"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




vineri, 2 decembrie 2011

Maine seara, 3 decembrie 2011 , la postul România TV !


Maine seară, sambata 03.12.2011, începînd cu orele 20.00 , preşedintele PRM va fi invitatul noului post România TV (fosta Realitatea TV, al cărei sediu a rămas în Casa Scînteii). Informăm că, de cîteva zile, acest post de Televiziune poate fi urmărit prin cablul RCS-RDS; dacă nu reuşiţi să îl găsiţi, apelaţi la operatorii de cablu, pentru a putea urmări emisiunea.

Ziarul TRICLORUL, nr 2334 / 03.12.2011

PRM, peste tot


Joi, 1 Decembrie a.c., pe o vreme rece (-3oC), dar plăcută, în Municipiul Cluj-Napoca, la Monumentul „Glorie Ostaşului Român” din Piaţa Avram Iancu, a avut loc ceremonialul oficial organizat cu ocazia Zilei Naţionale a României. Programul manifestărilor dedicate acestei sărbători a cuprins: Slujba religioasă – Te Deum în Catedrala Mitropolitană Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului şi Clujului; primirea oficialităţilor; onorul gărzii; salutul Drapelului naţional; intonarea Imnului Naţional al României de către ostaşii prezenţi, acompaniaţi de fanfara militară; alocuţiunea prefectului Clujului, prof. dr. Florin Stamatian; depunerea de jerbe şi coroane de flori; în încheiere, defilarea gărzii de onoare, precum şi a formaţiunilor de luptă terestre şi motorizate. Programul serii a cuprins retragerea cu torţe din Piaţa Lucian Blaga spre Piaţa Avram Iancu, unde a putut fi admirat un frumos foc de artificii. Filiala Cluj a PRM s-a prezentat la acest ceremonial cu o puternică delegaţie, în frunte cu secretarul general al Partidului România Mare, dr. Gheorghe Funar, preşedintele acestei filiale, care a depus o frumoasă coroană de flori cu panglică Tricoloră. Din delegaţie au mai făcut parte: prof. univ. Petru Guş, prim-vicepreşedinte,  prof. univ. Ilie Cornoiu - ambii fiind şi consilieri judeţeni, ing. Mihai Mureşan, preşedintele organizaţiei municipale a PRM, Maria Creţu, preşedinta OFRM, Despina Cîndroiu, preşedinta OTRM, Vlad Murgoi, preşedintele Mişcării Studenţeşti România Mare, preşedinţi ai organizaţiilor de bază de cartier, numeroşi membri şi simpatizanţi ai PRM din Cluj-Napoca. S-au distribuit celor prezenţi ziare „Tricolorul” şi textul Conferinţei de Presă pe care a ţinut-o dr. Gheorghe Funar, marţi, 29 noiembrie 2011. După încheierea ceremonialului din Piaţa Avram Iancu, delegaţia s-a îndreptat spre sediul judeţean, unde, în sala mare de şedinţe, a avut loc o masă protocolară. Cu acest prilej, dr. Gheorghe Funar a rostit o alocuţiune, în încheierea căreia i-a felicitat pe cei prezenţi de Ziua Naţională a României, după care au închinat cu toţii cîte un pahar cu vin. În paralel, ne-am amuzat cînd am urmărit la TV secvenţele transmise de la Alba Iulia şi Bucureşti, unde premierul Emil Boc şi preşedintele Traian Băsescu au fost huiduiţi de cei prezenţi. Ca un fapt divers care s-a petrecut la depunerea de coroane, trebuie să arătăm că a fost prezentă (ca niciodată) la eveniment o delegaţie foarte numeroasă a UDMR. Membrii acesteia au purtat în piept cocarde cu Tricolorul românesc. Şi coroana pe care au depus-o a avut panglici Tricolore. Probabil conducerea UDMR a vrut să demonstreze că şi ungurii pot fi prezenţi în număr mare la o asemenea manifestare (la care, de regulă, purtau doliu). Este posibil să se fi dat ordin ca, şi în alte Capitale de judeţ, să participe la sărbătorirea Zilei Naţionale numeroşi membri ai UDMR, pentru a dovedi că sînt şi ei o forţă, chiar dacă nu le-a picat bine şi au strîmbat din nas.

(A consemnat lt. col. GHEORGHE MĂNUŞ, membru în Biroul Executiv al Filialei PRM Cluj)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2334 / 03.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXIII)






24 IANUARIE 1990. Nu ştiu ce alchimii interioare lucrează în timpul somnului, sau poate atracţii stelare, dar un lucru e sigur: există dimineţi cînd te trezeşti cu o stare de spirit catastrofală şi cu un „cap de mort“, dar există şi dimineţi uşoare ca zorelele multicolore pe gard, cînd ai o dispoziţie bună, eşti îmbătat de dragoste şi de imbolduri eroice. Un astfel de început de zi am şi eu, acum. Pentru că nu e orice fel de zi. E Ziua Unirii Principatelor. Ce minunăţie! Cît de mult îl pot iubi pe Cuza! Ce emoţionat am fost cînd, prin 1972, am făcut o vizită la Palatul Şuţu, unde era (şi mai este) Muzeul de Istorie a Bucureştilor, şi am văzut lumînarea impunătoare, din ceară albă de albine harnice, cu încrustaţii Tricolore, pe care o ţinuseră ţăranii îngenuncheaţi în pulberea drumului, cînd au venit acasă osemintele aceluia care le-a dat pămînt. Atunci mi-am dat seama ce înseamnă un om iubit de cei simpli. Carol I, cu toate marile lui merite, nu a fost şi nu va fi niciodată iubit de ţărani. Chiar şi numai pentru înăbuşirea în sînge a răscoalelor de la 1888 şi 1907. Îmi aduc aminte şi de centenarul Unirii Principatelor, în 1959. Eram copil, cred că prin clasa a III-a. Ascultam, la difuzorul din peretele casei noastre de paiantă, Hora Unirii. Melodie simplă, glorioasă. Aici, ca şi în cazul cîntecelor pe versurile lui Eminescu, Coşbuc, Goga, primează poetul. Prea puţină lume ştie numele compozitorilor. Copilul unor armeni înstăriţi, care stăteau într-o casă boierească pe Str. Cristineşti (aşa se numea comuna basarabeană în care se născuse Haşdeu), batjocorea versurile lui Alecsandri: „Hai să dăm labă cu labă / Şi să ne pupăm sub coadă“. Deh, el avea bicicletă, îşi permitea orice. Nu puteam pricepe de ce armenii aceştia, pe nume Bedros, erau atît de tuciurii la faţă, cu negi vineţi, şi de ce în casa lor stăruia un miros greu, de transpiraţie ciudată, persistentă, înecăcioasă, aşa cum se întîmplă la mai toate rasele orientale. Ulterior, la mulţi ani după acel centenar, aveam să văd la Viena placa de marmură amplasată pe locul unde a trăit, o parte a exilului său, Prinţul Unirii. Ca un făcut, la nici 100 de metri era Sanatoriul de la Ober-Döbbling, unde se încercase, zadarnic, vindecarea lui Eminescu. Cercetînd o parte din Arhivele Societăţii România Jună, la Parohia Ortodoxă de pe Löwenstrasse 9 (Strada Leului), am aflat un document tulburător: în noaptea Anului Nou 1869/1870, tinerii studenţi români, printre care Eminescu, Slavici, fraţii Bumbac, s-au dus la Cuza să-l colinde. Altceva, nimic nu se spune. Dar fantezia poate zburda slobodă. O întîlnire între Cuza şi Eminescu? Ce regizor de film ar putea să o eternizeze?
Mă trezeşte din reveria asta historistă presa de dimineaţă. Citesc că preşedintele Frantei, François Mitterand, a declarat la Budapesta că Ungaria a plătit un preţ prea mare după primul război mondial. Cam în aceiaşi termeni s-a exprimat şi Mussolini la Milano, în 1936. Mussolini rostise întîiul discurs revizionist al unui şef de stat după primul război mondial. Mitterand a rostit întîiul discurs revizionist după al doilea război mondial. „Il Duce“ (care nu înseamnă Ducele, ci Conducătorul, în italiană) avea să-şi găsească umilinţa finală, culmea ironiei, tot la Milano: izgonit după debarcarea din Sicilia, în 1943, chiar şi de ginerele său, contele Galeazzo Ciano (printre alţii), Mussolini e recuperat de nemţi şi instalat în fruntea unui guvern-marionetă, aşa-numita Republică de la Salo, care a durat în perioada 1943-1945, după care e prins de partizani şi executat scurt de un oarecare „colonel“ Valerio, împreună cu faimoasa lui iubită, Clara Petacci; ei bine, cadavrele lor au fost spînzurate cu capul în jos de un garaj din Milano. Am avut ocazia de a vedea acea streaşină de garaj, din goana unei maşini, în drum spre Domul din Milano, într-o însorită zi de februarie a anului 1988. Nu-l pot ierta niciodată pe Mussolini. Tocmai pentru acel discurs pro-hungarist şi antiromânesc, dar mai ales pentru Diktatul de la Viena, impus de Mussolini şi de Hitler. Mai mult ca sigur că, la 1940, dictatorul italian se răzbuna pe România pentru demascarea de către Nicolae Titulescu, de la înălţimea funcţiei de preşedinte al Ligii Naţiunilor, a agresiunii împotriva Abisiniei, din 1936. De altfel, nici Ciano, care „supraveghease“ săvîrşirea fărădelegii de la Palatul Belvedere, alături de Ribbentrop, n-a avut o soartă mai bună, fiind executat de... nemţi, pentru că-l trădase pe socru-său, adică Axa. Interesant este că, în „Jurnalul Politic“ al său, Ciano scria pe fila zilei de 22 decembrie 1941: „Ducele s-a înfuriat pe sărbătoarea de Crăciun. El e surprins că germanii n-au desfiinţat încă această sărbătoare, «care nu reaminteşte decît naşterea unui evreu, ce a dat lumii nişte teorii care debilitează şi anemiază şi care i-a făcut rău, îndeosebi, Italiei, prin opera de dezagregare înfăptuită de Papalitate». În ceea cel priveşte, a interzis ziarelor să vorbească de Crăciun“. Nu s-ar zice că nu l-a bătut Dumnezeu. Ce soartă va avea celălalt M, mă refer la Mitterand? După împuşcarea lui Ceauşescu, acest Mitterand, cu figura lui pergamentoasă şi cu guriţa aia ţuguiată, de homosexual bătrîn, a făcut nişte declaraţii oribile, dezavuîndu-l pe cel care îl omenise pe vremea cînd colinda, ca un milog, de la o Capitală la alta. Întîmplarea face că eram de serviciu la Agerpres, în acea seară a anului 1981, cînd trebuia să se anunţe rezultatele votului din Franţa. Ştiu de la directorul de atunci al Agenţiei Române de Presă, Ion Cumpănaşu, că Ceauşescu se interesa din oră în oră de rezultatul scrutinului prezidenţial, iar pe la ora 21, cînd se conturase victoria socialistului Mitterand, şeful statului român s-a bucurat enorm: ieşise harmăsarul pe care pariase el! Iar acum, după mai puţin de zece ani, harmăsarul s-a făcut mîrţoagă şi retrage, post-mortem, decoraţiile pe care i le decernase protectorului său. Formidabilă capacitate de reacţie a românului! Nici nu şi-a sfîrşit bine Mitterand declaraţiile iresponsabile, că se zvoneşte că nevasta lui e unguroaică! Dar asta n-ar fi nimic: mai multe sute de cetăţeni se adună spontan în faţa Ambasadei Franţei din Bucureşti şi încing o demonstraţie de protest. Nu e singura demonstraţie a zilei. În Piaţa Victoriei îşi exersează vocea şi muşchii, ridicînd pancarte, cîteva mii de oameni, împotriva hotărîrii F.S.N.-ului de a candida în alegeri. Nu se ştie cum au reuşit unii îndrăzneţi să facă rost de „material didactic“, dar sînt arborate fotografii ale lui Ceauşescu pupîndu-se cu... Iliescu! Şi nu-s trucaje! Totuşi, Iliescu face un lucru bun: dă un Decret de schimbare a Imnului de Stat, în „Deşteaptă-te, române!“. Nu că precedentul, „Trei Culori“, nu ar fi fost frumos – ci pentru că Imnul lui Andrei Mureşanu şi Anton Pann are o încărcătură istorică şi emoţională mai mare. Îl cîntaseră ardelenii, oltenii, bucureştenii şi moldovenii la 1848. Îl auzea Eminescu tînăr, pe străzile Cernăuţilor, stătea la fereastră şi plîngea – după cum mărturisea Theodor Stefanelli. Trupele româneşti conduse de tînărul Iuliu Maniu, în toamna anului 1918, asiguraseră pacea şi ordinea Vienei tot cu Imnul acesta pe buze, timp de 3 săptămîni. Nu-mi pot reprima un sentiment de mîhnire: România e singura ţară din lume care, în numai 43 de ani, a avut nu mai puţin de 5 Imnuri de Stat. Să o luăm în ordine: 1) Imnul Regal, pînă în 30 decembrie 1947; 2) „Zdrobite cătuşe în urmă rămîn“; 3) Cantata Sovietică a lui Dan Deşliu („Te slăvim, Românie, pămînt strămoşesc...“); 4) „Trei Culori“ (sau „Tricolorul“), de Ciprian Porumbescu; 5) „Deşteaptă-te, române!“. Şi nu zic că, prin 1973, se lansase o propunere de concurs naţional pentru un nou Imn de Stat, iar Adrian Păunescu scrisese şi publicase pe pagina I a „României libere“ un text de vreo 15 strofe, în versuri lungi, alexandrine? Nimic de zis, poezia era săltăreaţă, dar cine să cînte la o ceremonie 15 strofe? Las’ că nici cu „Deşteaptă-te, române!“ nu mi-e ruşine, cam tot atîtea catrene are, cred că trebuie făcut ceva. Şi cînd te gîndeşti că noi, românii, am mai furnizat Imnul de Stat pentru două ţări: Israelul (imnul său provine dintr-o veche horă moldovenească, din zona Bacăului – „Cucuruz cu frunza-n sus“ – dusă acolo de cei care au „aliat“ la sfîrşitul secolului trecut) şi Albania („Pe-al nostru steag e scris Unire“, vîndut de Victor Eftimiu albanezilor; sonetistul provenea din rîndurile lor, la vîrsta de 11 ani, în 1900, venind desculţ şi bragagiu în România, pentru ca la 21 de ani să fie jucat pe scena Teatrului Naţional şi, ulterior, să se culce cu Regina Maria). Ah, can-canuri! Nu se mai vindecă nimeni de bîrfe şi anecdote!
Înapoi, la televizor. Iar apare Loredana Groza, amanta lui Caramitru, şi iar cîntă „Bună seara, iubite“, cred că de 7 ori pe zi, pe Posturile Naţionale de Radio şi Televiziune. Asta se cheamă „intoxicare“. Pînă şi divina „Odă a Bucuriei“ dacă o asculţi de 7 ori pe zi, înmulţit cu 7 zile ale săptămînii, înmulţit cu 52 de săptămîni, poţi să înnebuneşti. Pentru că asta nu mai e cultură, ci tortură. „Un curcubeu care stă un sfert de oră pe cer nu mai e privit de nimeni“ – scria Goethe. Avem parte, în compensaţie, şi de o emisiune comică: interviul luat de Emanuel Valeriu, tocmai la Aarhus, în Danemarca, lui Victor Frunză. Îl cunosc bine pe acest Frunză: evreu rusificat, însurat cu o rusoaică, un dogmatic stalinist total lipsit de scrupule şi de talent. Recunosc cinstit că m-a ajutat la debut, în 1965, cînd, în calitate de membru al Cenaclului „George Călinescu“, condus de el, am citit prima mea poezie la Radio, într-o dimineaţă. Pentru mine, a fost o zi mare. Dar cînd am deschis mai bine ochii şi am început suita unor lecturi necesare, mi-am dat seama cam cum era cu staliniştii, ce scriseseră ei despre Basarabia şi Bucovina, despre Istoria Naţională, despre Ulianov şi Djugaşvili, aşa că m-am lămurit şi ce era cu acest Frunză – pur şi simplu încerca să-şi spele păcatele prin puritatea unor copii de români. Pe urmă, el a trecut de la Radio la „Ştefan Gheorghiu“. Apoi, s-a jucat de-a dizidenţa. Pe la începutul anilor ’80, aflîndu-mă pe scările clădirii „Universului“ (sediul „Săptămînii“, de pe Strada Brezoianu) şi aşteptîndu-l pe Eugen Barbu, l-am văzut pe acest Frunză urmărit de un filator; ţopăiau de pe un trotuar pe altul, ca doi ciocîrlani pe baltă, iar se-ntorceau, iar se fugăreau, totul era de un amatorism care m-a făcut să rîd cu poftă. Deci, el devenise anticeauşist, dar statutul de stalinist şi-l păstrase cu cinste, nu l-a dezavuat niciodată. Acum, în cadrul interviului ciudat pe care i-l ia Emanuel Valeriu (ce jocuri necinstite mai face şi ăsta, e de-a dreptul agasant!), Victoraş îi ironizează pe toţi staliniştii mai vechi şi mai noi, transformaţi în ceauşişti! El vorbeşte! Îmi vine să-i trag două palme prin televizor. Dar nu vă spun că ne fericeşte şi cu produsele lui „poetice“? Am notat o strofă: „Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme pruncii / Glodul n-atingă genuncii / Să nu ne blesteme munţii“ (?!). Rar am întîlnit o asemenea siluire a limbii române, un asemenea vid de idei şi de chemare poetică! Nu-mi rămîne să-i spun acestui politruk de Victor Frunză, cu faţa lui spînă, de caşcaval poros, decît refrenul unui cîntec cunoscut: „Adio, pică Frunza...“. Mă pomenesc sunat de Ion Nicolescu. Îmi spune că Dan Deşliu („Naş Eminescu“, adică „Eminescu al nostru“, cum era alintat de A. Toma şi Iosif Kişinevski) l-ar fi bătut în curtea Uniunii Scriitorilor pe George Macovescu. În altercaţia creată, Piticul Sovietic i-ar fi lovit pe Cezar Ivănescu şi Al. Protopopescu. „Acest comando israelian nu poate dura în cultura română“ – încheie Nicolescu, profetic. Prea puţină lume ştie că acea iniţială A., de la numele lui Toma, nu vine de la Alexandru, cum au crezut mai toţi, ci de la Avramovici ... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 
Această frumoasă fotografie îl reprezintă pe liderul PRM la Casa Memorială Goethe, din Frankfurt pe Main. Aşa după cum mărturisea marele poet german, în cartea „Poezie şi Adevăr“, el s-a născut la 28 august 1749, exact cînd pendula (cea din imagine) bătea orele 12 la prînz...

Apel împotriva uciderii cîinilor, semnat de 133 de persoane publice


Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Vă rugăm să ieşiţi pentru cîteva clipe din logica politică şi să vă aplecaţi asupra unei rugăminţi, venită de la un grup de iubitori ai acestui Pămînt, cu tot cuprinsul lui.
Facem apel la luciditatea dvs. Ne-aţi arătat, de cîte ori aţi plîns sub ochii noştri, că aveţi sensibilitate şi căldură. Acestea sînt atributele unei inimi care poate iubi.
Şi atunci, cum iubirea nu poate fi decît una, aceeaşi pentru vii şi pentru morţi, pentru oameni şi pentru animale, aplecaţi-vă preocuparea şi asupra rugăminţii noastre de a nu promulga legea care permite eutanasierea cîinilor care nu au avut şansa de-a fi mîngîiaţi de un stăpîn. Nici unul dintre noi nu crede că prezenţa lor pe stradă este un lucru normal. Sînt, însă, dacă există o voinţă politică reală, şi soluţii civilizate, umane şi eficiente. Omorîrea unor fiinţe nu poate fi niciodată o soluţie. În mileniul în care vieţuim şi în lumea civilizată către care tindem, o asemenea barbarie ne va duce înapoi în timp, mai ceva decît mineriadele anilor ’90.
Ar fi trist pentru destinul dumneavoastră istoric să rămîneţi în amintirea românilor ca Marele Hingher! Şi cum ştim că timpul dumneavoastră este preţios, nu mai abuzăm de el cu cuvinte, ci sperăm să vă invadăm cu sentimente nobile şi vă mai spunem doar atît: am semnat acest apel către dumneavoastra azi, 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, sperînd, toţi cei care îl semnăm, dar şi mulţi alţi cetăţeni ai acestei ţări, că nu ne veţi umbri mîndria de a fi români. Trăim vremuri grele, n-avem o viaţă lipsită de griji, ne-au mai rămas, însă, conştiinţa, demnitatea şi sufletul. Nu ni le striviţi, făcîndu-ne părtaşi la o vărsare de sînge nevinovat! Nu faceţi asta acum, în preajma Sfintelor Sărbători, n-o faceţi, atît cît vă stă în putere, niciodată!
Dumnezeu să vă aducă gîndul cel bun în minte şi în inimă! 

CARMEN ARSENE,
Vicepreşedintă a Federaţiei Naţionale
pentru Protecţia Animalelor

1)   Radu Beligan – actor; 2) Marin Moraru – actor; 3) Draga Olteanu-Matei – actriţă; 4) Florin Piersic junior – actor; 5) Cristian Mungiu – regizor; 6) Florin Piersic junior– actor; 7) Mirabela Dauer – solistă de muzică uşoară; 8) Stela Popescu – actriţă; 9. Oana Pellea – actriţă; 10) Dan Chişu - regizor, scenarist, producător; 11) Daniela Vlădescu – solistă de operă; 12) Adrian Enescu – compozitor; 13) Rudy Rosenfeld – actor; 14) Emil Hossu – actor; 15) Catrinel Dumitrescu – actriţă; 16) Eugen Cristea – actor; 17) Cristina Deleanu – actriţă; 18) Papil Panduru – actor; 19) Cătălina Buzoianu – regizoare; 20) Tamara Creţulescu – actriţă; 21) Cezara Dafinescu – actriţă; 22) Claudiu Bleonţ – actor; 23) Anca Sigartău – actriţă; 24) Nicu Alifantis - solist şi compozitor; 25) Beatrice Rancea – regizoare; 26) Doru Rancea – actor; 27) Mihai Verbiţchi – actor; 28) Camelia Zorlescu – actriţă; 29) Tudor Voican – scenarist; 30) Mihai Constantinescu - solist de muzică uşoară; 31) Luminiţa Gheorghiu – actriţă; 32) Paula Iacob – avocată; 33) Sanda Manu – regizoare; 34) Dana Dogaru – actriţă; 35) Tudorel Filimon – actor; 36) Dan Aştilean – actor; 37) Dan Piţa – regizor; 38) Irina Rădulescu – actriţă; 39) Răzvan Vasilescu – actor; 40) Dragoş Galgoţiu – regizor; 41) Iurie Darie – actor; 42) Anca Pandrea – actriţă; 43) Coca Bloos – actriţă; 44) Ioan Gyuri Pascu – actor, cîntăreţ; 45) Carmen Galin – actriţă; 46) Andi Vasluianu – actor; 47) Alexandrina Halic – actriţă; 48) Doru Ana – actor; 49) Alice Năstase – ziaristă; 50) Nataşa Raab Gutul – actriţă; 51) Iarina Demian – actriţă, regizoare; 52) Bogdan Gheorghiu – actor; 53) Magda Mihăilescu - critic de film; 54) Grid Modorcea - critic de film, scriitor, ziarist; 55) Delia Sabău – actriţă; 56) Cornelia Alexoi – actriţă, ziaristă, scriitoare, traducătoare; 57) Mihnea Columbeanu - regizor, critic, traducător; 58) Mircea Cocolaş – regizor; 59) Corina Negriţescu – actriţă; 60) Cristian Motriuc – actor; 61) Maria Junghetu – actriţă; 62) Mirela Marin – actriţă; 63) Mircea Marin – regizor; 64) Gabriela Popescu – actriţă; 65) Ioana Ancea – actriţă; 66) Şerban Puiu – regizor; 67) Alexandra Velniciuc – actriţă; 68) Cristian Iacob – actor; 69) Ovidiu Ianu- actor; 70) Ilie Gâlea – actor; 71) Oliviu Crâznic – scriitor; 72) Irina Loghin – solistă de muzică populară; 73) Irina Cernea Loghin – solistă de muzică populară; 74) Geo Costiniu – actor; 75) Iuliana Costiniu – actriţă; 76) Irina Cojar – actriţă; 77) Florin Zamfirescu – actor; 78) Cătălina Mustaţă – actriţă; 79) Mihai Constantin – actor; 80) Olga Delia Mateescu – actriţă; 81) Geo Dinescu – actor; 82. Adela Mărculescu – actriţă; 83) Doina Levintza - artist plastic, scenograf; 84) Dan Coma – artist plastic; 85) Adriana Trandafir – actriţă; 86) Costel Constantin – actor; 87) Carmen Tănase – actriţă; 88) Adriana Şchiopu – actriţă; 89) Mihaela Marin - artist fotograf; 90) Eugen Racoţi – actor; 91) Mariana Dănescu – actriţă; 92) Nuami Dinescu – actriţă; 93) Anca Şerbănescu – pictoriţă; 94) Dragoş Stănescu – regizor; 95) Tedy Necula - actor, producător de film; 96) Irina Chira – pictoriţă; 97) Mihai Bogos - sound editor; 98) Corina Stavilă - monteuză de film; 99) Mihai Docea – pictor; 100) Soby Cseh – actor, cascador; 101) Irina Movilă – actriţă; 102) Mircea Rusu – actor; 103) Mirela Oprişor – actriţă; 104) Doina Melinte – sportivă; 105) Carmen Bunaciu – sportivă; 106) Maricica Puică - sportivă; 107) Ivan Patzaichin – sportiv; 108) Leonard Doroftei – sportiv; 109) Cristian Gaţu – sportiv; 110) Violeta Beclea Szekely – sportivă; 111) Laura Badea – sportivă; 112) Nicu Vlad – sportiv; 113) Lavinia Miloşovici – sportivă; 114) Andreea Răducan – sportivă; 115) Cătălina Ponor – sportivă; 116) Sandra Izbaşa – sportivă; 117) Gabi Szabo – sportivă; 118) Elisabeta Lipă - sportivă; 119) Horia Flămând - artist plastic; 120) Monica Flămând - artist plastic; 121) Marina Constantinescu - critic de teatru; 122. Irina Margareta Nistor - critic de film; 123) Dumitru Avram – ziarist; 124) Dragoş Cobzariu – medic veterinar; 125) Nadia Iancu – arhitectă; 126) Vlad Popa – medic; 127) Răzvan Petra – medic; 128) Doina Oancea –actriţă; 129) Monica Pop – medic; 130) Daniela Safta – medic; 131) Monica Davidescu – actriţă; 132) Aurelian Temişan - solist de muzică uşoară, actor; 133) Cristian Ţopescu - jurnalist sportiv.


 Ziarul TRICOLORUL, nr 2334 / 03.12.2011

MAFIA SONDAJELOR


Revine, în forţă, moda sondajelor mincinoase, menite să manipuleze şi să deruteze electoratul şi aşa abia dezmeticit  din aburii vinului fiert, ai cîrnaţilor şi ai fasolei la cazan, pentru disciplinarea căruia, în unele oraşe, au intervenit chiar şi forţele de ordine. Cu o marjă de eroare de +3 % (imensă, am spune noi) şi cu un număr de chestionaţi puţin peste 1.000 (infim) un institut de sondare a opiniei publice oferă românilor nişte cifre aiurituoare, la fel de odioase ca şi personajele ce au comandat „sondajul“. Apropos, pe cei care vor vota prin corespondenţă, circa 1 milion, după promisiunile ministrului de Externe, demn de Cartea Recordurilor pentru „n” voturi înregistrate pe secundă pe cînd era ambasador la Paris, cum i-au „sondat”? Căci s-a dovedit că românii din străinătate pot „răsturna“ orice rezultat de aici, din ţară.
Menţionăm, de la bun început, că absenteismul, care se prefigurează chiar din acest sondaj ca fiind un fenomen din ce în ce mai accentuat, va conduce la situaţia aberantă ca o minoritate care reprezintă 10-15% din toată populaţia să decidă, discreţionar, destinul întregii Românii. Prilej ca toţi ceilalţi 85-90% să se mulţumească să înjure în faţa televizorului, la crîşmă sau în gînd, după obiceiul locului. Bineînţeles că, în acest sondaj, USL este umflat cu pompa, la peste 51%, deşi este limpede că modul de executare a lui Mircea Geoană, pe drept sau nu, avînd ca rezultat nefast pierderea funcţiei de preşedinte al Senatului, nu a bucurat multă lume. Mai ales cînd falsa Opoziţie se pregătea, cu surle şi trîmbiţe, să îl suspende pe preşedintele Băsescu. Hai să-i vedem acum! Nevrînd să priceapă că în politică 1 şi cu 1 nu fac neapărat 2, USL se încăpăţînează să creadă că procentele celor două partide se însumează, pur şi simplu, aritmetic, în intenţia de vot a românilor. Ce este de-a dreptul de rîs, dacă nu s-ar petrece în ţara noastră aşa-zis democratică, este faptul că preşedintele a anunţat senin şi anticonstituţional că indiferent de majoritatea din Parlament va numi un prim-ministru pe placul domniei-sale - şi la revedere, tovarăşi! Ceea ce ar putea produce convulsii teribile în această alianţă contra-naturii:USL. Concesiile doctrinare pe care şi le fac reciproc dăunează atît propriilor susţinători, cît şi strategiei economice pe care o vor aplica în caz că vor veni la putere. I-aţi mai auzit pe cei din PSD vorbind despre impozitul progresiv? Nu, pentru că, în primul rînd, contravine ideii aberante a cotei unice, lansată de Alianţa DA, care îi face pe bogaţi să devină şi mai bogaţi şi, în consecinţă, pe săraci şi mai săraci. În viziunea economică a acestor gangsteri cu pretenţii de politicieni, gogoşarul din colţul străzii sau cizmarul care repară încălţări vechi trebuie să plătească acelaşi impozit ca un Dinu Patriciu sau vreun alt afacerist. În acelaşi sondaj mincinos, Partidului Poporului i se aplică strategia administrată PNG-ului în evidenta intenţie de a fărîmiţa electoratul PRM. În sondaje este supraevaluat, întru liniştea nu ştiu cui, iar la alegeri se va dovedi un fîs. Aşa cum s-a întîmplat şi cu ApR, în anul 2000. Nu pentru că PP-DD nu ar avea nişte procente reale, ci pentru că nu vedem absolut deloc motivul pentru care actualele partide care au confiscat fraudulos Parlamentul (cu UNPR în frunte) ar lăsa, de bună voie, locurile călduţe pentru nou-veniţi, mai ales în contextul reducerii numărului de parlamentari. Deşi PDL, prăbuşit în sondaje din motive evidente, pare în căutare de aliaţi, s-a dovedit, în decursul timpului, suficient de maleabil ca să guverneze cu cine se nimereşte: PNL,PSD, UDMR, ca să nu mai amintim de „soluţia imorală” denumită PC. Şi a dovedit că orice majoritate parlamentară poate fi modificată, oricînd, în interes propriu, în ciuda voinţei electoratului. A nesocoti determinarea, disciplina, capacitatea organizatorică, tupeul şi „ataşamentul“ faţă de banul public ale PDL, aşa „la pămînt” cum îl prezintă unii analişti, ar fi o gravă greşeală politică. Despre cum apare PRM în sondajul fabricat pe genunchi nici nu merită să amintim. După minţile lor activate la comandă, maghiarii se înmulţesc mai ceva ca iepurii, iar forţele naţionale se evaporă, pur şi simplu, contrazicînd legi elementare ale sociologiei, dar şi realităţi din întreaga Europă, în care partidele naţionaliste sînt bine reprezentate în Parlamentele ţărilor lor, cresc continuu în sondaje, iar, pe alocuri, se află la guvernare. Numai că sondajele, oricît de mincinoase ar fi, nu pot schimba nici actualul regim, nici clasa politică atît de ticăloşită din ultima perioadă. Schimbarea adevărată o pot produce numai românii prin prezenţa masivă la vot şi ignorarea mitei electorale care va atinge, în 2012, forme inimaginabile.

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2334 / 03.12.2011

miercuri, 30 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXI)


21 IANUARIE 1990. E duminică. Afară ninge uşor, e o fulguire ca de petale de ghiocei, vînturate de elicea unui soare cu dinţi. Nu mai am nici un cheag. Cred că o să-mi vînd maşina. Bine, cel puţin, că nu mai fumez. Acesta e darul cel mai de preţ pe care mi-1 face mama, de dincolo de mormînt. Fumam ca un bimpaşă, mă înecam tuşind, dimineaţa scuipam negru. Mă apucasem de tutun în joacă – fiindcă la noi în casă nimeni n-a fumat, mama şi tata erau nişte sfinţi – şi, tot amuzîndu-mă eu, n-am mai putut lăsa ţigara. Mai bine zis, eu o lăsam, dar nu mă mai lăsa ea pe mine, prinsese drag, afurisita. Am mai încercat, ce-i drept, să mă las, am rezistat cîteva luni, dar cîte o provocare a vieţii mă facea să mă agăţ iar de ţigară, ca de o cîrjă. Fac parte dintre acei oameni pe care numai o sperietură zdravănă îi vindecă de un astfel de viciu. Iar eu am avut două sperieturi. În mai 1989, cînd am însoţit echipa Steaua la acel dezastru de la Barcelona (0-4 cu AC Milan, în finala CCE), am fumat trei pachete de ţigări într-o zi: un pachet în avionul charter, care ne transporta în Spania chiar în ziua meciului, al doilea în timpul meciului propriu-zis, iar al treilea la tristul nostru banchet, împreună cu Marius Lăcătuş, Octavian Ştireanu, Constantin Alexe ş.a. Pe la 4 dimineaţa am ieşit în balconul camerei de hotel, ud leoarcă de o transpiraţie rece, nefirească, am tras adînc aer în piept, simţeam că mă sufoc. Cealaltă sperietură am trăit-o cu cîteva luni înainte, în decembrie 1988. Mama se lupta cu îngerul morţii, pe un pat de la Spitalul Fundeni. Celebrii medici Dan Setlacek şi Al. Oproiu greşiseră nu numai diagnosticul, ci şi... organul: primul zicea că are cancer la ficat (?!), iar al doilea că a făcut pancreatită (?!). Şi uite-aşa au tot bîjbîit ei, trimiţindu-mă la Elias după cele mai puternice antibiotice (ultima generaţie de cefalosporină) pe motiv că mama ar avea şi o groaznică infecţie a sîngelui. Îmi dădeam seama că doctorii sînt neputincioşi. Şi nici de operat nu putea fi vorba, pentru că la aproape 75 de ani, cu inima şubredă şi cu ficatul distrus în urma unei hepatite pe care o făcuse tot la Fundeni, în 1983, ca urmare a unor transfuzii cu sînge infectat, ea n-ar fi rezistat nici măcar la injecţia de anestezie. Şi atunci am hotărît să-1 vizitez pe cunoscutul Valeriu Popa. Eu, unul, nu-1 ştiam personal, dar auzisem de la Mircea Angelescu că e un diagnostician extraordinar. Am apelat la Ştefan Andrei. La treburi din astea, umanitare, şi el, şi soţia lui, Violeta, au fost întotdeauna foarte săritori, cu toată lumea. Am primit confirmarea că pot să mă duc la vraciul-inginer. Era aproape 10 noaptea. Am plecat cu o maşină, spre Bd. Muncii, pe aleea care duce la Stadionul „23 August“, însoţit de nevastă. Amîndoi eram livizi de nesomn, făceam cu schimbul la căpătîiul mamei. Valeriu Popa nu era acasă. Nişte vecini ne-au spus că e prin împrejurimi, îşi plimbă cîinele. L-am aşteptat. A sosit repede, învăluit de frigul nopţii de iarnă, ducînd în lesă un frumos exemplar de caniş, ca o uriaşă mură neagră. N-am mai urcat sus, am rămas în holul blocului. Mi-a cerut o fotografie a mamei. A pipăit-o cu degetele, a închis puţin ochii şi mi-a spus:
– Mama dvs. e în ultimul vagon al unui tren. Ea agonizează pe un pat de spital. E îmbrăcată într-o cămaşă de noapte din diftină. Medicii nu izbutesc să stabilească ce are. N-are nimic la pancreas. Are, în schimb, ceva la vezică.
Şi aşa era, într-adevăr: mama s-a prăpădit de la o banală piatră la vezică, ce i-a dat peste cap funcţionarea celorlalte organe. Dar aveam să aflu asta abia la autopsie. Din vorbă în vorbă, miraculosul Valeriu Popa mi-a luat mîna şi mi-a spas:
– Domnule Vadim, dacă nu vă lăsaţi de fumat, în 2 ani veţi da într-un pre-cancer pulmonar.
Ţin minte perfect aceste vorbe, fiindcă noţiunea de pre-cancer constituia o premieră pentru mine, nu credeam că există în limbajul medical, dar Popa o folosea pentru a exprima mai bine ceea ce simţea. M-a lămurit că el are acces la o Bancă de Date a Universului şi, pe plan mental, vizualizează persoane, obiecte, locuri. Puterea lui de a „cădea“ pe diagnosticul real era magnifică şi te cutremura. În tratamentul prescris de el n-am crezut, dar în însuşirile paranormale da, am crezut şi cred cu tărie. Ei, bine, acel om m-a speriat din cale afară. Să fac cancer la plămîni, pentru ce? Dintr-o fandoseală? Poate crede cineva că e mai bărbat sau mai stăpîn pe situaţie, ori mai puternic şi mai  interesant dacă fumează? Aiurea, e exact invers: în loc să domini tu ţigara, te stăpîneşte ea pe tine! Mahalaua levantină a găsit o definiţie nostimă şi pentru asta: „Ce e ţigara? La un capăt iese fum, la altul trage un nebun!“. Şi a venit luna iunie a anului 1989. Am făcut o viroză, aşa cum se face, de obicei, tocmai vara. Îmi era rău, nu mai simţeam nici măcar gustul alimentelor, darmite al ţigării. Aşa că am renunţat la tutun vreo 7 zile. A 8-a zi era sîmbătă şi fusesem invitat la nunta medicului Puiu Drăghici, fostul director al Salvării. În mijlocul cîtorva zeci de oameni, care fumau cu nesaţ, la 4 mîini, am avut bucuria să constat că mă pot abţine. Asta m-a ambiţionat. Pe urmă, am început să număr zilele fară tutun, ca într-o competiţie sportivă cu mine însumi. Mă rugam la Dumnezeu să iau cît mai repede distanţă de ziua binecuvîntată în care abandonasem primejdiosul drog. Doream să-mi înmugurească plămînii, să-i am iarăşi curaţi şi puternici, să pot respira aerul tare al dimineţilor, fără să mă înţepe inima, sau să mă înec tuşind, sau să oftez din rărunchi, în căutarea unei respiraţii cît mai profunde. Încet-încet, spiritul raţional din mine a generat şi justificarea: în natură, singura vietate care îşi bagă de bunăvoie fum în plămîni este omul – celelalte făpturi, cum sînt iepurii, căprioarele, păsările, cînd văd fumul, în pădure, pe cîmp, fug mîncînd pămîntul, sau îşi iau zborul înnebunite, fiindcă asta înseamnă pericol de moarte; şi, în definitiv, de ce să fac eu singur carne afumată din trupul meu? Cei mai mari oameni ai Umanităţii n-au fumat, de la Isus Christos, pînă la Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Newton, Mozart, Napoleon. Şi aşa am reuşit să mă las de tabac. Totuşi, cred că paza cerească a mamei m-a ajutat cel mai mult. Ce m-aş fi făcut acum de bani, pentru viciul ăsta? Aş fi ajuns ca ţigănuşul Nucă, în vîrstă de 10 ani, care venea zilnic la uşa mea, să ceară cîte 2-3 ţigări pentru maică-sa, eu, milostiv, îi dădeam, pînă am aflat că „genitoarea“ lui nici nu fuma, pungaşul cerşea papiroasele pentru el!
Şi mă mai uit o dată pe fereastră, mai văd fulgii de zăpadă ai acestei triste duminici şi un pustiu scitic pune stăpînire pe inima mea. „Serghei Esenin, mi-i urît cu tine / Şi silă mi-i privirea să-mi ridic“ - sînt versurile pe care le murmură uneori, după cîteva pahare de vin, Patronul, în amintirea genialului ştrengar care fusese bătut la Berlin de nişte nobili emigranţi ruşi. De ce-a trebuit să moară atîta lume? De ce la noi, românii, ca la nimenea? Aflu din mai multe surse că în noiembrie şi decembrie 1989 a fost mare afluenţă de turişti ruşi în România. Asta explică destule. De altfel, mai nimic din ce se întîmplă în spaţiul românesc, de vreo 200 de ani încoace, nu e străin de Moscova. Nu spunea oare Kutuzov, în debutul războiului ruso-turc de la 1806, că nu le va lăsa valahilor decît ochii ca să plîngă? Bine măcar că valahii aveau cîte doi ochi, pe cînd el era chior şi-şi trăgea dimineaţa o clapă neagră, de gropar, peste găvana goală. S-a încetăţenit ideea că numai Napoleon al III-lea i-ar fi ajutat pe români, nu şi unchiul lui, Napoleon I. Nimic mai fals. În 1808, în timpul unei partide de vînătoare la Grosbois, Bonaparte i-a spus ambasadorului Rusiei la Paris, Contele Tolstoi: „Domnule Tolstoi, v-aş ruga să mă ascultaţi, pentru că în momentul acesta nu vă vorbeşte Împăratul francezilor, ci un general de divizie care i se adresează unui alt general de divizie: aş fi ultimul dintre oameni dacă n-aş respecta pînă la cel mai mic detaliu înţelegerea de la Tilsit şi dacă n-aş evacua Prusia şi Ducatul Varşoviei atunci cînd veţi retrage trupele ruseşti din Moldova şi Valahia. Nu sînt nici nebun, nici copil ca să nu ştiu ce semnez şi voi respecta întotdeauna ce am semnat“. După cîteva luni a mai avut loc o scenă: Napoleon I a încercat să-i dea cafea viitorului Napoleon al III-lea, copilul a făcut o strîmbătură, iar Împăratul i-a spus: „Ah! Educaţia ta este încă departe de a fi încheiată, de vreme ce habar n-ai să te prefaci!“. După logica asta, nici educaţia mea nu s-a încheiat. Către ce se îndreaptă ţărişoara noastră? Întotdeauna mişcările extremiste – fie de dreapta, fie de stînga – se nasc din haos. Pe spinarea fiecărui mort vor să facă astăzi carieră şi avere cel puţin o sută de escroci. La televizor, apare lon Iliescu, la o întîlnire cu studenţii. „Însăşi (sic) Frontul s-a născut...“. Păcat de omul ăsta, că e inteligent, dar stă rău cu gramatica. Apare şi un tînăr pe nume Dan losif, care tot răguşit e, fiindcă într-o lună el a ţinut mai multe cuvîntări decît Ion Gheorghe Maurer într-o viaţă de 90 de ani. Adresîndu-se participanţilor la Mitingul Tineretului din Piaţa Universităţii, Dan Iosif, zis Ioşka, se laudă, ca de obicei: „Mulţi aţi fost alături de mine în luptă!“. În care luptă, în cea de la Rovine, sau în cea de la Călugăreni? Afirmă din nou că au murit 60.000 de tineri „în chinuri groaznice“! Ce mascaradă! Astăzi, se ştie cu precizie că la Timişoara n-au murit decît 100 de oameni. De unde au scos ăştia 60.000 de morţi? Am tot mai mult convingerea că România a devenit poligonul de încercare al mai multor agenturi secrete. Nu-mi ies din minte strigătele care se auzeau la televizor, în 22 decembrie: „Urgent! Urgent! Urgent! Pe stadionul Tractorul din Braşov au coborît paraşutişti, care trag în populaţie! Paraşutiştii sînt libieni sau irakieni!“. Acesta era conţinutul unui telex transmis de 4 ori la rînd. Cine avea interes să propage asemenea minciuni? Aceiaşi maeştri ai diversiunii, care acum îi plimbă iarăşi pe la televizor, cu cătuşe la mîini, pe membrii C.P.Ex., cum odinioară fusese plimbat în cuşcă, prin toată Asia, Baiazid Fulgerul, de către învingătorul lui, Timur Lenk, cel şchiop şi chior. Între atîtea veşti proaste, şi una bună: Nicu Vladimir a fost numit ministru adjunct la Externe. Am fost cu el la Tokyo, în decembrie 1986, şi pot să spun că m-a cucerit prin simplitatea lui, prin bunul-simţ şi patriotismul care îl animă. Dar nu vă zisei că la TVR transpiră pe post, cu Tricolorul găurit în spatele lui, însuşi Ion Budescu? Acum şi el a mare dizident, fireşte, doar a condus Redacţia Culturală timp de 10 ani, a fost şi secretar P.C.R. etc. Subalternii îşi recuperează şefii, se salvează unii pe alţii. Pe mine cine mă salvează? Şi ninge tot apăsat şi, vorba lui Bacovia: „Te uită cum ninge Decembre (...) Potop e-napoi şi-nainte“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 
Depunere de coroane la Monumentul Eroului Francez, din Parcul Cişmigiu. Încă un prilej pentru întărirea relaţiilor dintre naţionaliştii români şi cei francezi.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2332 / 30.11.2011

Scrisoarea săptămînii - „Mult succes în apărarea demnităţii româneşti!”


Sinaia, 28 nov. 2011

Dragă Vadim!

De ziua ta îţi urez sănătate şi mai mult noroc! Mult succes în apărarea demnităţii româneşti şi salvarea ţării de la dezastrul la care sîntem planificaţi de globalismul internaţional!
Mai scrie şi nişte cărţi de poezie, din cînd în cînd, dacă ai timp!
Multă bucurie ţie şi familiei tale cu ocazia Sfintelor Sărbători şi a noului an!

NICOLAE PAUL MIHAIL

(autor, împreună cu Eugen Barbu, al scenariilor filmelor cu Mărgelatu)
P.S.: Să lăsăm sărbătoarea „halouinului” doar celor care îl merită!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2332 / 30.11.2011

OPOZIŢIA GENEROASĂ, NAIVĂ ŞI... DECORATIVĂ!


Se apropie Ziua Naţională a României. De 1 Decembrie a.c., liderii Opoziţiei (PSD, PNL şi PC) au anunţat că se vor duce în Capitala Unirii, la Alba-Iulia, unde vor vedea numeroase drapele Tricolore. Ei nu ştiu că aceste culori, roşu, galben şi albastru, le moştenim de la strămoşii noştri daci. Cu cîteva mii de ani î.Chr., pînza steagului dacic era colorată în roşu, galben şi albastru. Comandanţii şi oştenii daci purtau o cămaşă albastră, o haină scurtă de culoare roşie şi pantaloni de culoare galbenă. Aceste adevăruri au fost ascunse românilor de către cei care ne-au falsificat Istoria şi care acum susţin Holocaustul împotriva Poporului Român, urmaş al Poporului Primordial, care a dat omenirii cea mai veche civilizaţie.
Cu siguranţă că nu le vor vorbi românilor de pretutindeni adunaţi la Alba Iulia despre faptul că Opoziţia din România este generoasă, naivă şi formală, mai ales acum, în condiţii de criză. Liderii PSD, PNL şi PC nu vor face nici un bilanţ al ultimilor 22 de ani de dezastru pe toate planurile în România şi nici al Holocaustului împotriva românilor, la care au contribuit din plin. Ei nu au curajul nici în preajma Zilei Naţionale a României să compare ce a realizat Poporul Român în 22 de ani după Marea Unire cu ce s-a distrus, în mod programat, în alţi 22 de ani ai perioadei post-decembriste. Sfidînd prevederile legale, Guvernul Boc V a înaintat la Parlament proiectele de legi ale Bugetului de Stat şi Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat pe anul 2012 abia în 28 noiembrie a.c. Data limită pentru depunerea acestor proiecte a fost de 15 octombrie a.c. Pe baza acestor prevederi bugetare, în contextul situaţiei economico-sociale din România şi al revenirii crizei internaţionale, este tot mai evident că:
A) Opoziţia este generoasă şi nu obligă Puterea (PDL, UNPR, UDMR şi deputaţii minorităţilor etnice) şi Guvernul Boc V să acţioneze pentru creşterea substanţială a veniturilor la Bugetul de Stat. Pe anul 2012 sînt prevăzute venituri totale de 195,3 miliarde lei, cheltuieli totale de 206,5 miliarde lei şi un deficit de 11,3 miliarde lei, reprezentînd 1,9% din P.I.B. Regimul Băsescu-Isărescu-Boc mizează pe atragerea a 6 miliarde euro din fondurile europene, după ce în perioada 2007-2011 a atras doar 700 milioane euro. Guvernul Boc V şi Opoziţia se încăpăţînează să nu recurgă, nici măcar acum, în timpul crizei internaţionale, la o soluţie sigură şi la îndemînă, respectiv la creşterea substanţială a veniturilor la Bugetul de Stat. Veniturile Bugetului de Stat pe anul viitor pot fi majorate cu cel puţin 40%-50%, prin adoptarea rapidă a unor modificări legislative, inclusiv prin angajarea răspunderii Guvernului Boc V pe actele normative ce vizează :
1) Vînzarea ţiţeiului şi gazelor naturale din România la preţul de pe piaţa mondială. Pe baza Legii nr. 555/2004 a privatizării PETROM, votată de PSD, PNL, PD, PC şi UDMR, în perioada 2005-2014 firmele care exploatează în România ţiţei plătesc Statului Român numai 2-3 dolari/baril, iar pentru gazele naturale doar 4-5 dolari/1.000 m3, indiferent de preţul acestora la bursă. Numai Partidul România Mare a votat împotriva acestei legi şi, ulterior, a acţionat pentru abrogarea ei. Datorită PSD, PDL, PNL, UNPR, UDMR şi PC, care menţin nemodificate prevederile Legii nr. 555/2004, la Bugetul de Stat, nu se încasează anual 7-10 miliarde euro.
2) Modificarea redevenţei miniere stabilite de Regimul Iliescu-Năstase prin Legea nr.85/2003, Legea minelor menţinută de Regimul Băsescu-Tăriceanu-Boc. La art. 45 din Legea nr. 85/2003 au fost stabilite cele mai mici redevenţe miniere din lume pe care le plătesc la Bugetul de Stat titularii licenţelor de expolatare. Aceste redevenţe sînt de:
a) 0,35 euro pe unitatea de producţie minieră, pentru calcare industriale şi de construcţii, dolomită, gresie şi tufuri industriale;
b) 0,40 euro pe unitatea de producţie minieră, pentru argilă, nisip şi pietriş;
c) 0,70 euro pe unitatea de producţie minieră, pentru substanţe nemetalifere;
d) 3 euro pe unitatea de producţie minieră, pentru marmură, gresie ornamentală, travertin şi tufuri ornamentale;
e) 4 euro/1.000 litri pentru ape minerale naturale;
f) 4% din valoarea producţiei miniere pentru cărbuni, minereuri feroase, neferoase, de aluminiu, de metale nobile, radioactive, pietre preţioase şi semipreţioase, produse reziduale miniere, roci bituminoase, ape minerale terapeutice, ape termominerale, ape geotermale şi gazele care le însoţesc, gaze necombustibile, nămoluri şi turbe terapeutice.
3) Modificarea redevenţei petroliere şi a gazelor naturale stabilită tot de Regimul Iliescu-Năstase şi menţinută de Regimul Băsescu-Tăriceanu-Boc prin Legea nr. 238/2004, Legea petrolului, şi, respectiv, prin Legea nr.35/2004, Legea gazelor. Aceste redevenţe sînt cele mai mici din lume. Toate redevenţele trebuie majorate substanţial şi aduse spre - sau la - nivelul maxim practicat de ţările care au astfel de bogăţii naturale.
În timp ce Regimurile Ilescu-Năstase şi Băsescu-Boc au dat pe nimic uriaşele bogăţii naturale din România, aceleaşi regimuri s-au plîns că nu au bani şi, ca urmare, au introdus bugetele de austeritate şi au recurs la împrumuturi externe de circa 150 miliarde euro, cu dobînzi de peste 10 miliarde euro. În plus, chipurile din lipsa banilor, bugetarii care şi-au cîştigat în instanţă drepturile salariale le vor primi eşalonat în perioada 2012-2016 sau şi mai tîrziu. Regimul Băsescu-Isărescu-Boc şi Curtea Constituţională nu au făcut nici o eşalonare, măcar pe aceeaşi perioadă, în domeniul profiturilor uriaşe obţinute de către firmele care jefuiesc bogăţiile naturale din România. Pentru aceşti asasini economici, Regimul Băsescu-Isărescu-Boc este mumă, iar pentru cetăţenii români sînt ciumă !
Parlamentarii PSD, PNL şi PC nu au curajul să formuleze amendamente la proiectul Legii Bugetului de Stat pe anul 2012, vizînd creşterea substanţială a veniturilor pe seama resurselor naturale.
4) Rezilierea contractelor cu ,,băieţii deştepţi“, care cumpără la preţuri mici energie electrică produsă în România, pe care apoi o vînd scump Statului Român şi la export. Un singur om, preşedintele Băsescu, a recunoscut la televiziune că a fost învins de ,,băieţii deştepţi“ din energie. Dar Opoziţia şi Puterea de ce se lasă învinse? De cîte comisioane şi sponsorizări au beneficiat? De ce DNA şi Parchetul, poate şi ANI, nu acţionează pentru respectarea legii şi nu ajută Puterea şi Opoziţia pentru sporirea veniturilor la Bugetul de Stat cu cîteva milarde de euro pe an?
5) Eliminarea scutirilor din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) acordate de Regimul Iliescu-Năstase şi menţinute de Regimul Băsescu-Tăriceanu-Boc pentru firmele care exploatează şi exportă direct din România produse petroliere şi gaze naturale. În timp ce în multe municipii şi oraşe, precum şi în numeroase comune şi sate nu se asigură gaze naturale pentru încălzirea locuinţelor şi pentru consumul casnic, firmele străine (mai ales OMV din Austria) folosesc gazul metan românesc, achiziţionat cu 4-5 dolari/1000 m3, pentru export şi pentru producerea de curent electric la Centrala de la Brazi. Opoziţia şi Puterea sînt generoase cu firmele străine, iar pentru populaţie şi firmele româneşti se facturează gazele naturale la preţurile de import din Federaţia Rusă, prin firme- căpuşă, „neglijate“ şi acestea de Parchet şi DNA. Acum, cînd se reinstalează criza în Europa, cînd unii specialişti vorbesc de prăbuşirea zonei euro pînă la Crăciun, urmată de dispariţia Uniunii Europene, este necesar ca Opoziţia să ajute Puterea să sporească veniturile la Bugetul de Stat, valorificînd prin amendamente sursele menţionate mai sus.
Românii au aflat despre marile demonstraţii împotriva măsurilor de austeritate din Grecia, Portugalia şi Italia. În România, Opoziţia nu cheamă populaţia la manifestaţii paşnice împotriva jefuirii bogăţiilor naturale şi contra genocidului practicat de actuala Putere, consiliată de FMI şi Banca Mondială. Cu toate programele şi bugetele de austeritate ale Guvernelor Boc I-V, economia românească se prăbuşeşte, iar datoriile externe cresc cu circa 2 miliarde euro pe lună şi la dobînzi tot mai mari. Opoziţia nu cere guvernatorului BNR şi Guvernului Boc V să aducă în România rezerva de aur a Ţării, care a fost dusă în bănci străine pentru păstrare şi pentru a le plăti sume uriaşe. Opoziţia nu are voie să introducă la Senat o Moţiune simplă pe tema datoriilor externe şi a programului de rambursare a lor.
B) Opoziţia este naivă din cel puţin următoarele motive:
1) A cedat funcţia sigură de preşedinte al Senatului României, prin excluderea din PSD a domnului Mircea Geoană. Practic, a dat vrabia din mînă pe cioara de pe gard! În plus, a oferit UDMR şi UNPR şansa de a emite noi pretenţii faţă de PDL şi de a-i şantaja pe liderii acestui partid. Demersul USL vizînd cedarea către Putere a funcţiei de preşedinte al Senatului României a urmărit, în esenţă, să blocheze, în anul 2012, atacarea Hotărîrilor Parlamentului la Curtea Constituţională. Preşedintele PSD, Victor Ponta, consideră că este mai bine pentru Senat să fie condus de reprezentantul PDL, Vasile Blaga, decît de fostul preşedinte al PSD şi finalist la alegerile prezidenţiale, Mircea Geoană. Această dilemă stă în atenţia celor internaţi la Spitalul nr. 9 din Bucureşti. Nici nebunii nu o înţeleg. Prin înlăturarea preşedintelui Senatului, domnul Mircea Geoană, de către PSD, Opoziţia a oferit pe tavă organizaţiei antiromâneşti UDMR postul de secretar general al Guvernului, iar Puterii (PDL, UNPR şi UDMR) a doua funcţie în Statul Român. O asemenea trădare nu se regăseşte nici în celebrele piese de teatru ale lui I.L. Caragiale. Nici pînă acum, membrii şi simpatizanţii PSD nu ştiu şi nu pot înţelege de ce s-a recurs la această trădare.  
2) Are încredere în cei care au pus la cale şi coordonează Holocaustul împotriva românilor. De multe ori, liderii Opoziţiei s-au întîlnit cu komisarii din partea FMI, Băncii Mondiale şi Comisiei Europene, acceptîndu-le toate poruncile şi angajîndu-se că, dacă vor veni la Putere, după alegerile din anul 2012, vor continua angajamentele luate de PDL, UNPR şi UDMR.
3) A sprijinit dispariţia sistemului bancar românesc şi acum speră că băncile străine, care deţin circa 95% din piaţa bancară din România, vor da dovadă de fair-play şi, după ce au obţinut profituri uriaşe în perioada 2000-2011, nu vor lăsa ţara noastră nefinanţată în timp de criză. Banca Centrală a Austriei a anunţat scăderea fluxurilor de capital către statele din zona non-euro, iar Opoziţia tace pe tema privatizărilor impuse de asasinii economici şi politici străini pentru sistemul bancar românesc. La privatizarea BCR, din anul 2006, s-a opus numai Partidul România Mare, inclusiv prin sesizarea Curţii Constituţionale. Opoziţia tace şi în ceea ce priveşte suma de 3,75 miliarde euro, pe care Statul Român s-a angajat să o plătească la Erstebank, din Austria, pentru „găurile negre“ provenite din fuziunea dintre BCR şi Bancorex. Regimul Băsescu-Tăriceanu a dat Banca Comercială a României unei mici banci din Austria şi a încasat numai 2,25 miliarde euro. Practic, BCR a fost oferită gratuit, iar Poporul Român mai are de plătit încă 1,5 miliarde euro. Cînd băncile străine se vor retrag din România, vor „îngheţa“ pieţele financiare şi ţara noastră va fi adusă într-o situaţie extrem de gravă. Opoziţia refuză să ceară Puterii să se pregătească pentru această perspectivă apropiată şi să găsească soluţii de salvare.
4) PDL pregăteşte fraudarea alegerilor locale şi parlamentare din anul 2012, iar Opoziţia nu cere populaţiei să iasă în stradă pentru a solicita, în mod paşnic:
a) alegerea primarilor şi a preşedinţilor de Consilii Judeţene în două tururi de scrutin;
b) alegeri locale separate de cele parlamentare în anul 2012.
Opoziţia ştie că principala preocupare a PDL o constituie perfecţionarea industriei de fraudat alegerile de anul viitor şi, cu toate că ştie, acceptă tacit tot ce i se pregăteşte şi tot ce se continuă în Holocaustul împotriva românilor.
C) Opoziţia este formală, de catifea. Prezentăm doar cîteva argumente:
1) La Legea asistenţei sociale, Opoziţia a acţionat pentru adoptarea ei tacită în Senat, în loc să o dezbată şi să o respingă. Prin această lege, de la 1 ianuarie 2012, au fost tăiate 45 de ajutoare sociale. Ca urmare, se va amplifica genocidul împotriva Poporului Român, iar Opoziţia asistă nepăsătoare.
2) Viitoarea Lege a asigurărilor de sănătate va contribui, împreună cu Legea asistenţei sociale, la exterminarea rapidă a milioane de români. Oamenii vor muri cu zile, iar Opoziţia tace.
3) FMI şi Banca Mondială au impus Guvernului Boc V lista cu companiile de Stat care trebuie să aibă manageri privaţi şi apoi să fie privatizate, pentru sume derizorii. Pierderile pentru Bugetul de Stat vor fi uriaşe. Opoziţia acceptă diktatul asasinilor economici şi asasinilor politici şi a preluat salutul prezidenţial „Să trăiţi bine!“. Opoziţia nu este curioasă şi nu vrea să afle cine i-a privatizat pe acei manageri.
4) După jaful şi dezastrul, unic în lume, de la Roşia Montană se pregăteşte cel de la Roşia Poieni. Zăcămîntul uriaş de peste 1,5 miliarde tone de cupru şi miile de tone de aur, argint şi metale rare, precum şi SC CUPRUMIN SA ABRUD vor fi date de Regimul Băsescu-Isărescu-Boc pentru numai de 50 milioane euro. Opoziţia a luat poziţia struţului şi nu cere un Referendum Naţional, dar nici ieşirea în stradă a populaţiei pentru a bloca aceste jafuri.
5) După actele de corupţie de la Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi de la Consiliul Judeţean Cluj şi după arestarea oamenilor lui Emil Boc, Opoziţia a pus batista pe ţambal şi nu a cerut demisia premierului României. Nu a făcut-o nici după ce presa, în special Antena 3, l-a obligat pe premierul Boc să o demită pe şefa Secretariatului General al Guvernului.
6) Se pregăteşte exproprierea românilor de către titularii licenţelor de exploatare minieră, iar Opoziţia a votat în Senat această propunere legislativă, în unanimitate.
Cetăţenii români au avut ocazia, mai ales în timpul Regimului Băsescu-Isărescu-Boc, să se convingă de faptul că atît Puterea, cît şi Opoziţia acţionează împreună împotriva Poporului Român şi a României, precum şi pentru realizarea proiectului „Israel în România” !
Opoziţia (PSD, PNL şi PC), adunată sub umbrela USL, speră să cîştige cu peste 50% viitoarele alegeri parlamentare, dar dovedeşte prin fapte că nu este pregătită să preia Puterea şi nu are soluţii concrete şi eficiente pentru a opri Holocaustul împotriva românilor şi pierderea unei părţi din teritoriul ţării noastre, în contul datoriilor externe uriaşe.

Doamne, ajută Neamul Românesc!

Dr. GHEORGHE FUNAR
Secretar general al PRM
Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2332 / 30.11.2011

marți, 29 noiembrie 2011

Ieri la PRO TV in emisiunea HAPPY HOUR !

Emisiunea de ieri poate fi revazuta aici, segmentata, aici:


http://happyhour.protv.ro/video/vadim-isi-prezinta-fetele-la-hh.html


http://happyhour.protv.ro/video/cv-tudor-nu-am-mai-calcat-stramb-de-doua-saptamani.html


http://happyhour.protv.ro/video/corneliu-vadim-tudor-nici-acum-nu-sunt-sigur-ca-acel-copil-nu-e-al-meu.html


http://happyhour.protv.ro/video/maruta-i-a-gasit-lui-corneliu-vadim-tudor-un-copil-din-flori.html



Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XX)




20 IANUARIE 1990. N-am mai fost de o lună la mormîntul mamei. Aud că s-a tras la Ghencea în neştire. O fi simţit trupuşorul ei ceva din canonada asta? Îmi vine în minte o glumă tristă a lui Tudor Muşatescu: „Diferenţa dintre cap şi craniu se numeşte viaţă“. În cît timp o putrezi un corp omenesc? Am citit undeva că în 4 ani. Necazul e altul: există unii care putrezesc de vii, te uiţi la ei ca la morţi. Mă obsedează o idee: nu cimitirul miroase a flori, ci florile miros a cimitir. De ce să nu recunosc deschis că mi-a fost, uneori, frică să mă duc la cimitir, sub ploaia de gloanţe? Şi de ce să nu recunosc, tot deschis, că alteori mi-am dorit să fiu acolo şi să mă nimerească un glonţ rătăcit, poate dădea bunul Dumnezeu să-mi aflu sfîrşitul pe mormîntul mamei? Nu pot să-mi explic cum, în ultimii ani, mai ales de prin 1975 încoace, de cînd o chinuia groaznic astmul şi a început ruinarea sănătăţii ei, m-a năvălit o dragoste aproape mistică faţă de mama, ceva supraomenesc, de care nu mă credeam capabil. Mă trezeşte din reveriile astea o cunoştinţă, colonelul Puiu, de la Paşapoarte. Sună întîi la telefon, apoi, după vreo 20 de minute, trece pe la mine. Îmi spune că alaltăieri s-a găsit un copil de 6 ani, mort, în Militari. A fost împuşcat. Aşadar, în Bucureşti încă se mai trage. Mai aflu că locotenent-colonelul Ioan Alexandru Munteanu, care a fost închis 12 ani (de fapt, a făcut numai 6), a devenit locţiitor la Serviciul de Paşapoarte. Băiat deştept, Nea Sandu! Intrase în colimatorul lui Postelnicu şi i s-au pus în cîrcă nu ştiu ce combinaţii cu valută, cu străini. Mai degrabă cred că devenise foarte incomod. Ştia prea multe. Şi era, deopotrivă, şi contra ruşilor, şi a ungurilor, şi a evreilor – fireşte, a unora dintre ei, a răufăcătorilor care n-au lăsat ţara asta să respire aer curat. Tot Puiu îmi spune că ţiganii iau cu asalt clădirea din Strada Nicolae Iorga, cer vize pentru Occident, se dezbracă pînă la brîu (în miezul iernii!) şi îşi arată rănile provocate, chipurile, de Nicolae Ceauşescu, dar care s-au cicatrizat cam prea repede. Atît poliţiştii, cît şi trecătorii nu văd nici o rană, doar nişte trupuri nespălate, cu lanţuri de aur groase, la gît. Ieri s-au bătut ţiganii de pe Strada Covaci, pentru că unul a stricat preţul la dolari. De altfel, ploşniţele astea vîntură teancurile de dolari pe la nasul miliţienilor neputincioşi. Pleacă şi colonelul. Încerc să citesc presa. Care presă? Toţi s-au dat peste cap şi şi-au lepădat vechile piei. Fostul organ al C.C. al P.C.R., „Scînteia“, a devenit în prima noapte „Scînteia Poporului“, apoi şi-a „tras“ o genealogie mirobolantă: şi-a zis „Adevărul“, de parcă ar avea vreo legătură cu ziarul secular al lui Alecu Beldiman. Microbul răzmeriţei sare ca un ţînţar anofel, de la un om la altul, de la o familie la alta, de la o colectivitate la alta. Pînă şi copiii au fost contaminaţi. Citesc că elevii Liceului Tonitza vor să ocupe cu forţa Liceul Zoia Kosmodemianskaia, că-i mai frumos! Păi, eu zic să ocupe direct Palatul Ştirbey, sau Palatal Şuţu, că-i mai ortoman, şi-are oi mai multe, mîndre şi cornute! Deschid televizorul. Ce m-aş face fără el? E un  aparat românesc Telecolor, cumpărat în 1985. Încă merge foarte bine. Am dat 14.500 de lei pe el. Notez, aproape instinctiv, o perlă debitată de un anume Octavian Stănăşilă, ministru adjunct al Învăţămîntului, care la un miting al suplinitorilor a spus: „Revoluţia ne-a fixat pe postul pe care am apucat!“. Deci, e pe apucate! Dar, în treacăt fie spus, de ce notez eu toate astea? Nu mi-au plăcut niciodată genurile minore: jurnalele, scrisorile etc. Va vedea vreodată lumina tiparului ce scriu acum? Greu de spus. Măcar, dacă mă omoară cineva, să rămînă o mărturie a acestor vremuri de urgie. Care a fost greşeala mea? Cred că m-am complicat prea mult. Şi am mizat totul pe o singură carte. Şi am jucat mereu cu garda descoperită, în vreme ce duplicitarii şi-au păstrat loc de manevră, de pas în spate. Am sărit, mereu, fără paraşută. Pe scurt: am fost prea direct şi cinstit. N-am ştiut să mint. Aşa-zişii dizidenţi nu făceau rău la nimeni, dar nici bine. Pe cînd eu mi-am construit o platformă, ca să-i pot ajuta pe toţi nefericiţii. Dintre miile de gesturi pe care le-am făcut, întotdeauna DEZINTERESAT (pare o nebunie, nu-i aşa?), îmi vine în minte încă unul. În urmă cu vreo 7 ani, colegul meu de la Agerpres, Florin Dumitrache, mi s-a plîns că nevasta lui, Ileana, care era asistentă la un spital, a fost concediată, ca urmare a unor restructurări. Ea româncă, el evreu, îl chemase Salzman. Un om deosebit, bun meseriaş (tehnoredactor), cu tabieturile lui, bibliofil, avea cărţi vechi, cu dedicaţii, dar nu numai asta ne unea, ci şi dragostea faţă de cîini, el fiind „tăticul“ unui caniş negru pe care îl iubea nespus. Şi a venit Florin disperat la mine, să-l ajut. N-am ezitat nici o clipă. M-am dus la Spitalul Colţea, unde îşi avea sediul directorul Direcţiei Sanitare, dr. Daşchievici. Om cumsecade. Deşi nu era deloc uşor, a încadrat-o la loc pe Ileana. Bătrînul evreu n-a uitat. Cînd, în 1984, am fost pus la zid în cadrul unei şedinţe de partid, cînd am primit Avertisment Public pentru volumul „Saturnalii“, la presiunea lui Moses Rosen şi la ideea Coanei Leana, Florin a venit la mine în birou şi mi-a spus:
– Ăştia-s nebuni, sper că te vei ţine tare. Şi să nu care cumva să te acuze ei de antisemitisnt, că o să mă ridic eu, şi o să spun cum m-ai ajutat. Ce antisemitism? Care antisemitism? Unde erau ei, cînd nevastă-mea plîngea pe drumuri?
Dar, să revin la programul TV. Incredibil, dar adevărat! Se transmite şedinţa de constituire a Societăţii Ziariştilor Români, desfăşurată la Sala Flacăra. Cine tronează în prezidiu şi e ales adjunct al lui P.M. Băcanu? Nimeni altul decît harnicul turnător la Securitate Gh. Brătescu! Nemernicul ăsta ne închidea gura, prin anii ’70, scoţînd prin redacţii cîte o poză care îl înfăţişa pe el, cu ochelari negri, în suita lui Ceauşescu. Pe atunci lucra în grupul de reportaj al Agerpres-ului, dar nu atît ca ziarist, cît mai mult ca securist. Nu mi-a iertat niciodată cînd i-am spus, cu martori: „Domn’ Brătescu, presa se scrie cu stiloul, nu cu pistolul!“. Iar în octombrie 1975, înfuriat că mi-am permis să-1 critic pe Nicu Ceauşescu (afirmasem, în birou la „Magazin“ că orice proces se stinge în clipa în care vreun inculpat pomeneşte, din întîmplare, numele „moştenitorului“, lucru pe care îl ştiam de la un prieten al lui Nicu, pe nume Dan Coman, soţul Doinei Levinţa) – acest Brătescu a făcut o criză de isterie şi de vigilenţă revoluţionară, m-a ameninţat, a părăsit încăperea trîntind uşa, a telefonat la Securitate, a doua zi au venit cîţiva ofiţeri, au făcut „reconstituirea“ şi i-au cerut lui Paler să mă concedieze! Şi pramatia asta conduce acum presa română! O fi fost şi el vreun persecutat de vechiul regim. Noaptea, o văd pe ecran pe Jeana Gheorghiu. Un Păunescu feminin – în gesturi, în nimică, în uitătura aia apăsată, pe care poetul autoritar o aruncă acelora care îndrăznesc să îl întrerupă. Măcar el e talentat, rămîn vreo 10 cîntece de pe urma lui (nicidecum 100, cum crede el), pe cînd Jeana? Acum face o emisiune, cu cine credeţi? Tot cu un securist de talia lui Brătescu: îl cheamă Dumitru Mihai, un ţigan din Ploieşti, mi-a fost coleg de facultate (cu o promoţie în urma mea), apoi n-am scăpat de el nici în Armată, unde ne turna zi şi noapte, tot ce gîndeam, tot ce vorbeam, tot ce doream să facem. Din pricina lui, faimosul căpitan Gavrilă – un Moş Teacă al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă nr. 1 de pe Ho Şi Min (unde e acum M.Ap.N.-ul) –m-a pedepsit cu consemnarea în cazarmă de cîteva ori, şi sîmbăta, şi duminica, în vreme ce toată lumea pleca la plimbare, şi unde mai pui că eu locuiam cu părinţii la cinci minute de mers pe jos, pe Aleea Compozitorilor! Ce debitează acum informatorul Dumitru Mihai? Citiţi şi vă cruciţi: „Eu, personal, mai trăiesc sentimentul de teamă! Argumentul meu moral era coloana vertebrală. Ochii care ne urmăreau, tentativa de control pînă în zonele cele mai profunde ale vieţii noastre!“ ş.a.m.d. N-are coerenţă, n-are logică, dar am reprodus întocmai. Jeana Gheorghiu şi canalia de Dumitru Mihai stau la un fel de prezidiu, alături de nişte tineri care fuseseră închişi. O telespectatoare întreabă prin telefon cine l-a adus pe Dumitru Mihai şi ce-a făcut el înainte: „Garantez eu pentru el!“ – sare femeia-bărbăţoi, dar nu mai spune cine garantează pentru ea! Am senzaţia că ăştia doi au trăit împreună, în vreuna din deplasările provinciale ale realizatoarei emisiunilor de tineret comandate de C.C. al U.T.C.
Şeful Poliţiei Timiş, pe nume Motica, apare pe ecranul de sticlă şi spune un lucru uluitor: cifra totală de morţi şi dispăruţi din judeţul bănăţean este de numai... 100 de persoane! Iniţial, se comunicase că sînt 4.000 de morţi, aşa comentaseră şi agenţiile internaţionale. Asta mi se pare cea mai infernală minciună debitată în România de cînd fac şi eu umbră pămîntului. Dacă o asemenea cacealma tragică a fost posibilă, atunci au fost posibile şi altele. O să avem surprize mari. Şi ne mai mirăm că ţiganii îşi fac de cap! Şi alţi borfaşi, mai mult sau mai puţin tuciurii. O mică tragedie locală, imposibil de imaginat înainte: în satul Viişoara, din judeţul Bacău, toate cele 4 fîntîni sînt inundate de benzina care arde. Explicaţia acestui spectacol apocaliptic? Conducta de petrol care trece prin apropiere a fost înţepată de hoţi, care au furat cîteva canistre, dar zeci de tone s-au infiltrat în pînza freatică. În ritmul ăsta, Viişoara se poate numi, în linişte, Morţişoara. Cineva îmi dă telefon şi îmi spune că atacurile de la „Europa liberă“ s-au înteţit: Monica Lovinescu ne face, pe mine şi pe Barbu, securişti. Şi cînd te gîndeşti că (aşa după cum îmi declara colonelul Grigorescu, omul de legătură al lui Bebe Spionul, care lucrase acoperit la Viena) această Pirandă fără Dumnezeu trata prin anii ’60 cu Securitatea, dar nu s-au înţeles la preţ! Aşa susţinea Grigorescu. Dar, eu cred că cine nu s-a înţeles o dată, la un preţ, s-a înţeles a doua oară, la alt preţ. Un vecin de bloc, geolog, îmi dă speranţe: „Domn’ Vadim, s-ar putea să vă ajut să scoateţi un ziar!“. Îi răspund că n-am bani, nu am aprobări, n-am sediu, n-am nimic – decît o maşină de scris portabilă, marca zisă „Consul“, pe care mi-a cumpărat-o tata în 1967 din Talcioc, cu 1.500 de lei. „Nu-i nimic, facem noi rost de bani, se simte nevoia unui ziar curajos, românesc“ – mă linişteşte vecinul. Ca să fiu sincer, nici nu ştiu bine cum îl cheamă. Important e că mă ştie el pe mine. Dar îmi taie, brusc, maioneza optimismului Radu Toma, care îmi telefonează din America: „Nu-ţi dau nici o speranţă cu ziarul! Ai duşmani prea puternici, n-au să te lase să mişti“. Îmi mai spune că pe pagina I a ziarului „New York Times“ a apărut azi o poză din România. E dificil să povesteşti o fotografie, sau o pictură, ori o piesă muzicală, dar am să încerc: un părinte îi trage pe cei doi copii cu sania, prin zăpada din faţa Consiliului de Miniştri din Bucureşti, dar soldaţii îi fac semn să ocolească pe vizavi. Explicaţia pozei: „O practică ceauşistă“. Pe la Casa Albă s-o da lumea aşa, cu sania, ca pe derdeluşul din „Iarna pe uliţă“? Întreb şi eu, nu dau cu parul. Ce curvă e Occidentul ăsta! Pînă nu ne vede la pămînt, nu se lasă! Ei vorbesc de democraţie, ei, care ne-au vîndut într-un deceniu de două ori: şi lui Hitler, şi lui Stalin. Cum a fost posibilă ascensiunea lui Hitler? În 1933, Vaticanul a făcut un Concordat cu Hitler. În 1938, Churchill îl elogia pe Führer într-un articol. Cam tot pe atunci, industriaşii americani l-au ajutat să-şi pună pe picioare o armată puternică. Şi astfel a fost posibilă cea mai mare anomalie a Secolului XX: englezii au intrat în război fiindcă Hitler ocupase o parte din Polonia, în 1939, pentru ca, în 1945, tot englezii să cedeze nu o parte, ci întreaga Polonie, ca şi întreaga Europă de Est, lui Stalin! Asta a fost drama României: am pierdut primul război mondial, dar am cîştigat pacea; am cîştigat al doilea război mondial, dar am pierdut pacea. Adică Totul. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 
Moment înălţător la grupul statuar de la Academia Militară din Bucureşti, realizat de Marius Butunoiu. Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, oficiază o slujbă în memoria Eroilor Neamului. În fotografie mai apar: premierul Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului – Ovidiu Gherman, generalul Dumitru Cioflină – şef al Marelui Stat Major al Armatei, preşedintele PRM – Corneliu Vadim Tudor.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2331 / 29.11.2011

duminică, 27 noiembrie 2011

La multi ani, domnule Presedinte !

               Colectivul de administratori ai blogului, va ureaza un calduros LA MULTI ANI, multa sanatate, putere de munca si o zi magica alaturi de cei dragi!


Doamne-ajuta !

PRM, peste tot - Tinerii din PRM Gorj au lansat site-ul oficial al PRM http://www.partidulromaniamare.ro

La aniversarea zilei de naştere a domnului preşedinte Corneliu Vadim Tudor, membrii Organizaţiei de Tineret Romania Mare din judeţul Gorj au pregătit membrilor şi simpatizanţilor partidului, din ţară şi de peste hotare, o plăcută surpriză, prin lansarea pe Internet a site-ului partidului nostru. Totul a fost posibil prin implicarea tinerilor din PRM Gorj, coordonaţi de preşedintele Filialei Judeţene a OTRM, Gheorghe Nueleanu, care a demonstrat, ca de fiecare dată, că nimic nu este imposibil. Soluţii se găsesc pentru orice, numai să îţi doreşti acest lucru. Tinerii PRM-şti gorjeni au primit sprijinul necesar şi de la conducerea PRM Gorj, care a răspuns cu promptitudine la toate cerinţele Departamentului de Comunicare Electronică din cadrul OTRM Gorj. Cu această ocazie, comunicarea pe Internet a Partidului România Mare începe să reintre pe făgaşul normal, iar publicaţiile „România Mare“ şi „Tricolorul“ pot fi accesate şi prin acest intermediu. O dată cu lansarea acestui portal de ştiri, Filiala Gorj a PRM îi urează domnului preşedinte Corneliu Vadim Tudor multă sănătate, fericire şi noi împliniri!
Prim-vicepreşedinte PRM Gorj,
GHEORGHE BUCĂLĂETE

Ziarul TRICOLORUL, nr 2330 / 28.11.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XVIX)

19 IANUARIE 1990. Şi Mihai Ungheanu a rămas şomer. Asta, după ce s-a trezit lumea cu Ana Blandiana pe culoarele Casei Scînteii, mărşăluind cu dîrzenie de matroz sovietic, într-o haină de piele, însoţită fiind de cîţiva haidamaci, şi nu s-a mai oprit femeia-comisar decît la secţia paginaţie: „Nu mai tipăriţi revista «Luceafărul» scoasă de Ungheanu! Vom stabili noi o conducere nouă!“. Şi tatăl ăsteia – ca şi tatăl lui Manolescu – a fost legionar. Mai exact, popă legionar. Vedeţi cum vine de se leagă? Ceea ce n-au putut să facă legionarii în ianuarie 1941, fac acum, prin odraslele lor. Ce zăcea şi în miorlăita asta! O ştiu de prin 1966, cînd mă hotărîsem să nu mai scriu versuri, îmi arsesem în curte toate caietele cu poezii, dar într-o seară am văzut-o la televizor pe Blandiana citindu-şi nişte versuri, în maniera ei lamentabilă (ochi daţi peste cap, gene palpitînd ca aripile rîndunelelor, înecate într-o călimară de rimel, voce falsă, tremurată, de pensionară de la Crucea de Piatră) – şi atunci am fost atît de revoltat, încît m-am reapucat de scris. „Nu pot lăsa poezia pe mîna impostorilor!“ – mi-am spus, scîrbit de mascarada asta. Pe urmă, am văzut-o în carne şi oase pe „mîţa blondă“ la Cenaclul Junimea, desfăşurat într-un amfiteatru de la Filologie. Şedinţa era condusă de Şerban Cioculescu. M-a impresionat atunci Emil Botta, cu gulerul lui alb şi răsfrînt, de castelan decăzut – a citit nişte versuri proprii, pe care le-a psalmodiat tînguitor, electrizînd asistenţa. Pe moment, poezia citită de Blandiana mi-a plăcut, ca dovadă că am reţinut-o şi o ştiu şi acum: „Pe frunte, părul îmi tremură uşor/ În vîntul stîrnit/ De trecerea timpului“. După cîţiva ani, aveam să regăsesc această superbă metaforă la... Rainer Maria Rilke! Pioniera din Carpaţi o şterpelise fără scrupule. Aşa că îmi pare rău, dar singurele ei versuri valabile şi neperisabile sînt acelea închinate lui Lenin. Astăzi, femeia asta, care joacă un teatru atît de grosier, face victime. Lasă lumea pe drumuri. Cu ce drept moral? Are, desigur, un atu imbatabil: în timp ce ea scria de Motanul Arpagic, Mihai Ungheanu publica studii despre Transilvania, Basarabia, Bucovina, aromânii din Balcani ş.a.m.d. Acum, primesc telefon chiar de la „victima“ femeii în haină de piele. Situaţia, în ansamblu, îi apare încă foarte neclară.
– F.S.N.-ul încearcă să-i confişte pe scriitorii basarabeni, dar aceştia încep să-şi dea seama. Am senzaţia că sîntem pe fundul prăpastiei. Nu ştiu cît de lungă va trebui să fie frînghia care să ne scoată şi cine o va face. E evident că noi înşine nu putem. În orice caz, tendinţele sînt de înregimentare, pentru că viitorul va fi al grupărilor, nu al individualităţilor.
Ce cumplită stare, să fii interzis! Nici nu mai ţin minte de cîte ori am fost interzis. În 1974, datorită unui aşa-zis plagiat după un articol de ştiinţă, cînd Securitatea asmuţită de Iulian Vintilă m-a şi concediat de la „Magazin“. În 1979, după o poezie reclamată de Moses Rosen. În 1980, după articolul „Idealuri“, am fost interzis chiar de două ori – prima dată 3 săptămîni şi, de parcă pedeapsa asta n-ar fi fost de ajuns, Ion Lotreanu a ţinut morţiş să se remarce, a trîntit un alt „protestăm cu vehemenţă“ pe pagina 1 a „Săptămînii“ şi Dumitru Popescu m-a mai interzis o dată, vreo 5 săptămîni. Pe urmă, în 1984, Marea Suspendare, moartea civilă: retragerea din librării şi biblioteci a volumului „Saturnalii“ şi interdicţia totală de a fi publicat (sau măcar pomenit) în presă, la Radio şi Televiziune, din aprilie şi pînă la sfîrşitul lui noiembrie, aşadar 8 luni. Ce-i drept, eram pomenit undeva, foarte des, dar într-o singură manieră: la „Europa liberă“, care mă înjura tot timpul. Blestemată muiere ţiganca asta bătrînă, cu vocea ei tabagică, pe nume Monica Lovinescu! Nu i-ar tăcea flaşneta aia hodorogită nici măcar o zi, e programată pe un computer al iadului, să mîrîie, să pîrîie, să cîrîie, să denunţe, să mintă, să aleagă numai ce poate face rău. Extrag din „Povestea Vorbii“ a lui Anton Pann cîteva versuri care îi vin mănuşă, nu alta, ciorap cu jartieră: „O văduvă-n vîrstă, bătrînă, zbîrcită/ Cu doi dinţi în gură, barba ascuţită,/ Nas cît pătlăgeaua, la vorbă-nţepată/ Cu ochii ceacîră, gura lăbărţată/ Fruntea-i cucuiată, faţa mohorîtă/ Peste tot negoasă şi posomorîtă/ Umbla-ntunecată şi tot înnorată/ Nu o vedea nimeni să rîză vreodată/ N-o puteai cunoaşte cînd e mulţumită/ Că ea-n toată vremea era necăjită/ Neaga-Neaga reaua/ Sparge mahalaua!“... În fine, alte interdicţii sporadice am mai suferit în 1985, 1986, 1987 şi 1988. Sincer vorbind, de mine însumi nu mă sinchiseam, aveam antrenament. Cel mai rău îmi părea de mama, care aştepta cu inima cît un purice să-i vină „Săptămîna“, o deschidea cu emoţie, murmurînd cîte-o rugăciune, dar fiul ei iubit nu era nicăieri. „Mamă, nu mai plînge, nu mai pune la inimă, oare nu m-ai învăţat tu să fiu aşa? Nu tu ne-ai crescut patrioţi? Cum aş putea să scriu eu altfel?“. Atunci se liniştea şi se înviora la gîndul că o să aibă grijă Dumnezeu de toţi. Astăzi, cînd scriu rîndurile de faţă, în ianuarie 1990, mama nu mai este. Am crezut mereu că, dacă ea se va prăpădi, voi muri şi eu. Că nu voi putea supravieţui nici măcar o săptămînă. Că voi putrezi pe mormîntul ei, aidoma cîinelui Ducelui D’Enghien, sau al Lordului Byron. Dar n-am murit. Sau, cine ştie? Poate numi cineva „viaţă“ ceea ce trăiesc eu acum? Mă agăţ de fiecare telefon, de fiecare convorbire cu vreun amic, de fiecare gînduleţ răzleţ care-mi zboară prin minte. E prima oară în viaţa mea cînd n-am ce face, m-au trecut nătărăii pe linie moartă. Aş vrea să public pe două coloane paralele poezia mea cu Paştele, închinată mamei – pe prima coloană textul cenzurat masiv la Editura Eminescu, de redactorul de carte Nicolae Ioana (pus de cerberii de la Ministerul Culturii), iar pe a doua coloană textul iniţial, autentic, în care există, la locul lor magic, cuvintele Isus, Paşte, arhangheli, cruce, Înviere ş.a.m.d. Da, dar cine să mă publice pe mine? Aş putea eu să acuz regimul anterior că mă forfeca pe sfert, cînd actualul regim m-a tăiat de la rădăcină, pe de-a-ntregul? Stalin i-a făcut figura asta unui oponent, care se tot plîngea că nu-i publicat: a dat ordin să-i fie tipărită cartea. Într-un singur exemplar. Pe care a avut cinismul să i-l înmîneze. Mai putea spune cineva că opera n-a văzut lumina tiparului? După atîtea denunţuri, mă mir că nu mi-au publicat şi adresa, ca să mă poată linşa lumea. Şi emigraţia? Emigraţia ce face? Am tot mai mult senzaţia că oamenii aceştia se întorc în România şi se uită la noi, cei rămaşi aici, în frig şi întuneric, ca la nişte aborigeni, a căror singură menire pe lume a fost aceea de a răbda şi de a le preda lor ţara pe mînă. Aseară au venit fiicele lui Mihai de Hohenzollern la Aeroport. S-a strigat „Trăiască Regele!“. Lumea a plîns. Seara, la televizor, F.S.N.-ul are o întîlnire cu P.N.Ţ.-ul. Pop Iftene prezintă o idee pe care i-am sugerat-o eu, zilele trecute: „Lupta dintre partide e inegală, pentru că Frontul e însuşi STATUL“. Nişte studenţi recită „poezii“ de Mircea Dinescu la televizor: „Fir-aţi ai dracului, mă, ai autorizaţie?“, „Ar trebui biserică şi pentru curve!“ ş.a.m.d. Dacă şi astea sînt poezii, cîinele meu dalmaţian e general de Armată! Trece pe la mine doctorul Tibi Trandafir. E un om minunat. Un spirit cultivat, un camarad desăvîrşit, un patriot din stirpea boierilor cu gulere din blană de samur, care zburau cu săniile pe Uliţa Cîmpineanu a anului 1840, sau prin Cişmigiul îngheţat:
– Măi, gîndeşte-te şi tu – îmi spune Tibi cu vocea sa persuasivă –, au fost 3.000 de morţi la Timişoara şi 3.000 de morţi la Bucureşti. Nu se ştie nici acum unde sînt cadavrele. Îţi dai seama ce volum uriaş, ca spaţiu, ocupă 6.000 de cadavre? Un munte întreg! Şi cine a tras? Eu am fost cu studenţii mei, în 21 decembrie, în Piaţa Universităţii. Am văzut cine era în prima linie a plutoanelor de represiune: nişte indivizi în haine militare foarte lungi, dar fără însemne de armă şi fără grade, care aveau cam 1,55 m înălţime, cu ochii şi pomeţii asiatici, de parcă erau calmuci, sau triburile alea, gurka. Nu ştiau româneşte, lumea i-a provocat la discuţii, dar ei n-au răspuns nimic. Ăştia au tras.
Parcă mi se ia o ceaţă de pe ochi. Dacă, într-adevăr, au acţionat ruşii? Ar fi putut românii să tragă în români? Ba bine că nu, ce naiv mai sînt! În 1888 şi 1907 cum au tras în ţărani?!
Hai să mai răsfoim şi presa. Ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Stelian Pintilie, dă un interviu în „România liberă“. Prin ce se face interesant interviul? Întrebat cum era şi cum mai este cu înregistrările convorbirilor, Pintilie declară: 1) el nu ştie nimic despre înregistrarea acestora înainte de 22 decembrie 1989, pentru că nu se făcea la ei; 2) la ora actuală NU se mai înregistrează nici o convorbire. De unde ştie? Am senzaţia că Pintilie ascunde ceva – a fost colonel de Securitate şi şef de cadre la Ministerul de Interne, cum poate spune el că nu se înregistrau telefoanele, pe cine crede că prosteşte? Vorbesc la telefon cu Eugen Barbu. Se zguduie de rîs, în stilul lui, cînd îl distrează ceva din cale-afară. Nu-i mai recunoşti vocea, rîde cu lacrimi şi, deşi înţelegi cu greu ce spune, starea lui de voioşie e molipsitoare şi te provoacă să rîzi, uneori fară să ştii motivul:
– Vadime, mi-a telefonat regizorul Şerban Marinescu. Aseară, la Casa Scriitorilor, s-a petrecut o scenă mortală, nici nu-ţi trece prin minte! A văzut-o cu ochii lui, se dusese să mănînce. La o masă, se afla Dan Deşliu, împreună cu o ziaristă din Belgia, care venise să-i ia un interviu, dar mai erau doi pe lîngă ei. Toată lumea se uita la Deşliu, deh, apare mereu la televizor, e în vogă. Şi limbricul nu mai putea, uite-aşa se arcuia şi se înfoia, nu-şi mai încăpea în pene.
Nu puteam pierde ocazia unei glume:
– Bravo, Patroane, carevasăzică limbricii au pene, e bine de ştiut. De ce nu te-ai făcut zoolog?
S-a oprit din rîs şi mi-a aruncat afurisenia lui preferată:
– Du-te-n moaş-ta, nu poate vorbi omul serios cu tine. Ascultă aici, mă, e o scenă epocală! La un moment dat, de la o masă mai îndepărtată se ridică o namilă de tînăr, pe care nu-l mai văzuse nimeni la cîrciuma aia. Matahala avea 2 metri. Se îndreaptă agale către masa lui Deşliu, se înclină respectuos, dă „Bună seara“ la doamnă, apoi spune: „Dvs. sînteţi cunoscutul poet Dan Deşliu?“. Ţiganul cu pantofi albaştri nu mai putea de fericire: „Da, eu sînt!“. Individul continuă: „Adică poetul revoluţionar pe care l-am învăţat noi la şcoală, cu Lazăr de la Rusca şi Imnul R.P.R.?“. Deşliu a înghiţit găluşca, n-avea cum să spună că nu le-a scris el, aşa că a mormăit ceva, afirmativ. La care tînărul a spus: „În acest caz, daţi-mi voie să vă fac un mic dar....“. Şi ce crezi mă, Vadime, că a făcut? Aşa cum stătea el în picioare, s-a întors cu spatele, într-o fracţiune de secundă şi-a dat pantalonii jos şi s-a c...t în farfuria lui Deşliu! Hi-hi-hi! Belgianca a leşinat, Deşliu a căzut sub scaun şi toţi clienţii au fugit afară, să borască în zăpadă!
Japiţa de Deşliu! A păţit şi ruşinea asta. În urmă cu cîţiva ani, a fost alergat cu şuturi în fund de poetul Ion Nicolescu, care juca rolul lui Golescu Arăpilă într-un film cu paşoptişti. Atunci cînd Deşliu a chemat Miliţia şi a reclamat că l-a molestat „nebunul de Nicolescu“ – acesta, nespus de mîndru în hainele lui de epocă, pline de fireturi, epoleţi şi catarame strălucitoare, a ridicat un deget în sus şi a spus: „Pardon, că n-ai fost molestat, ci bătut, şi nu te-am bătut eu, ci revoluţionarul paşoptist Golescu Arăpilă!“. Deşliu urla ca un apucat: „Fir-ai al dracului cu Arăpilă al tău, o să te dau în judecată!“. Imperturbabil, Nicolescu i-a răspuns: „Nu poţi să mă dai în nicio judecată, pentru că eu fac parte din alt secol!“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 
Toamna anului 1996. În curtea Casei Memoriale „George Coşbuc“ (din fosta comună Hordou, jud. Bistriţa–Năsăud), oaspetele le vorbeşte copiilor despre iubireade Christos şi de Patrie. În jurul gîtului, el are un frumos ştergar dăruit de ţărani.


Ziarul TRICOLORUL, nr 2330 / 28.11.2011