"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




vineri, 30 decembrie 2011

LA MULTI ANI 2012 !



Sursa foto: http://www.mesaje-decraciun.info/wp-content/uploads/2011/12/la-multi-ani-2012.jpg

Cartea Neagră a UDMR - Acţiunile antiromâneşti, 1996 (I)


Începînd din acest an, Uniunea Cercetaşilor Maghiari din România, în colaborare cu cea din Ungaria şi cu Uniunea Mondială a Cercetaşilor Maghiari (SUA), finanţată de Guvernul Ungariei şi de fundaţiile „Sörös“, organizează tabere de tip paramilitar în Transilvania (Zizin, Zărneşti-Braşov, Peştera Mereşti-Harghita etc.), unde se exersează orientarea în teren, supravieţuirea în condiţii grele, radio-telegrafia, artele marţiale, în uniforme de tip militar. În Carpaţii Estici şi Sudici, membrii acestor tabere identifică vechea graniţă a Austro-Ungariei cu România şi ridică uneori borne cu culorile drapelului Ungariei. Uniunea Cercetaşilor Maghiari din România este o şcoală de pregătire militară şi politică în slujba revizionismului Ungariei.

Ianuarie 

La reclamaţiile externe ale UDMR, Consiliul Europei îl trimite pe comisarul european pentru minorităţi naţionale, Max Van der Stoel, în România, pentru a verifica dacă Legea Învăţămîntului din ţara noastră corespunde standardelor europene. Prima vizită cu acest scop a avut loc în toamna lui 1995, a doua în ianuarie 1996, iar concluzia a fost aceeaşi de două ori: legea reclamată corespundea standardelor internaţionale.
9 ianuarie - Se îndesesc contactele în vederea semnării Tratatului de bază româno-ungar. Ministrul de Externe ungar, László Kovács, insistă pentru includerea prevederilor Recomandării 1201 a Consiliului Europei şi în acest tratat.
10 ianuarie - Preşedintele UDMR, Marko Bela, afirmă că „Dacoromânismul este o ideologie rasistă, dar nu apare aşa, fiind camuflată de ea însăşi”.
12 ianuarie - Consiliul Reprezentanţilor Unionali (CRU) UDMR, întrunit la Odorhei, condamnă ideile extremiste ale lui Adam Katona, despre puritatea maghiarimii. Cu acelaşi prilej, senatorul Jozsef Csapo a prezentat Proiectul statutului de autonomie personală a comunităţii maghiare din România, cerînd nu egalitate şi drepturi, ci „egalitate reală şi totală” a minorităţii maghiare.
17 ianuarie - Într-un interviu acordat de deputatul UDMR Imre Borbely, cu ocazia întrunirii la Odorheiul Secuiesc a Consiliului Reprezentanţilor UDMR, acesta a susţinut: „În România nu există numai condiţii, ci şi necesitatea federalizării. Istoria şi geografia ţării sînt de aşa natură, încît mentalităţi diferite s-au concentrat în entităţi geografice separate”.
23 ianuarie - Lecţii de maghiarizare: la Televiziunea Română se continuă o politică vehement antiromânească.
30 ianuarie - UDMR refuză, împotriva evidenţei, concluziile comisarului european Max Van der Stoel şi protestează, prin Uniunea cadrelor didactice maghiare, care dă la Sovata un comunicat, afirmînd că presa a inventat concluziile comisarului european despre Legea Învăţămîntului, ceea ce nu era adevărat.

Februarie

6 februarie - Opinii ungureşti apărute în ziarele budapestane, cu ocazia negocierii Tratatului româno-ungar: „Prin Tratatul de la Trianon, României i-a fost atribuit un teritoriu locuit în majoritate de maghiari, ca şi porţiuni din partea de răsărit a Ungariei”.
17 februarie - Semnarea Tratatului româno-ungar este condiţionată de partea ungară de participarea UDMR la negocieri.

Martie 

Primarul Municipiului Cluj-Napoca, Gheorghe Funar (PUNR), a dezvelit o placă comemorativă în amintirea lui George Bariţ şi Nicolae Bălcescu, în care se menţionează cei 40.000 de români ucişi de armata ungară în 1848-1849 şi cele 230 de sate româneşti distruse de trupele revoluţiei ungare. UDMR reacţionează prin proteste la toate iniţiativele culturale identitare ale primarului Gheorghe Funar.
3 martie - Marko Bela cere Guvernului Ungariei să includă în Tratatul de bază cu România toate cererile UDMR.
6 martie - Apare în România cartea „Analiza unui masacru - Sărmaş 1944”, autorul, Nicholas M. Nagy-Talavera, născut lîngă Tîrgul Lăpuş, fiind sigurul supravieţuitor al unei familii de evrei săraci ucisă de horthyşti prin împuşcare.
12 martie - Scandal de proporţii în UDMR: László Tökes a adus în discuţie momentul UDMR din 1993, cînd deputaţii Frunda, Borbely, Verestoy, fără acceptul UDMR, dar cu ştirea lui Marko Bela, au purtat tratative cu reprezentanţii Puterii, abătîndu-se, după opinia lui, de la linia UDMR.
13 martie - Apar tot mai des opinii în presă cu privire la existenţa unei înţelegeri între PDSR şi UDMR.
15 martie - Ziua declanşării revoluţiei ungare de la 1848 a fost sărbătorită, sub îndrumarea UDMR, peste tot în Transilvania cu steaguri ale Ungariei, cu imnul Ungariei, cu declaraţii revizioniste şi ameninţări la adresa Statului Român. În această zi, Transilvania a fost pur şi simplu invadată de demnitari din Ungaria, foşti sau în funcţie, care cereau, între altele, „respectarea simbolurilor istorice maghiare”. Presiunea exercitată avea rostul din partea UDMR de a determina partea română să accepte toate cererile maghiare legate de Tratatul cu Ungaria, care intra într-o fază finală.
19 martie - UDMR obţine, cu concursul PNŢCD, PNL ’93, PD, PSDR, ca în Legea partidelor să nu fie interzise partidele etnice.

Aprilie

8 aprilie - Subofiţerul de Poliţie român Nicolae Ion Bontaş este asasinat la Odorhei de către 6 huligani unguri, membri ai UDMR. (Va urma)

Colonel (r) VASILE ZĂRNESCU

Ziarul TRICOLORUL, nr 2354 / 30.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XL)

9 FEBRUARIE 1990. Oare ce gîndiţi dvs. că e democraţia? Toată lumea să denunţe pe toată lumea? Toată lumea să înjure pe toată lumea? Niciodată n-am simţit mai adevărat şi mai monstruos dictonul „Bellum omnium contra omnes” („Războiul tuturor împotriva tuturor”). Au explodat canalele sociale! Torente de lături, de zoaie şi de mizerii pestilenţiale se varsă pe străzi, intră prin case şi instituţii, mătură totul în cale. Niciodată în Istorie n-a fost România atît de expusă şi de lipsită de apărare. De ce? Pentru că niciodată n-au furat, cot la cot cu delincvenţii, înşişi militarii şi procurorii (desigur, unii dintre ei, nu se poate absolutiza). Chemi disperat o patrulă să te apere de hoţi, iar patrula pleacă cu pendula! Vin procurorii să percheziţioneze casa unui fost demnitar comunist şi fură mai abitir şi mai cu metodă decît spărgătorii de profesie! Se duce un istoric spîn şi graseiat la casa lui Ceauşescu, din B-dul Primăverii, şi, sub pretextul că strînge obiecte pentru un muzeu, fură o bijuterie rară, sub forma unui porumbel de aur bătut în pietre scumpe, pe care împăratul Iranului i-1 dăruise şefului Statului Român. Asta e neputinţa noastră cea mare. Asta ne paralizează pe toţi. Nu mai există instanţe morale la care să apelăm. Iar în vremea asta, se pun bazele unui nou şi cu mult mai profund dezastru economic.
Au năvălit în Capitală soldaţii în termen de la Topraisar. Sînt peste 1.000, ceea ce înseamnă 3 batalioane. Se plîng de munca infernal de grea: la 3 militari revin, ca normă zilnică, 5 vagoane de criblură, nisip şi piatră spartă. Au palmele crăpate şi o mască aproape calcaroasă pe figură. Au venit fără aprobare. Sînt însoţiţi numai de un locotenent-major. Un colonel din Bucureşti îi înjură birjăreşte. Pe la 1 noaptea, studenţii, milostivi, le-au adus ceai fierbinte şi pîine proaspătă, direct de la Fabrica de Pîine. Îmi imaginez că undeva, în nişte bucătărioare improvizate, de la căminele Grozăveşti şi Operă, fete frumoase şi grijulii au fiert cîteva cazane cu ceai, la flacăra lămpilor Petromax, au turnat mai multe pungi de zahăr şi s-au zbătut să facă rost  şi de niscaiva lămîi. Şi-au mai aprins o ţigară, au fredonat un cîntec, şi-au strîns lenjeria dantelată de pe frînghie sau de pe caloriferele reci, apoi, împreună cu colegii şi prietenii lor, s-au îndreptat spre trupa flămîndă şi hăituită, care îşi instalase tabăra în faţa Guvernului. Aud că a venit şi B.B.C.-ul, să filmeze unele secvenţe. Dar cît pricep oare străinii aceştia din drama Poporului nostru? Sîntem mari nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţa noastră - îl citez din memorie pe Iorga. „Studentele care fac ceai” mă impresionează tot atît de mult ca şi metafora sublimă a lui Marcel Proust, „La umbra fetelor în floare”. Cum am putea creştina mereu, de la generaţie la generaţie, acest Popor al nostru? Un sergent englez, staţionat o dată în Egipt, istoriseşte o scenă de viaţă: „În aceeaşi companie cu mine era şi un pocăit. Am vrut să ne distrăm pe seama lui. Într-o noapte ploioasă a venit foarte obosit. Cizmele mele erau pline de noroi şi le-am pus, cîte una, de fiecare parte a capului său. El tocmai se ruga. A doua zi dimineaţa mi-am găsit cizmele făcute cu cremă şi frumos lustruite, la capătul patului meu. Aceasta era replica lui la ceea ce făcusem eu. Lucrul acesta mi-a străpuns inima. În aceeaşi zi, am devenit şi eu creştin”.
Lovitură de graţie la Ministerul Turismului: Mihai Lupoi a devenit ministru! Ce legătură o avea acest căpitan cu turismul unei ţări ca România, nu se ştie. Dar se ştie cît de sigur pe el apărea în cadru la Televiziune, în noaptea de pomină, cu centiroane şi efecte curate, de parcă ar fi fost un manechin de ceară de la Muzeul Militar Central, şi anunţa periodic, din oră-n oră, ca un ceas cu cuc: „Situaţia e sub control! Nu vă faceţi probleme! Teroriştii au fost respinşi”. Numai că teroriştii erau chiar acolo, înăuntru, în frunte cu Tică Brateş şi Victor Ionescu! La prima lui întîlnire cu colectivul Ministerului, acest Lupoi devenit paznic la Stînoi a declarat, emfatic, că „va veni un francez să ne înveţe turism internaţional”. Şi a mai dat pe gură o frază: „Cu securişti nu se poate face turism!”. A fost huiduit copios, a zbughit-o afară, dar şi-a recăpătat încrederea în noua lui situaţie financiară, urcîndu-se într-un jeep japonez luxos (parcă Mitsubishi?). Nu singur, fireşte, ci cu o femeiuşcă lîngă el. La televizor se transmite prima şedinţă a Mini-Parlamentului, în clădirea Marii Adunări Naţionale, din Dealul Mitropoliei. Mi se pare că i se zice Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.). E o ţigănie întreagă, toţi vorbesc în acelaşi timp, sînt deja vreo 35 de partide şi 10 formaţiuni ale minorităţilor. Un actor pe nume Valentin Voicilă, care, dacă eu am înţeles bine, e preşedintele F.S.N. pe judeţul Arad, îi acuză pe toţi că se luptă pentru Putere şi împart milioanele ţării. Vacarmul e de nedescris. Să te ţii circ!
Ieri a apărut un nou număr al revistei „Viaţa Capitalei”, cea care a înlocuit „Săptămîna”. Azi îl primesc şi eu. Mă întristez. Un oarecare I.M. Ştefan publică un articol ticălos împotriva mea şi a lui Barbu. Pur şi simplu ne numeşte „capi de rele” (?!). Dar, să-i dau necuvîntătorului dreptul la cuvînt: „Autorul romanului autobiografic «Groapa» şi aghiotantul său (colaborator permanent), autorul memorabilului editorial şovin «Idealuri» şi-al volumului imund de poezii «Saturnalii», fuseseră repudiaţi de revistă, deşi mă îngrijora faptul că majoritatea deţinătorilor de rubrici, care se complăcuseră ani îndelungaţi să semneze alături de cei doi proletcultişti, îşi menţineau prezenţa în paginile continuatoarei «Săptămînii»”. Asta da, dictatură a lichelelor! Să fii atacat şi să nu te poţi apăra! Eu şi cu Barbu, proletcultişti? De unde şi pînă unde? Cînd eu mi-am dat licenţa, în 1971, cu o teză de „Sociologia Religiei”? Iar Barbu a contribuit decisiv la destalinizarea culturii române, prin romanul „Groapa”, urmat de parabola politică „Principele”? Aveam să mă lămuresc însă foarte rapid. Mi-a telefonat un alt scriitor, scandalizat şi el de tentativa asta de asasinat moral:
- Sub numele de I.M. Ştefan se ascunde, în realitate, un jidan pe care îl cheamă Schragher - o jigodie împuţită, care a turnat oameni la Securitate şi a presărat numai victime, pe unde a trecut. În vreme ce tu locuiai la cucurigu, la etajul 8 al unui bloc, el stătea şi încă mai stă într-un apartament ultra-luxos şi spaţios, peste drum de Facultatea de Drept. Are ăsta dreptul să vă judece pe voi? Păi ani de zile sprijinea zidul la „Săptămîna”, să-l publice şi pe el Patronul, măcar o dată pe trimestru, i-ar fi plăcut imbecilului să se „complacă” apărînd alături de voi Nu pune la inimă, Vadime. Aşa e pleava, intră în ochi şi în gură la fiecare vîrtej social. Scuip-o!
Uşor de zis, greu de făcut. Fiindcă deocamdată mă scuipă ea, pleava. Nu mă pot opri din mirare: ce nume şi-a luat şi Schragher ăsta, Ştefan! Dacă era după mintea lui, gloriosului domnitor i-ar fi spus Schragher cel Mare? Sau Fane Grossman? Şi uite cum creşte şi se dezvoltă antisemitismul în lumea întreagă! De la limacşi ca acest Schragher, care a rămas de prăsilă pe aici, nu s-a cărăbănit în Israel, cine ştie, poate s-o mai întoarce iarăşi roata o dată şi vor veni din nou la Putere. Uite că s-a întors, uite că au venit, dar populaţia nu-i urmează. Ce lipseşte evreilor pentru a fi un neam extraordinar, respectat, cinstit de toţi, capabil să-şi valorifice inteligenţa remarcabilă? Creştinismul, asta le lipseşte. Dacă s-ar creştina, nu numai că nu şi-ar pierde identitatea, dar ar redeveni Poporul acela biblic, de care umanitatea are o reală nevoie. Înainte de a trage obloanele zilei, citesc din cartea lui Nichifor Crainic „Ţara de peste Veac”, tipărită la „Cugetarea”, în 1940. Totul e frumos la acest volum, de la titlu pînă la simplitatea dezarmantă a hîrtiei, care e veche şi îngălbenită de soare ca franjurii pe care îi punea mama la uşă, vara. Am o revelaţie: poezia „Isus prin grîu”. E mai mult decît genială. E sfîntă. Îmi aduce aminte de un tablou reprezentîndu-L pe Mîntuitor într-un lan de grîu, însoţit de ucenici, pictură populară, ieftină, pe care o ţineau pe perete nişte verişoare ale mamei, de pe Strada Lungă din Braşov; în vacanţele de vară, mergeam adeseori pe la ele, pătrundeam prin poarta înaltă şi grea, ca de cetate medievală, apoi urcam o scară interioară, şi în răcoarea întunecoasă a zidurilor pîlpîiau macii unor holde de aur, prin care un bărbat înalt şi frumos plutea ca pe ape, în vreme ce o lingură cu şerbet liliachiu într-un pahar cu apă rece mă făcea să uit că sîntem atît de săraci... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2354 / 30.12.2011

RUGĂCIUNE PENTRU SUFLETUL PRIETENEI DRAGI SILVIA DINU


S.M.S. Dragă Cornel Dinu, sîntem alături de tine, eu şi familia mea. Fata noastră dragă, Silvia, este acum în cer. Întoarce-te la Domnul şi El te va lumina să treci peste aceste clipe grele. Eu m-am rugat, în genunchi, pentru sufletul minunat al Silviei. Fii sigur că vei primi mesaje de îmbărbătare de la ea.
Cu statornică prietenie,

CORNELIU VADIM TUDOR
29 dec. 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2354 / 30.12.2011

Ieri, la postul România TV, preşedintele PRM i-a pus, din nou, cu botul pe labe pe provocatorii horthyşti „DACĂ AU NOSTALGIA LOCURILOR DE BAŞTINĂ, DE CE NU ŞI-OR POTRIVI EI CEASURILE DUPĂ ACEA ZONĂ DIN FUNDUL ASIEI, DE UNDE AU MIGRAT UNGURII?”


E o provocare ieftină pentru a ni se strica şi aceste sărbători. Este clar că nu oamenii simpli au născocit găselniţa asta, ci ea a izvorît din mintea înfierbîntată a unora care vor să arate că ei sînt europeni şi noi am fi orientali. Dacă au nostalgia locurilor de baştină, de ce nu şi-or potrivi ei ceasurile după  acea zonă din fundul Asiei, de unde au migrat ungurii? E un loc acolo unde trăieşte tribul uigurilor. Dacă îi trage aţa în Ungaria, de ce nu se duc acolo? Cel mai bun tratament faţă de această provocare ieftină este să-i ignorăm. Dacă vor să dea cu bombardele şi cu tiribombe din oră în oră nu au decît să o facă. Dar să nu intoneze Imnul Ungariei, sau al aşa-zisului Ţinut Secuiesc, care nu există, fiindcă în România abia dacă mai trăiesc 400 de secui.

CORNELIU VADIM TUDOR


 Ziarul TRICOLORUL, nr 2354 / 30.12.2011

O sorcovă de urzici pe spinarea falsificatorilor de sondaje, în Noaptea de Revelion: * PRM - 32% * Vadim - 40%


În intervalul  2 decembrie – 27 decembrie 2011, Departamentele de Analiză şi Sinteză ale Serviciilor Secrete au efectuat ultimul sondaj de opinie al acestui an, la comanda şi pentru uzul Administraţiei Prezidenţiale. Datele metodologice au fost următoarele: Eşantion: 1.350 de persoane; Marja de eroare: + 2%; Metodă de lucru: interviu telefonic. 

I. Dacă în luna noiembrie 2012 ar avea loc alegeri prezidenţiale anticipate, cu ce candidat aţi vota?

1) Corneliu Vadim Tudor: 40%. 
2) Sorin Oprescu: 23%. 
3) Crin Antonescu: 18%. 
4) Vasile Blaga: 13%. 
5) Dan Diaconescu: 4%. 
6) Nu ştiu; nu mă interesează: 2%.

II. Dacă în luna noiembrie 2012 vor avea loc alegeri parlamentare, cu ce partid sau alianţă politică aţi vota?

1) USL: 40%. 
2) PRM: 32%. 
3) PDL: 8%. 
4) PP - Dan Diaconescu: 5%. 
5) UDMR: 5%. 
6) PNG: 3%. 
7) PPMT: 3%. 
8) UNPR: 2%. 
9) Nu ştiu; nu mă interesează: 2%.

Fără comentarii.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2354 / 30.12.2011

joi, 29 decembrie 2011

Cartea Neagră a UDMR - Acţiunile antiromâneşti, 1994 (II)


5 septembrie - A fost instalat la Miercurea Ciuc episcopul Ioan Sălăjan. Cu toate că această ceremonie a fost sobră şi s-a desfăşurat într-o atmosferă civilizată, mass-media ungurească a prezentat acest eveniment în termeni jignitori pentru participanţi. UDMR a dat o „Declaraţie“ în care înscăunarea episcopului era considerată „o demonstraţie de forţă“, „îndreptată împotriva maghiarimii locale“, „o demonstraţie arogantă“, „brutalitatea cu care puterea ne-a impus sărbătoarea (…) nesolicitînd aprobarea, abuzînd în mod arţăgos de puterea pe care au primit-o temporar“, dovedindu-şi, din nou, intoleranţa şi extremismul.

6 septembrie - Senatorii UDMR Karoly Ferencz Szabo şi György Frunda s-au opus cu violenţă discutării în Senat a Declaraţiei UDMR din 25 septembrie, stîrnind riposte aspre. Liderul PRM, senatorul Corneliu Vadim Tudor, condamnă în termeni duri, în plenul Senatului, „Declaraţia UDMR“: „declaraţia provocatoare şi iresponsabilă, ce umple paharul obrăzniciilor şovinismului maghiar. (…) Prea ne-am obişnuit să considerăm drept teribilism, manifestări izolate, locale nespecifice, nereprezentative (…) toate ieşirile necontrolate ale unor lideri ai UDMR. (…) Ceea ce s-a făcut la Miercurea Ciuc este una dintre cele mai scandaloase ieşiri din bîrlog ale fiarei revizionist-horthyste a UDMR-ului şi eu voi refuza să particip la lucrările Senatului României, dacă nu vom pune cu botul pe labe această fiară fascistă, care vrea sfîrtecarea teritorială a României“. În finalul şedinţei, senatorul Corneliu Vadim Tudor a cerut scoaterea UDMR în afara legii.

Octombrie

În mai multe oraşe din Transilvania, UDMR a scos în stradă copiii maghiari, de la şcoală, pentru a protesta împotriva proiectului Legii Învăţămîntului, practic împotriva limbii române.
5 octombrie -  Într-o conferinţă ţinută la Gyor, ministrul de Externe ungar Laszlo Kovacs a afirmat că Ungaria nu renunţă la principiul modificării graniţelor pe cale paşnică.
6 octombrie - Avocata Eva Maria Barki din Viena, preşedinta „Comitetului Internaţional pentru Transilvania“, participă la Tîrgu Mureş, la biserica unitariană, la o întîlnire cu liderii UDMR, vorbind despre „Situaţia grupurilor de popoare din noua Europă“, propunînd federalizarea României, pentru a deveni mai atractivă Europei.
8 octombrie - Proteste ale UDMR pentru inscripţionarea bilingvă de către Inspectoratul General al Poliţiei a faţadelor posturilor de Poliţie din judeţul Harghita.
26 octombrie - UDMR promovează tot mai mult principiile autoguvernării şi ale autodeterminării, ca acţiuni premergătoare ale procesului de federalizare a României.

Noiembrie

4 noiembrie - Preşedintele UDMR, Marko Bela, declară ziarului new-yorkez „Amerikai Magyar Nepszava“ că „Dacoromânismul este fascismul actual românesc, care a luat formă concretă prin Vatra Românească. (…) Dacoromânismul este o ideologie rasistă. Cine este apostolul dacoromânismului, acela este criminal“. O mostră de intoleranţă şi de extremism tipice UDMR, care aruncă blamul unei etichete politice negative asupra întregii Naţiuni Române. Ura faţă de Vatra Românească, formulă incomodă pentru unguri, pleacă de la eşecul loviturii de stat puse la cale de UDMR, pe 15 martie 1990, la Tîrgul Mureş.
10 noiembrie - Unul din liderii tîrgu-mureşeni ai UDMR, fugit în Ungaria după evenimentele din martie 1990, Denes Czire, publică în „Erdely Magyorsag“, un articol în care batjocoreşte întreaga noastră Istorie, reluînd teza imigrării noastre din sudul Dunării.

Decembrie

11 decembrie - Consiliul Reprezentanţilor UDMR lansează la Cluj-Napoca un „Apel către opinia publică europeană, către toţi confraţii noştri care doresc făurirea democraţiei şi a unei vieţi libere, paşnice şi drepte“. Din contextul acestui Apel cităm: „Ne-am înşelat înzecit în speranţele noastre. în locul ideologiei comuniste dispărute, au apărut neototalitarismul, naţionalismul, şovinismul, xenofobia şi, din lada de gunoi a istoriei, a reapărut ideea de stat naţional“. Consiliul Reprezentanţilor al UDMR adoptă o „Declaraţie“, în care se susţine că SRI ar fi întocmit o „listă neagră“ cu persoanele care urmează să fie lichidate, printre care se numără şi Laszlo Tökes. UDMR a contribuit din plin la fabricarea unei rele imagini a României peste hotare.
23 decembrie -  La dezbaterea Moţiunii de Cenzură „Reşiţa“, Corneliu Vadim Tudor a cerut din nou scoaterea în afara legii a UDMR şi a condamnat alianţa cu UDMR a PNŢCD şi PL'93. Primarul UDMR, Jenö Szasz, cere fundaţiei elveţiene Basel Hilft schimbarea destinaţiei clădirii Orfelinatului din Odorhei, ocrotirea copiilor români cu handicap, în care intenţionează să înfiinţeze o universitate maghiară. Fundaţia Basel Hilft, pentru a scăpa de presiunea şi agresivitatea udemeristă, donează clădirea unei Congregaţii de maici greco-catolice subordonate Mitropoliei greco-catolice de Alba Iulia - Făgăraş. Refuzul asociaţiei elveţiene va declanşa o adevărată campanie represivă a UDMR împotriva ei. (Sfîrşit)

Colonel (r) VASILE ZĂRNESCU


Ziarul TRICOLORUL, nr 2353 / 29.12.2011


Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXIX)

8 FEBRUARIE 1990 E vremea impostorilor! Un oarecare Gabriel Liiceanu, care minte lumea că ar fi filozof (ce filozof e acela, fără sistem?), învîrteşte periodic o ţigaretă de ţigancă dependentă de ghioc şi debitează nişte banalităţi ridicole, dar cu un aer solemn, apodictic, de gînditor subţire şi universal, care, dacă ne purtăm frumos, şi rîdem la timp, şi aplaudăm cît trebuie, ne va face favoarea de a ne lua cu el în Eternitate. Pe şmecheraşul ăsta cu suflu scurt 1-a smotocit Barbu în serialul lui din „Săptămîna”, de au rîs şi curcile plouate. Ajungînd el pe la vîrsta de 40 de ani şi văzînd că n-a produs absolut nimic, puradelul ce şi-a zis? „Ia să mă aciuez eu pe lîngă un clasic, să-l storc de snagă, să adopt tactica slugii, sau a ucenicului ascultător, iar după aia să public o cărţulie, fiindcă automat o parte a gloriei lui se va răsfrînge şi asupra mea, necunoscutul şi netrebnicul de mine!” Raţionamentul parazitului s-a dovedit a fi, pînă la un punct, corect. Şi uite-aşa s-a cocoţat în spinarea lui Constantin Noica, pe care pur şi simplu 1-a confiscat, la Păltiniş, hărţuindu-1 cu dileme năroade, pe care el, învăţăcelul bătrîior, le citise cu o noapte înainte, dar nu le putea digera. De ce? Pentru că acest mic profitor e uscat ca o iască, n-are nici cea mai vagă urmă de talent. Astăzi, Liiceanu apare la televizor, în hainele lui de cioclu, cu nişte mînuţe scurte şi cu un cap de croncan de pradă, anunţînd Naţiunea Română: „Îmi produce un imens disconfort să apar la Televiziune, mă stresează, mă sperie, îmi pierd identitatea”. Ce şmecher! De-aia a stat 7 ore la poarta Televiziunii, în decembrie 1989, fiindcă avea disconfort, îl stresa şi se pierdea. Dar, unde vrea să ajungă gîndacul negru al lui Kafka? „Am acceptat să preiau conducerea unei edituri, fosta Editură Politică, acum Humanitas.” Sărmanul om! El e o victimă, se sacrifică pe altarul umanismului şi al civilizaţiei planetare! Îmi imaginez cîte zile în şir s-or fi rugat de el ceilalţi Cavaleri de Kurlanda, picanţi ca şi el, pe nume Andrei Pleşu, Coriolan Babeţi şi Dan Petrescu, adică „Hai, mă, Gabi, sîntem la Putere, apucă şi tu de-un ciolan, sau măcar de un zgîrci, numai aşa vom impune direcţia noastră!”. Anunţă că va colabora tot cu români sadea, unul şi-unul: Igor Lemnisch, Ion Ianoşi („care va da un mare ajutor”), Andrei Pippidi şi alţi minoritari. Ăştia nu mai au nici o ruşine, s-au înhăitat, pe faţă, împotriva Culturii Naţionale. Tot de la televizor aflu că P.N.Ţ. „doreşte să speculeze capitalul de tradiţie ca pe un instrument al Puterii” - asta o zice venerabilul N. Carandino. Şi mai zice că, după moartea lui Maniu şi a lui Mihalache, ar fi fost legitim ca mişcarea să o conducă el. În ultimele zile a tot apărut pe micul ecran un oarecare Costel, cu fular galben ţipător, care zice că e şeful Partidului Democrat - ei bine, astăzi primesc un telefon de la o persoană extrem de autorizată, care mă informează că individul nu e altceva decît „peşte” la Hotelul Intercontinental! La asemenea riscuri expui societatea, cînd rupi zăgazurile şi arunci totul în aer.
Acum, se mişcă toată ţara. Nici Armata nu mai e în matca ei, se revarsă, spumegă. După-amiază au trecut pe B-dul Titulescu vreo două regimente de soldaţi, care mărşăluiau cîntînd, pe aceeaşi imposibilă melodie lansată de Naţionala de Fotbal a Germaniei, după ce a cîştigat Campionatul Mondial: „Ole, ole, ole, ole / Dreptul nostru unde e?”. Mă pomenesc la uşă cu rudele mele de la ţară, dinspre partea tatei. Tînărul preot Mirel, care o ţine pe fiica unei verişoare de-a mea, a comandat un clopot de bronz, de vreo 50 de kilograme, la atelierele Mînăstirii Plumbuita, dar nu mai are parte de el. Nu ştiu cu cine să vorbesc, încerc să le explic că nu mai am nici o putere, sînt pe linie moartă. Oaspeţii nu pot pricepe de ce oare, ei ţin minte că am ajutat pe toată lumea, de ce aş fi acum interzis? Dau, totuşi, nişte telefoane pe la Patriarhie. În răstimpuri, aud că toată lumea din judeţul Olt e cu F.S.N.-ul, iar ţăranii au devastat sediile partidelor aşa-zis „istorice” -ţărăniştii chiar s-au ascuns, de frica mulţimii înfuriate. Spre seară, Eugen Barbu mă invită să luăm masa la Restaurantul Mignon, împreună cu regizorul basarabean Emil Loteanu. Îmi permit să-1 invit şi pe Soby Cseh, doar şi el e cineast. Pe Emil îl cunosc de prin 1976, cînd venise în vizită la „Săptămîna”. Era aureolat de succesul filmului „Şatra” şi ne povestea cum are de gînd să închine cîte o peliculă lui Mihai Eminescu şi balerinei Ana Pavlova. Patronului i-ar fi plăcut să facă „Groapa”, dar regizorul era angajat pînă peste cap cu proiectele respective. Atunci, la „Săptămîna”, de faţă fiind şi Dan Mutaşcu, Emil Loteanu ne-a spus că are un frate medic şi o mamă bătrînă aici, în Bucureşti, dacă ţin minte, prin zona Bisericii Elefterie. De cîte ori au apelat aceştia la mine, ulterior, i-am ajutat. Din păcate, n-am văzut nici un film al său, nici măcar „Şatra”. Dar mă bucur sincer că un român a cucerit U.R.S.S.-ul şi o mare parte din meridianele internaţionale ale filmului. Nici măcar nu sînt deranjat de tot felul de informaţii, colportate de-a lungul anilor, ba că e evreu, ba că e K.G.B.-ist, ba că s-a mutat la Moscova şi a făcut doi copii (coproducţie româno-sovietică) cu o rusoaică, vînzîndu-şi sufletul, ba că e homosexual etc. Chiar dacă ar fi aşa, mai importantă decît orice este arta lui, care a sporit renumele culturii române. Aşa că mă duc cu drag la întîlnirea cu Loteanu. Soby vine pe la ora 7 seara, cu Dacia lui ferfeniţă, trecută prin mii de cascade - i se zice „Mangia Fuocco”, adică „Mănîncă Foc”, cînd ea e o gloabă deşelată. Dacă stau bine să mă gîndesc, e prima mea ieşire în public, la un restaurant, după 22 decembrie 1989. Cum mă vor primi oare oamenii care m-au servit la masă, în zeci şi zeci de seri de iarnă, cînd zăboveam cu Patronul la cîteva pahare de vorbă, şi puneam ţara la cale, şi făceam listele cu premiile de sfîrşit de an, şi ne luptam cu trădătorii de ţară de la „Europa liberă”? Afară e zăpadă. Atmosfera e destul de mohorîtă, mai ales din punct de vedere sufletesc. Prin faţa restaurantului trec două pîlcuri de tineri zgomotoşi, rîd, se simt bine, ce le pasă? Coborîm la subsol, unde gazdele ne-au pregătit o masă destul de retrasă. Emil Loteanu e foarte vesel - ne povesteşte, vreo două ore, scenele comice de la Televiziunea Sovietică, are vervă, se vede treaba că îi merg toate în plin. Între timp, mi-au luat urma doi prieteni, astăzi gradaţi: Ion Alexandru Munteanu (îmbrăcat în uniforma de colonel de... pompieri!) şi Viorel Harossa, care îmi spune că e tot colonel, deşi umblă civil. Probabil datorită telefonului care îmi este pus sub urmărire, au aflat despre discuţia cu privire la casetele porno ale lui Gelu Voican, aşa că nu mi-e greu să deduc că ăsta i-a trimis să mă descoasă. Numai că ei, fiind băieţi de caracter, se află în cea mai stranie situaţie: nu vor să-1 supere nici pe psihopat, dar nu pot nici să mă interogheze pe mine. Ne retragem la o masă alăturată, stăm de vorbă cam o jumătate de oră. N-am ce să le spun, decît ceea ce ştiu şi ei, şi anume discuţia telefonică dintre colonelul Vasile Burulean şi această caricatură de Voican, care a ajuns viceprim-ministru al Guvernului României! Cei doi pleacă. Între timp, Emil Loteanu a luat-o tare de tot pe ulei, vorbeşte numai el şi îşi cam dă arama pe faţă cu ruşii lui. Nu vrea, cu nici un chip, să înţeleagă ce probleme grave avem noi, în această perioadă, cu ungurii cuţitari din Ardeal şi cu evreii care au pus stăpînire pe toate pîrghiile de comandă. Îi dă zor cu filmuleţul ăla ocazional, în care Ceauşescu era prezentat cu o căciulă brumărie, cu urechi, pe lîngă nişte mormane de leşuri de animale vînate.
- Nu-ţi dai seama, Vadim, ce odios era ăsta, ce crime a făcut? Eu cînd am văzut filmul la Televiziunea Română, fiindcă eram la Bucureşti, m-am scandalizat, mi-a venit să vărs!
Nici mie nu mi-a plăcut obiceiul lui Ceauşescu de a împuşca animale, dar n-a fost singurul pe lumea asta care a practicat barbarul sport. Chestiunea este dacă i se pot anula toate meritele în funcţie de apucăturile kinegetice, vechi de cînd lumea şi pămîntul. În continuare, aferat şi stăpîn pe situaţie (doar venea din ţara... Perestroikăi), oaspetele nostru ne ţine tuturor o lecţie despre familiile mixte şi înfrăţirea dintre minorităţi, şi cît de bine e să ne cam lăsăm dominaţi de alţii. Nu-1 mai suport. Ne certăm violent. Îi trîntesc verde în obraz că lui îi vine foarte uşor să dea lecţii de internaţionalism, cînd a făcut două progenituri româno-moscovite, să-i trăiască, dar chiar nu pricepe deloc tragedia acestei ţări? Nu, n-o pricepe. Pe la 12 noaptea, Barbu intervine şi-1 pune zdravăn la punct:
- Uite ce e, dom’ Loteanu, dumneata vii aici şi ne ţii teoria chibritului, că ce minunaţi sînt ruşii, şi ce bine e să fim fraţi şi cu ungurii, şi cu evreii. Noi le ştim pe-astea, am vrea şi noi să fie aşa, numai că ăştia vor să distrugă o ţară, ne-au interzis revistele „Săptămîna” şi „Luceafărul”, ne e şi teamă să mai spunem că sîntem români, la noi acasă. N-avem nimic cu ungurii, ca dovadă că nevastă-mea e pe jumătate unguroaică, iar Soby, aici de faţă, e ungur sută la sută, sau secui, nu mă pricep prea bine. Dar ce se întîmplă acum în Ardeal nu-ţi poţi imagina! Le e frică românilor să mai iasă pe străzi. Sînt terorizaţi la telefon. Sînt daţi afară copiii din şcoli şi părinţii lor din întreprinderi. Ori nu vrei să pricepi, ori eşti croit strîmb şi nu ai organ pentru suferinţa românilor...
Patronul s-a ridicat demn. Ne-am despărţit de Loteanu cu răceală. Prin vitraliile uşii de la restaurant, colorate în albastru şi verde, în roşu şi galben, închipuind o sanie trasă de cai şi nişte copaci fantastici, se vede o iarnă ratată. Poate că o fi un mare regizor, dar cred că a uitat total de români. Sau, cine ştie, chiar o fi evreu, şi K.G.B.-ist, şi poponar. Noaptea, pe la ora 1, Barbu îmi telefonează şi îmi spune, mîhnit:
- Nu mi-a plăcut individul. Să nu-l mai prind pe aici! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2353 / 29.12.2011

Faţă de păduchii Vladimir Tismăneanu, Radu Ioanid şi Marco Maximilian Katz, România are nevoie urgentă de SCUTUL ANTIJIGODIE



Poreclit „Tîmpiţelul“, pe cînd era activist CC al UTC, Vladimir Tismăneanu a făcut progrese notabile: a devenit Idiot. Dar un Idiot cu I mare, care nu poate duce o prăjitură la gură, strivindu-şi-o de ochi. Nu cred că l-am cunoscut pe prostul ăsta. Făceam parte din lumi diferite. El era odrasla urduroasă a unui criminal evreu, Leon Tismineţky, care, în timpul războiului de eliberare a Basarabiei şi a Bucovinei (1941-1944), făcea spume la gură, la Radio „Vorbeşte Moscova“, porcăind Armata Română şi asmuţindu-i pe ofiţeri şi soldaţi să dezerteze la bolşevici, Poreclit „Ciungul“ (îi lipsea un braţ), acest evreu rudimentar, fără ştiinţă de carte, era privit de roată lumea, în primul rînd de tovarăşii săi comunişti, ca un păduche. În vremea asta, iubitul meu tată era rănit grav, în luptele de la Odessa, văzînd moartea cu ochii, dar bunul Dumnezeu l-a apărat şi l-a lăsat la vatră - în cîrje, ce-i drept, dar cu pieptul mantalei plin de decoraţii. Abia de aici încolo se poate vorbi: cine au fost părinţii noştri, ce educaţie ne-au dat, ce moştenire ne-au lăsat? N-am timp de pierdut cu un handicapat ca acest individ, „botezat“ (cu briciul) în amintirea lui Vladimir Ilici lenin. Românii au o vorbă: „Cum e turcul, şi pistolul“. Sau: „Ce naşte din pisică, şoareci mănîncă“. Ticălos tată - ticăloasă odraslă. Fără Dumnezeu. Fără Ţară. Fără Ruşine. A copilărit în Cartierul Primăverii, lustruind clanţele vilelor altor călăi evrei, ca şi nenorocitul de ta-su: Ana Pauker, Ghizela Vass, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Pantiuşa ş.a. Aceste lepre, venite pe tancurile sovietice, au trimis, la Canal, la Aiud, la Sighet, toată floarea intelectualităţii române, a Bisericii, a Armatei. Ei vor rămîne în Istorie ca nişte CRIMINALI. În vreme ce copiii românilor făceau foamea şi umblau în zdrenţe, bitangii teroriştilor evrei trăiau ca-n sînul lui Avraam şi ne rîdeau în nas, cu dinţii lor strîmbi şi galbeni. Nişte bestii. După ce toată această Coloană a V-a a fost trasă pe linie moartă de ţăranul român Nicolae Ceauşescu – fără a-şi pierde privilegiile, desigur – a început marea cîrteală, bîrfeală, lăbăreală. Nu mai era bun comunismul. Ei s-au dat de trei ori peste cap şi, din comunişti, s-au făcut anti-comunişti.
Anti-români fuseseră mereu, asta nu se discută. Ce făcea Tîmpiţelul Volodea în tot acest „proces“ de reaşezare a păturilor şi straturilor de jeg? O vreme, el a tot încercat o carieră UTC-istă, pîndind momentul potrivit să se strecoare în anturajul lui Nicu Ceauşescu. Profitînd de relaţiile de familie, a fost angajat la revista CC al UTC, „Viaţa Studenţească“, unde se dădea ideolog – comunist, fireşte. Am reprodus cîteva texte scremute, din 1981, scrise şi publicate de acest analfabet. Jenante. Într-o vreme în care eu eram interzis pentru faimoul editorial „Idealuri“, publicat în septembrie 1980, pe pagina I a revistei „Săptămîna“, unde ceream înfiinţarea colecţiei Biblioteca Naţională, în care să fie publicate articole şi discursuri ale lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take Ionescu, Aurel C. Popovici – Volodea cînta Cucurigu (ce scenă, de „Ferma animalelor“!) pe gardul CC al UTC, făcea propagandă cu gust de ţuică proastă (sub pufoaică) şi se milogea să-l facă, cineva, şi pe el, ceva. La urma-urmei, cine a făcut, vreodată, ceva dintr-un păduche? Fiindcă e clar: acest Vladimir Tismăneanu nu are comportament de om, ci de păduche. Încă sînt neclare împrejurările în care prostul ăsta cu privire bovină a şters-o din ţară, împreună cu mă-sa. Unii zic că ar fi fost trimis de Securitate, cu „misiuni“. Tot ce se poate, deşi Securitatea asta nu era năroadă, să încredinţeze „misiuni“ unui retardat mintal. A vagabondat parazitul prin mai multe ţări. Nu se lipea de nimic, pentru simplul fapt că el nu ştie să facă nimic, n-are nici o meserie. După 1990, a încercat să se pripăşească înapoi, în „ţărişoară“, pretextînd că e „politolog“ şi că ar fi vreo mare sculă pe basculă, la Universităţi din SUA. Ştiţi cum sînt Universităţile astea peste Ocean, ca şi teatrele: trei legături la leu (la dolar). Cu tupeul caracteristic avortonilor de evrei bolşevici, a izbutit să facă din rahat – bici. A intrat pe sub pielea lui Ion Iliescu, pe care l-a stors de bani (publici, fireşte). Pe urmă, cînd Iliescu a pierdut Puterea, s-a fofilat în preajma lui Traian Băsescu, de la care a încasat şi mai mulţi bani. Ca să facă ce? Rahatul praf. Aşa-zisul lui Raport de condamnare a comunismului e o găleată de lături, pe care le-am vărsat-o în cap tuturor năpîrliţilor care încercau să falsifice Istoria acestei ţări. Acea zi de 18 decembrie 2006, cînd eu am măturat Parlamentul cu şleahta asta de neruşinaţi, încolonaţi la spatele unui marinar beţiv şi primitiv, care îşi salva pielea azvîrlindu-le cîte o ciosvîrtă, a demonstrat că nu a murit demnitatea românească şi că mai sînt bărbaţi în această ţară care îi mai pot bate, cap în cap,  pe golani şi escroci. Mie să nu-mi vorbească, nimeni, de procesul comunismului! Şi în nici un caz de lepădăturile procreate de agenţii Moscovei, Tismineţky şi Patapievici! Nu vă e, mă, ruşine? Nu, nu vă e – vouă vă e foame, o foame viscerală, fiindcă aveţi maţul lacom, iar el ţine loc şi de obraz. Ulterior, au prins şi alţii curaj, demascînd... demascarea respectivă, care insulta, în primul rînd, onoarea Poporului Român, demnitatea Bisericii Ortodoxe şi a Armatei. Începutul fusese făcut de escrocul internaţional Elie Wiesel, care îndrăznise să spună, de faţă cu Ion Iliescu, „România a ucis, a ucis, a ucis!“, la care eu i-am replicat: „Elie Wiesel e un porc, e un porc, e un porc!“. Se depăşise orice măsură. Eram insultaţi, în faţă, şi făcuţi neam de criminali. Asta-i nenorocita de propagandă evreiască. De-asta creşte antisemitismul în întreaga lume, fiindcă există cîteva mii de tismăneni obraznici şi mincinoşi, care calcă totul în picioare, inventează atrocităţi vechi şi noi, după care cer... bani! „Îmi dai şi mie 3 lei?“ – vorba unui scheci de Televiziune.  În cazul României e vorba de „despăgubiri“ de 50 de miliarde de dolari şi retrocedarea a 400.000 de proprietăţi – cîte una pentru fiecare evreu care ar fi fost ucis într-un Holocaust românesc inventat. Mă, copii ai durerii, de ce-i confundaţi voi pe români cu palestinienii? Nu ţine figura, lumea s-a trezit, iar programul „Israel în România“ nu se va aplica niciodată.
Ce rol joacă în toată viermuiala asta un imbecil ca Vladimir Tismăneanu? Păi, acelaşi ca Katz, pardon de expresie. Mă refer la altă jigodie care ţipă ca din gură de şarpe, împotriva unor fascişti imaginari: Marco Maximilian Katz. La fel cum se comportă un alt şmecher, acuzator public, şi el, nici nu se poate altfel, fostul propagandist UTC Radu Ioanid. E regretabil că şefii supremi ai Ocultei sinistre mondiale nu-şi dau seama ce boschetari ridicoli au trimis în misiune în România: Tismăneanu, Katz, Ioanid şi alţi cîţiva pigmei. Nu-i bagă nimeni în seamă. Ei sînt, vorba lui Eugen Barbu, „chelneri de bacşişuri mici“ – s-au învîrtit de o sinecură, două şi au pus batista pe ţambal. Aşa-zisele articole pe care le publică Păduchele Volodea sînt jenante. Le-a citit, cineva, cu atenţie? Repetentul ăsta e de o prostie inimaginabilă. Trec peste neruşinarea lui de a voma şi de a-şi înghiţi propria vomă (adică se tot răfuieşte cu neamul lui, cu copilăria din Cartierul Primăverii, cu foştii mahări comunişti care îl trimiteau la sifoane etc.). Dar el scrie ca o cizmă şi, vorba unui om de spirit, e de o „incultură enciclopedică“. Efectiv, nu există nici o singură compunere şcolară a acestui grafoman care să nu gîlgîie de dezacorduri gramaticale, de cacofonii, de greşeli de tot felul. Să nu fie chiar nimeni de la „Excrementul Zilei“ care să cureţe „gunoiul“ acestui nătărău, înainte de a fi revărsat în public? Ori poate nu îndrăzneşte nimeni, fiindcă, vezi Doamne, Tîmpiţelul e profesor la Harvard, sau cine mai ştie la ce universitate prestigioasă? Întrebat, în anii ’80, ce profesie va avea băiatul său, Iosif Sava a răspuns: „El are o profesie, care îi deschide toate uşile: profesia de evreu!“. (Dacă am greşit vreun cuvînt, îl rog pe reputatul compozitor Doru Popovici, de la care ştiu dialogul respectiv, să mă corecteze.) Dar, sînt evrei şi evrei. În ultima mea carte, „Cele mai frumoase aforisme“, scriu, la pagina 177: „E dreptul meu să-i dispreţuiesc pe evreii afacerişti şi să-i iubesc pe evreii religioşi, care serbează Hanuka, respectă Sabathul şi ţin datina mîncării cusher. Primii mă duc cu gîndul la Cain, ceilalţi mi-l evocă pe Regele David. Aşa ceva nu este antisemitism, ci triumful sfinţilor asupra arginţilor“. Iar la pagina 224 poate fi găsită această notaţie: „În 2004, după ce am făcut un pelerinaj la Auschwitz, Tudor Eliad mi-a spus despre coreligionarii săi: «Evreii sînt singurul popor din lume care refuză să fie iubit. Dacă îi iubeşti pe evrei, îi nenoroceşti, nu mai pot să strige: Jale! Urgie! Pogrom!»“.
Totuşi, această argumentaţie începe să fie cam disproporţionată. La începutul anului 1990, fostul meu coleg de la „România liberă“, Mihai Creangă, îmi spunea la telefon: „Tragi cu tunul în vrăbii“. Dacă nu-i normal să tragi cu tunul în vrăbii, e cu atît mai ciudat să tragi în păduchi. Adică în tismăneni. Iată cît de murdar poate fi micul lacheu paukerist: în nr. de miercuri, 28 decembrie a.c., în imunda foaie despre care vorbeam, scribălăul se dă autor de „caractere“, în stilul moraliştilor francezi, aşa că scrie despre „tipul infect“. De fapt, e un autoportret, fiindcă însemnările îi vin mănuşă lui, odraslei Ciungului. Degeaba îl face el pe Ceauşescu „un tip infect“ (?!). Degeaba întreabă el, ca la şcoala de oligofreni: „Îl mai ţineţi minte pe Vadim în Parlament, pe 18 decembrie 2006?“. Normal că lumea îşi aminteşte de acea zi eroică. Pe tine nu te ţine minte nimeni, Tismănene, fiindcă tu eşti un mare zero, un big fîs. Îţi trebuie un tupeu porcesc să scrii, tu, Culmea Jegului, despre... tipi infecţi! Te-ai uitat în oglijndă, Tismănene? Ai văzut în ce hal arăţi? Apropo, cu ce te-a făcut tac-tu, cumva cu proteza? Uitaţi-vă cu cîtă neobrăzare se dă analfabetul ăsta cult la cap: „Tipul infect comite fraude semantice, minte fără să clipească“. Voi minţiţi aşa, mă, nenorociţilor. Cît despre „fraude semantice““ (ce-or fi alea?), poftim nişte cacofonii de-ale tale: „clipească. Cînd“; „pot împroşca cu noroi“ ş.a. Cine te-a învăţat să mănînci rahat şi cînd scrii, chiar nu te poţi abţine? Poftim altă „fraudă semantică“: „mă obstinez să cred“ – ce-i asta, mă, aurolacule mic şi tembel?  Ai început să creezi cuvinte? Verbul „a obstina“ NU există. Există substantivul „obstinaţie“, care vine din cuvîntul latin „obstinatio, onis“ - „încăpăţînare, îndărătnicie“. Poate că n-ai vrut să scrii „mă obstinez“, ci „mă masturbez“...
În concluzie, Vladimir Tismăneanu e unul dintre cei mai penibili cretini pe care i-am întîlnit în viaţa mea. În comparaţie cu el, Bulă pare Einstein. Nu ştiu dacă ruşii ne vor trimite rachete, dar constat că evreii ne trimit numai jigodii. Aşa că, dacă vom avea un Scut Antirachetă, eu propun să avem şi un Scut Antijigodie.

CORNELIU VADIM TUDOR
28 dec. 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2353 / 29.12.2011

miercuri, 28 decembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXVIII)


7 FEBRUARIE 1990. Abia acum înţeleg de ce l-au urît atîta studenţii pe Lenin. Fiindcă le-a zis: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!”. Ce, ei altă treabă n-au? Normal că ei visează la un lider modern, care să le spună: „Demonstraţi! Contestaţi! Şantajaţi!”. Observ cu o reală îngrijorare alunecarea studenţimii române pe o orbită a prăpastiei. Poate exista o „orbită a prăpastiei?“ Cred că da, fiindcă duce în jos, spre tenebrele răului, spre lava fierbinte a intoleranţei. Şi eu am fost student, dar nu ieşeam din vorba profesorului - iar asta, culmea, nu mă împiedica să fiu nonconformist, să ascult Beatles şi Rolling Stones, să devorez cartea monumentală „Avangarda artistică a secolului XX ţin minte acea zi de iulie a anului 1967, cînd, cu inima cît un purice, m-am dus la Facultatea de Filosofie să văd dacă eram pe listele de admişi. Nici n-am coborît bine din tramvaiul 2, care mă adusese din mahalaua Rahovei, pe Uranus (zona unde a localizat Caragiale „O noapte furtunoasă”), pînă la Cişmigiu - că, în dreptul Restaurantului Cireşica, m-am întîlnit cu fostul meu coleg de la Sf. Sava, Marcel Negreanu, la braţ cu viitoarea lui soţie, şi ea tot fostă colegă, o femeie superbă: „Grişenka, vin de-acolo, ai intrat cu 7,39!”. O nebunie curată! Atunci s-a deschis cerul! (De ce-mi spunea Grişenka? Aşa îmi zicea mama, după eroul din filmul „Pe Donul liniştit“, fiindcă atunci cînd eram mic aveam părul cam bronzuliu, dar bine, mama îi alinta aşa şi pe pisoii ei, noroc că după asasinarea lui Kennedy, copiii cartierului mă strigau Lyndon Johnson, fiindcă purtam ochelari de soare dreptunghiulari, cu rame negre). Am alergat într-un suflet la facultate. Era omor de lume. Mi-am găsit numele destul de greu. Media mi-o crescuse nota 9 de la Bacalaureat, pe atunci se aduna şi ea. Pentru cine nu ştie ce teribil de greu era un examen complex la Filosofie, cu profesori severi şi dogmatici, şi cîţi candidaţi dădeau de vreo 5 ori la rînd examen - nota mea de intrare pare destul de modestă. Dar să nu uităm cine eram eu, din ce sărăcie lucie veneam, nu avusesem nici un meditator, de altfel nici o haină de pe mine nu era a mea, totul, dar absolut totul (cămaşă, pantaloni, pantofi) provenea de la fraţii mei mai mari. M-am întors acasă fericit. Eram student! Primul student din familia noastră de muncitori şi ţarani români.
Am venit nu prin Rahova, ci pe partea cealaltă, prin 13 Septembrie. Strada copilăriei, Sebastian, părea mai înaltă, arborii seculari de pe o parte şi de pe alta îşi uneau coroanele, închipuind bolta unui templu verde. Cînd am ajuns în dreptul Uzinei Vulcan, am văzut o fată frumoasă. Peste drum, într-o rochie uşoară ca aburul dimineţii. Am fluierat-o vesel nevoie mare, adică „Ce faci? Unde te grăbeşti? Tu nu-ţi dai seama ce zi e asta în viaţa mea?”. Toanta aia nici nu m-a băgat în seamă, îşi vedea de drumul ei, care ducea spre anonimat, şi cratiţă, şi cîrlige de rufe pe frînghie. Atunci mi-am dat seama că mama era în poartă şi mă aştepta. Intuiţia ei, care n-a dat niciodată greş, i-a şoptit atunci că am reuşit, de vreme ce pot fi atît de inconştient încît să mă iau de fete. „Corneluş, ai intrat, nu-i aşa? Ce bine-mi pare! Hai la mama să te pupe!” Mama izbucnise în plîns. Munca şi sacrificiile ei, de ani de zile, erau  încununate de cea mai mare înfăptuire a familiei noastre de oameni săraci şi cu frica lui Dumnezeu. Deci nu trudise degeaba! Deci nu spălase de pomană, de sute de ori, singura mea cămăşuţă albă, cu care mergeam la liceu, şi nu degeaba stătuse de mii de ori pe la cozi, să care gheaţă vara şi gaz iarna, şi nu de prisos mergea în vîrful picioarelor cînd învăţam pînă la înroşirea filamentelor în antreiaşul de 2 metri pătraţi, din paiantă, unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa! Şi nu se rugase inutil la Dumnezeu, nici ea, nici tata. Toate au avut un sens. Astăzi, mama şi-a luat cu ea legăturica de vise, speranţe, lacrimi, dureri şi stînjenei - şi s-a pierdut pe drumeagul de fum al altor tărîmuri. La fel, s-a stins între timp şi Marcel Negreanu, care ajunsese coleg cu mine în presa centrală, la „Lumea”, dar o gravă decepţie familială, precum şi o înlănţuire de boli l-au şubrezit în asemenea hal, încît s-a sinucis. In galeria de tablouri vii ale tinereţii, ziua aceea înaltă, de iulie, va rămîne înrămată în bronz. Mă voi mai întîlni oare cu acea stampă tulburătoare, dincolo de curcubeu? Tot am vorbit de o sinucidere. Iată şi alta, cu mult mai recentă: colonelul Petre Moraru, fost locţiitor al lui Constantin Nuţă. ăştia chiar ne cred proşti. Moraru nu era omul în stare să se sinucidă, bag mîna în foc că a fost lichidat cu sînge rece. ştia prea multe. Ca şi „victimele aviatice”, generalii Nuţă şi Mihalea. Nu l-am cunoscut pe Moraru, dar nu pot uita o scenă: prin 1986 sau 1987, la căsuţele „Călţunul” din Staţiunea Venus, unde trăgeam şi eu vara cu familia mea, cu ajutorul marelui om de turism care a fost Vasile Trandafir, ne-am pomenit într-o bună zi cu o pază în 3 schimburi, efectuată de elevi ai şcolii de Miliţie de la Cîmpina. Nu ştiam ce i-a apucat. Pînă în clipa în care m-a lămurit colonelul Gigi Bîlgăr, care era gura tîrgulut şi le ştia pe toate. „Astăzi soseşte în vacanţă fiul colonelului Moraru, cu nevasta şi copiluţ“.  Şi, într-adevăr, după-amiază a avut loc instalarea familiei respective, în prezenţa directorului general al Centralei Litoral (?!), pe nume Ariton, şi a şefului Miliţiei Constanţa. Cam multă vîlvă pentru fiul unui colonel de Miliţie. Îmi închipui ce dispozitive se creau atunci cînd sosea undeva chiar Nuţă, sau Ion Stănescu. Cel mai mult m-a amuzat că tinerii miliţieni îmi spuneau, atunci cînd plecam şi noi, seara, de acasă, la vreo cherhana, ori la Terasa Jupiter, gospodărită de ardeleanul Moise: „Dom’ Vadim, noi ne prefacem că-i păzim pe ăştia, noi pe dvs. vrem să vă servim, să nu vă calce hoţii în lipsă”.
Dar, să răsfoim presa. în ziarul „Cuvîntul” de astăzi apare anunţul că Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Mihai Ungheanu s-au înscris la... ţărănişti! De unde şi pînă unde? Cum se poate publica o asemenea informaţie de importanţă majoră, fără cea mai elementară verificare? Tot din presa zilei aflu că, în continuare, se exportă alimente în U.R.S.S. - au filmat unii nişte vagoane la graniţă. Parcă era vorba să nu mai dăm nimănui de la gura acestui Popor. Să fie oare adevărat că Ion Iliescu e K.G.B.-ist? Zvonurile sînt tot mai insistente. De pildă, cineva se jură că, în august 1989, Iliescu şi-a făcut concediul, împreună cu nevasta, în U.R.S.S. Dar cîţi oare nu şi-au petrecut concediile acolo? Şi surorile mele s-au dus pînă la Samarkand, că prin Vest nu apucau, era teribil de scump. La F.S.N. lucrează, într-un birou, Ion Traian Ştefînescu. A fost recuperat. Mă bucur pentru el, a fost de un real ajutor culturii române şi, pretutindeni pe unde a trecut, a lăsat amintiri frumoase: şi la U.T.C., şi la Sălaj, şi la Dolj, ca să nu mai vorbesc de Consiliul Culturii. Ce lucru curios! Cum au demisionat din Front, Mazilu şi Brucan au fost lăsaţi în pace de presa de dreapta, nu le mai zice nimeni nimic, au devenit chiar simpatici. Abuzurile noilor căpătuiţi se ţin lanţ. Noul ministru al Turismului, căpitanul Mihai Lupoi, vrea să facă din Casa Oamenilor de Ştiinţă restaurantul lui de protocol (?!). Dacă nu confiscă şi Atheneul Român, să facă popotă, nu-i nici o scofală! Petre Roman s-a mutat în vila lui Manea Mănescu, cu piscină şi 16 camere.
Vorbesc la telefon cu Titus Popovici. Îl întreb ce are de gînd, mai stă mult în aşteptare?
- Nu pot, Vadime, să fac nimic. Fiecare pas în faţă înseamnă să te mînjească cu rahat orice imbecil. „Tu vorbeşti, care...” Aş vrea ca fiecare luare de cuvînt să înceapă cu vorbele: „Stimaţi prieteni, mama mea a fost curvă.” Abia de aici încolo putem vorbi...
Titus are umor. Dar se simte lipsa unei personalităţi de talia lui. El nu se bagă, altul nu se bagă, şi uite-aşa a rămas cultura naţională pe mîna cimpanzeilor. La urma urmei, important este să nu ne lăsăm pradă faptului cotidian, ci să privim în perspectivă. Cine şi ce gesturi de curaj a făcut pînă acum? Mă gîndesc, bunăoară, numai la manuscrisul lucrării „1848 la români”, de dr. Cornelia Bodea, asistenta marelui Gheorghe Brătianu. A fost boicotat, la Editura Politică, vreme de 5 ani, de Valter Roman, pentru ca, apoi, plumbul tipografic să fie dat la topit. Atunci, la cererea profesoarei care îmi e tiză, m-am implicat, am vorbit cu Ilie Rădulescu (inutil), dar şi cu Petru Enache şi Ion Traian ştefînescu, care au rezolvat cazul şi au tipărit monumentala lucrare. Fără a elimina „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova”, documentul scris de tînărul Mihail Kogălniceanu, şi nici scrisoarea generalului Magheru adresată lui Kossuth, în pofida protestelor U.RS.S. şi ale Ungariei. Aşa e, d-şoară Bodea? Cine s-a bătut pentru cartea d-tale? şi cine a publicat, rapid, o amplă cronică în „Săptămîna”, atacată de... Octavian Paler, de gaşca de la „România literară” şi de bolşevica Uniune a Scriitorilor, plină ochi de trepăduşi unguri, ruşi şi evrei?
Ziua o închei în registrul cel mai comic cu putinţă. La televizor se transmite emisiunea „Limba Noastră”. Iată un instantaneu realizat de o reporteriţă pe stradă, cu un trecător: ? • „Care e pluralul de la staţie? • Noi toţi stăm în staţie! • Care e pluralul de la fabrică? • I.P.L. (?!) • Care e pluralul de la remarcă? • Indiferent de marcă, numai să fie bună!” Aşa că voi termina pagina de azi a Jurnalului, aşa cum am început-o: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!”.

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2352 / 28.12.2011

Liderul PRM va trimite la Bruxelles 20 de copii orfani de la Fundaţia „Inimi Neprihănite”, din Odorheiu Secuiesc

Pe parcursul emisiunii caritabile pe care a realizat-o postul România TV, transmisă în direct de la Teatrul Metropolis, din Capitală, preşedintele PRM a făcut mai multe donaţii. Dar cel mai important cadou l-a făcut copiilor de la Fundaţia „Inimi Neprihănite“, din Odorheiu Secuiesc. În mod concret, într-o pauză el i-a spus realizatoarei Corina Drăgotescu că vrea să trimită, în martie 2012, la Bruxelles şi Waterloo, nu mai puţin de 20 de orfani - însoţiţi de o măicuţă supraveghetoare şi de un cameraman de la postul respectiv. Aşa după cum se ştie, aceste excursii sînt finanţate, integral, de Parlamentul European. După cîteva zile, domnul Cristian Stănescu, asistent al preşedintelui PRM, a luat legătura cu Raluca Damian, producătoare a emisiunii respective, pentru a pune la punct toate detaliile referitoare la această veritabilă expediţie. Revenim.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2352 / 28.12.2011

vineri, 23 decembrie 2011

FESTIVITATEA DE INAUGURARE A NOULUI SEDIU CENTRAL AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE

Comunicat de Presă

Avem plăcerea să vă invităm la inaugurarea noului sediu central al P.R.M., situat în Capitală, Str. Vasile Lascăr, nr. 16 (în apropierea statuii lui C. A. Rosetti). 


Ceremonia va avea loc vineri, 23 decembrie a.c., la orele 13. Panglica inaugurală va fi tăiată de liderul formaţiunii, dl. Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European. Acesta va susţine o scurtă Conferinţă de Presă, urmată de o lungă recepţie.


Manifestarea se desfăşoară sub acest Motto, desprins din cronicile vechi ale ţării (cuvinte rostite de soţia unuia dintre fraţii Buzeşti, căpitani în oastea lui Mihai Viteazul): „Şi nu fu pre voia cîinelui de tătar"…


BIROUL DE PRESĂ AL P.R.M.
22 dec. 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXVII)


6 FEBRUARIE 1990. „Se risipeşte ţara, Doamne” - spuneau boierii la vreme de restrişte, dar Voievozii rareori ascultau. Puterea e un drog foarte ciudat şi, în orice caz, a făcut mai multe victime decît haşişul, opiumul sau marijuana. Unde or fi plantaţiile de canabis ale Puterii? Pe ce Planetă? N-au trecut nici două luni de la cumplita glaciaţiune din decembrie şi în România se resimte o acută lipsă de autoritate. Sînt tot mai îngrijorătoare informaţiile despre ţigani. Am auzit că în acele zile fierbinţi, din preajma Crăciunului, nişte găinari tuciurii şi-au făcut loc pe postul de Televiziune, mituindu-1 pe Ion Caramitru cu 5 kilograme de aur. Acum au prins curaj, pretind că au fost persecutaţi de Ceauşescu. Nimeni nu le zice nimic. In Pasaj, la Universitate, nişte haite nespălate joacă barbut pe zeci de mii de lei, în văzul poliţiştilor neputincioşi. Prin alte zone ale Capitalei, fac un trafic ordinar de icoane şi aur (de cele mai multe ori fals) - au îndrăznit nişte poliţişti să-i întrebe de autorizaţie, dar baragladinele i-au înjurat, ameninţîndu-i că Ion Caramitru e de-al lor (?!). Nu sînt rasist, n-am cum să fiu, organic, pentru simplul motiv că am crescut cu Biblia în casă şi mă consider un creştin practicant. Dar nu pot să nu mă gîndesc cît de mult ne trag în jos ţiganii, cît rău pot face acestei ţări. Nu mă credeţi? Luaţi, spre comparaţie, două comunităţi: o obşte ţărănească curată, din Maramureş, sau Moldova, sau Oltenia - şi periferia unui oraş cu sălaşe de ţigani, care atacă mai rău ca lupii, o dată îi vezi în vîjîială prin pieţe, cu mersul ăla al lor imposibil, de animale decerebrate, cu ochii tot după furat, cu înjurăturile cele mai bestiale în gură, cu pornirea atavică de a lovi, de a îngrozi, de a face rău. De o parte sînt românii, cu frica lui Dumnezeu în sîn, cu datinile şi obiceiurile lor milenare. De cealaltă parte sînt ţiganii, o rasă ciudată, cu care ne-a blestemat Dumnezeu şi care s-a înmulţit în neştire, primejduind fibra biologică a mult prea tolerantului Popor Român. Nu contest că din rîndul ţiganilor s-au ridicat şi oameni de valoare - muzicieni, sportivi, chiar profesori şi generali - dar asta s-a datorat asimilării lor, faptului că au renunţat la apucăturile hoardei şi au intrat de bună voie în matricea modelatoare a civilizaţiei altor popoare. Şi ce deziluzie crîncenă, să vezi că în satele locuite pînă nu demult de nemţi, în Ardeal, s-au statornicit pîlcuri de ţigani, îmbîcsind şi umplînd de o funingine puturoasă nişte edificii care fuseseră strălucitoare! Prin iarna dinspre 1981 spre 1982 am vizitat, fără voia mea, un apartament de bloc, locuit de ţigani. Locuiam pe atunci într-o garsonieră la etajul 8 al unui bloc din Parcul Institutului Politehnic (în Cartierul Militari), mi-o atribuise primarul de la sectorul 1, Dumitru Gherghişan, la stăruinţele colegului meu de la Agerpres, Iosif Socaciu, care vedea cît mă chinuiam dormind pe la fraţi. Aşadar, mă întorceam seara, pe la 7, de la redacţie. Traversînd un scuar care despărţea staţia de autobuz de blocul meu, aud deodată nişte strigăte disperate: „Săriţi, mă omoară ţiganii! Ajutooor!”. Întotdeauna m-am amestecat în incidente de-astea, cu succes, împotriva tuturor sfaturilor, fiindcă am o natură justiţiară, care nu suportă nedreptatea, orice s-ar întîmpla. Am alergat în direcţia zgomotelor, am mai apucat să văd vreo 3 mogîldeţe dispărînd în noaptea de iarnă şi, în cîteva clipe, am descoperit în zăpadă un bătrîn cu gura ca o purpură putredă, plină de sînge. L-am ajutat să se ridice, apoi am fugit după agresori. Inutil. Parcă intraseră în pămînt. M-am întors la bătrîn. Plîngea. Hoţii erau nişte puşti ţigani, unul de vreo 16 ani, care îl atacaseră din senin şi îi furaseră servieta cu acte. L-am condus pe bietul om pînă acasă. Apoi m-am dus la mine, sus. Am telefonat la Miliţie. Nu m-am lăsat pînă nu l-am găsit pe şeful Miliţiei Capitalei, generalul Gheorghe Vasile. Om săritor de felul lui. Au venit două maşini, cu vreo 10 miliţieni. Am început căutările prin împrejurimi. Nişte vecini ne-au pus pe o pistă: puşlamalele nu puteau fi decît dintr-o familie de ţigani, care locuia într-un bloc vecin, ăştia fiind renumiţi şi pentru alte acte de vandalism şi furtişaguri. Urcăm pînă la apartamentul cu pricina. Nu era încă 9 seara, Miliţia încă mai putea să sune la uşă. Dar aici n-avea la ce să sune, firele erau smulse. Un plutonier tînăr bate în uşă. Cu mare greutate ne deschide cineva. Intrăm.
Doamne, ce-am văzut acolo voi povesti şi la Judecata de Apoi! În 2 camere de bloc, destul de spaţioase şi, odinioară, nou-nouţe, se amenajase cea mai murdară cocină de pe raza Bucureştilor. Vreo 12-13 ţigani, cu puradeii lor cu tot, stăteau claie peste grămadă şi făceau focul într-o groapă scobită direct în podea, unde strînseseră nişte cărbuni şi pietre, peste care era pus la fiert un ceaun de tuci, obicei care dura probabil de ani de zile, fiindcă pereţii şi tavanul erau plini de negru de fum. N-aş putea descrie mirosul greoi, tipic unor rase orientale sau africane, care se degaja din trupurile şi bulendrele acelor păduchioşi. Sincer să fiu, mi-a fost milă de ei. Fireşte că vagabondul ăla de copil, capul răutăţilor, nu era acasă, ştia că a făcut rău şi se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon al Politehnicii. Dar n-am să pot uita degradarea inimaginabilă a unui apartament zidit şi văruit cu trudă de nişte constructori, pe care o şatră ţigănească 1-a transformat într-un fel de căruţă cu coviltir, în care se urca, miraculos, cu liftul. Am plecat abătut. Miliţia s-a lăsat şi ea păgubaşă. Pînă la urmă, după cîteva săptămîni, a venit un căpitan tînăr la mine, parcă Dumitrescu îl chema, să mă roage să-mi retrag plîngerea, fiindcă ei sînt la ora bilanţului de sfîrşit de an şi un asemenea caz nerezolvat, sesizat de un ziarist cunoscut din presa centrală, îi trage pe ei la cîntar. Mi-am retras-o, nu atît de grija Miliţiei, cît din mila ţiganilor. Şi totuşi, nici acum nu pot uita gura însîngerată, cu dinţii scuipaţi în zăpadă, a acelui român cu părul alb, care venea şi el seara acasă, frînt de oboseală, şi a fost tîlhărit şi umilit de nişte fiare sălbatice. Ce facem cu ţiganii? - asta e întrebarea. Dacă nu punem şaua pe ei şi nu-i obligăm să muncească, să se teamă de legi şi să se creştineze, atunci cîteva sute de mii de vipere vor fi, zi şi noapte, slobode printre picioarele românilor, punîndu-le viaţa în pericol.
Dar, nici cu ungurii nu mi-e ruşine. E o vijelie ameninţătoare în Ardeal. Astăzi aud că nişte unguri care au înfipt steagul Ungariei pe Primăria din Tîrgu Mureş în urmă cu cîţiva ani, şi-au fost închişi, pe bună dreptate - acum se bat cu sticla de palinkă-n piept, pe motiv că sînt dizidenţi şi luptători împotriva lui Ceauşescu. Cine ştie, poate că aşa trebuia să se întîmple. Citeam nu demult o pildă biblică foarte interesantă: un orn naufragiază pe o insulă pustie, cu mare greutate îşi încropeşte o colibă din vreascuri, ierburi şi frunze, trăieşte aşa cîţiva ani, ca vai de lume, mai deprimat şi mai chinuit decît Robinson Crusoe, la un moment dat se afundă spre interiorul insulei, după hrană, dar la întoarcere constată înnebunit că i-a luat foc coliba; plînge, îşi smulge hainele de durere, îşi blestemă ziua cînd s-a născut, numai că spre seară, aşa cum şedea el ca prostit printre ruinele fumegînde, se pomeneşte cu marinarii unui vapor, care vin să-1 salveze:
,Am văzut focul pe insulă şi ne-am dat seama că cineva semnalizează după ajutor!”.
Astăzi e ziua telefoanelor. Vorbesc cu Dan Zamfirescu. Îmi spune că vrea să-şi facă o editură. Se oferă chiar să-mi publice cartea de elegii „Recviem pentru mama”, masacrată în manuscris la Editura Eminescu. Popa Zamfirescu, cum îi zice Patronul, face o remarcă pe cît de şocantă (e specialitatea casei), pe atît de inteligentă: „Ceauşescu a pierdut în 1989, pentru că s-a crezut în 1968, iar evreii vor pierde în 1990, pentru că se cred în 1948”. Îmi piere umorul cînd aud că ar vrea să-1 voteze ca preşedinte al României pe... Octavian Paler. Aşa e Dan Zamfirescu: genial şi imprevizibil, hahaleră şi anahoret. În urmă cu cîţiva ani, m-am oferit să-1 ajut să se mute cu casa, fiindcă locuia (şi mai locuieşte încă!) într-un fel de pod ca o hulubărie, chiar pe strada care se cheamă Columb. Ce-i la el, te iei cu mîinile de cap! „Nu vreau, domnule Vădim, pentru că podul ăsta e dovada că am fost persecutat de comunişti!” - aşa mi-a zis marele răspopit şi, dincolo de uşoara contradicţie a datelor problemei (doar el, şi nu altul, publicase volumul de studii „ Un om pentru Istorie”, închinat în totalitate lui Ceauşescu), i-am admirat foarte mult coloana vertebrală. Întotdeauna l-am iubit pe Dan, deşi mi-a făcut şi mie, şi lui Patronul, şi lui Doru Popovici, o mie şi una de figuri, dar nimeni nu se poate supăra definitiv pe el, fiindcă are un suflu vital, de încredere în Steaua Poporului Român, şi este un cărturar patriot de-a dreptul copleşitor. Ţin minte cum m-am împrietenit cu el: publicasem prin 1976, în „România literară”, o poezie în stil vechi, intitulată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către noi toţi la trecerea lui din viaţă”, iar după cîteva săptămîni eram cu Dan Mutaşcu în curtea străjuită de brazi şi îngropată în promoroacă a Casei Oamenilor de Ştiinţă, cînd ne-am întîlnit cu Zamfirescu. „Domnule, carevasăzică dumneata eşti Vădim? Atunci cînd ţi-am citit poezia cu Neagoe Basarab, am scris în Jurnalul meu: «Astăzi s-a născut fiul meu!»”. Îmi face bine, sufleteşte, convorbirea de astăzi cu Dan Zamfirescu. Deci, nu sînt chiar aşa ciumat. Deci, încă n-am murit. ,JDomnule Vădim, să ştii că voi scrie cît de curînd de articolul acela al lui Barbu, unde afirma că o ţară nu se conduce şi nu se hrăneşte prin cuvîntări, eu n-am uitat ce rău s-a supărat Ceauşescu pe chestia asta, mai ales că aluzia a fost reluată de presa internaţională. Să ştii că Eugen Barbu a fost primul dizident român, înaintea lui Geo Bogza”. Seria convorbirilor telefonice continuă cu Mircea Muşat. Eu l-am sunat, acasă. Nu mai are servici. Se simte şi el părăsit, ca şi mine, deşi a făcut atît de mult bine, tuturor. Îmi povesteşte de arheologul Radu Popa, un alcoolic irecuperabil, căsătorit cu o evreică unguroaică, pe care a părăsit-o, lăsînd-o cu 3 copii. Săraca femeie! Ce ţi-e şi cu dizidenţii ăştia, parcă a intrat diavolul în ei! Tot Muşat mă informează că Aurel Dragoş Munteanu se pregătea, în 1989, să predea limba ebraică în S.U.A.! Tocmai „Vocea Americii” 1-a compromis azi, citindu-i articolul „Un preţios conducător”, publicat în 1973 şi închinat lui Nicolae Ceauşescu, aşa că din toată „dizidenta” lui s-a ales praful. Pe urmă, vorbesc cu Soby Cseh. Îmi spune de colaboratorul lui, cascadorul Nelu Caragea, care a fost bătut aseară, cu ciomegele (?!), chiar în faţa casei sale, de 4 beţivi, fără nici un motiv. Mai aflu de la Soby că tînărul care a pătruns primul în CC. al P.C.R., în 22 decembrie, se numeşte Vasile Neacşa. Eu nu ascult, Europa liberă”, în primul rînd fiindcă n-am avut niciodată un radio ca lumea, şi, în al doilea rînd, pentru că e un post criminal, care timp de 30 de ani a instigat la răscoală şi a otrăvit fîntînile sufletului românesc. Dar azi mă bucur să aud că postul cu pricina îl face ţăndări pe Ion Băieşu. De ce mă bucur? Cum de ce mă bucur? Fiindcă, indirect, mă răzbună chiar inamicii mei, pentru infamul denunţ public, intitulat Şobolanii”. Se mai zvoneşte că Ion Raţiu, de la Londra, ar fi oferit statului un post de Televiziune şi o mare Tipografie, pentru toate partidele, dar Ion Iliescu ar fi refuzat. Aşa de filantrop o fi acest Raţiu?
Sînt îngrijorat de degradarea moravurilor, de lipsa de autoritate. Profesorii dau note mari studenţilor, de frică să nu fie bătuţi (?!). La Facultatea de Medicină din Craiova, studenţii sînt în grevă de aproape 3 săptămîni. „Nu vă vrem!” - scandau 200 de studenţi medicinişti, scoţîndu-1 pe un profesor bătrîn afară, iar hăituitul dascăl, în halat alb, a ieşit umil din amfiteatru. Scena asta, transmisă la televizor, mă revoltă. Şi cînd te gîndeşti că aceşti studenţi, în loc să pună mîna pe carte, perorează despre drepturile omului, dar, în acelaşi timp, fac victime cu o cruzime inimaginabilă. Ce-i mai rămîne unui astfel de profesor, după o asemenea scenă? Să-şi pună juvăţul de gît, pesemne! În fine, parcurg şi presa zilei. Fostul organ CC. al P.C.R., temuta „Scînteia”, s-a dat peste cap, a şterpelit o firmă seculară şi a devenit... „Adevărul”, fondat, chipurile, la 1888! Astăzi a apărut, în traducere, o notă publicată în cotidianul francez „Le Monde” în 27 ianuarie 1990, sub titlul „Masacrul de la Timişoara nu a existat: imaginile cadavrelor mutilate, arătate de televiziunile întregii lumi după masacrele de la Timişoara, rezultă dintr-o înscenare pusă la cale pentru a incrimina Securitatea - poliţia secretă a lui Ceauşescu - au afirmat trei medici din oraş, citaţi de Canalul de Televiziune privat RTL-Plus. După aceşti medici, cadavre ale unor persoane decedate de moarte naturală au fost «revoluţionari» şi prezentate camerelor TV ca victime ale Securităţii. O femeie arătată împreună cu cadavrul unui copil deasupra ei - imagine care a şocat în mod deosebit sensibilităţile - era, de fapt, o româncă decedată în urma unei intoxicaţii alcoolice. Copilul nu-i aparţinea, după cum au declarat medicii. Cît despre cicatricile găsite pe toracele anumitor cadavre, ele nu proveneau, cum s-a crezut, de la torturi, ci de la autopsiile practicate după deces”.

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2351 / 23.12.2011