu fac nimic concret cei care se află acum la conducerea României. Ei încalcă jurămîntul depus pe Constituţie şi pe Biblie, inclusiv, acum, în Postul Paştilor.


La procedura de angajare a răspunderii guvernului în faţa Parlamentului există un leac, respectiv imediat după ce o lege a fost promulgată de preşedintele României să fie înregistrată propunerea legislativă de modificare şi completare a acesteia. Procedîndu-se astfel se ajunge, în mod obligatoriu, la dezbateri parlamentare şi la vot în Comisiile de specialitate şi în plenul Senatului şi Camerei Deputaţilor. Aceasta este partea teoretică. Practic nu s-a întîmplat acest lucru. De ce? Pentru că liderii partidelor politice parlamentare sînt înţeleşi între ei, iar stăpînii lor externi sînt aceiaşi! În plus, de regulă, parlamentarii aleşi uninominal de calculator nu se întîlnesc cu alegătorii, nu vor să le afle părerile, durerile şi suferinţele. Marea majoritate a parlamentarilor absentează de la activităţile din Parlament, iar la sfîrşit de săptămînă nu sînt de găsit la birourile parlamentare, ascunzîndu-se în vilele lor luxoase din ţară sau din străinătate. Parlamentarii din Opoziţie nu acţionează pentru a scoate populaţia în stradă, la manifestaţii publice de protest şi nici nu participă la ele, chipurile ca să nu le politizeze, de parcă sărăcia, foamea, disperarea cetăţenilor şi lipsa locurilor de muncă au culori politice. O mică parte dintre parlamentari sînt actori profesionişti, iar marea lor majoritate sînt actori amatori, în fond nişte păpuşi mînuite de liderii de partide politice şi de grupuri parlamentare, care la rîndul lor ascultă de păpuşarii străini, din afara României. O mînă de parlamentari, de regulă aceiaşi, apar la dezbateri televizate, le răpesc timpul şi din viaţa milioanelor de români, iar în final rămîne cum au decis Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Locuitorii României trebuie să ştie şi să reţină că aleşii în Parlament sînt, practic, inamovibili, adică nu răspund şi nu pot fi traşi la răspundere pentru activitatea lor şi pentru votul dat! Ei decid, dar nu răspund pentru faptele lor şi nici pentru consecinţele acestora! Unii dintre senatori şi deputaţi, insultînd inteligenţa românilor, susţin că ei răspund politic. Care este răspunderea politică a senatorilor şi deputaţilor ajunşi la 2, 3, 4 şi 5 mandate în Parlament, care au fost şi membri în diferite guverne, s-au aflat la Putere ori în Opoziţie, prin alternanţă? Răspunsul este clar: nici una! Beneficiind de această inamovibilitate şi imunitate de parlamentar, senatorii şi deputaţii participă senini şi iresponsabili la adoptarea a numeroase legi cu de-a sila, acte normative gîndite cu scopul de a susţine Holocaustul împotriva românilor.


Cu ocazia revizuirii Constituţiei trebuie abrogată prevederea referitoare la angajarea răspunderii guvernului în faţa Parlamentului pe un proiect de lege. Dar care partid să propună această abrogare? Se ştie că Guvernele Năstase, Tăriceanu şi Boc au recurs la această excepţie din Constituţie, respectiv cu sprijinul P.D.S.R. (P.S.D.), P.D. (P.D.L.), P.N.L., P.U.R (P.C.) şi U.D.M.R. Cu toţii au dat legi cu de-a sila, din cauza cărora Poporul Român şi România au ajuns în situaţia actuală, de neimaginat la sfîrşitul anului 1989.


Dr. GHEORGHE FUNAR,


Secretar General al P.R.M.,


Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj






Încă un eşec răsunător al impostorilor Crin Antonescu şi Victor Ponta, precum şi al caricaturilor corupte din fruntea Sindicatelor

Comunicat de Presă


În ziua de 16 martie 2011 s-a mai turnat un episod din serialul de Televiziune „Victoriţa şi Crinuţa scot limba şi-arată puţa“. Efectiv, nu pot să scriu în registru serios despre aceşti doi impostori, cocoţaţi de nişte diversionişti ai răfuielilor politice în fruntea unor partide cu care n-au nici o legătură şi pe care, într-un ritm alert, le fac praf. Avînd în vedere că cele două marionete s-au sinucis, efectiv, atunci cînd s-au dus, în genunchi, la Congresul UDMR, de la Oradea – tot ceea ce fac ei după acel moment jenant ţine de Registrul Zombi. Pentru a nu ştiu cîta oară, Crin Antonescu şi Victor Ponta au claxonat, au strigat „pîrtie“, şi-au luat avînt, dar cînd să sară peste ştacheta Moţiunii de Cenzură au căzut grămadă, una peste alta, ca nişte fete bătrîne care se îmbată de ciudă, fiindcă nu le joacă nimeni la balul de la Căminul Cultural. Ce-a fost asta? Ce-au vrut să demonstreze prin „baia de mulţime“? Au vrut să-şi testeze popularitatea? Nu au aşa ceva! Cei cîţiva aplaudaci de profesie care i-au salutat ar fi procedat la fel şi dacă şi-ar fi făcut apariţia Traian Băsescu. Rod al fanteziilor securiste ale lui Dan Voiculescu, aşa-zisa construcţie USL nu întruneşte 70% din preferinţele electoratului, ci doar 47% - conform celui mai recent sondaj de opinie, efectuat în perioada 4-12 martie 2011 de către Serviciile Secrete. Şi nu prea se întrevăd speranţe că acest scor va creşte. S-au unit 3 partide, ca să facă ce? Să nască un şoarece, şi ăla mort! Iar candidatul artificialei înjghebări USL, Crin Antonescu, nu are 38%, cum minte Mafia Sondajelor, ci doar 24% - în vreme ce eu am 41%, popularitatea mea fiind naturala, nu hibridă.


Dar cei doi pitici de Circ, Crin Antonescu şi Victor Ponta, au primit ordin de la Masonerie şi Serviciile Secrete (care au clocit făcătura USL) să nu aibă nici măcar un dialog cu PRM. Asta, deşi ţipă, isteric, că ei şi-ar da şi haina de pe ei pentru dialogul politic cu „toate forţele“. Rezultatul acestei politici stupide s-a văzut miercuri: o nouă catastrofă. Un nou autogol imparabil. Raidul şmecheresc al perechii Lolek şi Bolek, din Parlament în mijlocul demonstranţilor şi înapoi, cu cîteva halte pe la mini-studiourile posturilor Antena 3 şi Realitatea TV, a fost o demonstraţie de neputinţă şi de populism ieftin. Priveam, la televizor, acea liotă de „fomişti politici“, care cerşeau, din priviri – dacă nu urale şi ovaţii, măcar un gest de simpatie. Ar fi vrut, ei, să fie invitaţi pe scenă, la microfon, dar şi aici au luat-o peste bot. Aşa că au dat o raită, s-au fîţîit vreo 15 minute, au mai făcut cu mînuţa către nişte ferestre iluzorii, Ponta s-a legănat ca o raţă baschetbalistă, cu acel mers studiat, copiat de prin filme, Crin şi-a umezit buzele cu sideful salivei, s-au mai prefăcut că discută şi între ei, problemele grave ale ţării, în fundal amuşina miros de aplauze însuşi Adrian Năstase „reloaded“ (vînzătorul PETROM), şi uite aşa alaiul ăsta de lăutari cu instrumente sparte, pigmentat cu Bănicioi, Radustroi, Şneckeri şi alţi şmecheri a făcut cale-ntoarsă, cu coada între picioare, să cînte la altă masă. Ridicolă scenă. Ce înseamnă lipsa de măsură! Cine i-a băgat în cap găgăuzului cu ochi rotunzi, din filmul mut, Crin Antonescu, că el va fi preşedintele României? Oare cît de rău a decăzut partidul Brătienilor de a ajuns să fie călărit de un Bulă androgin, călărit, la rîndul lui, de alţii? Vai, vai, ce ruşine! De cealaltă parte, diabolicul Traian Băsescu sînt convins că jubila în faţa televizorului. Ce Moţiune? Care Cenzură? Ceata lui Piţigoi! Asemenea adunătură nu va reuşi nici în 1.000 de ani să schimbe nici măcar un portar de la „Doi Cocoşi”, darmite un Guvern! În ceea ce-i priveşte pe liderii de sindicat, rămîne cum am vorbit: ei nu mai reprezintă pe nimeni. Atunci cînd te lauzi că mobilizezi 60.000 de oameni, dar abia dacă ies în stradă 8.000, nu mai poţi emite nici o pretenţie, ar trebui să dispari, să laşi locul altora. Nu era suficient că veniseră foarte puţini oameni la miting, dar, colac peste pupăză, atunci cînd şi-au făcut apariţia cei doi comici vestiţi ai ecranului, Păcală şi Tîndală, cu gaşca lor de fripturişti, au plecat şi cei care catadicsiseră să vină. Pagubă-n ciuperci. Mult zgomot pentru nimic. Noroc cu liderul Sindicatului Meridian, rubicondul simpatic Ion Popescu, care a rostit nişte panseuri zguduitoare la Realitatea TV: „Adrian Sobaru trebuie să fie declarat Erou Naţional (?!) al momentelor noastre (?!). Ceea ce a făcut Sobaru se numără pe degete (?!), şi dacă zic degete, zic un singur deget (?!). Convingerea asta trebuie să te naşti, cu ea să te perfectezi (?!). Masive (?!) întregi de oameni părăsesc piaţa“.


În concluzie, Mitingul de miercuri, 16 martie 2011, a fost un nou fiasco. Iar liderii aşa-zisei Opoziţii parlamentare au fost ciomăgiţi, din nou, de muribundul Traian Băsescu, care nici măcar nu s-a prezentat la meci. Toată lumea a înţeles, încă o dată, că numai eu şi echipa mea de patrioţi justiţiari putem să punem capăt acestui coşmar naţional. Dacă mîine, de pildă, descreieratul Traian Băsescu vrea să-l impună ca prim-ministru al României pe teroristul ungur Csibi Barna, cine îl poate împiedica? O Opoziţie care NU există şi din rîndurile căreia dezertează, contra-cost, noi şi noi parlamentari? Şi cît timp le mai trebuie nucleelor lucide şi sănătoase din PSD şi PNL pentru a-i scutura din şaua acestor partide pe liliputanii Victor Ponta şi Crin Antonescu? Ţara întreagă a văzut, iar şi iar, ce maidan jalnic a devenit scena vieţii publice fără singurul partid românesc adevărat – Partidul România Mare.


Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,


Membru al Parlamentului European,


Preşedintele Partidului România Mare


16 martie 2011






TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Uitarea propriilor defecte naşte obrăznicia.


DEMOCRIT

O nouă şi infectă viclenie a Mincinosului Naţional: > TRAIAN BĂSESCU NU RENUNŢĂ NICI LA O ZI DE MANDAT, DARMITE LA 1 AN!

Cuplarea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare este o nouă şmecherie a lui Traian Băsescu de a menţine PDL la Putere, dar ea va fi pusă în aplicare numai dacă după Congresul PDL la conducere va rămîne Emil Boc. Numai acesta îi poate asigura Matrozului controlul asupra partidului. Multă lume consideră că Traian Băsescu a greşit în momentul în care a declarat că pentru recuplarea alegerilor prezidenţiale cu cele parlamentare este gata să renunţe la 1 an de mandat, mai toată lumea sesizînd că, în fapt, este vorba de 2 ani. În realitate, borfaşul nu a greşit cu nimic, pentru că el nu are intenţia să renunţe nici măcar la o lună de mandat prezidenţial.


Pervers cum îl ştim, Băsescu blufează, prin aducerea în spaţiul public a unui presupus sacrificiu pe care ar fi dispus să îl facă de dragul Constituţiei. Adevărata sa intenţie este aceea a amînării datei alegerilor parlamentare din noiembrie 2012 pînă în noiembrie 2014, pentru a da timp PDL să recupereze terenul pierdut şi să rezolve catastrofala cădere în popularitate, care, conform sondajelor reale, efectuate de Serviciile Secrete, abia dacă poate trece pragul electoral, de 5%. Prin menţinerea actualului Parlament, Chiriaşul de la Cotroceni speră ca PDL să beneficieze de revirimetul economic prognozat de analiştii economici începînd cu a doua jumătate a anului 2013, precum şi pe faptul că această manevră le va da timp lui Emil Boc şi găştii sale de a pune în aplicare modificarea Legii electorale, inclusiv introducerea votului prin corespondenţă, prin care speră ca PDL să fraudeze circa 1 milion de voturi. Iată ce am aflat: marţi seara, de la orele 19 pînă la jurul orele 22, Traian Băsescu a avut la Cotroceni o discuţie aprinsă cu principalii membri ai Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România, conduşi de Ioan Stanomir. În acest cadru, Băsescu le-a dezvăluit slugilor sale adevăratele intenţii şi le-a ordonat să-i transpună dorinţele într-un proiect de modificare a Constituţiei României care, după Congresul PDL, să intre în dezbatere publică. Singurul obstacol pentru Traian Băsescu în modificarea Constituţiei României după plac este acela că are nevoie de o majoritate de 2/3 în Parlament, iar actuala Putere abia dacă numără voturile pentru o majoritate simplă. Infractorul Naţional speră să strîngă această majoritate prin faptul că oferă actualilor parlamentari posibilitatea de a mai sta 2 ani de pomană, fără a mai trece printr-o costisitoare etapă electorală. Practic, Băsescu le va face un cadou otrăvit actualilor parlamentari din partidele de Opoziţie, dîndu-le încă 2 ani de mandat, în schimbul ducerii la îndeplinire a planurilor sale sinistre, care nu se sfîrşesc nicidecum în 2014, fiindcă banditul vrea ca la încheierea mandatului prezidenţial să se instaleze în funcţia de premier. Asta s-o creadă el...



SCUIPAŢI AICI! Un alt sondaj ordinar comandat de Famiglia Ilie Sârbu & Ginerică

Centrul de Studii şi Cercetari Infopolitic (CSCI) este un aşa-zis institut, care are ca obiect de activitate producerea de studii de piaţă şi sondaje, în fapt un SRL condus de Dan Sultănescu, considerat sociologul de casă al familiei Ponta. Acest Dan Sultanescu este un personaj a cărui activitate este strîns legată de evoluţia politică a lui Ilie Sârbu, ulterior acesta fiind preluat de ginerele Victor Ponta.


Noi am aflat că numitul Sultănescu a fost autorul discursului de la Congresul PSD, în care Victor Ponta a fost ales preşedintele partidului. Ultimul sondaj de opinie, efectuat la comanda Realitatea TV, este o facătură, care se înscrie în trendul celorlalte pretinse sondaje, lansate şi de firme de bucătărie în aceaastă perioadă, şi are obiective precum: acreditarea ideii că Victor Ponta poate deveni un premier credibil, umflarea cotei de credibilitate a USL şi crearea impresiei că această alianţă îi poate impune lui Traian Băsescu un premier de altă culoare politică decît cea portocalie. Pentru a nu stîrni furia Palatului Cotroceni, infractorul Sultănescu a creditat PDL cu 17%, cînd, în realitate, acest partiduleţ are între 4% şi 6%. Totodată, se minte că PRM ar avea doar 4%, ceea ce e o mare porcărie, pentru care Famiglia Ilie Sârbu & Ginerică va plăti cu vîrf şi îndesat.



Ce şef de Stat mai e ăsta? NESIMŢITUL BĂSESCU FACE GLUME PE SEAMA TRAGEDIEI DIN JAPONIA (?!)

Luni după-amiază, în jurul orelor 17, aflat la Cotroceni, la o băută cu Sebastian Lăzăroiu, Pazvante Chiorul se uita la televizor, urmărind ştirile despre dezastrul din Japonia. Brusc, animalul a început să hăhăie din senin, făcînd următoarea „glumă“: „Dacă mă duceam să mă tratez în Japonia, aşa cum stabilisem iniţial, o încurcam rău. Hă-hă-hă!” Remarca i-a lăsat muţi de uimire atît pe Sebastian Lăzăroiu, cît şi pe alţi consilieri prezenţi în birou şi în anticameră, spre care uşa era larg deschisă. Era prima oară cînd Bolnavul Naţiunii vorbea, de faţă cu subalternii, despre problemele sale de sănătate, cunoscute direct din gura lui doar de un grup foarte restrîns. Ulterior, dîndu-şi seama de gafă, l-a trimis pe fiecare la treaba lui, oprindu-l în birou doar pe Sebastian Lăzăroiu, cu care pregătea „conserva“ (filmarea) pentru TVR.

Muribundul face două injecţii anti-cancer pe zi > ASCULTĂ, BĂSESCULE, DE CE NU LE SPUI ŞI ROMÂNILOR CU CE MEDICAMENTE TE ÎNDOAPĂ AMERICANII?

Medicii i-au îmbunătăţit Bolnavului Naţional tratamentul contra cancerului. Surse din preajma Dictachiorului ne-au informat că aparenta stare bună de sănătate a Chiorului se datorează unui nou medicament experimental, care i-a fost introdus de circa o săptămînă în terapie. O dată cu sosirea din SUA, la începutul acestei luni, a valizei cu medicamente pentru cancer, care costă aproximativ 25.000 de dolari lunar, Băsescu a primit un nou preparat, pe care medicii i-l injectează de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Surse din Serviciile Secrete, care au cotrobăit, curioase, prin coşurile de gunoi, spun că fiolele sînt de mărimea celei de algocalmin, fiind inscripţionate cu iniţialele HSTC, urmate de un cod de bare. Faptul că lipsesc alte ambalaje şi indicii farmaceutice duce la concluzia că poate fi vorba de un medicament experimental, produs cel mai probabil de un laborator de cercetări farmaceutice din SUA sau Canada. Interesant de ştiut cît îi costă pe români şi acest lux al Muribundului, care, cu cît îşi prelungeşte el viaţa, cu atît mai mulţi oameni omoară.



LICHEAUA ANULUI > Traseistul Anghel Stanciu, un ţigan burduhănos, dat afară din PRM, pripăşit la PSD şi pupincurist al Elenei Udrea şi al lui Emil Boc

Românii au văzut ieri după-amiază o scenă vomitivă: un malac sufocant căzuse pe capul lui Emil Boc, în banca ministerială din Parlament, vorbindu-i acestuia, cu patimă, timp de vreo juma’ de oră. Cine era? Vreun membru al Guvernului? Sau vreun parlamentar PDL? Aiurea! Era ţiganul beţiv şi bulangiu, din Iaşi, Anghel Stanciu.


Dat afară din PRM, cu şuturi în noadă, în 2005. Afacerist jegos, a cîştigat milioane de euro în fruntea unui sistem mafiot, chipurile, de educaţie. Arde de nerăbdare să devină academician (?!). El fiind un simplu tinichigiu, sau reparator de chiuvete. La 24 ianuarie 2011, cine s-a prins în Hora Unirii, la Iaşi, alături de Elena Udrea, cioara vopsită fiind „albită“ de scuipaţii oamenilor? Anghel Stanciu, cu o pălărie de cow-boy şi o mapă de ’telectual sub braţ. Aceeaşi mîncărime limbricoasă, de a ieşi în evidenţă şi de a fi văzut la televizor, l-a făcut pe trîntorul ăsta umflat ca un cimpoi să se vîre şi în sufletul lui Emil Boc, miercuri, în Parlament. Evident, el n-avea nici o treabă. Dar e bolnav de vedetism. Ce golan bătrîn!

Presa relatează pe larg: Vadim despre spînzurarea lui Avram Iancu: Ofensă gravă asupra simbolurilor naţionale!

Corneliu Vadim Tudor a ripostat referitor la gestul sinistru al lui Csibi Barna de a-l spînzura pe Avram Iancu, susţinînd că acesta a adus o ofensă gravă simbolurilor naţionale.


Preşedintele PRM a spus: „Era previzibil că se va ajunge la aşa ceva, după 20 de ani de cîrdăşie cu aceşti terorişti. Eu mă lupt din ’90 cu ei, de fapt din anii ’70, am scris seriale întregi pe această temă în revistele publicaţiile mele. Sînt doctor în Istorie, am o Teză despre Marea Unire. Toţi s-au milogit de unguri să-i ţină la guvernare. Acum două săptămîni s-au dus cei doi maimuţoi - Ponta si Antonescu – la aşa-zisul Congres al UDMR, de la Oradea, şi s-au compromis, şi ei, şi partidele pe care le reprezintă.


Nu mai sînt eu în Parlamentul României, nu mai e nici Gheorghe Funar, pe Adrian Păunescu l-au băgat în pămînt de inimă rea. Acest Csibi Barna trebuia fie arestat, fie expulzat. A adus o ofensă gravă simbolurilor naţionale! Este necesar să fie luate măsuri radicale; pe un asemenea descreierat îl aruncau francezii în Sena. Sînt revoltat, dar ce pot să mai fac? Sînt singurul europarlamentar care a protestat faţă de numirea lui Laszlo Tökes ca vicepreşedinte al PE pe un loc al Ungariei. Asemenea manifestări sataniste, precum cea de la Miercurea Ciuc, au mai fost în Istorie. Şi Oliver Cromwell a fost dezgropat şi spînzurat. Dar ce au ungurii cu Avram Iancu? Vă spun eu. Ei, ungurii, l-au băgat în temniţă şi l-au bătut pînă şi-a pierdut minţile. El, toată perioada în care a mai trăit după aceea, a colindat satele, cu minţile rătăcite. Nici mort nu mai au loc de el”, a declarat preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, pentru Realitatea.net.

 
Liderul libian despre preşedintele Franţei: „Sarkozy este nebun. Suferă de o boală psihică!”


Liderul libian, Muammar Gaddafi, a declarat într-un interviu care urmează să fie difuzat de postul german RTL că „prietenul său“, preşedintele francez Nicolas Sarkozy, suferă de o boală psihică. În legătură cu violenţele din Libia, Gaddafi a afirmat că „acest mic eveniment“ s-a soldat „doar cu 150-200 de morţ“, jumătate din rîndul forţelor de securitate.„Asta spune anturajul său (al preşedintelui Sarkozy – n.r.). Colaboratorii săi afirmă că suferă de o boală psihică“, a declarat Muammar Gaddafi. El nu a precizat dacă această „boală“ este legată de „secretul grav“ la care s-a referit Agenţia oficială libiană Jana, care a afirmat că dezvăluirea acestuia va duce la înlăturarea de la Putere a preşedintelui Franţei. Parisul a devenit ţinta criticilor în urma recunoaşterii Consiliul Naţional de Tranziţie, înfiinţat de Opoziţia din Libia, drept unic reprezentant legitim al poporului libian.


În legătură cu violenţele din ţara sa, Gaddafi s-a arătat încrezător că rebeliunea îndreptată împotriva regimului pe care-l conduce „va fi învinsă şi totul va reveni la normal“. El a apreciat, de asemenea, că sînt nejustificate criticile la adresa sa în Statele Unite şi Europa. „Dar ce am făcut ca să le dezamăgesc? Nu am nici un post oficial şi deci nu pot fi criticat. Este criticată Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii pentru politica sa?“, a întrebat el, în timpul interviului realizat într-un cort din baza militara Bab al-Azizia de la Tripoli. Gaddafi a precizat că, pe viitor, ţara sa nu va mai face afaceri cu statele occidentale, care „au conspirat impotriva noastră“. „Vom investi de acum în Rusia, India şi China“, a declarat liderul libian. „Occidentul poate fi uitat“, a subliniat el, adăugînd că va face, totuşi, o excepţie în ceea ce priveşte Germania, care are o atitudine „raţională“.


ALINA OLTEANU



ULTIMA ORĂ

Scandal artificial provocat, aseară, în Parlament de şontorogul Puiu Haşotti: văzînd că ia bătaie şi la această Moţiune de Cenzură, PNL a încercat, în ceasul al 13-lea, să joace cartea naţionalistă. Nu ţine figura, e prea tîrziu, aceşti nemernici le-au dat nas şovinilor unguri, timp de 21 de ani. N-au decît să se care toţi!

Viaţa dublă a domnului Sorin Blejnar

Pe măsură ce ies la iveală noi detalii privind operaţiunile puse la cale de preşedintele ANAF, Sorin Blejnar, personajul, aparent rudimentar, pe care îl vedem la televizor, devine din ce în ce mai complex. El capătă chiar dimensiuni literare. Pentru că existenţa sa este realmente dublă. Aparent, avem de-a face cu un funcţionar public, extrem de important pentru stabilitatea financiară a statului. Şi pus pe fapte mari. În realitate, detaliile vieţii sale personale, care se împletesc cu statutul de demnitar, subminează prima personalitate în beneficiul celei de-a doua. Iar a doua sa personalitate ne conduce în epicentrul a ceea ce numim mare corupţie instituţionalizată şi funcţională. Misiunea domnului Sorin Blejnar este să organizeze colectarea corectă a impozitelor, în special de la oamenii de afaceri şi societăţile comerciale care încalcă Legea. Deci, domnul Blejnar, în înalta funcţie pe care o deţine, cea de şef ANAF, se plasează de partea Legii. Chiar în primul tranşeu. Pe de altă parte, exact aceeaşi persoană nu şi-a depus în 2010, încălcînd astfel în mod flagrant Legea, propria Declaraţie de Avere. Pentru averea din 2009. Iar în 2011, pînă în prezent, refuzînd să dea vreun exemplu de promptitudine, tot nu şi-a depus Declaraţia de Avere. Pentru averea dobîndită în 2010. Cel puţin ciudat, nu? Şi oare de ce? Un posibil răspuns, evident nu singurul ce ar putea fi dat, este că preacinstitul demnitar are ditamai viloiul în Domenii, o zonă scumpă a Capitalei. Valoarea acestuia, cu ce o fi înăuntru, ne duce undeva spre 2 milioane de euro. Bani agonisţi de un funcţionar public. Conform declaraţiei pe care a oferit-o luni, la Antena 3, răspunzînd unei întrebări decente şi precise, pusă de senatorul PSD Ilie Sârbu, Sorin Blejnar a evaluat căsoiul, ca valoare de impozitare, la doar 100.000 de euro. Este o frauda în toată legea. De competenţa ANAF.


Conform unor investigaţii jurnalistice din ce în ce mai bine documentate şi mai precise, acelaşi Sorin Blejnar îşi petrece concediile pe Coasta de Azur. Nu oriunde. Ci la Monte Carlo. Şi nu oriunde la Monte Carlo. Ci în cele mai scumpe hoteluri. Şi în compania unor persoane asupra cărora planează acuzaţii extrem de grave. Cum ar fi Said Baaklini, cel arestat pentru tentativa de a obţine, printr-o inginerie, zeci de milioane de euro, sub forma unor restituiri de TVA, sau Iulian Tudor, şi el arestat în acelaşi Dosar, persoană cu antecedente penale. Aşa-numitul consul infractor. Iese la iveală, fără nici un dubiu, că transportul motoarelor în Guineea a fost simulat pe sub nasul autorităţilor statului român, prin cîteva transporturi de ... „bulion”. Pentru ca autorii prezumtivei infracţiuni şi complicii lor să vadă cum funcţioneaza cooperativa. O cooperativă unde, la capătul tunelului, există şi familia Udrea.


Preşedintele României, domnul Traian Băsescu, în plină campanie ţinînd de Siguranţa Naţională - el fiind şi preşedintele CSAT - în care vîrful de lance este ANAF, a declarat luni seara că nu îl cunoaşte pe Sorin Blejnar. Să-l credem? Să-l credem după ce a executat, controlînd la sînge şi la ordin, televiziunile mogulilor? Admiţînd că a spus adevărul, a sosit totuşi timpul să-l cunoască. Eu unul îi ofer detalii.


SORIN ROŞCA STĂNESCU



Şi alte publicaţii ne dau dreptate > Ungaria ne-a distrus Parlamentul

Deputaţii noştri nu s-au mai reunit în plen de ziua Naţională a Ungariei şi au sărbătorit-o, luni şi marţi, retrăgîndu-se în „activităţi în circumscripţiile electorale“, care, îndeobşte, sînt programate (ca să lăţească weekend-ul) pentru zilele de vineri şi sîmbătă. Acum, l-au lăţit peste luni şi marţi. Zile de sărbătoare. Nu ştim de ce ziua Ungariei este sărbătorită de Parlamentul României. Poate pentru că este nevoie de voturile ungurilor, ca să cadă Moţiunea de Cenzură de astăzi? Altfel... Ungaria însăşi serbează 3 zile naţionale: 15 martie (comemorarea revoluţiei paşoptiste, condusă de Lajos Kossuth), 20 august (Ziua Sfîntului Ştefan – fondatorul statului ungar) şi 23 octombrie (aniversarea revoluţiei ungare de la 1956 şi proclamarea republicii ungare în 1989). Deputaţii noştri vor mai presta activităţi în circumscripţiile electorale şi în ocaziile celelalte? Statele lumii numără 190 de zile calendaristice pe an, cînd au loc sărbători naţionale (zilele naţionale sînt mai multe, dar unele se grupează în cîte una şi aceeaşi zi calendaristică). Dacă socotim 2 zile de activităţi în circumscripţii, pentru fiecare dintre sărbătorile naţionale, atunci rezultă 380 de zile de activităţi, din 365. Deputaţii noştri nu se vor mai întîlni niciodată. Iată, Ungaria ne-a distrus Parlamentul. Victorie remarcabilă a iredentismului...


MAKE


(Text reprodus din ziarul „Bursa“,


nr. din 16 martie 2011)

GHILOTINA EXTERNĂ (V) > CRIMINALITATEA POLITICĂ. NEUTILIZAREA UNOR FONDURI EUROPENE DE 14 MILIARDE DE EURO

B. Eşalonarea iniţială pe ultimii 3 ani (2011-2013) -în milioane euro-


Guvernul, împreună cu Ministerul Finanţelor şi alte instituţii de stat implicate, trebuie să facă publice – în presa scrisă şi la televiziuni, în mod sistematic, sumele alocate de UE, pe tipuri de fonduri, eventual cu o nouă eşalonare actualizată pe ani şi cu procedurile necesare pentru accesarea lor; această transparenţă ar putea ajuta factorii interesaţi la nivel central şi, mai ales, la nivel local (în toate judeţele, oraşele şi comunele) şi i-ar stimula să manifeste mai multă iniţiativă în întocmirea proiectelor şi documentaţiilor necesare.

Nici un fel de perspectivă

În următorii 3 ani, ar trebui să se elaboreze şi să se implementeze proiecte şi documentaţii de peste 30 de miliarde de euro (14 miliarde de euro reportate din 2007-2010 şi 18,2 miliarde de euro eşalonate iniţial pentru anii 2011-2013). Este greu de evaluat ce soartă vor avea aceste resurse financiare, avînd în vedere experienţa total negativă şi amară din primii 4 ani ai regimului dictatorial, nepăsarea şi dezinteresul guvernanţilor Băsescu, Isărescu şi Boc şi ale celorlalţi guvernanţi. După ritmul de utilizare a fondurilor europene din primii 4 ani, guvernanţilor Băsescu, Isărescu şi Boc le-ar trebui alte cîteva mandate ca să atragă fondurile europene, de peste 30 miliarde de euro, neutilizate.


Lipsa de interes a guvernanţilor îşi are explicaţia – între altele – în controlul mai sever al organismelor UE asupra modului de cheltuire a fondurilor europene, ceea ce este total neconvenabil clientelei politice a PDL, finanţată din belşug cu miliarde de euro din banii publici de la buget (la preţuri necontrolate) pentru alte proiecte.


IV. POSIBILITATEA DE A PIERDE O PARTE IMPORTANTĂ DIN CELE PESTE 30 DE MILIARDE DE EURO

Domnul Jeffrey Franks ne-a dat un avertisment în legătură cu faptul că, după regulile UE, o parte din bani – datorită întîrzierilor - nu va mai putea fi disponibilă pentru România. Cităm: „Sîntem îngrijoraţi de absorbţia fondurilor europene. Vrem să depunem tot efortul pentru a îmbunătăţi atragerea acestor finanţări şi vrem să lucrăm împreună cu guvernul pentru găsirea unei strategii... Principala provocare este ca banii să fie folosiţi înainte să înceteze să fie disponibili pentru România”. Recent, într-o Conferinţă de Presă, domnul Dacian Cioloş, comisarul european pentru Agricultură, atrăgea atenţia că „utilizarea ineficientă a fondurilor europene destinate agriculturii ar putea conduce la pierderea unor surse importante de bani de la Uniunea Europeană”. Putem vorbi de o lipsă de încredere a cetăţenilor în capacitatea actualilor guvernanţi de a se dedica intereselor ţării. Incapacitatea, incompetenţa şi iresponsabilitatea guvernanţilor actuali sînt dovedite. Aceşti guvernanţi sînt obsedaţi în continuare de „tăierea” pensiilor, salariilor, alocaţiilor sociale, desfiinţarea subvenţiilor pentru încălzire, reducerea alocaţiilor pentru sănătate şi medicamente, de majorarea substanţială a preţurilor care lovesc pe „cei mulţi şi săraci”.

V. SÎNT FONDURILE EUROPENE AJUTOARE GRATUITE?

Răspundem DA. Este vorba de acele fonduri absorbite efectiv, care depăşesc contribuţia României la UE de-a lungul anilor. Acest aspect esenţial este neglijat de guvernanţii noştri în discursurile pe care le ţin. Deocamdată sîntem un „contributor net” la UE. Să ne explicăm. România, ca ţară membră a Uniunii Europene, are obligaţia să plătească „contribuţii” la bugetul Uniunii, conform reglementărilor acesteia. Aceste obligaţii elementare sînt cunoscute de milionarii guvernanţi Băsescu, Isărescu şi ceilalţi. „Contribuţia” nu este deloc mică, fiind de peste 1 miliard de euro în fiecare an. Guvernanţii se feresc să discute de această sarcină bugetară, care nu este de neglijat, avînd în vedere efectele ei, mai ales în anii de criză, cînd căutăm cu disperare surse de finanţare.

România şi-a achitat aceste obligaţii astfel:


Prin urmare, în limbajul preferat al milionarilor Băsescu şi Isărescu, deficitul bugetar al României a fost afectat, în fiecare an, cu sume între 1,2-1,4 miliarde euro. Totalul cumulat pe 4 ani urcă la 5,1 miliarde de euro. Pînă în 2013, ar urma să se facă plata „contribuţiilor” pe ultimii 3 ani – de încă 4,2-5 miliarde de euro. Deci, în total, în cei 7 ani, „contribuţiile” noastre la UE vor însuma 9,3-10 miliarde de euro, sumă care afectează direct bugetul României, inclusiv deficitul bugetar.


Cu regret şi amărăciune, subliniem următoarele aspecte esenţiale:


A. În aceşti ani de criză cumplită, guvernul României, din vina sa, a fost finanţator net al celorlalte ţări mai bogate din UE, deoarece a absorbit în mod efectiv sub 3% din fondurile structurale alocate (cum ne informează documentul FMI).


B. Fondurile care se primesc de la UE nu sînt în totalitate gratuite, deoarece o parte importantă din acestea este acoperită de „contribuţiile” noastre anuale.


C. Milionarii guvernanţi Băsescu, Isărescu şi ceilalţi, în loc să fi atras de la Uniunea Europeană fonduri pentru ţară în aceşti ani de criză economică groaznică, de circa 14 miliarde de euro, ei finanţează alte ţări mai dezvoltate şi mai bogate şi aruncă vina pe cetăţenii români, promovînd politici de exterminare a pensionarilor, profesorilor, medicilor şi a altor categorii sociale, care se zbat în sărăcie. Este evident pentru orice om raţional că, prin mobilizarea celor 14 miliarde de euro, guvernanţii puteau să diminueze o parte importantă din deficitul bugetar al României, dacă s-ar fi atras din fondurile europene nerambursabile alocate o sumă mult mai mare decît contribuţia noastră totală la UE. Ar fi fost mai bine pentru România. Se poate afirma că s-a ratat posibilitatea de a avea un excedent de cîteva miliarde de euro în relaţia financiară cu UE (un excedent rezultat din mobilizarea integrală a celor 15,8 miliarde de euro, din totalul de peste 34,8 de miliarde alocate, deoarece am trecut de jumătate din calendarul stabilit pînă în anul 2013). Noi nu putem să fim solidari cu asemenea guvernanţi total iresponsabili, care acţionează împotriva României şi a românilor. Nu există nici o scuză pentru aceşti guvernanţi, şi în acest caz.

* * *


„Ghilotina externă”, „critica externă” ar putea juca un rol extrem de pozitiv, dacă ar da impulsul necesar guvernanţilor români şi i-ar determina să ia măsurile organizatorice şi administrative ce se impun, ceea ce ar permite absorbţia efectivă, în aceşti ani de criză groaznică, a unei părţi cît mai mari din fondurile europene alocate, de 34,8 miliarde de euro, şi să nu se oprească la absorbţia de numai 3% din fondurile structurale şi de coeziune, ceea ce este o ruşine pentru un popor de 22 milioane de oameni. (Sfîrşit)

Grupul de Iniţiativă „Reînnoirea”


FLOREA DUMITRESCU


GHEORGHE STROE


CRISTIAN APOSTOL


La colt > Iluzia nemuririi sau  „Pe aripile vîntului”, versiunea restaurată (II)

Victor Fleming a fost unul dintre pionierii filmului american în pragul trecerii de la filmul mut la cel vorbitor. De fapt, el este cotat ca fiind cel mai mare fotograf al timpului. După ce a activat ca fotograf în primul razboi mondial, a fost fotograful personal al preşedintelui Wilson. Secvenţele din film, care prezintă răniţi de război, poartă marca acestei experienţe a fotografului de război.


Dar el a creat zeci de filme mute, a lucrat cu Griffith şi alte personalităţi ale timpului. A lucrat cu mari vedete, care au luat Oscarul în filmele lui. Cele mai cunoscute sînt „Vrăjitorul din Oz”, „Marele vals” şi „Dr. Jekyll şi Mr. Hyde”. Amprenta experienţei sale ca autor de filme mute este însă fundamentală. La care se adaugă practica fotografului. De aceea „Gone with the Wind” pare atît de confecţionat, fiindcă este aproape în întregime realizat pe platourile vaste ale Studioului Warner Bros., închiriate de producătorul David O. Selznick! Totul e creat în regim de studio: şi plantaţiile, şi copacii, şi străzile, şi casele, şi fermele, şi tot platoul de luptă din Atlanta. Oricine îşi dă seama că apusul din film, de pildă, unde are loc faimosul sărut dintre Scarlett şi Rhett, urmat imediat de o palmă a ei, este creat în studio. E atît de vizibilă perdeaua roşie care luminează fundalul! Nu mai vorbesc de laitmotivul filmului, cheia lui simbolică: scara din locuinţa familiei de la Tara, locul pe unde urcă şi coboară personajele, locul unde ele se întîlnesc şi de unde pornesc unele fapte, cu suişul sau coborîşul lor, locul de unde se prăbuşeşte Scarlett, cînd povestea ia o nouă turnură. Iar această scară foarte înaltă şi foarte lată are pe ea un covor roşu, de parcă ar anticipa faimosul covor roşu pe care păşesc vedetele la ceremoniile Premiilor Oscar.


Cadrele au o frumuseţe şi o plastică aparte. Imaginea lui Ernest Haller este o lecţie de fotografie. Nu întîmplător, acest compartiment mai are şi un fotograf, Lee Garmes. E o practică hollywoodiană, ce a dat şi dă rezultate formidabile. În cinematograful american, fotografia are un rol determinant. Poate cu excepţia filmului francez, în Europa a murit acest compartiment fundamental al filmului, fotografia. Ea era determinantă numai în practica filmului rus interbelic. Marile filme hollywoodiene sînt categoric fotografice. Şi mă gîndesc automat la „Cetăţeanul Kane”. Şi la atîtea altele. Dar model rămîne „Gone with the Wind”. Ai zice că totul, orice relaţie dintre personaje, este o fotografie edulcorată, de la machiaj, costum, decor la felul cum este pusă lumina, cum este creată atmosfera. Această înfrumuseţare excesivă este marca acestui film. Iluzia lui deliberată. Acolo, la Tara, undeva, la capătul lumii, totul arată ca la Versailles. Iar imaginea este direct legată de calitatea costumelor create de Walter Plunkett sau a decorului semnat de Lyle Wheeler. E o amprentă edulcorată, cum am spus, de un formalism frapant, dar cuceritor.


Acest fapt se mai datorează şi efectelor speciale, un compartiment care se impune începînd cu acest film istoric. Te miri că în acea epocă de pionerat a Lumii Noi, într-un mediu rudimentar, am spune, gîndindu-ne la contextul sclaviei, al lumii plantaţiilor, există oameni atît de emancipaţi, personaje atît de nobile, frumuseţi ieşite din comun ca Scarlett, care e mereu strălucitoare, chiar şi cînd găteşte, cînd devine stăpîna casei şi duce o muncă de fermier. Ea e mereu strălucitoare. Chiar şi cînd bate. Căci îi place să lovească. Are un chip, un farmec de nimfă, dar un temperament de luptătoare. Aşa erau zeiţele în mitologia greacă, precum Atena. Răzbunarea unei astfel de zeiţe era nemiloasă. Aproape ca Erniile. Este Scarlett o astfel de Furie? Deşi costumele şi apariţiile ei sînt toate scoase din cutie, fondul social e o explicaţie asupra acestui comportament deosebit, uneori extremist. Ea pare construită din paradoxuri şi de aici tot farmecul personajului, implicit al actriţei.


Prin urmare, platoul de filmare este un laborator al iuziilor, pare un studio foto, unde se creează imagini etalon. În prim-plan un copac, iar în fundal cerul magnific şi un personaj. Un element teatral şi un efect special. Aşa sînt începutul filmului, finalul primei părţi şi toate finalurile de secvenţe. Dar şi mai notabil este felul cum se obţine iluzia nemuririi, după cum vom arăta mai departe. (Va urma)


GRID MODORCEA


Corespondenţă din New York






Moartea unor staruri rock, între adevăr şi legendă (II)

Jim Morrison: teza supradozei


Solistului trupei ,,Doors” - star rock, poet şi sex-simbol – nu-i mai lipsea decît o moarte misterioasă pentru a deveni artistul preferat al multor generaţii de adolescenţi şi de adulţi.


Faptele. Paris, 3 iulie 1971. Conform declaraţiilor iubitei cîntăreţului, corpul fără viaţă al lui Morrison a fost descoperit în cada de baie. Cauza decesului: stop cardiac. Avea 27 de ani.


Zvonul. Pentru fanii artistului, explicaţia morţii sale e puţin cam lapidară. Abia în 2007, o dată cu apariţia lucrării lui Sam Bernett, ,,The End” (Sfîrşitul), lucrurile au început să devină ceva mai clare. Autorul cărţii confirmă ceea ce toată lumea bănuia: Morrison şi-a găsit sfîrşitul în toaleta unui club parizian, din cauza unei supradoze de heroină. Bernett, administratorul localului, povesteşte că, în loc să cheme ajutoare, prietenii şi dealerii cîntăreţului l-ar fi transportat pînă în apartamentul său şi l-au aşezat în cada cu apă, în încercarea de a-l reanima. Credibil, dar imposibil de verificat. Se mai povesteşte că interpretul şi-ar fi înscenat moartea, pentru că vroia să se retragă în anonimat. De altfel, circulă, şi azi, unele discuri-pirat, pe care s-ar putea asculta cîntece înregistrate de Morrison după retragerea lui... într-un anume loc, unde se află, probabil, în compania lui Elvis!


Blestem... toţi au murit la 27 ani!


Asupra starurilor rock planează un blestem: decesul lor survine, adeseori, la vîrsta de 27 de ani. Iată cîteva nume: Brian Jones, Jimi Hendrix, Janis Joplin, Jim Morrison, Kurt Cobain ş.a. Potrivit unui studiu puţin cam sordid, publicat, în anul 2010, de Universitatea John Moores din Liverpool, un star de muzică rock are ,,şanse” cu 240% mai mari să moară în primii 5 ani de glorie, decît un american sau un european obişnuit în aceeaşi perioadă. Ei bine, cu toate acestea, vedete precum Iggy Pop şi Mick Jagger, ambii sexagenari, continuă să evolueze pe scenă, în concerte-maraton. (Sfîrşit)


Traducere de ANCA GRIGORIU din „QUID MAGAZINE“






Premoniţii tulburătoare (XIX)

* Simon Daleworth, american din Denver, s-a confesat soţiei de multe ori, relatîndu-i un vis în care apărea îmbrăcat într-o ţinută elegantă, de excepţie, pe care nu numai că n-o avea, dar nici nu intuia cu ce prilej ar putea-o folosi. Faptul se petrecea în 1988. Daleworth este ziarist şi duce şi acum o viaţă normală, fără nici o urmă de spectaculozitate. Iată însă că, în 1992, el este fără voia lui protagonistul unui eveniment dramatic. Aflat într-un magazin periferic din Denver, el asistă, în calitate de cumpărător, la un jaf. Făptaşii ţin sub presiunea armelor pe cei prezenţi, îi uşurează de cărţile de credit şi şterpelesc toţi banii găsiţi. Daleworth avea la el, ca întotdeauna, un aparat de fotografiat profesionist. Cu cea mai mare discreţie, el a reuşit să facă peste 10 poze cu infractorii. A doua zi, pe prima pagină a gazetei „Denver Tribune“, acestea apar în toată splendoarea lor. Era un caz de excepţie, care a dus la creşterea tirajului şi la prinderea în timp util a borfaşilor... Iar ziaristul nostru (conform „Reader’s Digest“) a trebuit să participe la o gală de premiere, oferită de primărie, înveşmîntat în... smoking.


* Erma Lee Alexandre din Detroit a avut în vis o premoniţie îngrozitoare despre moartea violentă a fratelui său - dar, în pofida acestui avertisment, ea nu a fost în stare să-1 salveze! „În noaptea dinaintea morţii lui Timmy am avut un coşmar oribil, povesteşte Erma, care a cîştigat un premiu pentru că a relevat o întîlnire reală cu supranaturalul. În vis, am fost în primul rînd înconjurată de întuneric. În acelaşi timp, simţeam că pierd mult sînge. Apoi, am simţit că sînt trasă într-o gaură neagră fără sfîrşit. Mă simţeam neajutorată. Mi-am dat seama că sînt pe moarte. Am auzit o voce. Cu un ton disperat, striga la nesfîrşit: «Nu, nu, nu. Nu sînt încă pregătit să plec». Apoi, m-am trezit şi am răsuflat uşurată. Am fost fericită că nu a fost decît un vis - sau cel puţin aşa am crezut atunci”. Dar a doua zi coşmarul femeii a devenit realitate. Fratele său, Timmy, muncitor de 23 de ani la un magazin de piese de schimb auto din Detroit, a fost împuşcat de un hoţ, care a intrat în magazin şi a tras în el. „L-au transportat de urgenţă la spital şi au încercat să-1 ţină în viaţă, povesteşte Erma, dar glonţul a atins inima. A pierdut prea mult sînge şi a murit pe masa de operaţie”. Numai atunci şi-a dat seama de sensul visului ei straniu. „Mi-am spus: Doamne! Vocea pe care am auzit-o a fost a fratelui meu, Timmy, strigînd după ajutor. El era pe moarte - nu eu. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama mai repede de înţelesul lucrurilor, ca să-1 fi putut salva”, a relatat, plină de durere, sora victimei. (Va urma)


TRAIAN TANDIN






Atlantida, oraşul pierdut, a fost descoperit?

O echipă de cercetători ar fi descoperit oraşul pierdut al Atlantidei, legendara metropolă despre care se crede că a fost acoperită de pămînt şi sedimente după un tsunami, cu mii de ani în urmă


Echipa de specialişti a descoperit un loc care se aseamănă cu oraşul pierdut, datorită unei poze dintr-un satelit. Zona de interes a fost localizată la nord de Cadiz, Spania, în Oceanul Atlantic. Arheologii şi geologii care s-au ocupat de acest caz au folosit, în perioada 2009-2010, o combinaţie interesantă dintre un radar subteran, o hartă digitală şi o tehnologie subacvatică, potrivit huffingtonpost.com. Cercetătorul Richard Freund a descoperit în centrul Spaniei o serie bizară de „oraşe memoriale“, construite de către supravieţuitori după ce Atlantida a fost distrusă de tsunami. Aceste oraşe, spune Freund, întăresc ideea că oraşul găsit sub ape ar fi Atlantida. „Am descoperit ceva ce nimeni altcineva nu a mai văzut vreodată, ceva care dă credibilitate, în special arheologiei.“, a adăugat Freund. Filozoful grec Platon a scris despre Atlantida acum 2.400 de ani, descriind-o precum „o insulă situată în faţa strîmtorilor pe care le numeşti Pilonii lui Hercule“, adică denumirea antică a Strîmtorii Gibraltar. Cercetătorii s-au ghidat după detaliile date de Platon, concentrîndu-se astfel către Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic drept posibile locuri ale oraşului pierdut.






Teoria pămîntului gol şi civilizaţiile subterane (XVI)

Sursa a acţionat din convingerea că „faptul trebuie să fie făcut cunoscut, fiind prea extraordinar ca să fie ţinut sub obroc“. „Oamenii-cîrtiţă, cum au fost porecliţi, par a fi o rasă prietenoasă, dar sînt foarte primitivi. Încercăm să comunicăm cu ei, dar este greu, pentru că nu vorbesc engleza. Accesul lor la suprafaţă se face uşor”, a dezvăluit sursa anonimă, adăugînd că preşedintele Bush a abordat chestiunea cu mare prudenţă. „O singură mişcare greşită ar putea determina aceste creaturi să declare război celor de la suprafaţă. Nu ştim sigur cît de numeroşi sînt. Am văzut pînă acum doar un oraş, cu o populaţie estimată la 2.000 de indivizi. S-a sugerat, însă, că în oraşele lor subterane, răspîndite sub toată scoarţa Planetei, ar trăi cîteva milioane“. Aceste creaturi prezintă puternice asemănări cu oamenii, dar şi semnificative deosebiri. „Ca şi noi, ei au mersul biped, dar sînt mult mai înalţi decît media umană, avînd între 3 şi 5 metri. Degetele mîinilor lor seamănă cu ghearele, sînt legate printr-o membrană şi sînt adaptate pentru săpat, ca la cîrtiţe. Pielea lor este extrem de aspră, trebuind să reziste temperaturilor extreme şi condiţiilor dure de sub pămînt”, a precizat aceeaşi sursă. Se pare că, la un anumit moment din istorie, între oamenii de la suprafaţă şi cei de sub pămînt au avut loc unele contacte, ei vorbind o limbă similară cu un vechi dialect al indienilor Navajo. Musculatura lor este extrem de densă, ceea ce îi face capabili de o mare violenţă. „ Cînd un membru al expediţiei şi-a aprins o ţigară, oamenii-cîrtiţă au interpretat gestul ca o ameninţare şi l-au atacat. S-au năpustit asupra lui ca fiarele din junglă, aproape că l-au sufocat. Ca prin minune, a scăpat teafăr”, relata sursa. Se spune că pe oamenii-cîrtiţă îi interesează foarte mult să afle informaţii despre lumea de la suprafaţă, despre cum ne îmbrăcăm, ce obiceiuri avem şi, mai ales, ce mîncăm. „Le-am adus nişte struguri şi au reacţionat ca şi cum era un adevărat festin. E clar că nu pot cultiva fructe, dat fiind că trăiesc la peste 12 km adîncime “.


NASA este foarte interesată de studierea acestor creaturi. „Vrem să aflăm totul despre ei: cu ce se hrănesc, cum trăiesc şi, cel mai important, ce fel de relaţii au cu rasa umană. Sîntem curioşi să aflăm dacă suntem cumva înrudiţi cu ei. Sînt ei, oare, din punct de vedere genetic, strămoşii omului modern?”.


Experţii spun că s-au făcut multe speculaţii despre aceşti oameni-cîrtiţă. „Ar putea fi orice: yeti, extratereştri sau chiar descendenţi ai supravieţuitorilor insulei dispărute a atlanţilor”, spun aceştia. Ei subliniază că această descoperire a ridicat o serie de întrebări tulburătoare, cărora trebuie să li se găsească răspuns. Sînt, oare, aceşti voinici din adîncuri, ostili şi războinici, sau prietenoşi şi cooperanţi? Vor ridica ei pretenţii teritoriale la suprafaţa Pămîntului? Ce se va întîmpla cu rezervele vitale de petrol şi minereuri din subteran? Cine sînt proprietarii lor: oamenii-cîrtiţă sau noi? Cum se face că NASA, a cărei misiune oficială se presupune că este explorarea spaţiului cosmic, a descoperit această cultură subterană? Purtătorii de cuvînt ai NASA nu suflă nici un cuvînt despre toate acestea, nici pentru a confirma, dar nici pentru a infirma aceste informaţii. (Va urma)


General dr. EMIL STRĂINU






FENOMENE STRANII > Vieţile anterioare ale lui Wayne Peterson (II)

Dar aceasta nu este singura viaţă pe care Wayne Peterson şi-o aminteşte. Îşi mai aduce aminte de o viaţă anterioară, în care a fost Louise Vanderbilt. Spre deosebire de amintirile sale cu privire la viaţa lui Foscari, memoria sa despre această viaţă mai recentă este mult mai vizuală. „Amintirile mele din copilărie cuprind imagini precise dintr-o epocă în care femeile purtau rochii lungi, iar oamenii foloseau încă trăsuri trase de cai. Îmi amintesc mai ales o casă din piatră, un bărbat pe nume Fred, invitaţi care sosesc la reuniuni mondene, o imensă sală de recepţii, cu tavan foarte înalt şi podea din marmură albă”. În această viziune recurentă, o femeie misterioasă se regăsea întotdeauna în centrul a numeroase scene, care aveau să se repete pe tot parcursul copilăriei sale şi chiar şi atunci cînd a devenit adult. „Mă întrebam adesea cine erau acei oameni şi din ce motiv mi se păreau atît de reali. În copilărie, mă gîndeam că fac parte din existenţa mea, dar nu înţelegeam de ce nu veneau la noi. În prezent, încă mai cred că, într-o zi, vor sosi şi îşi vor aminti de mine şi, fără a putea înţelege de ce, voi fi fericit”. Wayne se gîndea că trebuie să fi întîlnit aceste personaje pe cînd era copil, fără îndoială cînd locuia cu părinţii lui. Era singurul mod de a-şi explica autenticitatea acestor oameni întîlniţi în vise. La acea vreme, nu auzise niciodată vorbindu-se despre reîncarnare. Şi toate acestea erau cu atît mai ciudate cu cît, în acea vreme, televiziunea nu exista, pentru a-i hrăni imaginaţia. În plus, nimic din viaţa într-un orăşel din Wisconsin nu semăna cu aceste viziuni. Cu toate acestea, omul pe nume Fred, femeile care se plimbau în trăsuri trase de cai, precum şi imensa casă din piatră păreau foarte reale pentru tînărul Wayne. Îi punea adesea întrebări mamei sale despre oamenii şi casa aceea, dar răspunsul era întotdeauna la fel, ea nu înţelegea despre ce era vorba. Deşi incapabil de a explica acest mister, întîlnirile rămîneau pentru el o sursă de bucurie şi păstra un sentiment de nostalgie faţă de acel bărbat pe nume Fred. Ajuns la vîrsta adultă, Wayne Peterson a petrecut cîteva zile la New York. A doua zi, după sosire, mergea pe Fifth Avenue, cînd, deodată, de cealaltă parte a străzii, o femeie cu pălărie şi mănuşi albe i-a făcut semn cu mîna, strigînd: „Louise, Louise, sînt eu!”. Ea continua să strige, iar Wayne a rămas împietrit: „Încă o dată, am ştiut că pe mine mă striga şi am fost sigur că eu eram Louise. Toată atenţia mea era concentrată asupra acestei femei ciudate, care se îndrepta spre mine prin mulţime. În mintea mea, nu mai eram însumi, ci altcineva, cineva pe nume Louise”. Dintr-o dată, Peterson s-a simţit uşurat că îl recunoştea cineva, nu ca pe un tînăr din Wisconsin, ci ca pe o femeie pe nume Louise. Pentru el, era ca şi cum ar fi fost victima unei amnezii şi brusc îşi revenea la realitate. Din păcate, bucuria a fost de scurtă durată, deoarece femeia care venea spre el îl depăşi şi sărută o doamnă ce se afla în spatele lui. Se simţea paralizat, incapabil să meargă mai departe sau să gândească, în timp ce femeile sporovăiau, încîntate că s-au întîlnit. (Va urma)


SYLVIE SIMON






Ascensiunea lui Vladimir Putin (V)

Peste doar cîteva luni, alt nor a apărut la orizontul lui Berezovski: numirea unui nou premier, Evgheni Primakov, fost şef al Serviciilor de Informaţii Externe. Momentul era foarte nefericit pentru Berezovski: cetăţenii de rînd îi învinuiau pe oligarhi de falimentul economiei, Elţîn era în plin declin fizic şi psihic şi, în mijlocul tensiunilor şi luptelor pentru putere care dominau al doilea mandat al lui Elţîn, puterea sa scădea tot mai mult. Cînd vicleanul, dar deja vulnerabilul Berezovski a înţeles că „familia” Elţîn îl aprecia pe Putin, şi-a pus imperiul mediatic să-1 sprijine pe noul şef FSB. Ulterior, Berezovski a condus şi grupul care 1-a susţinut pe Putin pentru a deveni prim-ministru. Ca răsplată, se aştepta ca Putin să fie ascultător şi loial. Acum, Berezovski începea să se apropie de Putin. O dată, l-a invitat pentru 5 zile într-o vacanţă la schi, în Elveţia. La un moment dat, Putin chiar l-a numit pe Berezovski „fratele pe care nu l-am avut niciodată”. La 22 februarie 1999, moment în care investigaţia cu privire la imperiul său comercial era în toi, Berezovski a dat o petrecere cu ocazia zilei de naştere a noii sale partenere, Elena Gorbunova. Petrecerea se dorea a fi mică, intimă, dar Putin a venit neinvitat, cu un buchet uriaş de trandafiri. Acesta a părut a fi un act de veritabilă solidaritate faţă de Berezovski, deoarece aveau un duşman comun în persoana primului-ministru Primakov, care nu-1 plăcea pe Putin, deoarece fusese ales să conducă FSB în locul colegilor săi mult mai experimentaţi.


În iulie 1999, Berezovski lua avionul spre Franţa, la Biarritz, unde se afla Putin cu soţia şi fiicele sale. Primakov fusese deja demis de către Elţîn, care îl înlocuise cu un premier interimar, Serghei Stepaşin. Cei doi s-au întîlnit să ia prînzul împreună. Berezovski, deşi limitat în influenţă, era în continuare bine informat despre ce se întîmpla la Kremlin. El i-a spus lui Putin că Elţîn avea să-1 numească prim-ministru. Peste o lună, predicţia s-a împlinit, iar Elţîn 1-a demis pe Stepaşin şi 1-a numit pe Putin. Era al cincilea premier al lui Elţîn în 17 luni.


La început, Putin nu s-a bucurat cîtuşi de Putin de simpatie, avînd o cotă de popularitate de numai 5%, mai ales pentru că era asociat cu figuri detestate, precum Elţîn şi Berezovski. Lucrurile s-au schimbat după o serie devastatoare de bombe, care au explodat în apartamentele moscovite, provocînd 246 de morţi. Inamicii politici ai lui Putin au susţinut ulterior că bombele au fost puse de Serviciile statului, pentru a schimba atitudinea opiniei publice şi pentru a justifica atacurile ulterioare asupra Ceceniei. Indiferent dacă cecenii au fost sau nu autorii masacrului, Putin a răspuns agresiv. A început prin a bombarda Cecenia, după care a declanşat o invazie terestră. Militarismul era pe placul poporului rus, iar popularitatea primului-ministru a crescut imediat. În decembrie 1999, Partidul Unităţii, proaspăt înfiinţat de Putin, a obţinut 23% din voturile pentru Dumă, spre deosebire de cele 13% obţinute de partidul lui Primakov. Elţîn, aflat acum aproape de sfîrşitul mandatului, a profitat de noua popularitate a lui Putin, oferindu-i şefia. Iniţial, Putin a refuzat, dar Elţîn a insistat. Şi Berezovski 1-a implorat să accepte. În celebrul discurs de Anul Nou din 1999, Elţîn a anunţat că demisionează şi că Putin va fi preşedinte interimar. Asta îi oferea avantajul de a-şi putea face campania din postura de preşedinte în exerciţiu. Peste 3 luni, în alegerile prezidenţiale din 2000, Putin a obţinut un scor remarcabil, de 53%. Analiştii i-au satirizat succesul, comparîndu-1 cu modul în care Chauncey Gardiner a ajuns preşedinte al Statelor Unite, în romanul „Being There“, scris de Jerzy Kosinski în 1971. Berezovski, care a continuat să-şi folosească imperiul media pentru a-şi declara sprijinul faţă de modul în care credea că Putin avea să conducă Rusia, era încîntat. (Sfîşit)


MARK HOLLINGSWORTH,


STEWART LANSLEY



Ziarul TRICOLORUL, nr 2116 / 17.03.2011