"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




vineri, 13 aprilie 2012

Paste Fericit !

LIDERUL P.R.M. ŞI-A LANSAT, LA FĂGĂRAŞ, CARTEA „CELE MAI FRUMOASE AFORISME”





Locuitorii oraşului Făgăraş, din judeţul Braşov, au trăit joi, 12 aprilie a.c., momente cu adevărat impresionante, prilejuite de vizita făcută în urbea lor de către liderul PRM, domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European. Evenimentul a fost prilejuit de lansarea celei de-a 32-a cărţi a Tribunului, „Cele mai frumoase aforisme”. Autorul, împreună cu familia sa, a fost primit ca un adevărat oaspete de onoare, cu pîine şi sare, de tineri îmbrăcaţi în costume populare. Gazda manifestării a fost domnul Radu Mitric, patronul Librăriei Birotex, cea mai mare din oraşul Făgăraş. În prezenţa cîtorva sute de persoane, vorbitorul a subliniat că este deosebit de onorat de faptul că domnul Corneliu Vadim Tudor, personalitate proeminentă a vieţii politice şi culturale româneşti, a ales un loc încărcat de Istorie pentru a lansa această frumoasă carte, atît de apreciată de cititorii săi.
În continuare, au luat cuvîntul profesorul de limba română Liviu Ioani, precum şi Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, care au evidenţiat bogata activitate scriitoricească a domnului Corneliu Vadim Tudor, o voce unică în peisajul literar românesc, dar şi un autentic om al Cetăţii, care s-a ilustrat şi se ilustrează ca un  luptător neînfricat pentru binele poporului său. În aplauzele celor prezenţi, autorul a arătat că îi face deosebită plăcere să se afle la Făgăraş, o puternică zonă de rezistenţă anticomunistă şi de înţelepciune românească, de o frumuseţe aparte, atît prin locuitorii săi, cît şi prin cadrul natural deosebit în care se află. Domnul Corneliu Vadim Tudor i-a urat succes candidatului PRM la Primăria Municipiului Făgăraş, Radu Mitric. Domnia-sa a oferit făgărăşenilor numeroase exemplare din „Cele mai frumoase aforisme”, cu autograf. A fost prezent Cristian Stănescu, consilier europarlamentar.

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE
12 aprilie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2441 / 13.04.2012

joi, 12 aprilie 2012

Astăzi, la orele 18,45, pe postul Kanal D


LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI


Astăzi, la orele 18,45, postul Kanal D va difuza un amplu interviu cu preşedintele PRM, realizat de Adriana Duţu.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2440 / 12.04.2012

Lansare de carte la Făgăraş


Astăzi, la orele 15, la Librăria Birotex, din  oraşul Făgăraş (jud. Braşov), are loc, în prezenţa autorului, lansarea cărţii „Cele mai frumoase aforisme“, de Corneliu Vadim Tudor. Cartea va fi prezentată de domnii: Doru Munteanu, Liviu Ioani şi Ilie Muntean.
La sfîrşitul manifestării, autorul va da autografe pe noua sa lucrare - a 32-a carte tipărită de el.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2440 / 12.04.2012

MITA ELECTORALĂ


Se discută cu lejeritate despre mita electorală, acordată direct cetăţeanului mult prea naiv ca să nu-şi dea seama că o sacoşă cu alimente nu îi poate ajunge 4 ani de zile sau, indirect, prin intermediul primarilor care, dacă sînt fideli Puterii, primesc finanţare consistentă de la „centru”. Evident, jurnaliştii, analiştii şi politicienii abonaţi parcă pe viaţă la anumite emisiuni de televiziune au atacuri de amnezie prelungită şi uită că PRM a semnalat pentru prima oară fenomenul mitei electorale şi consecinţa dezastruoasă a acestuia: fraudarea alegerilor. Ar fi necesar să amintim că această metodă nu a fost inventată de PDL. Actuala Putere a perfecţionat-o, însă, într-un mod halucinant de pervers. În mediul rural, dar şi în oraşele mici, sărăcite din cauza distrugerii unităţilor economice care le asigurau locuri de muncă tuturor cetăţenilor din comunitatea respectivă, instituţiile statului apelează chiar la ameninţări directe şi şantaj la adresa alegătorilor, siliţi să voteze cum vor primarul şi acoliţii săi, legaţi de multe ori de lumea interlopă.
Ceea ce nu par a pricepe unii dintre români este faptul că primarul nu se uită peste umărul cetăţeanului în cabina de vot şi nu poate afla cine şi cum a votat. Unii aduc ca argument că li se cere să-şi fotografieze buletinul de vot cu telefonul mobil. Ha! Ha! Şi ce dacă? Cine îi opreşte să pună, mai apoi, o a doua ştampilă, ca să-şi anuleze votul dat sub ameninţare? Alţii sînt trimişi cu buletinul de vot deja ştampilat „pe cine trebuie”, urmînd să iasă din secţie cu buletinul neştampilat pe care l-a primit la intrare. Le recomandăm, serios, aceeaşi metodă: aplicarea unei a doua ştampile, care să anuleze buletinul de vot contrafăcut în prealabil de aşa-zişii maeştri ai fraudei. Iată că există ac de cojocul lor, dacă vor şi românii, fără îndoială. Şi, pentru că ne aflăm în Săptămîna Patimilor, ar trebui să semnalăm şi alt fenomen. Mulţi alegători, sărăciţi exact de cei care le oferă, cu nemernicie şi cinism, cadouri electorale, dobîndesc un soi de „frică de Dumnezeu”. Adică: „Maică, dacă mi-au dat, mă bate Domnul dacă mint şi nu-i votez pe respectivii!”. Noi sîntem convinşi că Divinitatea lucrează cu totul alte mijloace. În primul rînd, ar aprecia ca fiecare cetăţean, mai mult sau mai puţin instruit, să-şi aleagă conducătorii după cum îi dictează conştiinţa, iar în al doilea rînd, chiar invocînd scuza sărăciei, actul în sine de a primi mită electorală nu are nici o legătură cu „frica de Dumnezeu”, ci dimpotrivă. Ca să nu mai spunem cît de umilit şi murdar trebuie să te simţi după ce ţi-ai vîndut votul chiar şi pentru 100 de lei. Pentru că dezastrul social-economic în care s-a scufundat România, analfabetismul, sistemul sanitar bolnav, justiţia abuzivă, înstrăinarea resurselor naturale ale Ţării, exodul forţei de muncă, Mafia care controlează instituţiile Statului, poluarea morală şi toate celelalte racile ale societăţii de azi au fost generate exact de inventatorii şi continuatorii sistemului mitei electorale, adică de partidele care s-au succedat la Putere în ultimii 22 de ani, sub diferite formule şi denumiri: PSD, PD, PNL, UDMR. Uneori ne întrebăm dacă sînt unicii vinovaţi, că doar nu i-au paraşutat aici extratereştrii?

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2440 / 12.04.2012

miercuri, 11 aprilie 2012

Mafia portocalie nu ar trebui să mai candideze la Cluj - A P E L






adresat domnului Emil Boc, preşedinte al Partidului Democrat Liberal (P.D.L.) şi fost primar al Municipiului Cluj-Napoca

Avînd în vedere faptul că ne aflăm în Săptămîna Mare, Săptămîna Patimilor şi constatînd că, pînă în prezent, nu aţi avut nici o poziţie publică în legătură cu actele de corupţie săvîrşite de oamenii apropiaţi dumneavoastră de la Primăria Municipiului Cluj-Napoca şi de la Consiliul Judeţean Cluj, dintre care doi sînt arestaţi, fostul primar şi fostul vicepreşedinte, îmi permit să fac un apel, solicitîndu-vă următoarele:

1. Să cereţi iertare locuitorilor din Municipiul Cluj-Napoca şi din judeţul Cluj pentru faptele deosebit de grave ale oamenilor dumneavoastră de încredere, din P.D.L., precum şi pentru jignirea şi ruşinea la adresa cetăţenilor din inima Ardealului.

2. În semn de respect faţă de clujeni, să le faceţi o mare bucurie cu ocazia Sfintelor Sărbători de Paşti, respectiv să-i înştiinţaţi public că, la alegerile locale din 10 iunie a.c., P.D.L. va renunţa să depună liste de candidaţi în Municipiul Cluj-Napoca şi în judeţul Cluj. Astfel, este sigur că istoria nu se va repeta.

Dumnezeu să vă dea gîndul cel bun!

Dr. GHEORGHE FUNAR,
Primar al Municipiului Cluj-Napoca,
în perioada 1992-2004,
Secretar general al P.R.M.
Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj
Cluj-Napoca, 9 aprilie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2439 / 11.04.2012

marți, 10 aprilie 2012

Revista ROMANIA MARE - NR. 1133 - ANUL XXIII - VINERI 13 APRILIE 2012

CHRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!


Lirică de PaŞte

OUĂ ROŞII

Pămîntul se cutremurase,
S-a-ntunecat în miezul zilei,
Iar sus pe Golgota murise
Isus, împărţitorul milei.
Apostoli şi mironosiţe
Erau cutremuraţi de-un dor
De-a mîntui sfintele moaşte
Şi-a le-ngropa în legea lor.

Pilat nu le-a-mplinit rugarea.
Cezarul poate se temea
Că luat de dînşii trupul rece
Cum prorocise –va-nvia.
Maria Magdalena însă,
Cea credincioasă lui Isus,
A înroşit un coş de ouă
Şi cinste lui Pilat le-a dus.

Pilat uimit de-aşa minune
Uitîndu-şi gîndurile grele
I-a zis Mariei Magdalena
Să ceară ceva pentru ele.
S-a înroşit mironosiţa
Şi-a îndrăznit să-l roage-ncet:
„Dă-mi mie trupul de pe cruce
Al lui Isus din Nazareth“...
Pilat s-a tulburat o clipă,
S-a hotărît apoi să-l deie.
A luat din mîna ei ploconul...
Ce să se teamă de-o femeie?
Mironosiţa-nvingătoare
Cu doi apostoli mai străini
Culcară-ntr-un mormînt
                        de piatră
Pe Cel încununat cu spini.

Şi-a străjuit apoi mormîntul
Şi piatra se pecetlui.
Dar Cel ce-a întrupat cuvîntul
A înviat a treia zi.
MARIA CUNŢAN

APEL UMANITAR PENTRU SALVAREA
CÎINILOR COMUNITARI DIN ROMÂNIA

Scrisoare Deschisă către:

* Membrii Corpului Diplomatic
   acreditaţi la Bucureşti
* Membrii Parlamentului European
* Comisarii Europeni

Doamnelor şi domnilor,
vă aduc la cunoştinţă, cu durere în suflet, că în Capitala României s-a declanşat un veritabil război împotriva cîinilor comunitari. Acest măcel în massă e ordonat şi condus de un bolnav psihic, pe nume Andrei Chiliman, primar al Sectorului 1, din Bucureşti, membru al Partidului Naţional Liberal (formaţiune afiliată, în Parlamentul European, grupului politic ALDE). La porunca acestui individ fără Dumnezeu, zi de zi se desfăşoară „spectacole” de groază, în faţa unei populaţii scandalizate: echipe complexe, de hingheri şi angajaţi ai Poliţiei Locale (condusă de un general de aviaţie la pensie, pe nume Iosif Bălan), îi împuşcă pe cîini cu tranchilizante (interzise prin Lege!), îi înghesuie în dube cu gratii şi îi transportă spre destinaţii necunoscute – de fapt, toată lumea ştie că îi ucid, fiindcă spaţii în adăposturi nu mai sînt. Toţi aceşti criminali sînt plătiţi din bani publici. Unde, oare, în lumea civilizată, se mai petrec asemenea atrocităţi? În România există o Lege, votată de Parlament, care interzice uciderea cîinilor, prevăzînd sterilizarea lor. În  proporţie de 90%, cîinii vînaţi de aşa-zisul primar „liberal” şi de acel aviator căzut în cap, fără paraşută, sînt castraţi şi inofensivi. Mai mult decît atît, dar ei aparţin unor cetăţeni, mai ales bătrîni, care au grijă de ei. Toate demersurile Asociaţiilor iubitorilor de animale s-au lovit de încăpăţînarea maladivă a acestui primar cu minţile rătăcite.
Evident, prezenţa pe străzi a cîinilor fără stăpîn este o problemă care trebuie soluţionată - dar asta se rezolvă în timp, cu răbdare şi omenie, cu Legea în mînă, nu prin ucidere în massă. Recent, cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale a României au respins, cu unanimitate de voturi, propunerea altor politicieni, de a-i ucide pe cei cca. 200.000 de cîini fără stăpîn care se estimează că ar trăi în România.  Nu se poate tolera un „holocaust” al cîinilor, într-o ţară membră a Uniunii Europene, în anul 2012 după Christos. Nu sîntem barbari!
Fac apel la dvs. să convingeţi conducerea Partidului Naţional Liberal din România să-l oprească pe primarul descreierat Andrei Chiliman. În măsura în care acest partid nu poate, sau nu vrea, el compromite, grav, valorile liberalismului, de care face atîta caz, şi nu are ce căuta în familia politică liberală. Eventual, n-are decît să-şi întemeieze un nou grup politic: Internaţionala Ucigaşilor de Cîini. Asta, cu atît mai mult cu cît lichidarea cîinilor le aduce unora mari profituri financiare. Desigur, nu din pielea bietelor patrupede a făcut mafiotul Andrei Chiliman averea colosală pe care o are, din care menţionez, printre altele, sumele imense din băncile străine, conform Serviciilor Secrete: 200.000.000 de dolari şi 500.000.000 de euro. Halal liberal!
În speranţa că nu vă este indiferentă soarta atîtor inimi neprihănite, vă amintesc o vorbă de spirit, rostită de Madame Roland (cea care avea să fie ghilotinată în Revoluţia Franceză): „De cînd îi cunosc pe oameni, am început să iubesc cîinii”. Iar Lordul Byron spunea: „Cîinii au toate virtuţile omului, mai puţin defectele sale”. În fine, într-o carte de Aforisme pe care am publicat-o recent, eu afirmam: „Cine nu iubeşte animalele, nu iubeşte nici oamenii”.
Ştiu că, în marea dvs. majoritate, aveţi acasă unul sau mai mulţi cîini, pe care îi iubiţi şi îi trataţi ca pe nişte membri ai familiei. Atunci cînd îi dezmierdaţi, gîndiţi-vă şi la rudele lor sărace şi îndepărtate din România, care au supravieţuit unei ierni apocaliptice, dar cad pradă furiei sangvinare a unor bestii cu chip de om.
Paşte Fericit!
Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,
Preşedintele Partidului România Mare,
Membru al Parlamentului European,
Membru al Academiei Mondiale
„Albert Schweitzer”,
Membru al Academiei Tiberine din Roma,
Membru al Academiei de Ştiinţe Politice
din New York,
Membru al Academiei de Ştiinţe ale Naturii
din Federaţia Rusă
5 aprilie 2012, Bucureşti

Cîinele

Întinde-mi-te, caldă, la picioare!
În jilţul ăsta strîmb şi zdrenţăros
Vreau să adorm, păzit cu-nverşunare
De tine, cîinele meu credincios...

Atît de bine dorm întotdeauna
Cînd ştiu că eşti la loc, că iar îmi stai
Încovoiată pe covor ca Luna
În nopţile fierbinţi şi lungi de mai.

Oricine mi-ar strica pacea tihnită
Ar fi de tine-ndată alungat,
Chiar Ea (persoana-aceea nedorită)
Ar renunţa să intre deocamdat...

Totul în jurul meu îmi e prielnic:
Conturul umbrei tale pe pereţi,
Calmul privirii, zîmbetu-ţi sfielnic,
Ghemul ce-l depeni, destrămînd tristeţi...

Nu-s ceasuri să se-asemene cu-acestea,
Încît aş vrea să ţină nesfîrşit,
Ţi-ascult, chiar dacă nu vorbeşti, povestea
Şi dorm... şi-s treaz... şi iar am aţipit...

Întinde-mi-te, caldă, la picioare!
În jilţul ăsta rupt şi zdrenţăros
Vreau să-mpietresc, păzit, fără-ncetare,
De tine, cîinele meu credincios...
Radu Stanca
14 octombrie 1962

Aşa a fost filmată capodopera
cinematografică Isus din Nazareth (1)

ÎNVIEREA

Am urmat îndeaproape lămuririle existente în Evanghelie cu privire la o scenă care, din punct de vedere cinematografic, mi se pare perfectă. Este vorba despre ceea ce li se întîmplă apostolilor după moartea lui Isus: de durerea lor de a-Şi fi pierdut prietenul, Maestrul, de teroarea de a se simţi veşnic ameninţaţi, căci fiecare putea fi bănuit de complicitate cu Isus, împărtăşind aceeaşi soartă cu a Lui. Iată-i pe apostoli adunaţi în acelaşi loc retras, înfricoşaţi, zbuciumaţi, dezorientaţi.
În vreme ce ei stăteau ascunşi, rupţi cu totul de ceea ce se petrecea în afară, are loc o scenă demnă de un film poliţist: sinedriul, temîndu-se de Isus chiar şi după moarte, porunceşte ca groapa să-I fie astupată cu o piatră de mormînt uriaşă, astfel încît proorocirile Lui şi ale Evangheliilor să nu se poată îndeplini: Christos moare, dar reînvie în toată puterea gloriei Sale, după 3 zile.
Înalta Adunare e fulgerată de un gînd: dacă, totuşi, cineva reuşeşte să facă să dispară trupul celui jertfit, proclamîndu-I Învierea? Şi, pentru a lua toate măsurile de precauţie cu putinţă, dă poruncă să fie zidit şi ferecat mormîntul.
Cu toate acestea, corpul dispare.
Membrii sinedriului ştiu bine că nici romanii, nici apostolii nu ar fi putut face asta. Aşadar, ce se petrecuse?
Vestea se răspîndeşte în tot Ierusalimul, iar realitatea Învierii este acceptată ca un fapt de netăgăduit.
În acel moment, spectatorul care vede şi aude acuzaţiile rostite şi transmise din gură în gură, spectatorul care cunoaşte deja toate personajele istoriei lui Christos, se întreabă cine a fost totuşi în stare să-I facă dispărut trupul; cum a fost cu putinţă, în ciuda pazei soldaţilor şi a preoţilor, să fie urnit acel colos de piatră? Şi, totuşi, aşa se întîmplase. Astfel, fiecare spectator este pus în situaţia de a se afla faţă în faţă cu taina Învierii lui Isus. Cine nu o poate primi în sufletul său, nu poate accepta nici creştinismul.
Misiunea lui Isus va fi fost, aşadar, să învingă moartea, în înţelesul cel mai adînc, să înfrîngă lumea cu legile ei, chiar şi cele mai nestrămutate, pentru a ne călăuzi spre o a doua naştere.
Pe cînd discipolii Săi se ascundeau, îngroziţi, nemaiavînd curajul să iasă la lumina zilei, Maria-Magdalena, însoţită de cîteva femei, se duce la mormînt şi îl află gol: corpul Mîntuitorului dispăruse; atunci, un grădinar o întreabă: de ce plîngi? Ea, zdrobită, cu ochii umflaţi de plîns, nu poate răspunde. Nu vrea să stea de vorbă cu nimeni. Dar, într-un sfîrşit, mişcată de bunăvoinţa omului de lîngă ea, i se adresează, implorîndu-l să-i spună dacă ştie ceva despre Isus. Atunci, un glas îi înfioară auzul. Maria! Maria! Şi femeia recunoaşte vocea Domnului: Grădinarul era chiar El!
„Nu mă opri, o imploră El. N-am ajuns încă la Tatăl Meu. Dar du-te şi spune-le discipolilor Mei că am înviat“.
Maria-Magdalena aleargă să-i caute pe apostoli, îi găseşte şi intră la ei, strigînd: „A înviat, L-am văzut, L-am văzut cu ochii mei!“.
Cei 11  bărbaţi sînt atît de îndureraţi, încît nu cred nici o vorbă de-a ei. Socotesc că femeia are vedenii, că a căzut pradă nălucirilor ei. Linişteşte-te, vino-ţi în fire, îi zic ei. Dar ea stăruie: spun adevărul adevărat, L-am văzut, a înviat. O scenă pe care actriţa Anne Bancroft o interpretează cu mult har.
Rătăcirile unei minţi de femeie, gîndeşte Toma cu dispreţ, cerîndu-le şi celorlalţi să-i împărtăşească gîndul. Iacob, tu crezi ce spune? Dar tu, Matei? Dar tu, Ioan?
Şi, deodată, se lasă tăcerea. O tăcere apăsătoare, în care se cufundă cu toţii, cumpănind. Atunci, Petru se ridică, spunînd: Eu cred, pentru că tot ce a prezis Isus s-a adeverit.
- Cum, tu, tocmai tu, care te-ai lepădat de El de 3 ori?!, îl ia în derîdere Toma.
- Da, sînt un laş, un trădător. Cu toţii L-am trădat, nu numai Iuda. Toţi L-am părăsit. Romanii nu L-au cunoscut, nici cei din sinedriu, fraţii noştri, care L-au condamnat, nu L-au cunoscut. Dar noi, cei care am trăit în preajma Lui, cu care El Şi-a împărţit bucatele, noi L-am cunoscut. Noi ştiam că este Fiul lui Dumnezeu, şi totuşi L-am trădat cu toţii.
În acea clipă, acela dintre apostoli care era cel mai înclinat spre disperare, dar care nutrea credinţa cea mai arzătoare, mărturiseşte cu toată tăria că Isus a înviat cu adevărat.
„Simt, în adîncul sufletului, că El m-a iertat. M-a iertat nu numai pe mine, ci şi pe voi, toţi ceilalţi“.
După scena mărturisirii lui Petru, ar fi trebuit să torn episodul întoarcerii lui Isus printre apostolii Săi.
Pregătisem regia în Maroc. Dar machiorii şi costumierii au fost primii care mi-au dat de înţeles că nu eram pe calea cea bună. Într-adevăr, Otello Fava, machiorul nostru, care, pînă atunci lucrase cu multă pasiune şi chiar devotament, aducîndu-şi partea lui de contribuţie la veridicitatea situaţiilor şi personajelor filmului, mi-a cerut, pentru prima oară, dezorientat, să-i dau indicaţii precise în privinţa machiajului lui Powell, deoarece, ca niciodată, se afla într-o stare de confuzie totală. În acelaşi timp, Escoffier şi Sabbatini mărturiseau că nu ştiau ce costum să-I aleagă lui Isus: să-L îmbrace în veşmintele sfîşiate din timpul judecăţii? În straiul purpuriu din timpul Calvarului? Giulgiul? O cămaşă nouă?
Nannuzzi, la rîndul său, el, căruia nu-i lipsiseră niciodată resursele, chiar şi în cele mai dificile situaţii, mi-a mărturisit cu o singură privire, care spunea totul despre lipsa lui de inspiraţie, că scena respectivă îi ridica probleme deosebite de ecleraj. În fine, însuşi Powell mi s-a părut complet lipsit de energie şi de puzderia de idei care îl ajutaseră de atîtea ori să iasă din încurcătură.
(va urma)
FRANCO ZEFFIRELLI


Săptămîna pe scurt

* Talk-show-uri din ce în ce mai tîmpite * Cînd apare Cozmin Guşă, lumea ia la palme televizorul * Arestaţi-l pe mafiotul arab Hassan Awdi! * Onanistul Onaniu * Tot mai enervant, armeanul parazit Varujan Vosganian * Nu mai ciocniţi ouă: s-ar putea să fie copiii făcuţi de Ion Cristoiu cu Găina Mărgeluşa...

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Iremediabil tîmpite emisiunile politice ale posturilor de Televiziune. Începînd cu cele ale slugoilor de la TVR şi continuînd cu cele ale clonelor lui Guşă, de la Realitatea TV (cînd apare cheliosul ăsta, lumea ia la palme televizorul), ca să nu mai vorbim de cele aparent savante şi problematice, făcute de gîdiliciosul Gâdea, la Antena 3 – toate sînt plictisitoare, previzibile, enervante, agramate, depravate, handicapate, marinate şi, evident, cotiledonate – într-un cuvînt, turbate. Pe cine interesează părerile debitate de idiotul congenital Cozmin Guşă, cu un aer superior şi cu o strungăreaţă ca un vagin de coropişniţă? Ce nevoie are societatea românească de opiniile falsificatorilor de sondaje Alin Teodorescu, Bogdan Teodorescu şi Vasile Dâncu, care stau cu curul pe milioane de euro şi se screm, la oliţă, să potrivească realitatea cu crucile din sîngele unor ţigani securişti, îmbătrîniţi în rele, pe nume Dan Voiculescu şi Dinu Patriciu? Toţi sînt o apă şi un pămînt. Nişte jeguri cu foamea-n gît, să le-o tragem în rît. Iar ţara moare. Asta e cruda realitate: ţara moare. * Uitaţi-vă la tupeul inimaginabil al unui arăboi, pe nume Hassan Awdi, groparul RODIPET, care a jefuit zeci de milioane de euro şi a distrus presa scrisă din România. Nu ştim prin ce văgăună a lumii l-a găsit ziarul ,,Bursa”, condus de Florian Goldstein (Make), dar ştim că i-a publicat un interviu de o abjecţie fără margini: ,,România a naţionalizat Rodipet în mod abuziv”. Aţi văzut ce tupeu? De ce-o fi făcut tovarăşul Make chestia asta? Se poate bănui că ,,Bursa” a primit banii pe care mafiotul îi datora – dar cu celelalte publicaţii cum rămîne? Principalul vinovat pentru privatizarea frauduloasă a RODIPET este Adrian Năstase – asta nici nu se discută. Dar sconcsul ăsta de Hassan Awdi, dispărut din ţară (ca şi Omar Hayssam) scuipă, înjură şi dă cu pietre din ascunzătoarea lui, pozînd în agent triplu: MOSSAD, CIA, SRI. În realitate, el e un TERORIST ordinar. Ruşine evreului Florian Goldstein, că-l pupă-n cur pe banditul arab. N-ai caracter, Goldsteine. Pentru noi, ai murit. * Titlul săptămînii a văzut lumina tiparului în „Cancan“: „Un angajat al Primăriei Slobozia, Argeş, a fost pedepsit pentru că a vrut să candideze contra şefului. MUTAT DISCIPLINAR ÎN COTEŢ“. Primarul abuziv are un nume predestinat: Funie. * Dar, există o ştire şi mai comică: un tîmpit cu un nume şi mai predestinat, Onaniu, practica onania în tramvaiul 41, din Capitală! Individul se numeşte Florin Onaniu, are 32 de ani şi a fost prins de nişte poliţişti în civil în timp ce şi-a scos „obiectul“ şi a început să se masturbeze lîngă o femeie. Bine că femeia aia nu era muista PSD Anna Birchall, care l-ar fi rezolvat pe loc pe exhibiţionist. * Noi o simpatizăm pe Ramona Feraru, de la „Cronica Română“, dar nu-i putem trece cu vederea suita de greşeli comise în reportajul „Palatul Regal, renovat şi redat publicului“. Iată cîteva dintre ele: sculptorul Corneliu Medrea e botezat... Constantin Medrea; ni se vorbeşte de „picturi şi sculpturi semnate de Rembrandt, Veneziano, Tizian, Tintoretto“, de parcă Veneziano ăsta ar fi vreun artist al Renaşterii italiene, cînd, de fapt, el e un pictor şi un gravor rus, şi îl cheamă Veneţianov; mai aflăm că „În 1948, după desfiinţarea monarhiei“ s-a întîmplat nu ştim ce chestie, numai că o monarhie nu se desfiinţează, ci se aboleşte; ni se mai spune că la moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, „Steagurile RSR şi PCR au fost atunci arborate pe faţada Palatului“ – exclus, Ramona, ţara se numea RPR, iar partidul – PMR.
* Micul carierist cu coadă de femeie, Remus Cernea, atîta s-a agitat, s-a frăsuit şi a dat din clanţă încît s-a învîrtit de niscaiva locuri eligibile, în Consiliile Locale din Bucureşti, pentru gaşca lui de fripturişti, deghizaţi în ecologişti. Şmecheria e denunţată de ziarul FSN-ist „Azi“: „Mişcarea Verzilor-Democraţi Agrarieni, condusă de Remus Cernea, a semnat, sîmbătă, un protocol de colaborare cu USL pentru alegerile locale şi parlamentare, Cernea urmînd să primească un loc eligibil pe listele de la Consiliul General al Municipiului Bucureşti (CGMB)“. Ce farsă jenantă! În primul rînd că fătălăul nu arată a om – privit din spate pare bulangiu, iar privit din faţă e o paiaţă. În al doilea rînd, la cîţi Kavaleri de Kurlanda se agită prin USL-ul ăsta, totul se explică. * Încă o cugetare din bezna minţii armeanului Varujan Vosganian, apropo de pripăşirea lui Sorin Frunzăverde la PNL: „Există reguli clare în perioade de conflict: cei care au grad de ofiţeri sînt trataţi ca ofiţerii în orice condiţii, iar cei cu grad de general, ca generalii. Avem şi noi epoleţii noştri morali, cîştigaţi în numeroase bătălii“. Ce bătălii ai purtat tu, Sarsailă? Cu Mioara Mantale? Cu S.O. Vântu, cînd îi păzeai uşa, cu schimbul (o zi tu, o zi poponarul cu perucă, Adrian Iorgulescu) pentru un plic cu bani? Carevasăzică, asta era în capul tău zevzec: şi tu, şi traseistul Sorin Frunzăverde, sînteţi... generali (?!). Securişti aţi fost, amîndoi, dar vedem că vă daţi singuri gradele, dacă tot nu se mai respectă nici un regulament. * Umflarea de pipotă a acestui minoritar obraznic, Vosganian, se produce în ziarul ,,Azi”, pe ultima pagină. În aceeaşi publicaţie, pe pagina 1, Octavian Ştireanu publică editorialul ,,Pentru pauza dintre bătălii”. Ce-aveţi mă, aţi căpiat? Ce bătălii visaţi? Deocamdată, vedem că bulibaşa Dan Voiculescu îi bate cap în cap pe cei doi carierişti, care se votează, singuri, preşedinte de ţară (Crin Antonescu) şi prim-ministru (Victor Ponta). Pînă aici, totul e-n regulă, dar mai rămîne să-i voteze şi populaţia, care nu dă nici două parale pe ei. După făcăturile CDR, USD, Contractul cu România şi altele, de aceeaşi teapă, nu mai ţine figura, românii nu se mai lasă păcăliţi de o nouă gogoaşă. * Ajuns la vîrsta de 77 de ani, Alain Delon se plînge de băiatul lui mai mic, drogatul Alain-Fabien (18 ani): ,,Fiul meu mă bagă în mormînt!”. Este şi motivul pentru care celebrul actor a fost operat pe inimă. * La Digi Sport, un comentator a slobozit o ,,perlă” de zile mari: ,,Arena din Capitala Romei”. Care o fi Capitala Romei? Italia, normal. * Sîmbătă de sîmbătă, la TVR 1 e difuzată emisiunea ,,Pro Patria”. Aici, i se ridică osanale lui Gabriel Oprea, care e filmat în zeci de ipostaze: ţine discursuri şi se încruntă, cu ochii mici, ca două cicatrice; dă flori şi torturi; primeşte elogii ditirambice, ca mulţumire, pentru tot felul de realizări, pe care nu ştim cînd le făptuieşte (probabil şi în somn); trece în revistă; decorează; se deplasează pe la tot felul de obiective, cu viteza lui Poppeye Marinarul ş.a.m.d. Ce păzeşte CNA-ul ăsta? Nu e vorba numai de încălcarea Legii – ci de bun-simţ, de nevoia, elementară, de a feri de RIDICOL postul plătit din bani publici. * În curînd, vom publica un Armaghedon despre bişniţarul nr. 1 al MApN, Cătălin Zisu, un puşcăriabil care n-are scăpare. * Ion Cristoiu trăieşte, de ani de zile, în iluzia bolnavă că el reprezintă etalonul presei române, că tot ce zice şi scrie el e urmărit, studiat, ascultat cu sfinţenie. În realitate, scrisul lui Ardei Umplut seamănă cu el: e pitic, peltic, bijbiric, plin de acnee juvenilă (senilă). În compunerea şcolară intitulată ,,Efectul «Dan Diaconescu» asupra lui Victor Ponta”, trîntită, ca o balegă, pe o pagină întreagă a ,,Excrementului zilei”, Piticul Utecilă scrie o prostie mare cît capul lui rupt în fund: ,,PPDD îşi ia electoratul nu numai de la PRM (?!), dar şi de la PSD, mai precis din zona de graniţă (?!) dintre PRM şi PSD”. Să moară mă-ta, violatorule de găini? De unde ştii tu că partidul-tomberon al şantajistului din Caracal (care se zbate între 4 şi 5%) ia electoratul PRM? Cine ţi-a spus? Cine a stabilit asta? Aaa, sondajele scoase din burtă de golanii Alin Teodorescu, Bogdan Teodorescu, Mirel Palada, Vasile Dâncu, Dinu Patriciu şi Dan Voiculescu? Cît despre ,,fîşia de graniţă” dintre PRM şi PSD, ni-l şi imaginăm pe Ardei Umplut, patrulînd ca un grănicer cu pipa (paiul) în gură, adulmecînd urme, cercetînd cu lupa, înmuindu-şi deştiul în orificiul bucal şi constatînd de unde bate vîntul, după care trage o rafală de pîrţuri şi exclamă, precum Scherlock Holmes: ,,Aha!”. Dar, staţi să vedeţi, Monstrul din Găgeşti se luptă nu numai cu PRM, ci şi cu... naţional-comunismul (?!). Tocmai el, fostul membru al CC al UTC! Uitaţi-vă cum sună denunţul sîsîit pe care îl face această caricatură umană: ,,Prin concepţia tot mai apropiată de naţional-comunismul urduros, Victor Ponta aduce o noutate pe continentul UE (?!): Liderul principalului partid de Opoziţie, cu şanse de a deveni premier, susţine public teze aparţinînd Extremei Drepte”. Ce-i aia ,,naţional-comunism”, mă, prostule? Sînt două noţiuni care se exclud reciproc: naţionaliştii nu sînt comunişti şi comuniştii nu sînt naţionalişti. Cine n-a priceput asta e un imbecil. * Tot în ,,Evenimentul zilei”, Florian Bichir uită de la mînă pîn’ la gură ceea ce afirmă. În articolul ,,Cerbii lui Mavrogheni”, el reproduce un fragment din scrierile lui Ion Ghica: ,,După prînz, răsturnat într-o caleaşcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur, ieşea la plimbare”... Puţin mai la vale, el pierde pe drum doi cerbi: ,,Istoricul (Giurescu) confirmă că unele dintre poznele domnului erau reale, precum plimbarea în trăsura (?!) la care erau înhămaţi cei doi cerbi”... Alo, Bichire! Hotărăşte-te: erau doi, sau patru? Şi încă ceva: coarnele acelea nu erau ,,vopsite în aur”, fiindcă preţiosul metal nu e o vopsea. * Nu mai siluiţi, mă, limba română! Uitaţi-vă ce titlu stupid apare în ,,Evenimentul zilei”: ,,Justagram, record de download-uri în Play Store”. Ce-i asta, mă, aurolacilor? Vă credeţi dăştepţi? Nu sînteţi. * Ziarul ,,Click!” încearcă, în zadar, să o prezinte pe fosta nevastă a lui Pepe drept filantroapă: ,,Oana Zăvoranu îi ajută pe copiii de la ţară”. Cică într-un parc din Sectorul 4, alături de alte ,,vedete”, satanista a strîns ,,haine, jucării, alimente şi fonduri pentru micuţii defavorizaţi”. După care le-a dat Gongoiului, adică lui Dracul – aşa ar fi trebuit să continue notiţa. N-o mai crede nimeni pe nenorocita asta, poate să stea şi-n cap, şi-n curul ăla schilod, operat şi cu celulită, ceea ce a făcut ea e unic în toată Istoria României! Hai să vedem şi alte episoade din ,,filmul” tentativei de a-şi omorî mama, ca să-i moştenească... cimitirul (?!). În ziarul ,,Ring”, Christian Levant continuă serialul închinat acţiunilor demenţiale ale curvei de ţigani: ,,Dezvăluirile «procurorului vrăjitoarelor» despre: Diavolul, aurul şi aura Zăvorancei”. Fraţi români, citiţi şi vă cruciţi! Aşa ceva depăşeşte şi puterea de imaginaţie a acelui chitarist care a tras pe nas, ca pe un drog, cenuşa lui ta-su: „Cine este MISTERIOSUL «GONGOI» veţi afla din memoriul adresat judecătorilor de procurorul arestat Max Bălăşescu, dar şi direct, de la Oana Zăvoranu. Aur pentru a-i auri... aura. Două kilograme de aur! Atît i-a cerut Oanei Zăvoranu vrăjitoarea Melissa. Motivul? Pentru... «a-i auri aura»? A cui aură? A Oanei, se-nţelege. În memoriul său, ex-procurorul Bălăşescu arată: «Ulterior, tot în cursul lunii iunie 2011, Mincă Rada - zisă , i-a mai solicitat părţii vătămate cantitatea de 2 kg de aur pentru . Pe data de 9 iulie 2011, Ioana Zăvoranu s-a întîlnit cu numitul Păun Ion, concubinul lui Mincă Rada, şi s-au deplasat la o persoană pe nume Johnny, de la care au cumpărat 33 galbeni din aur. În context, trebuie precizat că banii obţinuţi de partea vătămată din aşa-numitul au fost permanent deţinuţi de Păun Ion. După cumpărarea acestor 33 de galbeni, în după-amiaza aceleiaşi zile de 9 iulie 2011, partea vătămată Zăvoranu Ioana, împreună cu Păun Ion, s-a deplasat în localitatea Alexandria, unde au cumpărat încă 33 de galbeni. Toţi cei 66 de galbeni au fost duşi la - care . De la acel moment, Mincă Rada a refuzat să mai discute cu partea vătămată, i-a evitat telefoanele». În numele lui Gongoi, Diavolul... «După relaţiilor dintre partea vătămată şi Mincă Rada, în relaţia cu Ioana Zăvoranu a intrat, din nou, numita Lider Roxana - zisă . Sub pretextul că ar mai exista un singur ritual de făcut, , părţii vătămate i-a fost solicitată de către Lider Roxana suma de 99.000 de euro în numele lui (argoul folosit pentru a fi denumit , spune Max Bălăşescu, arătînd judecătorilor ce ascunde întregul joc al cifrelor şi al sumelor cu 4 zerouri, vehiculate într-o pseudotranzacţie imobiliară demnă de Evul Mediu. Pînă la urmă, Oana a făcut rost şi de cei 99.000 de euro... SUMA lui GONGOI. Dar, cu ce preţ?“. Şi jigodia asta zice că-i ajută pe copii... Ce bestie! Ce gunoi!

* Cică ,,prin subscripţie publică, Radu Moraru a strîns peste 900.000 de euro”. Aşa zice ,,Adevărul”. Ca să facă ce? Postul Naşul TV. Dacă va fi ca postul 10 TV, slabă speranţă. * Actorul Mircea Albulescu ori e lichea, ori s-a sclerozat la bătrîneţe. În ,,Adevărul”, el debitează o mare minciună: ,,Am văzut cu ochii mei evrei agăţaţi în cîrlige la abator!”. N-ai văzut aşa ceva, maistre, totul a fost o invenţie bolnavă a unor propagandişti neruşinaţi. Noi înţelegem că eşti evreu, te apreciem, dar cine te sileşte să devii odios în faţa Poporului Român? Adică noi, românii, am fi fost nişte criminali, care spînzurau oameni, ca pe vite, în cîrlige? Aşteptăm o replică din partea profesorului Ion Coja. Pentru noi, Mircea Albulescu s-a descalificat, definitiv. * Un alt evreu, care falsifică realitatea (dar, măcar, ăsta n-are nici o valoare, de nici o culoare) este Vladimir Tismăneanu. În ,,Evenimentul zilei”, handicapatul ăsta cu privire bovină neagă orice valoare scriitorilor Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Dinu Săraru, Paul Anghel, Paul Everac, Aurel Baranga – pe cînd, ehei, ăia lăudaţi de ,,Europa liberă” erau doldora de valoare. Vorba manelei: „Toţi duşmanii moare/ Că ei are valoare/ Şi fac pipi din picioare!“. Idiotul îi deplînge pe cei care ,,au trebuit să plece din ţară” (deşi pe unii nu i-a silit nimeni!), ei fiind mari ,,valori”: Toma Pavel (?!), Cornelia Comorovski (?!), Mihnea Berindei (?!), Norman Manea (?!), Ileana Vrancea (?!), Leon Volovici (?!), George Bălan (?!), Victor Ieronim Stoichiţă (?!), Devis Grebu (cine-i ăsta, băiatul lu’ Cupa Davis?), Gelu Ionescu (?!), Maria Mailat (?!), Liviu Cangeopol (?!), Radu Stern (?!), Călin Andrei Mihăilescu (?!), Gaspar Miklos Tamaş (emigrat în... Ungaria!). Şi să nu rîzi? Şi să nu te ţii de burtă? Comparaţi şi dvs.: autori care au scris, împreună, cîteva rafturi de bibliotecă, după operele unora realizîndu-se filme antologice (Eugen Barbu, Dinu Săraru, Paul Anghel), sînt nişte neica-nimeni, după mintea sărăntoacă a acestui troglodit, odraslă de agent NKVD, fiind pedepsiţi pentru că au rămas în ţară şi n-au lătrat la ,,Europa liberă” – pe cînd marile valori ar fi nişte pederaşti dezgustători (Ion Negoiţescu, George Banu), cîţiva trădători de ţară (Mihnea Berindei, semnatar al infamei Declaraţii de la Budapesta, din 16 iunie 1989) şi niscaiva minoritari de duzină, despre care nu se ştie ce fac, cine sînt, ce profesie au (Comorovski, Volovici, Cangeopol, Stern), ca să nu mai vorbim de staliniştii infecţi, toţi evrei, năpîrliţi în... democraţi (Ileana Vrancea, N. Tertulian, Georgeta Horodincă). Nimeni, de la ,,Evenimentul zilei”, nu sesizează în ce hazna ridicolă tîrăşte acest ziar retardatul mintal Vladimir Tismăneanu? Patronul fiţuicii, George Păunescu, a riscat ani grei de puşcărie pe vremea Ţapului, pentru că a făcut o mare avere – iar acum, de averea lui se alege praful, fiindcă i-o risipeşte fiul Bobby, pe ziare şi filme cretine. * Radu Berceanu îl dă de gol pe masonul fără caracter Sorin Frunzăverde, care în 2002 a vrut să se pripăşească la PSD. Alcoolicul a negociat atunci cu Adrian Năstase, cerînd funcţia de ministru al Apărării – dar s-a opus Ion Iliescu, care îi dăduse funcţia aceea lui Ioan Mircea Paşcu. * Ne-a fost dor de Luiza Lupu, măritată cu Dragoş Moldovan. Amîndoi, nişte nebuni – dar din categoria ,,Frumoşilor nebuni ai marilor oraşe” (Fănuş Neagu). Foarte talentaţi, şi unul, şi altul. După o absenţă de cîteva luni, am remarcat reapariţia Luizei, în ,,Jurnalul Naţional”, cu pamfletul ,,Daţi-i «save» lu’ Irinel!”. Merită să-l reproducem integral: „Am auzit, de fapt, ştiu sigur că Irinel Columbeanu îşi face d-aia cum îi zice... ăăă... campanie pe iu tiub. E foarte bine să se întîmple aşa. Foarte bine, e foarte bine aşa, că adică să iasă domnu’ Columbeanu primar în Bucureşti. Cred în puterea domnului Columbeanu de a face bine la Capitală, cred, de asemenea, că avem nevoie de oameni de anvergura domnului Columbeanu, care să pună umărul la astupat găuri în asfalt, la făcut spaţii de joacă printre blocuri, care să dea ajutoare la căldură, să facă pasarele, să planteze floricele, mă rog, ce ştiu eu... în fine, cam tot ce trebuie să facă un primar adevărat, care se respectă. Domnului Iri îi şade bine la Capitală, tot aşa cum călătorului îi şade bine cu drumul, acvila non capit muscas, cine rîde la urmă rîde mai bine ş.a. L-am văzut în cîteva rînduri îmbrăcat cu un tricou personalizat, în care zicea că el merită să fie primarul Bucureştiului şi că să facem bine să-l votăm, că el nu e terfelit de mocirla politicii, n-are partipriuri şi e pus pe treabă. Aşa prichindel cum e el, Columbeanu Irinel se urcă pe scăunel şi, ca s-o ţinem langa cu rima asta întortocheată, dictează cum ştie el mai bine. Domnul Iri va scoate Capitala la liman. Pe sub costumul său Armani, o să aibă întotdeauna mantia de Supărmen. În maşina lui foarte complicată o să-şi ţină mîinile aşa cum şi le ţinea domnu’ Supărmen, o să facă vrum-vrum şi o să ajungă la centru, de unde va lua întotdeauna cele mai bune decizii, va salva cei mai mulţi oameni şi n-o să-i şutuiască p-ăia care or să-l sune personal ca să-i ceară o audienţă, să-şi rezolve ce problemă au ei acolo. Nu degeaba are domnu’ Iri o maşină de salvare drept simbol electoral. Eu îl şi văd punîndu-i masca de oxigen Capitalei, gata să sucombe sub gazele de eşapament (Capitala, nu el), făcîndu-i masaj cardiac, masînd-o peste tot prin punctele ei esenţiale, făcîndu-i numai bine. Cine nu crede în abilitatea lui de a salva Capitale cu cî mare să se gîndească bine şi de două ori înainte s-arunce cu pietre. Să se gîndească «pot eu oare, mă, să salvez ceva pe lumea asta? Nu, nu pot. E, uite, d-aia el e acolo, iar eu – aici, ce vreau mai mult decît atît?». Salvarea lui Irinel vine cum nu se poate mai bine pe străzile blocate ale Capitalei. Să-l votăm, dar, pe Irinel, că ştie el ce e de salvat şi ce nu. Salvîndu-l pe el, salvăm cluburi de la faliment în asemenea vremuri de criză, salvăm fete de la coada vacii, salvăm aparenţe, documente word, să salvăm nume în telefon, profile pe feisbuc, să salvăm, în fine, tot ce trebuie salvat. Căci de salvat, e întotdeauna cineva de salvat, nimeni nu scapă de la salvare şi, dacă mă gîndesc puţin, cred că fiecare dintre noi e puţin salvat, în fiecare zi. D-aia zic, ca nişte cetăţeni responsabili ce sîntem, ca oameni de omenie, ca bucureşteni de calitate superioară ce ne dăm şi noi, să facem un pustiu de bine şi să-i dăm un save lu’ Irinel în folderul numit Capitală, nu de alta, da’ ca să-i facă-n sîc lu’ Moni, că, uite, el a reuşit în spaţiile înalte ale politicii, acolo unde ea nu are acces decît... dar mai bine mă opresc aici“.* Un alt pamflet memorabil apare în „Naţional“: „Baronul Căncescu“, de prozatorul Nicolae Iliescu. În finalul textului, autorul se leagă de Viermele cu ochelari de bufniţă: „Cristian Preda, ăla cu figură acră de bolnav de ficat şi cu mintea la fel de îmbîcsită, de mi se pare că a răspuns cîndva obraznic în legătură cu Domnul Eminescu! Un imbecil adormit şi scornit din nevoia de umplutură de către ei, gaşca de derbedei culturnici de la Grupul şcolar de monolog antisocial!“. * Ziarul „Tricolorul“ se apropie de nr. 2.450. Filialele PRM ar putea face mai multe abonamente, mai ales înaintea campaniei electorale. Dar, dragoste cu sila nu se poate, ori se cheamă viol. Bine, în schimb, că toţi vor să fie consilieri, primari, viceprimari. Asta-i situaţia. Important e – nu trandafirul – Internetul. Acolo e afluenţă colosală de cititori. Iată sumarul ultimelor numere. JOI, 5 aprilie: „Hingherul PNL Andrei Chiliman măcelăreşte cîinii în Postul Mare al Paştelui“ (SMS pe care i l-a trimis Tribunul acestui nemernic); „Doi borfaşi ordinari: Andrei Chiliman şi Iosif Bălan“; „Averea colosală a lui Andrei Chiliman: Mafiotul PNL are în băncile străine 500.000.000 de euro şi 200.000.000 de dolari!“; „Frecţie la un picior de lemn… Traian Băsescu vrea să facă blat cu Mircea Geoană“; „Elefantul cu Breton a bătut palma (laba) cu Nimfa din Pleşcoi“; „Şantaj «Marca Băsescu» – Pentru că refuză să dea avizul de mediu la Roşia Montană, lui Laszlo Borbely i s-a fabricat un Dosar Penal (?!)“; „La Mulţi Ani, Romulus Vulpescu!“; „Prostituţia Politică“ (editorial de Ruxandra Lungu); „Aburii de palinkă nu mai ies din Vila Lac 2“; „Primarul PRM Ion Rotaru (comuna Alexandru cel Bun, jud. Neamţ) a fost exclus din partid!“; „Feldman joacă la două capete“ (text reprodus din „Jurnalul Naţional“); „Păduchelniţa lui Dan Diaconescu şi trădătorii cu şcoală“ (Răzvan Ioan Boanchiş, „Naţional“); „Fabula broscoiului PDL şi morala: «Cristi Preda, nici nu ştii cît de mic începi să fii!»“ (Victor Roncea). VINERI: „Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă se apropie cu paşi repezi“ (discursul rostit de preşedintele PRM la Piteşti, în 27 martie 2012); „În ciuda sondajelor mincinoase cu care derbedeii Alin Teodorescu, Bogdan Teodorescu, Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Mirel Palada, Vasile Dâncu şi Dan Diaconescu se screm să intoxice populaţia – PRM + PNG: 31%; VADIM: 40%“; „Gazele de şist şi genocidul din România“ (editorial de Gh. Funar); „SCUIPAŢI AICI! Protejat de mafiotul Andrei Chiliman, aviatorul hingher Iosif Bălan a cîştigat, ilegal, peste 12.000 de euro“; „Şi alte publicaţii ne dau dreptate. Nazistul Iosif Bălan, de la Primăria Sectorului 1“ (Alex Puiu, „Ziua News“); „ULTIMA ORĂ. Virgil Măgureanu i-a adus lui Traian Băsescu veşti proaste din America“; „Hai să (ne) rîdem cu inculţii de la tembelizor…“; „Traseiştii din Banat – Mircea Purceld“; „Misterul OZN-ului din Siberia“. SÎMBĂTĂ: „Măcar acest demers legitim să nu-l arunce la coş bachetbalista de la Parchetul General – Bogăţiile şi sănătatea Poporului Român trebuie apărate!“ (Denunţ Penal, formulat de Gh. Funar); „Jale mare în bîrlogul PDL: FMI îl retrage pe evreul cu pantofi găuriţi şi îl trimite pe un olandez f.f. rău“; „Tot mai mulţi români se pronunţă pentru reintroducerea pedepsei cu moartea“ (editorial de colonel Dan Zamfirescu); „Escrocheria USL nu poate să mai dureze…“; „Hai să (ne) rîdem cu păcătosul Mircea N. Stoian“; „Antologia pamfletului românesc“ (Păstorel Teodoreanu, 1924); „Am descoperit un articol fascist al eminentului gînditor Petre Ţuţea. Negociatorul Legionar“ (1940); „Anonymous România a spart un nou site guvernamental. «Băsescu e însărcinat»“; „Polonia confirmă existenţa închisorilor CIA. Pe cînd şi România?“. LUNI: „Înmormîntare clasa I la Romexpo. U.S.L. = Uniunea Sodomist-Labagistă“; „Confuzie generală“ (editorial de Dumitru Avram); „SCUIPAŢi AICI! Primarul PNL al Sectorului 1, Andrei Chiliman, are în băncile străine 200.000.000 de dolari şi 500.000.000 de euro! Cine o să-i voteze pe liberali (ascunşi în USL) e un dobitoc sinistru!“; „Peste 300 de tineri liberali din Brăila au trecut la PRM“; „Traian Băsescu le-a chemat pe fostele sale amante să le împace“; „15 ani de la sfîrşitul unui mare artist. Doamne, primeşte sufletul menestrelului Tău, Ion Voicu“ (Corneliu Vadim Tudor, 28 februarie 1997); „Astăzi se sărbătoreşte Cuviosul Vadim“; „Vrăjitoarea Cati, de la Mărăcineni, şi-a primit înapoi bunurile confiscate de DIICOT“; „România capturată“ (Silviu Crăescu); „A înnebunit Guvernul!“ (prof. univ. dr. ing. Al. Măruţă); „Linie telefonică specială pentru cei răpiţi de extratereştri“; „Cine l-a omorît pe Alexandru cel Mare?“ (Irina-Maria Manea). MARŢI: „Cimpanzeul Victor Ponta – noua atracţie a Grădinii Zoologice din Dubai. El e însoţit de dresorul Sebastian Ghiţă“; „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti... Nu Gigi Becali a rupt Alianţa cu PRM, ci Vadim a rupt Alianţa cu PNG!“; „Perfuzii false şi şobolani“ (editorial de Maria Diana Popescu, Stuttgart, Germania); „Afacerile murdare ale sindicalistului Bogdan Hossu“; „ULTIMA ORĂ. Porcul Andrei Chiliman şi-a dat arama pe faţă“; „Falsificatorii de sondaje ar trebui călcaţi în picioare“; „SCUIPAŢI AICI! Fripturiştii lui Pazvante Chiorul: Mircea Mihăeş şi H. R. Patapievici“; „Soţia lui M. R. Ungureanu administrează sute de spaţii ale Petrom“; „Matrapazlîcurile de la Primăria Sectorului 1“; „Şi alte publicaţii ne dau dreptate. Aşii grătarelor şi aşii Serviciilor“ (Răzvan Ioan Boanchiş, „Naţional“); „Günter Grass a fost declarat «persona non grata» în Israel“ (Ionela Samuilă); „Soldaţii telepatici, proiectul SF finanţat de Pentagon, ar putea exista în realitate peste 5 ani“. * Şi un aforism de nota 10, al lui Al. Dumas-Fiul: „Banul este o slugă bună, dar un stăpîn rău“. * În sfîrşit, Andrei Chiliman s-a cărat din PNL! Pagubă-n ciuperci. N-are decît să-şi facă un Partid al Hingherilor. Un bandit ca ăsta se naşte o dată la 100 de ani. Bravo lui Crin Antonescu! * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Nu credeam că oierul Gigi Becali poate fi atît de ordinar! Auzi la el: a rupt Alianţa cu Vadim (?!). În realitate, Tribunul i-a dat cu flit, atunci cînd Boier Căcărează a încercat să pună laba pe PRM aşa cum a pus pe Steaua: prin iuţeală de mînă şi nebăgare de seamă, ca la alba-neagra. Acest PNG nu poate candida la alegerile din 2012 pentru simplul motiv că nu s-a înscris la Tribunal, conform Legii – aşadar, NU există din punct de vedere juridic. Dacă PRM făcea vreo Alianţă scrisă cu un partid care, repetăm, NU există, risca să fie eliminat din cursa electorală. Asta, pe lîngă faptul că ţucălarii lui Gigi Becali au vrut locuri eligibile (1 la 1!) în sectoare ale Capitalei şi în judeţe unde nu au filiale deloc (Sectoarele 1,3,4 şi judeţele Hunedoara, Vrancea, Satu Mare, Sălaj, Caraş-Severin, Galaţi, Brăila). Pe cine credea urlătorul Gigi că păcăleşte? Ăsta-i individul: un primitiv incult şi hoţ, disperat că poate fi, din nou, condamnat penal. Nu merită nici o atenţie.
Despre doamna Adina Şuşnea, care face parte din categoria celor mai valoroşi muzicologi din ţara noastră, dr. Grigore Constantinescu a consemnat, în postfaţa cărţii închinate lui Ioan Bohciu, următoarele: ,,După o completă edificare a subiectului, cartea dedicată acestui artist a ajuns la etapele definitivării pe calea tiparului. Pentru fiecare muzicolog înzestrat cu talentul scrisului şi pasiunea cercetării, acest moment devine o victorie meritată, o răsplată a orelor de muncă şi împlinirea unor idealuri. Drumul pare anevoios, dar el cere de la cel care îl parcurge credinţă, speranţă, înzestrare. Adina Şuşnea îşi pune semnătura pe această carte-portret, ceea ce nu este o încheiere, ci începutul unui alt destin. Ca profesor al începutului de carieră, sînt îndreptăţit să cred în acest viitor, care este şi al nostru, al tuturor celor dornici să lumineze, cu fiecare faptă, peisajul culturii şi al spiritualităţii româneşti de azi”. În prefaţa volumului, autoarea prezintă cîteva dintre motivele care au determinat-o să evoce personalitatea acestui muzician: ,,Contribuţia gălăţeanului Ioan C. Bohciu, în peisajul acestei acţiuni colective, de cristalizare a creaţiei naţionale, se înscrie, asemenea altora, prin datele personale, prin pregătirea şi sensibilitatea proprie. Făcînd parte, aşadar, din generaţia compozitorilor a căror afirmare s-a produs după 1900, Bohciu, format la şcoala germană de compoziţie, exprimă, ca trăsătură dominantă a stilului său, un anumit echilibru între naţional şi universal. Desigur, rigoarea scriiturii occidentale este precumpănitoare. Dar, în general, sesizăm şi preocuparea pentru evidenţierea specificului autohton. Chiar dacă, în perspectiva timpului, aportul său ne apare estompat, poate şi datorită izolării geografice în care şi-a desfăşurat activitatea, un aspect credem că poate fi reţinut. Ne gîndim la faptul că şi contribuţia sa se integrează îndelungatului proces creator de care aminteam, un proces al cărui produs reflectă, de fapt, participarea comună a multor compozitori, cu rezultate modeste sau convingătoare, fiecare din ei, însă, reprezentînd verigi importante, fără de care nu ar fi fost posibilă constituirea şcolii naţionale de compoziţie”.
Regretatul bogătaş Iosif Constantin Drăgan, printre altele, a avut o dorinţă arzătoare: a vrut să aibă o televiziune. Şi a avut-o. Cu un colectiv de tineri pricepuţi, cu programe frumoase, de calitate, ce aminteau, prin aspectul şi conţinutul lor, de măiestria unui gigant al TVR-ului, Tudor Vornicu. Erau prezentate emisiuni atractive, fără urmă de vulgaritate, avînd ca invitaţi mari actori şi oameni de valoare, nicidecum ţigani şi tot soiul de nulităţi, pe care, astăzi, sîntem nevoiţi să-i urmărim, seară de seară. Păi, nu? De-aia plătim, să vedem Clejanii lui Măruţă, Catanga lui Brancu ş.a. Printre acei tineri pricepuţi în ale televiziunii, lucra şi Cătălin Măruţă. Între el şi timida frumuşică Augusta Dumitraşcu s-a legat o mai lungă idilă, fiindcă cei doi se potriveau de minune. Augusta nu ne impresiona prin coeficientul de inteligenţă, care era unul destul de modest. Ei bine, televiziunea aceea a fost desfiinţată de două persoane, al căror interes n-am reuşit să-l înţeleg. Augusta a rupt legătura cu Măruţă (nu se cunoaşte motivul) şi s-a angajat corectoare la un ziar care, de bun ce era, se distribuia gratuit pe piaţă. Tînăra jurnalistă habar n-avea ce înseamnă ,,cap limpede” şi nici nu auzise de vorbele marelui scriitor francez Gustave Flaubert: ,,Arta scrisului înseamnă arta de a descoperi ceea ce crezi”. Augustei i-a mers bine după despărţirea de Măruţă: după episodul de la ziar, s-a angajat la TVR şi, în scurt timp, a devenit soţia marelui om de televiziune Valeriu Lazarov. El a fost acela care a ajutat-o să se emancipeze şi care a iniţiat-o în tainele televiziunii. Iar Măruţă a ajuns, între timp, prietenul ţiganilor. Reuşitele Augustei Lazarov – averea pe care a moştenit-o, firmele pe care le conduce, cu pricepere şi mînă de fier – o plasează pe aceasta mult deasupra Andrei, cu tot talentul şi vocea ei remarcabile. Desigur, de acest lucru e conştient şi Cătălin Măruţă. Augusta Lazarov a cunoscut fericirea şi se va bucura de ea şi în continuare, aşa cum se prefigurează viitorul ei. În presă se vehiculează zvonul – eu ştiu, însă, că e vorba de o informaţie reală – că între Augusta Lazarov şi tînărul Vladimir Drăghia, încet-încet, s-a înfiripat o frumoasă poveste de dragoste, pe care ei nu o ascund. Mai mult decît atît, dar Augusta nu se sfieşte să-i facă o serie de favoruri profesionale lui Vladimir, cel care, acum, este eroul principal al emisiunii ,,Burlacul”. M-aş bucura ca Augusta să-şi refacă viaţa alături de un bărbat asemenea lui Valeriu Lazarov, un adevărat domn, care punea mare preţ pe cultură şi valoare profesională. Ea merită din plin acest lucru. De asemenea, aş dori ca relaţiile dintre Augusta şi omul ales de ea să fie dominate numai de adevăr. Fiindcă, după cum spunea Albert Einstein, ,,Adevărul este acela care rezistă la testul experienţei”.
Radu Dănăilă (din Tazlău-Neamţ) ne-a trimis mai multe volume de poezii pe care le-a publicat în decursul timpului, ceea ce ne face să afirmăm că acest autor, de la un volum la altul, se dovedeşte a fi consecvent cu sine; el a parcurs mai multe etape, trecînd de la banalul catren la poemul amplu, de cîteva pagini. Din setul de cărţi pe care Radu Dănăilă ni l-a trimis, am găsit de cuviinţă să o analizăm pe aceea intitulată ,,Printre stele şi luceferi” (2009), nu pentru că ar fi reprezentativă pentru cariera poetului, ci pentru că ea transmite o stare aparte, născută în sufletul autorului după pierderea soţiei, alături de care trăise o viaţă întreagă, timp în care el avea să creeze o considerabilă operă literară. În zbuciumul său sufletesc, poetul s-a aplecat cu durere către scris, încercînd, prin poezie, să umple golul pricinuit de moartea persoanei dragi. A găsit alinare în lumina infinită a stelelor, de unde se zice că toţi cei plecaţi la ceruri îi veghează pe cei rămaşi pe pămînt. Numai că Radu Dănăilă nu se limitează doar la aceasta. El este un neliniştit, care caută să afle cît mai multe despre ceea ce se întîmplă după dispariţia noastră fizică, gîndul lui fiind îndreptat, desigur, către soţia lui, Petronela, o persoană admirabilă, pe care, într-un moment de sărbătoare a poetului, la Tazlău, am cunoscut-o şi noi. Iată cum autorul îşi deplînge tovarăşa de viaţă, în poezia ,,Tu” (pag. 13), pe care o reproducem integral: ,,Tu ţi-ai întins covor de flori/ Şi ai plecat spre nemurire/ Lăsîndu-ne într-o uimire/ Şi traversezi eterne zori/ Călătorind printre comori/ Prin spaţiul cu nemărginire// Tu ai întins covor de flori/ Şi ai plecat spre nemurire// Te-ai dus să cauţi vii comori/ Ori să alergi spre mîntuire/ Să fugi de greaua amăgire/ Ca-n răsărituri să cobori.// Tu ţi-ai întins covor de flori”.
Toată această suferinţă se revarsă ca un torent în mai toate scrierile din volum. Şi e lăudabil gestul autorului, pentru că, în astfel de situaţii, nu ai cum să te comporţi altfel. Poetul vrea, în semn de răsplată faţă de tot ceea ce i-a oferit soţia lui, să-i consacre acest potpuriu liric, asigurînd-o pe aceea plecată pe drumul neîntoarcerii la viaţa pămînteană, că el îi stă în preajmă: ,,Încă sînt cu tine/ pînă vor răsări zile senine” (pag. 15). Acest mesaj depăşeşte, prin spontaneitate, dar şi prin tonul ceremonios, orice moment liric al sensibilului poet, care face, din zbuciumul său, opere lirice emoţionante. Poemul ,,Cunoaşte” – care este un discurs liric filozofic – arată că viaţa noastră este indisolubil legată de soartă: ea este aceea care dă deznodămînt firului vieţii, trecînd de la lumina zilei şi odihna prin somnul cu vise la momentul morţii pămînteşti, însoţit de picături de ploaie şi croncănit de păsări înspăimîntătoare. Poemul ,,Gîndeşte” (pag. 47) este revelator pentru o asemenea teză lirică – indiferent, însă, de ceea ce numim viaţă: materie, mişcare, opinie… Nu numai în această poezie, ci în majoritatea poeziilor cuprinse în volum, poetul încearcă să filozofeze, cum am mai spus, trecînd de la o stare la alta, pentru a ajunge, mereu, la ceea ce se cheamă poezie de tradiţie populară, unde elementul-cheie îl reprezintă virtuozitatea mesajului. Iată poezia amintită mai sus, în integralitatea ei: ,,De stai la firul ierbii/ Şi de asculţi pămîntul,/ Ecourile lui doresc/ Ca să te cheme./ Tu să veghezi adîncuri,/ Să luminezi ţărîna/ Tăcutului mormînt./ Tu să ridici palate/ Ori să zideşti noi temple/ Ce vor ca să arate/ Al lumii viitor./ De stai la firul ierbii/ Şi iar săruţi pămîntul,/ Îngenunchind în faţa/ Trecutului ce-a fost,/ Să ştii că adevărul/ E în adîncul sorţii,/ Şi să te-arunci/ În luptă n-are rost./ De stai la firul ierbii/ Rămasă fără glas/ Şi tot filtrezi parfumul/ Tămîiei ce s-a ars,/ Să ştii că nu departe/ Tot orizontul plînge/ Cînd mii de preoţi cîntă/ Cîntînd cu al tău glas./ De stai la firul ierbii/ Cu un buchet de flori/ Gîndeşti la nemurire,/ Gîndeşti că n-ai să mori”.
Naţiunile încarcerate în imperiile „istorice” îşi pierduseră suveranitatea, erau oprimate de imperiul absolutist şi, ca finalitate, supuse lichidării ca naţiuni etnice, urmînd să fie „amalgamate” în imensul spaţiu al imperiului. Cînd a apărut primul imperiu comunist, naţiunile ţinute prizoniere, pînă atunci, în imperiul autocrat ţarist, întîi au fost minţite – pur şi simplu! – de bolşevici, de Lenin, în persoană, cu promisiunea autonomiei pînă la despărţirea de Statul sovietelor. La scurt timp, însă, în perspectiva proclamării URSS, Lenin şi „ai lui” s-au rotit la 180 grade şi, cu o logică răsturnată, dar credibilă atît pentru mujicul uşor de manipulat, cît şi pentru alte categorii, mai elevate, ale populaţiei, naţiunilor li s-a argumentat că „în fond, în condiţiile imperialismului oprimator”, interesul lor este să rămînă în „Statul sovietic al muncitorilor şi ţăranilor”, care, printr-o „revoluţie mondială”, va aduce fericirea în lume. Bolşevicii – cei mai mulţi dintre cei aflaţi la conducere, acum, se ştie bine, erau „elite” evreieşti – au găsit sau li s-a „sugerat”, mai „de sus”, titulatura Statului „de tip nou”: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Evident – dar asta puţini o ştiau pe atunci – era vorba de socialismul inventat şi infectat de marxism, totalitar în esenţa lui, căci socialismul corect, adevărat, vizează ansamblul societăţii, nu dictatura unora asupra marii majorităţi a populaţiei. „Proletarii”, ca „forţă conducătoare”, şi „ţăranii”, aliaţii lor, erau lansaţi, propagandistic, ca paravan pentru acoperirea/justificarea dictaturii. După moartea lui Lenin, în 1924, şi acapararea conducerii supreme de către Stalin – un obsedat de mirajul Puterii, dar dotat cu o inteligenţă diabolică –, marea massă a „popoarelor sovietice” a cunoscut cea mai cumplită teroare. În acelaşi timp, în lume au proliferat partidele comuniste, subordonate (ca secţii) partidului din URSS (PCUS), prin reţeaua Cominternului – principalul său sprijin în vederea extinderii, în lume, a acelui „socialism” inventat şi infectat de marxism, care a reuşit să pătrundă – paradoxal! – şi în mediile multor „telectuali” şi „politicieni subţiri”. El a făcut şi cîteva victime „ideologice”: intelectuali rătăciţi vremelnic, aşa cum a fost cazul lui Panait Istrati.
Sfintele Sărbători de Paşti se desfăşoară în plin sezon al florilor de primăvară: ghiocei, brebenei, zambile, lalele etc. Avem parte de o mulţime de flori, care încîntă, fără nici o discriminare, ochii şi sufletul oamenilor. După iarna recentă, scurtă, dar grea, avem acum motive să ne bucurăm de venirea primăverii şi a Paştelui. Românii, popor creştin şi plin de evlavie, întotdeauna cu gîndul la Dumnezeu şi cu speranţa că Acesta îi va ajuta să treacă cu bine peste greutăţile vieţii de zi cu zi, se pregătesc din timp pentru Marea Sărbătoare. Din nefericire, criza economică în care ne zbatem, precum şi derapajele sociale şi morale pe care le întîlnim tot mai des, au ca rezultat faptul că nu toţi conaţionalii noştri se vor bucura pe deplin de sărbătoarea Paştelui. Să sperăm că, treptat-treptat, lucrurile se vor îndrepta. De-a lungul timpului, românii au trecut prin momente mult mai dificile. În îndelungata noastră istorie au fost perioade, mai lungi sau mai scurte, în care am avut de înfruntat diverse probleme, conjuncturi social-politice total nefavorabile, războaie. Avînd vocaţia muncii şi fiind dotaţi de Dumnezeu cu calităţi de-a dreptul excepţionale, românii au reuşit de fiecare dată să găsească soluţii pentru toate problemele existente. Spunem toate acestea gîndindu-ne la îndelungatele încercări la care au fost supuşi românii din Basarabia şi Nordul Bucovinei. Cu toate acestea, ei nu au cedat, nu s-au împăcat niciodată cu ideea că străinii, care au pus stăpînire asupra lor, vor putea să o facă un timp îndelungat. Dumnezeu i-a ajutat. Să ne amintim de miile de români arestaţi şi deportaţi, precum şi de cei trimişi în lagăre, în care erau obligaţi să muncească pînă la epuizare.
Cea dintîi gramatică românească, datată 1757, îi aparţine braşoveanului Dimitrie Eustatievici. A urmat gramatica iluministului Gheorghe Lazăr, apărută la Viena în 1780 (?!) şi intitulată, latineşte, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae“. La rîndu-i, cărturarul muntean Ienăchiţă Văcărescu nu se lasă nici el mai prejos şi, la 1787, tipăreşte, în două ediţii, la Vîlcea şi la Viena, „Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orînduielelor asupra gramaticii româneşti“. Prin 1791, preotul Radu Tempea, din Şcheii Braşovului, dă şi el la iveală o „Gramatică Românească“. În secolul următor, Ion Eliade Rădulescu scoate, la Sibiu, celebra lui gramatică (1828). Îl urmează, în 1854, Timotei Cipariu, cu prima Gramatică istorică românească. În epoca modernă, redactarea şi tipărirea de gramatici se intensifică. Printre atîtea ediţii, amintim gramatica lui Iorgu Iordan din 1937 şi „Gramatica Academiei“, ediţia a doua, 1966, alcătuită de un colectiv condus de Alexandru Graur. Să nu uităm gramaticile altor universitari, precum Mioara Avram sau Theodor Hristea, plus cele, de uz intern, semnate de mai mulţi inspectori şi profesori de curs secundar. Ultima gramatică românească a apărut în anul 2005, la Editura Academiei. Orice român trebuie să aibă în bibliotecă măcar o gramatică şi un îndreptar ortografic şi ortoepic, pe care să le consulte ori de cîte ori iese în public, la Radio, la TV sau la cine ştie ce manifestări cultural-politice. Numai aşa s-ar putea pune stavilă greşelilor incredibile de exprimare. Desigur, şcoala, cu puterile ei de persuasiune din ce în ce mai mici, nu mai e ce-a fost odată, asta e clar. Dar nimeni nu ne împiedică să devenim autodidacţi şi să avem încredere  în orice manual de gramatică, măcar de ciclu gimnazial. Oricît de simplu ar părea acest manual, el ne oferă tot ce ne-ar trebui într-o conversaţie – morfologie, sintaxă şi puţină stilistică – şi ne fereşte de gafe. Din 1990 parcă s-a dat slobod generalizat, şi, permanent, la Radio şi la TV se perindă tot felul de indivizi care se preocupă de maltratarea Limbii Române, activitate pentru care lasă impresia că sînt plătiţi regeşte. Să fi ajuns prostia la un preţ atît de mare? De aceea, nu ne-a fost greu să adunăm cîteva specimene de greşeli dintr-atîtea altele. „Cartea nu-i pentru oricine!“, se spunea pe la începutul Secolului XX. Şi referirea se făcea, în primul rînd, la faptul că trebuiau tot mai mulţi bani ca să depăşeşti pragul celor 4 clase primare, obligatorii şi gratuite. Abia după aceea venea inteligenţa obligatorie. Acelaşi lucru se poate spune şi astăzi, chiar dacă, paradoxal, trei sferturi din populaţia României au făcut una sau mai multe facultăţi. Dar să lăsăm considerentele de ordin socio-moral şi să discutăm despre unele greşeli frecvente de exprimare. w Bunăoară, să abordăm neconcordanţa dintre genul gramatical şi sensul lexical. Lucrul acesta se observă şi în cazul unor substantive care denumesc o ocupaţie, o funcţie, un titlu. Substantive precum beizadea, călăuză, calfă, ordonanţă, santinelă sînt de genul feminin, deşi fiinţele respective sînt de genul masculin. Prin urmare, este greşită formularea „Ioana şi Elena, beizadelele lui Băsescu“. Corect ar fi fost „fiicele de bani-gata“. w La televizor, un politician s-a exprimat astfel: „Doamna ministră Udrea...“, iar colegii de platou, nesatisfăcuţi de formulare, i-au cerut părerea jurnalistului Cornel Nistorescu, absolvent de Filologie. Dar şi el a scăldat-o. Unde e greşeala? În neconcordanţa dintre gen şi sex, la numele de persoană. Cum se ştie, genul substantivelor e legat de sex: cal-iapă, bărbat-femeie, cocoş-găină, Ion-Ioana. De la unele substantive masculine s-au format femininele: profesor-profesoară, bucătar-bucătăreasă etc. Dar, există situaţii cînd concordanţa dintre gen şi sex nu s-a realizat. De aceea, forma feminină apelează tot la cea masculină: doamna ministru, doamna decan. Cîteodată, în mod forţat, se încalcă această neconcordanţă şi se creează o nuanţă afectivă cu ajutorul sufixelor: papagaliţă, elefantină, balenoi, fătălău. Dar aceste forme sînt valabile doar în limba populară. w O doamnă ministru, abia instalată în funcţie, s-a şi repezit cu o greşeală: „Vom aplica soluţia cea mai optimă“. Spre binele ei, o informăm, gratuit: adjectivul optim nu are grade de comparaţie, întrucît în limba latină, de unde provine, era deja un superlativ absolut de la bonus. Corect este: soluţia optimă (cea mai bună). w Tot aud pronunţîndu-se compánie, în loc de companíe, în contextul „Compánia de gaz «Gazprom»a majorat tarifele la export“. Aici este vorba de omografe, cuvinte identice ca formă, dar diferite ca înţeles, dacă se mută accentul de la o silabă la alta. În cazul nostru, compánia (pronunţat uneori ’páinie) e un termen militar şi înseamnă un grup de 100-150 de ostaşi (vezi filmul franţuzesc „Unde a dispărut compánia a 7-a?“). Mutînd accentul pe penultima silabă, companíe înseamnă tovărăşie sau firmă, societate. Deci, forma corectă era: „Companía de gaz...“. w Fiindcă tot am ajuns la accentul pus aiurea, să semnalăm şi intervenţia unui ofiţer MAI în legătură cu ninsorile recente: „Vom lua toate măsurile cu carácter general“. Corect este caractér, cu accent oxiton, adică pe ultima silabă. w Săracii reporteri de teren! Ei sînt predispuşi la cele mai multe greşeli de exprimare, în direct. Astfel, o tînără zice: „Aici, la Buzău, datorită viscolului puternic, s-au rupt firele electrice!“. Corect ar fi fost „Din cauza...“. Pentru cine nu ştie, locuţiunea conjucţională din cauza anunţă numai cauze ori situaţii rele („A murit din cauza foamei“), pe cînd prepoziţia datorită e numai de bine („Datorită familiei, mi-am atins scopul în viaţă“). w O siliconată cam urîţică se distrează într-un club de noapte şi cade pe spate de fericire: „E super OK aici!“. OK-ul ăsta, încă un americanism, e o izmeneală de toată băşcălia! În primul rînd, supără uzul şi abuzul acestui cuvînt: „O îngheţată OK“, „O vară OK“. Apoi, adverbul ante-pus super, care marchează superlativul absolut. Per total, o formulare enervantă, prin repetiţie, mai ceva ca expresiile ruseşti de acum 60 de ani, care marcau, şi lingvistic, efectele dureroase ale ocupaţiei sovietice. w Dintre atîtea pleonasme, care se aud şi la radio, şi la televizor, cel mai frecvent este „foarte complet“. Cuvîntul complet nu are grad de comparaţie, întrucît conţine deja un sens superlativ, o formă pozitivă, aidoma altor forme: maxim, perfect, definitiv, unic, veşnic. w Mădălin Voicu zice la „Antena 3“: „Cei doi erau doar amici, nu prieteni“, crezînd că face o diferenţiere de nuanţe între sentimentele a două persoane. În realitate, prieten şi amic sînt sinonime, adică au acelaşi înţeles. Numai că primul vine din slavă – priateli, iar celălalt din latină – amicus. w În sfîrşit, a venit şi rîndul spaimelor. Românii se nasc şi mor fatalişti şi resemnaţi. Spaimele lor au un caracter anticipativ şi cuprind mai multe domenii. Nu erau suficiente bolile, războaiele, sărăcia şi bătrîneţea. Nu, acum s-a mai adăugat una: cacofonia (< gr. Kakos) sau disonanţa, opusă eufoniei, o adevărată modă (de fapt, nebunie). Adică formarea unei construcţii urîte, prin alăturarea a două cuvinte: munca care, vezi că cazi, capul la stînga, „Sebastian Lăzăroiu, omu’ negru ca Catranu’“ (Vadim), mama m-a chemat, sora sa s-a dus etc. După părerea multora, cacofoniile sînt doar inestetice, nu greşeli. E bine să fie evitate, însă cu măsură, altfel cădem în exagerări şi, mai apoi, în ipohondrie. Retorica respinge cacofoniile, dar, uneori, le admite intenţionat (vezi Caragiale: „Ca Caracala, ca Catone“), din raţiuni artistice, precum anacolutul, pleonasmul sau dezacordurile. Unele alăturări de cuvinte nu sînt considerate pleonasme: cacao, plec acasă, „Partidul-Ceauşescu-România“, epoca capitalistă, Iliescu care, muzică clasică, Banca Comercială Română etc. Pînă prin Secolul al XIX-lea scriitorii nu ştiau ce e aceea o cacofonie. Nebunia asta a început în secolul următor şi s-a agravat după 1989, odată cu înmulţirea posturilor de Radio şi de Televiziune, unde angajarea nu se mai face în urma unui examen la Limba Română, ci pe alte criterii. Obsedaţi să nu comită greşeli de exprimare, aceşti cacologi de ocazie au rezolvat problema cacofoniilor după ureche, precum nişte diletanţi, în loc să consulte o carte de gramatică. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi ajuns la aberaţiile: „Munca virgulă care onorează“ sau „Am participat acolo ca şi concurent“. Mai mult, s-a ajuns în situaţia ilară ca acelaşi şi să apară în construcţii unde nu există nici o cacofonie: „Ca şi ministru“, sau „Ca şi student“. Nu zăbovim prea mult asupra acestui aspect, care poate fi rezolvat foarte simplu: fie folosind adverbul de comparaţie precum („Aleargă precum calul“), fie recurgînd la articolul nehotărît o sau un: („Aleargă ca un cal“). Mai rămîne de lămurit ce e cu acest şi, care se numeşte adverb de întărire. El se foloseşte pentru a realiza comparaţii între fiinţe sau obiecte: „Băiatul avea ochii verzi ca şi tatăl său“. Ce comparaţii şi cacofonii există în formulări de tipul: „Ca şi persoană“, „Ca şi femeie“, „Ca şi tînăr“, cu care ne tot asasinează Niculina Stoican, în emisiunea ei, intitulată „Te vreau lîngă mine“?
Cercetările întreprinse în ultimii ani în legătură cu sfîrşitului poetului rus au adus aspecte inedite despre duelul Puşkin-d’Anthčs. Referindu-se la articolul apărut postum, ,,Ultimul descendent al familiei Ioanei d’Arc”, sub semnătura lui Puşkin, academicianul rus Blagoi descoperă că textul respectiv ascunde o enigmă. În acel articol, poetul relata povestea unui oarecare Jean François d’ Arc, ultimul descendent al fratelui Ioanei d’ Arc, şi prezenta corespondenţa acestuia cu Voltaire, în 1767, după apariţia ,,Fercioarei din Orléans”, pretinzînd că schimbul de scrisori ar fi fost o traducere din ziarul londonez ,,Morning Chronicle”. Blagoi stabileşte, acum, că ,,Morning Chronicle” n-a publicat, de fapt, niciodată corespondenţa domnului d’ Arc, care, de altfel, este un personaj imaginat de poet. Prin intermediul eroilor săi, Frederic al II-lea, Voltaire şi Ioana d’ Arc, Puşkin zugrăvea portretul real al lui Nicolae I, şi pe cel al ambasadorului Olandei, Heckeren, tatăl adoptiv al lui d’ Anthčs – care încuraja avansurile fiului său faţă de Ekaterina Puşkin şi faţă de soţia poetului, Natalia. La curtea Rusiei nu se putea vorbi, însă, deschis. Prea mulţi agenţi ai lui Benkendorf stăteau la pîndă. De altfel, încă din 1937, cu prilejul centenarului morţii sale, cercetătorii făceau descoperiri interesante. În ,,Gazeta Moscovei”, din 20 şi 27 octombrie 1937, V. Veresaev arată că, începînd din 1825, după eşecul mişcărilor decembriştilor, marele poet fusese aspru prigonit de Poliţie. În anul 1825, Puşkin scrisese poezia ,,André Chénier” în care, prin relatarea execuţiei poetului Chénier, în timpul Revoluţiei franceze, aducea un omagiu prietenilor săi revoluţionari. După publicarea acestei scrieri, Puşkin a fost interogat în repetate rînduri. Vestitul Departament III, în frunte cu generalul Benkendorf, omul cel mai apropiat al ţarului, se afla deja pe urmele poetului.
După consumarea dramei, d’Anthčs a părăsit Rusia, împreună cu soţia sa, Ekaterina, întorcîndu-se în Franţa, unde s-a stabilit în oraşul natal, Soultz, din Alsacia. La scurt timp, în 1844, Ekaterina, însărcinată fiind, a murit în chinurile facerii, iar d’Anthčs nu s-a mai recăsătorit. Îl aştepta o strălucită carieră politică. Primar la Soultz, apoi consilier general al Districtului Haut-Rhin, el a fost ales, ulterior, deputat în perioada 1848-1852 şi senator, între anii 1852 şi 1870. Avea să-şi sfîrşească zilele în 1895. Despre tatăl său, baronul Heckeren, ambasadorul Olandei la Petersburg, se ştie că, după plecarea fiului său în Franţa, a cerut să fie rechemat de la post, stabilindu-se la Viena, unde a rămas pînă în anul morţii sale (1870). În deceniile din urmă, G. M. şi C. de Heckeren d’Anthčs, descendenţii lui Georges d’Anthčs, păstrînd legătura cu urmaşii lui Puşkin, au ajuns la o serie de noi concluzii, care vin să întărească opiniile istoriografilor ruşi. Dragostea lui d’ Anthčs pentru doamna Puşkin a fost una pur platonică; poetul nu s-a îndoit nici o clipă de fidelitatea soţiei lui. Numai înjositoarele scrisori anonime l-au determinat să-şi provoace cumnatul la duel. S-a stabilit, de asemenea, că nici Georges d’Anthčs, nici baronul Heckeren n-au fost autorii pamfletului anonim, prin care Puşkin era... decorat cu „Ordinul încornoraţilor“. Duelul a constituit, desigur, finalul unui complot, ai cărui instigatori rămîn în continuare necunoscuţi. „Este vorba – scria Alexandre Pouchkine lui Georges d’Anthčs, al treilea urmaş al familiei cu acest nume – de o tragică şi nedesluşită poveste care, vreme de un secol, a dezbinat familiile noastre şi căreia, după, cum am constatat din convingerile noastre comune, i-au căzut victime stră-străbunicii noştri“.
Dar, fireşte, nu o reuniune politică am făcut şi nu vom face nici de-acum încolo, cu ocazia programului umanitar „Cina Creştină”. Acestuia, de altfel, i s-a dus buhul şi el s-a multiplicat ca făclia de Paşte, din oraş în oraş, din comună în comună, unde există gospodari ai Partidului România Mare. Aş dori să vă împărtăşesc cîteva dintre impresiile pe care le-am trăit pe meleagurile îndepărtate, pe unde m-am preumblat în ultimele zile, împreună cu trei dintre membrii conducerii P.R.M. Numai vouă, bătrînilor mei dragi, înţeleg să vă dau raportul. Aşa după cum probabil ştiţi, recent am participat la Festivalul Internaţional de Primăvară din Libia, ca invitat al unui Consiliu General Revoluţionar – nu pot spune exact care este titulatura, pentru că este o ţară destul de imprevizibilă, şi anume, de vreo 20 de ani, ea nu are nici Guvern, nici Parlament, nici ceea ce se cheamă, îndeobşte, un şef de Stat. Este vorba despre o revoluţie permanentă, care vrea să egalizeze nivelul de trai al oamenilor, destul de marcaţi de o perioadă anacronică şi – aş spune eu – injustă, cum anacronice şi injuste sînt situaţiile din toate acele ţări unde există o pătură de sute de mii de bogătaşi, care au tezaure inimaginabile, iar, pe de altă parte, sînt milioane sau zeci de milioane de oameni care abia îşi tîrăsc existenţa, de pe o zi pe alta. Fie din curtoazie, fie din curiozitatea de a trăi o altă experienţă de viaţă decît am trăit pînă acum, eu, împreună cu deputaţii Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu şi Sever Meşca, dar şi alături de un deputat de la grupul P.N.Ţ.C.D.-P.E.R., Otto Weber, ne-am dus la acest Festival. A fost o experienţă, într-adevăr, unică şi imposibil de repetat, din foarte multe motive. Noi, cînd citim în presă sau auzim la Radio sau la Televiziune despre cuvîntul „embargo”, sau despre alte sancţiuni internaţionale, sîntem tentaţi să trecem uşor peste ele, pentru că, de regulă, durerea altuia nu te doare pe tine. Aşa cum auzim de moartea cuiva, din altă familie, din altă zonă de interese, zicem „Dumnezeu să-l ierte, să-i spele păcatele” – apoi trecem mai departe şi ne vedem de drumul nostru. Însă, în clipa în care un necaz ne atinge direct pe noi, cînd flamura doliului flutură pe catargul porţii noastre, vedem cît de greu este. Un asemenea necaz l-am luat noi în plin văzînd că nu se poate ajunge în acea ţară, care nici măcar nu este foarte îndepărtată de România, aflîndu-se în Nordul Africii. E vorba de traversarea, cu avionul, a Mediteranei, călătorie care, pînă nu demult, era posibilă: cursa aeriană Bucureşti-Tripoli se făcea doar în două ore şi jumătate. Acum, în loc de două ore şi jumătate, am făcut două zile şi jumătate! Am întîlnit acolo o familie de australieni, John şi Lucia Meyer, nişte oameni cu totul şi cu totul minunaţi, care mi-au spus că, din faţa casei lor din Sydney şi pînă la Tripoli, ei au făcut 66 de ore, aproape 3 zile. Asta înseamnă un embargo! Mai stai şi la vamă 4-5 ore, într-o căldură toridă, pentru că, în aprilie, acolo este ca la noi în iulie, şi te mai izbeşti şi de disconfortul pe care îl implică absenţa civilizaţiei europene. Libia este o ţară fabulos de mare. Eu însumi, care mă pretind relativ cunoscător al istoriei şi geografiei, nu-mi puteam imagina că are o suprafaţă de 3 ori mai mare decît a Franţei şi de aproape 7 ori mai întinsă decît cea a României. Dar populaţia este foarte redusă: sînt sub 5 milioane de locuitori. Restul suprafeţei este deşert. O mare parte a Saharei este în Libia, o parte şi mai mare este în Algeria. Dumnezeu (sau Allah, cum îi spun ei) le-a dat o bogăţie care le poate asigura prosperitatea pe încă vreo cîteva decenii bune de acum încolo. Le-a dat o mare de petrol în adîncuri. Şi, pentru că tot duceau lipsă de licoarea trebuincioasă vieţii, le-a dat şi o mare gigantică de apă sub deşert, în aşa fel încît s-a născut ideea unui fluviu uriaş, lung de 600 de km, un fluviu artificial, care deja a fost creat, va mai fi prelungit şi în felul acesta se asigură irigarea, menţinerea în viaţă a unor oaze de verdeaţă fără de care viaţa acolo ar fi un adevărat coşmar.
Am participat în ziua de miercuri, 16 aprilie, la o întîlnire cu Muammar Al Gaddafi. Fac parte dintre cei care nu se lasă induşi în eroare de bombardamentele presei. N-am prejudecăţi şi nu-mi poate dicta nimeni ce să gîndesc şi cum să acţionez. Presa poate să spună orice şi oricum, dar pînă nu mă conving eu, cu ochii mei, că este o realitate, nu am să cred. Şi astfel, în pofida tuturor acuzaţiilor aduse acestui personaj, cum că ar fi liderul mondial al terorismului, eu am întîlnit în realitate un om foarte liniştit, un om foarte calm şi cu un discurs extrem de ponderat, un discurs îndurerat pentru soarta ţării lui. El este, după cum ştiţi, acuzat de prăbuşirea în Scoţia, lîngă localitatea Lockerby, a unui avion cu pasageri, în urmă cu 11 ani. A fost o tragedie îngrozitoare şi numai cine nu a fost cu avionul, şi numai cine nu ştie ce înseamnă simplele trepidaţii provocate de nişte curenţi atmosferici, nu poate realiza ce reprezintă, cu adevărat, o prăbuşire în moarte, cu sute de victime. Dar nimeni n-a putut să producă probe, că e cineva implicat. Dacă existau probe, indubitabil că ele ar fi apărut. Pe bănuieli, pe supoziţii, pe dorinţa unora de a fi aşa şi nu altfel, nu se poate condamna un popor, nu se poate condamna o ţară. Eu, unul, am un respect deosebit pentru americani şi civilizaţia lor – noi nu vorbim aici de popoare, noi vorbim de guverne, de administraţii, care sînt pasagere şi supuse greşelii. Culmea este că americanii vorbesc de explozia unor avioane, cînd ei înşişi au fost capabili să-şi arunce în aer cu o rachetă, anul trecut, înaintea Olimpiadei de la Atlanta, un avion cu vreo 280 de pasageri. Este neîndoielnic că aşa a fost. Fie din greşeală, fie datorită unor raţiuni dubioase, ei înşişi şi-au pulverizat un avion în aer. Deci, din punctul acesta de vedere noi am avut suficiente motive întemeiate să credem că, pînă la proba contrarie, Libia trebuie să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie şi un Popor întreg nu poate să fie pedepsit. Am ţinut acolo un discurs şi nu m-am sfiit să amintesc şi de liderul Frontului Naţional Francez, Jean Marie Le Pen, ceea ce a dus, după manifestare, la unele nemulţumiri mocnite din partea unor arabi şi negri, care s-au simţit probabil lezaţi, pentru că n-au fost lăsaţi să-şi facă chiar toate mendrele pe malurile Senei şi să transforme Franţa într-o ţară islamică. Le Pen declara ieri, iar Radio Bucureşti comenta în dimineaţa acestei zile, ceva amuzant: „Ce ar trebui să fac eu pentru a vă dovedi că nu sînt rasist? Probabil să mă însor cu o negresă, eventual bolnavă de SIDA?!”. Aşa vom spune şi noi: ce ar trebui să facem pentru a dovedi (şi cui anume să dovedim?) că nu sîntem nici antisemiţi, nici antimaghiari, că nu sîntem împotriva nici unei etnii?! Sau poate că deranjăm prin faptul că avem coloană vertebrală. Poate intrigă curajul nostru de a crede într-o Europă a Naţiunilor! Da, noi credem în rostul adevărat al popoarelor lăsate de Dumnezeu, nu întîmplător, pe pămînt. Eu nu cred în amestecul raselor, eu nu cred că Dumnezeu a dorit să se amestece negrii cu albii, galbenii cu pieile roşii ş.a.m.d. Există şi căsătorii de genul acesta, eu le doresc să fie binecuvîntate şi, dacă au copii, cu atît mai mult. Dar nu se poate face din asemenea întîmplări izolate principiul unei politici demografice. Nu se poate reveni la Turnul Babel. Din acest punct de vedere, sînt convins că a spune adevărul răspicat în chestiuni care ţin de viitorul popoarelor noastre, de viitorul umanităţii, este o datorie elementară, a fiecărui om cu capul pe umeri, este un act de curaj care, din păcate, uite ce oprobriu îţi atrage din partea acelora care consideră că numai ce spun ei este adevărat, că poziţia lor este situată întotdeauna de partea cea bună a baricadei.
Acum, să revenim la însemnătatea cu totul şi cu totul remarcabilă a experienţei de viaţă pe care am trăit-o acolo. Şi de ce vă spun dvs. asta, acum şi aici, la „Cina Creştină”, şi nu m-am rezervat pentru vinerea viitoare, la Conferinţa de Presă tradiţională a partidului nostru? Iată de ce: pentru că noi sîntem în Săptămîna Mare, zisă şi Săptămîna Patimilor, şi pentru că manifestarea noastră este o manifestare eminamente creştină. Or, noi, acolo, ne-am aflat în furnicarul unei civilizaţii musulmane. Mie îmi este foarte greu să înţeleg cum pot trăi miliarde de oameni, pe toată Planeta – budhişti, şintoişti, musulmani, mozaici – fără Isus Christos. Mintea mea încearcă să priceapă care sînt reperele morale supreme, care sînt valorile ce guvernează asemenea ţări şi popoare, care e sistemul lor axiologic de a-L nega din start pe Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Îi este greu unui creştin să stea zile întregi în mijlocul unui popor arab, popor care nu pune nici un fel de picătură de alcool pe limbă – şi prin legile Statului, dar şi prin legea Coranului, ei nici măcar un strop de bere nu pot să bea. Pe undeva, abstinenţa asta are şi un aspect pozitiv, fiindcă pe canicula aceea exact alcoolul le mai lipsea, le-ar fi fiert creierii în cap. Au pătimit unii muncitori români (şi sînt destui muncitori acolo, alungaţi de mizeria de acasă, care cerşesc un fel de protecţie de la străini, pentru un pumn de dolari nenorociţi), au fost prinşi bînd şi ei o bere după o zi toridă, de muncă, şi au fost arestaţi, au fost ţinuţi cîteva săptămîni în puşcărie. Am auzit de doi tineri turişti care s-au sărutat pe stradă, tot români de-ai noştri, dar au fost şi ei luaţi cu duba Poliţiei şi închişi cîteva zile. Sînt întîmplări care, toate la un loc, configurează o stare de spirit şi o mentalitate cu care noi, creştinii europeni, nu cred că ne vom putea acomoda vreodată. Dar problema principală rămîne cea pe care v-am spus-o: absenţa lui Isus Christos de pretutindeni. Ei au profetul lor, Mahomed, care i-a învăţat şi lucruri foarte bune: i-a învăţat să nu fure, i-a învăţat să nu ucidă, i-a învăţat o igienă a trupului şi a spiritului cu totul remarcabilă. Totuşi, în comparaţie cu minunea dumnezeiască a Naşterii şi Învierii Mîntuitorului nostru Isus Christos, eu cred că toate religiile pălesc. Şi mai cred că de asta există nori negri ameninţători, care plutesc din loc în loc şi din epocă în epocă, tocmai pentru că această putere miraculoasă, generatoare de energii pozitive, care este Creştinismul, n-a cuprins întreaga Planetă. Nu vom putea face dragoste cu sila niciodată, nu vom creştina pe nimeni cu forţa, rămîne la latitudinea tuturor să descopere ce filon de aur reprezintă această religie magnifică a Umanităţii. Pentru noi, experienţa din Libia a fost memorabilă. Mi-a fost greu să constat că atîtea milioane de oameni trăiesc fără raţiunea noastră de a fi. Pentru că raţiunea noastră de a fi este slujirea lui Isus Christos, iar întreaga noastră existenţă este cuprinsă de la Crăciun la Paşte şi de la Paşte la Crăciun. Învierea Domnului nostru Isus Christos este cea mai mare sărbătoare a Creştinătăţii pentru că, dacă n-ar fi fost Învierea, religia creştină nu exista! Dar Învierea s-a produs, cu adevărat. Vreţi dovada? Iată roadele ei: milioane şi milioane de bazilici, schituri, abaţii, catedrale, lăcaşuri ale Creştinismului presărate pe toate meridianele lumii. Acestea sînt fructele Învierii lui Isus Christos. Dacă El n-ar fi înviat, aşa ceva nu s-ar fi născut niciodată. Omenirea poate persevera în greşeală o săptămînă-două, un an-doi, un deceniu-două, un secol-două, dar nu două milenii. Acelora care au acuzat că nu există martori istorici, că nu există cronicari ai epocii care să relateze Învierea lui Isus Christos, noi le vom răspunde că au existat 4 mari istorici, care au atestat că s-a întîmplat exact aşa cum s-a relatat: că Isus a intrat în Ierusalim, că a fost întîmpinat cu ramuri de palmier şi cu sălcii înflorite, a înaintat călare pe o măgăriţă albă, alături de puişorul ei, că a urcat Dealul Golgotei, sau al Căpăţînei, că S-a întîlnit cu o femeie milostivă, care I-a dat năframa pentru a-Şi şterge chipul asudat, iar chipul acela sfînt S-a întipărit pe năframă şi de acolo s-a născut ideea de icoană, ba chiar numele de Veronica, nume biblic, pentru că în greaca veche Vera Icon însemna Imagine Adevărată. Toate acestea au fost reale. Acesta e unul dintre misterele Creştinismului: la Naşterea lui Isus, în 25 decembrie, în plină noapte s-a ivit o stea miraculoasă care lumina bolta, iar la moartea Lui s-a cutremurat pămîntul şi s-a întunecat cerul, datorită unor fenomene ciudate, dar pe deplin explicabile în ordinea universală a lucrurilor, care sînt controlate de Demiurg. Acei 4 istorici sînt cei 4 evanghelişti. Acelea sînt cărţile de istorie despre viaţa, patimile, răstignirea şi Învierea Domnului nostru Isus Christos.
Cei care îşi închipuiau că PSD-ul lui Adrian Năstase reuşise să atingă cei mai „negri“ parametri ai corupţiei se înşelau. Toate recordurile în acest domeniu au fost depăşite în aceşti ultimi ani, de cînd PDL-ul şi Traian Băsescu conduc România. Persoanele naive, care au votat în favoarea partidului condus de celebrul marinar devenit preşedinte de ţară, au toate motivele să-şi regrete alegerea făcută. Părerile de rău sînt tardive, nu au nici o importanţă în situaţia actuală. În prezent, cînd încep să apară tot mai multe informaţii despre fraudele făcute de către cei aflaţi la Putere, oamenii se îngrozesc de proporţiile jafului. Ni se tot spune, ni se repetă, cu o insistenţă suspectă, că nu sînt fonduri suficiente pentru profesori, pentru medici, pentru poliţişti, pentru pensionari. În general, nu mai sînt bani pentru nimeni, exceptînd, bineînţeles, persoanele care gravitează (cu folos!) în jurul puterii portocalii. Dar, unde sînt banii? Este mai mult decît evident faptul că nu s-au evaporat, ci au ajuns în conturile  pedeliştilor şi ale apropiaţilor acestora. Ni se aminteşte, tot timpul, de ravagiile cauzate de criza financiară, care nu au ocolit ţara noastră, dar care ar fi putut fi diminuate printr-o mai justă administrare a banului public. Aflăm că tot felul de persoane apropiate Puterii s-au înfruptat din banii care ar fi trebuit să contribuie la regenerarea economiei naţionale. Sintagma „băieţii deştepţi“ a făcut, deja, carieră. Mai miră, oare, pe cineva faptul că aceşti „băieţi deştepţi“ se regăsesc, mereu şi mereu, în rîndul prietenilor lui Videanu and comp.? Cazul Boldea, recent dezbătut în presă şi în spaţiul public, este reprezentativ pentru nivelul corupţiei, care şi-a făcut loc în cadrul Puterii, precum şi pentru complicitatea „organelor abilitate“ cu mafioţii care fac parte din cercul acestei puteri. Se pare că Statul Român a devenit „sclavul“ acestor adevărate clanuri, care nu se dau în lături de la nimic, atunci cînd vor să îşi realizeze scopurile. Vorbele goale despre independenţa şi eficienţa justiţiei române nu mai conving pe nimeni, mai ales fiind ştiut faptul că infractorii cu carnet de partid primesc binecuvîntarea anchetatorilor şi, cu complicitatea acestora, părăsesc ţara (a se vedea şi cazul Hayssam). Aşa încît Adrian Năstase poate fi invidios pe partidul domnului Băsescu: acesta l-a întrecut în toate, începînd cu nivelul corupţiei şi cu metodele prin care aceasta a fost ridicată la rangul de politică de stat!
Dar mai este un aspect care trebuie relevat cu multă atenţie. Da, nu contestă nimeni criza aceasta, care s-a abătut peste cea mai mare parte din omenire, deci, şi asupra ţării noastre. Numai că într-o astfel de conjunctură nefavorabilă, în ţările cu regimuri totalitare, sau în statele în care regimurile politice sînt complet rupte de nevoile şi aspiraţiile reale ale societăţii, îşi fac apariţia cohorte întregi de indivizi care, precum jivinele necrofage, atacă şi prăduiesc tot ce a mai rămas viabil din avuţia naţională, în scopul obţinerii unor foloase fabuloase. Ei bine, este ceea ce se întîmplă la noi, în prezent. Bogatele zăcămintele aurifere, precum şi multitudinea de minereuri complexe, în care se găsesc mari cantităţi de aur, argint, cupru şi alte metale valoroase, au stat acolo, în măruntaiele pămîntului, ca o inestimabilă zestre cu care Dumnezeu ne-a dăruit pe noi, românii, pînă acum, cînd, dintr-o dată, Traian Băsescu şi Guvernul majoritar pedelist şi-au amintit de existenţa lor. Aşa că s-au gîndit să le vîndă, la repezeală şi pe mai nimic, unor investitori străini. Bineînţeles, fără a ne întreba, şi pe noi, dacă sîntem cumva de acord. Cu alte cuvinte, ROMÂNIA va fi văduvită şi de ultimele bogăţii pe care le are, iar pămîntul ţării va fi sfîrtecat şi otrăvit iremediabil, doar pentru ca nişte indivizi veniţi de aiurea să se îmbogăţească, iar Poporul Român să se trezească tot mai sărac. De aceea, fiecare dintre noi are dreptul să-şi pună întrebarea: oare cine se cred aceşti aşa-zişi conducători ai ţării, de-şi permit să-şi facă mendrele atît cu averea ţării, cît şi cu destinele milioanelor de romîni - copii, tineri, sau bătrîni? Răspunsul este unul singur şi, din păcate, pe cît este de adevărat, pe atît este de năucitor. Atît de năucitor, încît mulţi dintre noi, încă nedebarasaţi de frica instaurată în suflet din vremea regimului comunist, nu îndrăznesc să se exprime în mod curajos. Ei bine, mie nu-mi mai este teamă, decît de mînia lui DUMNEZEU şi, de aceea, spun răspicat: toţi aceşti indivizi care s-au succedat la Putere după aşa-zisa revoluţie din decembrie 1989 pot fi numiţi adevăraţi criminali şi hoţi patentaţi. Prin tot ceea ce au săvîrşit, propovăduind – în mod fals - democraţia, ei au adus ţara la sapă de lemn. Iar conducătorii actuali ai României n-au făcut altceva decît să adîncească şi mai mult sărăcia, aruncînd ţara într-un haos economic şi social fără precedent. Şi de parcă toate acestea n-ar fi fost de-ajuns, prin măsurile incoerente şi aplicate pompieristic, aceşti indivizi au instaurat un regim draconic, pornit parcă să supună populaţia la un adevărat genocid. În plus, hoţia, nepotismul, traficul de influenţă, dispreţul faţă de poporul suveran sînt, datorită acestor guvernanţi, la ordinea zilei.
U.S.A/1.000 metri cubi. Pe cale de consecinţă, în fiecare an, Bugetul de Stat este prejudiciat cu peste 5 miliarde lei. O bună parte din cantitatea de gaze naturale extrasă din România este exportată în Austria şi Ungaria, iar firmele care extrag şi exportă din ţara noastră ţiţei şi gaze naturale sînt scutite de impozite către Bugetul de Stat. În acelaşi timp, Guvernul României importă din Federaţia Rusă gaze naturale la un preţ de peste 500 dolari U.S.A. şi la acest preţ le facturează pentru populaţie şi majoritatea agenţilor economici. Şi în acest domeniu există firme privilegiate şi „băieţi deştepţi”, de care Parchetul şi Direcţia Naţională Anticorupţie (D.N.A.) nu se ocupă, deşi probele sînt evidente. Ca urmare a scurgerii de informaţii de la A.N.R.M. şi unele ministere referitoare la gazele de şist şi profitînd de lipsa cadrului legislativ, mai multe firme străine au reuşit să înceapă negocierile de la Bucureşti pentru a obţine acorduri petroliere care să le permită exploatarea gazelor naturale neconvenţionale sau a gazelor de şist, care se găsesc la mari adîncimi, între straturile de rocă. România este una dintre cele mai bogate ţări din Europa în gaze de şist, iar directorul Chevron a declarat public că a obţinut acorduri petroliere pentru 25-30 de ani spre a exploata gaze neconvenţionale prin fracturare hidraulică. Intuind reacţia populaţiei şi a autorităţilor locale faţă de genocidul şi dezastrul ecologic provocate prin această  metodă de extracţie a gazelor de şist, reprezentanţii A.N.R.M. şi ai Guvernului României au cerut firmelor străine să accepte secretizarea acordurilor petroliere şi a anexelor acestora. După protestele cetăţenilor din Bîrlad şi Constanţa, directorul Chevron România a declarat că firma americană este de acord cu desecretizarea documentelor referitoare la perimetrele concesionate. Guvernul României şi A.N.R.M. se opun desecretizării documentelor convenite cu firmele străine pentru exploatarea gazelor de şist. Se ştie că nu există temei legal pentru astfel de secretizare. Pe surse, s-a aflat că în aceste contracte Guvernul României s-a angajat faţă de firma Chevron că o va despăgubi pentru toate cheltuielile făcute în ţara noastră, în cazul în care va fi interzisă de Parlament exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Fracturarea hidraulică înseamnă că pentru fiecare sondă se face un foraj vertical, la o adîncime de peste 3.000 de metri, urmat de o forare orizontală. Urmează producerea unor explozii, pentru a sparge rocile şi a elibera gazul, care este adus la suprafaţă prin pomparea unor cantităţi uriaşe de apă (10-32 milioane litri pentru o extracţie), amestecată cu nisip şi 500-600 substanţe chimice periculoase pentru oameni şi mediul înconjurător. Se păstrează de către A.N.R.M. secretul asupra acestor otrăvuri şi a cantităţilor folosite de fiecare extracţie. S-ar putea ca Guvernul României şi A.N.R.M. să le spună cetăţenilor români, cu cinismul specific alogenilor, că morţii vor afla adevărul. Acest amestec de apă, nisip şi substanţe toxice este injectat în pămînt sub o presiune uriaşă, de 600-1.000 atmosfere. La o singură sondă, această procedură se repetă de 18-30 de ori. Din cantităţile de lichide injectate la fiecare sondă revine la suprafaţă, împreună cu gazul de şist, numai jumătate. Cealaltă jumătate rămîne în pămînt şi ajunge în pînza freatică. În puţinele ţări unde a început exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică, în zonele afectate nu mai există apă potabilă. Lichidul toxic ajuns la suprafaţă, după captarea gazelor naturale, este depozitat în bazine de evaporare, care devin adevărate bombe chimice.
În Proclamaţia de la Bîrlad, din ziua de 22 martie 2012, citită în faţa a peste 5.000 de protestatari, au fost menţionate multe pericole majore pentru sănătatea oamenilor şi pentru mediul înconjurător, ca urmare a utilizării metodei fracturării hidraulice în exploatarea gazelor de şist, respectiv: contaminarea pînzei freatice şi a surselor de apă potabilă; epuizarea resurselor de apă din zonă; contaminarea terenurilor agricole şi forestiere; apariţia galopantă a bolilor specifice sistemului nervos, a bolilor de piele şi a cancerului; risc seismic asociat cu antrenarea unor substanţe radioactive; scoaterea terenurilor din circuitul agricol. La toate acestea se adaugă migraţia masivă a multor comunităţi locale, deşertificarea, alunecările de teren şi favorizarea cutremurelor de pămînt. Preşedintele A.N.R.M., Alexandru Pătruţi, a declarat că „extracţia nu este o activitate prietenoasă pentru mediul înconjurător”. Avînd în vedere aceste pericole, a fost interzisă exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică în Franţa, Anglia, Irlanda şi Bulgaria. În Statele Unite şi în Germania au apărut solicitări pentru a se interzice prin lege această metodă de extragere a gazelor de şist. La începutul lunii aprilie a.c., în Brazilia s-a produs un dezastru ecologic la o sondă care extrăgea gazele de şist. Parchetul din Brazilia a cerut firmei Chevron despăgubiri de 1 miliard dolari S.U.A. În România, fără să existe cadrul legal pentru prospecţiuni, explorare şi exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică şi fără ştiinţa şi aprobarea autorităţilor locale şi a proprietarilor de terenuri, A.N.R.M. a negociat şi negociază acorduri petroliere de explorare-dezvoltare-exploatare a gazelor de şist cu firma americană Chevron şi multe alte firme, pentru perimetre de zeci de mii sau sute de mii hectare de teren din numeroase localităţi aflate în majoritatea judeţelor din România. Clauzele acordurilor petroliere negociate, în genunchi, pe mari sume în euro sau dolari, sînt secretizate pentru Poporul Român, proprietarul gazelor naturale, precum şi pentru autorităţile locale şi proprietarii terenurilor cărora li se aplică politica faptului împlinit. A.N.R.M. şi Guvernul României au negociat cu firme străine şi au aprobat acorduri petroliere pentru explorarea şi exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică fără să se fi făcut nici un studiu de mediu, fără a se fi solicitat opinia specialiştilor, fără dezbateri publice, fără să se ţină seama că terenurile din perimetrele concesionate sînt proprietate privată, fără a şti şi fără a obţine acordul primarilor, Consiliilor locale şi Consiliilor judeţene. A.N.R.M. şi Guvernul României au tratat ţara noastră ca pe propria moşie, iar pe locuitorii săi ca pe nişte sclavi, cărora li se poate lua totul, inclusiv viaţa. Poporul Român, prin Referendum Naţional, nu a mandatat A.N.R.M. şi Guvernul României să concesioneze exploatarea gazelor de şist prin fracturare hidraulică. Cetăţenii din comunele, oraşele, municipiile şi judeţele unde A.N.R.M. a negociat acorduri petroliere pentru extragerea gazelor de şist au aflat de la televiziune şi din presa centrală şi locală că vor avea parte de un genocid, de cutremure, de alunecări de teren şi că vor rămîne fără apă potabilă, iar culturile agricole vor fi otrăvite. Tot de la televizor au aflat locuitorii României că reprezentanţii firmei Chevron au fost primiţi şi au obţinut asigurări de sprijin de la preşedintele Traian Băsescu, premierul Mihai Răzvan Ungureanu, precum şi de la cîţiva miniştri, pentru urgentarea semnării acordurilor petroliere şi începerea prospecţiunilor în judeţele Vaslui, Constanţa şi Timiş. În urma acestor întîlniri, şi nu numai, în Monitorul Oficial al României nr. 205, din 28 martie 2012, au fost publicate Hotărîrile Guvernului Ungureanu cu nr. 188/2012, nr. 189/2012 şi nr. 190/2012 privind aprobarea acordurilor petroliere în perimetrele Vama Veche, Adamclisi şi Costineşti. Alte numeroase proiecte de H.G. pentru alte perimetre din multe judeţe aşteaptă să fie introduse în următoarele şedinţe de Guvern. Primarii şi cetăţenii din numeroase localităţi nu au fost înştiinţaţi de A.N.R.M. în legătură cu negocierile în curs pentru concesionarea exploatării gazelor de şist pe proprietăţile lor prin fracturare  hidraulică. A.N.R.M. lucrează în secret împotriva Poporului Român şi în favoarea firmelor străine.
Progresul ştiinţei şi al tehnicii, mai ales în ultima jumătate de veac, a fost uluitor. Ne-a oferit confort şi modalităţi de comunicare şi de transport, care acum un secol ar fi fost considerate fenomene paranormale. Universul a binevoit să ne dezvăluie cîte ceva din tainele sale, ceea ce i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să adopte o atitudine marcată de un orgoliu nelimitat, uitînd că misterul vieţii şi al morţii se adînceşte pe măsură ce ştiinţa înaintează. S-a ajuns pînă într-acolo încît, stabilindu-se elementele chimice aflate la baza sentimentelor omeneşti, inclusiv cele mai înălţătoare, să se afirme că „totul este chimie”, din dorinţa disperată de a nega latura spirituală a fiinţei umane. Nu putem afirma că oamenii de ştiinţă nu au dreptate să ne atragă atenţia asupra legăturii dintre sentimente şi anumite elemente chimice, dar ei comit o eroare grosieră atunci cînd reduc simţirea umană la aceste elemente, ignorînd cu obstinaţie existenţa acelui inefabil de dincolo de chimie, care guvernează ceea ce noi numim materie, după legi precise, necunoscute nouă. Le reamintim cititorilor acestei reviste vindecările inexplicabile de la Lourdes, locul în care Fecioara Maria le-a apărut unor copii, cărora le-a transmis mesaje. Acolo se află un mare complex mînăstiresc, precum şi o clinică, în care medicii examinează pacienţii şi atestă cazurile de vindecări miraculoase. Bolnavii care-şi caută acolo sănătatea trebuie să intre într-o piscină, înveliţi într-o pînză albă, sub supravegherea personalului mînăstirii. Se ştie foarte bine că nu toţi cei ce intră în acea piscină se vindecă. În urmă cu ceva timp, s-a făcut o anchetă sub egida unui institut. Un grup de cercetători a chestionat un număr mare de suferinzi, înainte ca ei să intre în piscină. Întrebările vizau afecţiunile de care sufereau şi, mai ales, sentimentele resimţite de ei: credinţă fermă în obţinerea vindecării, sau scepticism. Rezultatele au dovedit că şi-au redobîndit sănătatea doar cei care intrau în bazin animaţi de o credinţă fermă că se vor vindeca, ceea ce dovedeşte că spiritul poate modela materia după voie. Aproape zilnic vedem şi auzim pe ecran medici sau nutriţionişti care ne dau sfaturi cu privire la o alimentaţie sănătoasă. Cei mai mulţi dintre ei sînt oameni învăţaţi, care vorbesc pe baza unor studii serioase. Din păcate, însă, există  o politică, la nivel mondial, care vizează trezirea fricii în sufletele oamenilor, căreia i se aliniază, poate fără a-şi da seama de consecinţe, mulţi specialişti. Cum se face că nici unul dintre medicii sau nutriţioniştii care se prezintă pe micul ecran nu fac nici cea mai mică aluzie la influenţa stării psihice asupra sănătăţii. Experienţa de viaţă i-a învăţat pe oamenii simpli că ne putem îmbolnăvi de ceea ce ei numeau „inimă rea”. Extrem de dăunătoare sînt nu numai necazurile prin care trecem, ci mai cu seamă gîndurile şi sentimentele negative: ură, invidie, răutate, aroganţă, orgoliu. Indienii au scris cărţi pe această temă, în care stabileau o legătură între sentimentele negative resimţite de noi şi anumite boli. Poate că nu tot ceea ce se susţine în acele cărţi este adevărat, dar este cert că se pleacă de la o bază solidă







Poze => https://www.facebook.com/media/set/?set=a.384519998245944.92821.242817732416172&type=3


Revista ROMANIA MARE - NR. 1133 - ANUL XXIII - VINERI 13 APRILIE 2012