"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 21 iulie 2012

Ieri la ACCES DIRECT !

Emisiunea poate fi revazuta aici:


http://accesdirect.a1.ro/emisiune/Acces-Direct_10627.html   - derulati la "minutul" 34 !!!

JUSTIŢIA ACŢIONEAZĂ LA COMANDĂ POLITICĂ

Unul dintre subiectele preferate ale campaniei preşedintelui suspendat este Justiţia. Că actuala Putere vrea să o subjuge, să o comande politic, să o influenţeze. Dar pînă azi, cum a funcţionat Justiţia din România? Blîndă cu cei bogaţi, politicieni sau nu - şi neiertătoare cu cei săraci sau cei căzuţi victime ale statului de tip mafiot în care românii sînt obligaţi să trăiască. Detaşarea Justiţiei de puterea politică nu s-ar putea realiza, concret, decît prin alegeri libere şi corecte, nu strîmbe şi viciate, cum se întîmplă la noi. Adevărat, este greu să dai peste cap un sistem atît de bine înrădăcinat, dar, cîtă vreme procurorul general, şeful DNA, magistraţii şi şefii acestui sistem sînt numiţi politic şi depind de pixul potentaţilor vremii, Justiţia nu va fi niciodată liberă şi nicidecum o putere în stat, independentă şi incoruptibilă.
Am putea să ne imaginăm şi un sistem în care procurorii, judecătorii şi şefii acestora ar fi aleşi de populaţie, o dată la 4 ani, în acelaşi timp cu alegerile legislative. Un scrutin în care fiecare aspirant la împărţirea dreptăţii să-şi conducă propria campanie electorală. În care minciunile de genul „o să vă fac... o să vă dreg...” nu mai ţin la un electorat destupat la minte. În care judecătorul ar veni în faţa potenţialilor alegători cu rezultate, nu cu promisiuni: atîţia mari corupţi am trimis la temniţă grea, atîţia pedofili şi traficanţi de carne vie au fost trimişi la închisoare, atîtea beizadele criminale au intrat la puşcărie, atîţia evazionişti au fost condamnaţi pentru subminarea economiei naţionale etc. Sau, dimpotrivă, unii s-ar putea „lăuda” cu pedepse cu suspendare pentru şoferii neatenţi care ucid pe trecerea de pietoni oameni nevinovaţi, cu întreruperi sau amînări de pedepse pentru politicienii corupţi sau cu neînceperea urmăririi penale pentru reprezentanţii mafiei transpartinice. Să vedem, atunci, pe cine ar alege românii? Zilele acestea ni se vîntură sub nas acuzaţiile aduse lui Dinu Patriciu. Prompteristele relatează stereotip despre unii care „riscă” nu ştiu cîţi ani de puşcărie. Avem o veste rea pentru telespectatorii care mai înghit asemenea găluşti otrăvite. Dacă X face parte din mafie, nu riscă nimic. Poate cîteva luni, acolo, de gura lumii şi în condiţii de lux. Răstimp în care familia lui este pusă la adăpost financiar pentru multe generaţii. Răstimp în care odraslele şcolite în Occident nu vor avea niciodată griji materiale, iar părinţii „condamnatului” nu vor trăi niciodată din pensie şi nu se vor uita cu jind la preţul pîinii, al legumelor şi al fructelor...
Aşa că am fi recunoscători presei dacă ne-ar scuti de atîta circ. Ştiţi că şeful de cabinet al lui Blejnar a „dispărut” fără urmă. Ce face Justiţia noastră? A tăbărît pe familia acestuia, mai precis pe Andreea Marta, acuzată că ar fi capul unei reţele de prostituţie. Se poate, dar acest dosar, după cum afirmă avocaţii, a fost deschis încă din 2010, cînd la Putere se afla... ghici ghicitoarea mea? Evident că se pune presiune pe cel dispărut, hărţuindu-i soţia, omul nefiind destul de inspirat să plece şi cu ea. Ce a păzit Justiţia pînă acum? A aşteptat să vină anul electoral? Nu comentăm aici dacă persoana este sau nu vinovată, dar e limpede pentru toată lumea că astfel de procedee ţin de un stat structurat pe principii mafiote. Aflat, ce-i drept, în fază incipientă, „romantică”. În care familia este hărţuită prin intermediul Justiţiei, care îi arată fugitivului, deocamdată, „pisica”. Nu sînt departe vremurile în care cei luaţi în vizor se vor urca la volan şi vor pleca unde vor vedea cu ochii. Vinovaţi sau nevinovaţi...

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2520 / 21.07.2012

vineri, 20 iulie 2012

Astăzi, Adrian Păunescu ar fi împlinit 69 de ani... TRÎMBIŢA ÎNVIERII






Invariabil, de ani şi ani, mă duc în pelerinaj, o dată pe lună, sîmbăta, la Pantheonul de la Cimitirul Bellu. Niciodată singur, ci cu copiii mei. Facem curat, punem flori, aducem apă proaspătă, ne rugăm. Mi-i imaginez pe scriitorii care sînt presăraţi, în hemiciclu, lîngă mormîntul lui Eminescu, ca pe nişte lei care s-au culcat, cuminţi, la picioarele Zeului. Aceasta e cea mai mare onoare de care se poate bucura un creator român: să-şi petreacă eternitatea lîngă Regele Alpha! Fiindcă, în salba de suverani şi de prinţi ai Culturii Naţionale, Eminescu asta este: Regele Alpha. Ce şi-or spune ei noaptea? Au reînviat Cenaclul Junimea? Sau Cenaclul Labiş? Ori, poate, Cenaclul Flacăra? N-ar fi exclus, miraculoase sînt căile Domnului. Aşa cum miraculoasă e şi ierarhia acestor morminte: cele ale poeţilor sînt mult mai îngrijite şi împodobite cu flori proaspete decît cele ale prozatorilor, dramaturgilor, criticilor. (Nici acum nu înţeleg de ce, la Cina cea de Taină de la Bellu, politrukul obscur Traian Săvulescu e ,,mîna dreaptă“ a Poetului Naţional - în Enciclopedii el figurează ca ,,organizator al acţiunilor de combatere a dăunătorilor plantelor de cultură“; atunci cînd a murit, în 1963, probabil că deţinea vreo funcţie importantă, aşa că Academia o fi considerat că onoarea îi aparţine lui Eminescu, nu lui Săvulescu; nu ştiu cum se face, însă aproape toţi Traianii ăştia ne-au dat dureri de cap.) Dar, despre poeţi vorbeam: cele mai atrăgătoare ,,paturi de flori“ sînt cele ale lui Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu. Poate pentru că poezia atrage mai mult decît alt gen literar. Cu o menţiune specială pentru Eminescu, pe crucea căruia se află, mereu, cel puţin o panglică de mătase Tricoloră - ea provine de la coroanele depuse de mine la 15 ianuarie şi 15 iunie. Mă bucur, sincer, cînd văd cît de frumos a devenit, în scurt timp, locul de veci al prietenului meu, Adrian Păunescu! E după inima lui, generoasă, înflăcărată, ca o amforă plină de trandafiri, de lalele şi garoafe. E meritul familiei, desigur, dar cred că şi al numeroşilor admiratori care îi ştiu şi îi cîntă versurile. La florile depuse, cu evlavie, în acel sanctuar se adaugă şi florile de tei depuse de Eminescu, o dată pe an, cu mîna copacului, bătrîn de 150 de ani, de la căpătîiul său. Eu ştiu poate mai bine decît alţii cît de îmbătătoare poate fi mireasma florilor de tei; acolo unde locuiesc, în Cotroceni, e un tei în curte, cred că are peste 300 de ani, poate că e o relicvă vie, din Codrii Vlăsiei, aşa cum sînt şi arborii monumentali din Parcul Arenei Progresul (Str. Dr. Staicovici). Doamne, ce-ai făcut pe lumea asta! - oftez, în sufletul meu, cînd văd, sau adulmec asemenea frumuseţi. Peste trupul martirizat al lui Adrian Păunescu, teiul lui Mihai Eminescu a nins, deja, de două ori: în iunie 2011 şi în iunie 2012. Dacă cineva se mai întreabă ,,Ce e nemurirea?" - are răspunsul: Asta e nemurirea! În jur, vacarmul unei lumi nebune, nebune, nebune. Deşertăciunea deşertăciunilor. O lume care şi-a ieşit din ţîţîni şi pe care oamenii mari, cu adevărat mari, simt că n-o mai pot salva din interior şi se înalţă la cer, s-o ajute de-acolo, cu puteri sporite. Un îndelungat studiu al Istoriei mă face să cred că, atunci cînd mor oameni importanţi, unul după altul, sînt semne că vom da piept cu nişte prefaceri colosale. Aşa s-a întîmplat şi în 1912, adică acum 100 de ani. A fost un sever avertisment, dat de scufundarea Titanicului. Nouă, românilor, ne-au murit Caragiale, Spiru Haret ş.a. În 1913, s-a prăpădit Şt. O. Iosif. În 1914 - Regele Carol I, care nu era orice principe, ci nepotul Marii Ducese Ştefania de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon. Începea Catastrofa! Adică întîia mare conflagraţie mondială. În preajma celui de-al II-lea război mondial, la fel, parcă sorbul timpului îi înghiţea pe oamenii care marcaseră epoca: Regina Maria, Patriarhul Miron Cristea, Mareşalul Averescu, A.C. Cuza, Corneliu Zelea Codreanu, Armand Călinescu… Nu mai era loc pentru ei. Pădurea tînără se sufoca şi trebuia să disloce. Păstrînd proporţiile, cam aşa se petrece şi acum. Unul dintre oamenii remarcabili, care s-au dus prematur, a fost Adrian Păunescu. El NU trebuia să moară la 67 de ani. Şi totuşi, a murit. Eu interpretez astfel acest deces prematur, neanunţat de nimic (el nu fuma, nu bea, făcuse mişcare toată viaţa lui, avusese o familie care îl ajuta şi îl propulsa, cu dragostea ei etc.): Dumnezeu avea un alt plan cu el. Misiunea lui, la suprafaţa Pămîntului, se încheiase. Începea o misiune mult mai însemnată şi mai nobilă: în Cer. Nu ştiu cît şi ce anume îi este îngăduit să facă, acum, în acest ciclu al existenţei sale astrale. Dar sînt sigur că un om ca el e folosit de Tatăl Ceresc şi în Cer, aşa cum a fost folosit şi pe Pămînt. Oameni ca Adrian Păunescu sînt rari şi nu se înscriu în statistica numită ,,cap de locuitor“. Adrian Păunescu n-a fost un ,,cap de locuitor“, ci un ,,cap de pod“. El a avut destinul deosebit de a schimba, în bine, destinele altora, de a mişca lucrurile din loc. Haideţi să ne uităm la rafturile de cărţi pe care le-a scris, la colecţia revistei ,,Flacăra“, la kilometri de înregistrări ale spectacolelor Cenaclului Flacăra. Munca lui a fost exemplară. De sub mantaua lui, ca de sub mantaua lui Gogol, au ieşit oameni de valoare - nu numai în cultură, ci şi în presă, în sport, în ştiinţă. Acest fiu de învăţător oltean a avut Cultul Valorii, după cum, atît de inspirat, stă scris pe crucea lui. El a fost mare prin prezenţă, dar e mare şi prin absenţă: uitaţi-vă ce pustiu haotic e în Parlament fără autoritatea unui om ca Adrian Păunescu! Cine i-a luat locul? Mafiotul X. Dansatoarea la bară Y. Aferim, societate bezmetică! Unde-au fost românii cînd apărătorul lor a fost scos, prin fraudă, din Senat, deşi el cîştigase, detaşat, locul I în acel colegiu electoral? Păi, exact unde au fost şi cînd partidul pe care îl conduc a fost evacuat, tot prin fraudă, de 140 de poliţişti (?!), din sediul pe care îl deţinea, în mod legal, eu însumi fiind obligat să părăsesc biroul meu de membru al Parlamentului European! Aşa că aş vrea, măcar o vreme, să nu vă mai aud gura, stimaţi protestatari... Lăsaţi-ne în durerea noastră şi nu ne mai consumaţi timpul.
Astăzi, îl omagiez, din nou, pe amicul meu Adrian Păunescu. Aş avea atîtea de spus despre el! Ne-au legat atîtea amintiri. Am fost, în ultimii ani, ca doi voinici, ce luptau spate-n spate (am spus-o în necrologul rostit la cimitir). Acum sînt mai singur decît eram acum 2 ani. Şi timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec... Dar, nu mă dau bătut. A văzut, vreodată, cineva vreun Săgetător că abandonează? Niciodată! Am, totuşi, o problemă: scîrba. Sau, cu un termen mai încăpător şi mai expresiv: lehamitea. Ce bine, totuşi, că bandiţii ăştia cu care mă lupt şi cărora le pun o oglindă nemiloasă, în faţă, nu m-au ucis! Pe alţii i-au terminat, dar asupra mea n-au putere. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că Dumnezeu ar mai vrea să întîrzii, o vreme, pe Pămînt. şi să povestesc generaţiilor viitoare ce oameni minunaţi are Cultura Naţională, cu care eu am avut cinstea să stau la masă, să vorbesc, să mă sărut pe amîndoi obrajii (vorba lui Ştefan Andrei): Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Ion Voicu... Treceam, anul acesta, pe la 3 dimineaţă, cu maşina, pe lîngă Cimitirul Bellu; plecasem de la Casa Scînteii şi conduceam o angajată acasă, fiindcă acesta nu e oraş să laşi o femeie singură, după miezul nopţii. La un moment dat, i-am spus: „Uite, fetiţo, aici sînt îngropaţi cei mai buni prieteni ai mei. Îţi poţi imagina ce e în sufletul meu, cînd trec pe lîngă cei cu care am petrecut atîtea clipe frumoase, iar acum ei putrezesc în pămînt? Viaţă, viaţă, cît mă pedepseşti“...
Dacă ei au fost, la începuturi, „Mieii Primi“, acum, cu siguranţă, sînt „Leii Eterni“. Aşezaţi, cuminţi, la picioarele Zeului... Pînă în Ziua de Apoi, cînd va suna Trîmbiţa Învierii.

CORNELIU VADIM TUDOR
Luni, 16 iulie 2012, Bucureşti

Ziarul TRICOLORUL, nr 2519 / 20.07.2012

CEI „CIURUIŢI” VOTEAZĂ SAU NU LA REFERENDUMUL NAŢIONAL DIN 29 IULIE 2012?


După alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie şi 6 decembrie 2009, în seara finalei, candidatul şi preşedintele PSD, domnul Mircea Geoană, s-a bucurat degeaba că a cîştigat alegerile, conform sondajelor mincinoase. S-a culcat cu iluzia că a fost ales în funcţia de preşedinte al României. În dimineaţa zilei de 7 decembrie 2009, s-a sculat candidatul Băsescu care, după numărarea voturilor, a fost reales preşedinte al României, pentru un mandat de 5 ani. Atunci, şeful campaniei electorale a PSD a fost deputatul Victor Viorel Ponta care, după comunicarea rezultatelor oficiale, a declarat că cei de la PDL au reuşit să fure mai mult decît adversarii lor la alegeri, mai ales în străinătate. Prima declaraţie publică a realesului Traian Băsescu a fost: „I-am ciuruit!”. Nu s-a făcut nici o precizare cu privire la identitatea victimelor şi nici la numele lor. Ulterior au aflat alegătorii de la senatorul Ilie Sârbu, al doilea socru al deputatului Victor Viorel Ponta, că înainte cu circa 6 luni de alegerile prezidenţiale din anul 2009, s-a stabilit că viitorul preşedinte al României va numi un guvern al PDL şi PSD, care va fi validat formal în noul Parlament. Deocamdată, se ascunde cetăţenilor români faptul că şi cîştigătorii alegerilor prezidenţiale au fost stabiliţi şi confirmaţi de către stăpînii străini ai României, cu multe luni înaintea alegerilor propriu-zise. Un exemplu edificator îl constituie finala alegerilor prezidenţiale din anul 2000, cînd majoritatea alegătorilor l-au votat pe preşedintele PRM, senatorul Corneliu Vadim Tudor, dar oficial a cîştigat alegerile Ion Iliescu, pentru al treilea mandat. Se ştie că Ion Iliescu, fost prim-secretar al Uniunii Tineretului Comunist şi secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român cu probleme de propagandă, a fost ales preşedinte al României democratice, capitaliste, în mandatele 20 iunie 1990 - 30 octombrie 1992, 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996 şi 14 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004. În Constituţia României, la art.81, alin. 4, scrie clar: „Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de preşedinte al României decît pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive”. Încălcarea Constituţiei nu s-a oprit aici. Guvernele României au fost grijulii şi, începînd din 16 iulie 2001, în baza Legii nr. 406/2001, au acordat unele drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al Statului Român. Privilegiile pentru cei care au făcut mult rău ţării şi Neamului Românesc se acordă de la data încetării mandatului. Pe durata vieţii, persoanele care au avut calitatea de şef al Statului Român beneficiază de următoarele drepturi: o indemnizaţie lunară în cuantum egal cu 75% din indemnizaţia acordată preşedintelui României în exerciţiu (suma se acordă în plus faţă de alte drepturi salariale sau pensie); folosirea gratuită a unei locuinţe de protocol; folosirea gratuită a unui autoturism; protecţie şi pază de la SPP; un post de consilier şi un post de secretar, plătiţi din banii contribuabililor. Membrii de familie ai titularului beneficiază de dreptul de folosinţă gratuită a locuinţei de protocol. Regimul Băsescu-Tăriceanu, prin HG nr. 478 din 12 aprilie 2006, i-a atribuit fostului rege alogen al României, Mihai de Hohenzollern, imobilul „Palatul Elisabeta”, cu construcţii şi teren în suprafaţă de 12.977 mp, cu destinaţia de reşedinţă oficială. În anul 2009, cheltuielile cu acest imobil au fost de 453.903 lei, iar în anul 2010 de circa de 750.000 lei, sume suportate de RAAPPS (de fapt, de contribuabili români), reprezentînd consumul de energie electrică, gaze, apă, canal, telefon, cheltuieli privind bunurile mobile şi cele de personal. În cazul foştilor preşedinţi alogeni ai României, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, prin HG nr. 1214/2001, s-a stabilit de către Guvernul Năstase că beneficiarii suportă cheltuielile cu întreţinerea reşedinţelor oficiale. Probabil s-a făcut această discriminare pentru că cei doi nu au fost şefi de stat, ci preşedinţi ai României. Guvernul Tăriceanu, prin HG nr. 478/2006, i-a atribuit fostului preşedinte alogen Emil Constantinescu, ca reşedinţă oficială, vila Pictor Mirea, din Sectorul 1 Bucureşti, avînd subsol (135 mp), parter (143 mp), etaj (131 mp), mansardă (80 mp) şi un teren aferent de 429 mp. Fostul preşedinte alogen al României, Ion Iliescu, şi-a cumpărat locuinţa de pe Str. Moliere nr. 3-5, Sector 1, Bucureşti, în suprafaţă de 157 mp, cu numai 16.900 dolari, echivalentul a 10.590 euro, iar curtea şi grădina (în suprafaţă de 1.067 mp) se pare că i-au fost date de Guvernul Tăriceanu în baza Legii nr. 406/2001.
Actualul preşedinte suspendat Traian Băsescu ştie că în Legea nr. 406/2001, la art. 1, alin. 3, scrie că: „Nu beneficiază de prevederile prezentei legi persoana căreia i-a încetat calitatea de şef al statului român ca urmare a săvîrşirii unei infracţiuni pentru care a fost condamnată definitiv, sau ca urmare a demiterii din funcţie prin referendum”. În campania electorală pentru Referendumul Naţional din 29 iulie 2012, vizînd demiterea sa din funcţie, preşedintele suspendat Traian Băsescu a declarat public că: „Funcţia de preşedinte al României a fost cea mai umilitoare din viaţa lui” şi că „nu ţine şi nu se cramponează de scaunul de preşedinte de la Palatul Cotroceni, care este un scaun foarte incomod”. Cu toate acestea, preşedintele suspendat Traian Băsescu le repetă zilnic cetăţenilor români faptul că el este singurul pămîntean care este de neînlocuit. Fiind în Anul Caragiale, preşedintele supendat Băsescu îi întreabă pe români la posturile de televiziune, la conferinţele zilnice de presă şi la mitingurile electorale dacă ştiu  ce se vor face România şi, mai ales, Europa dacă va fi demis în 29 iulie a.c. Preşedintele suspendat Băsescu le spune românilor şi le repetă că el este garanţia drumului european al României. Uită să pomenească de faptul că în mandatele sale România nu a fost şi nu este primită în Spaţiul Schengen. Acum, în campania electorală, preşedintele suspendat Traian Băsescu îi asigură pe români că îl cunosc „ca pe un cal breaz, şi cu bune, şi cu rele” şi că „nu face compromisuri cu hoţii”. Dar trece sub tăcere compromisurile făcute cu „băieţii deştepţi din energie”, cu aşa-zişii investitori strategici pe seama privatizărilor pe care le-a negociat cu Banca Mondială şi FMI, cu jefuitorii bogăţiilor naturale, inclusiv cei de la Roşia Montană, Roşia Poieni şi cei interesaţi de gazele de şist.
Cetăţenii români îşi amintesc că, în campaniile electorale, candidatul Traian Băsescu a fost tot timpul adeptul schimbării. Acum, în Anul Caragiale, şi-a schimbat strategia şi nu vrea schimbarea sa cu un alt preşedinte al României în urma Referendumului Naţional şi a unor alegeri anticipate prezidenţiale, în septembrie sau octombrie a.c. La 29 iulie a.c., românii au şansa să scape de ultimul preşedinte comunist al României, Traian Băsescu, şi de blestemul la care el făcea referire în dezbaterea finală cu Adrian Năstase, preşedintele PSD, de la alegerile prezidenţiale din decembrie 2004. Acelaşi preşedinte comunist Traian Băsescu, la 18 decembrie 2006, a condamnat în Parlament  comunismul din România, dar a ignorat începuturile lui, respectiv comunismul evreiesc din perioada 1944-1964, pînă la Nicolae Ceauşescu. După ce a înfierat comunismul, acum Traian Băsescu se agaţă disperat de ultima parte a ultimului său mandat de preşedinte al României.
Ştiind că atacul este cea mai bună apărare şi avînd experienţa multor campanii electorale, preşedintele suspendat Traian Băsescu îşi „ciuruieşte” zilnic adversarii politici, pe care îi acuză că: sînt mincinoşi şi naţionalişti; nu stăpînesc „regulile europene”; vor să pună mîna pe Justiţie; îi apără pe puşcăriabili; sînt vinovaţi de Raportul nefavorabil al UE în domeniul Justiţiei din România şi de amînarea, pentru anii 2013-2014, a aderării la Spaţiul Schengen; nu adoptă măsuri în domeniul economic; au izolat România în plan extern; au agitat Cancelariile marilor Puteri din Europa; au favorizat deprecierea zilnică a leului faţă de euro şi dolar, precum şi scumpirea carburanţilor; pun în pericol atragerea fondurilor europene etc. Încercînd să pareze unele dintre acuzaţii, premierul Victor Viorel Ponta a anunţat, în 16 iulie a.c., că Guvernul României: a îndeplinit obligaţiile faţă de FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană; a plătit datoriile externe scadente (fără să precizeze din ce resurse au fost achitate sumele de 20 miliarde euro, plus dobînzi de 3 miliarde euro); a acoperit deficitul bugetar (iarăşi, fără nici o referire la cifre concrete); a restituit, dar fără dobîndă, doar 8% din sumele tăiate din salariile bugetarilor de către Regimul Băsescu-Boc şi doar 2/16 din reţinerile ilegale din pensii pentru CAS. De asemenea, Guvernul Ponta a anunţat că a pregătit un mic pachet de intenţii în domeniul economic, respectiv: să se treacă la plata TVA o dată cu încasarea facturilor; să crească cheltuielile deductibile pentru cercetare ştiinţifică; să se elimine pentru un an plata CAS pentru cei care angajează şomeri cu vîrste de pînă la 25 de ani şi peste 55 de ani; să fie eligibilă TVA la decontare pentru proiectele europene. Pachetul de intenţii al Guvernului Ponta  aşteaptă să treacă vremea caniculară şi Referendumul Naţional din 29 iulie a.c., pentru ca apoi să revină în România misiunea FMI, a Băncii Mondiale şi Comisiei Europene, care, timp de două săptămîni, să decidă ce se poate aplica şi ce nu. Această practică - susţine preşedintele interimar al României, Crin Antonescu - ţine de suveranitatea naţională. Zilele trecute, Parlamentul, convocat în sesiune extraordinară, a hotărît să fie prelungit programul pentru ziua de vot la Referendumul Naţional pentru demiterea preşedintelui Băsescu (de la orele 7 la orele 23) şi să fie validat Referendumul aşa cum a decis Curtea Constituţională, respectiv numai dacă la vot se prezintă cel puţin 50% plus unu dintre alegătorii cu drept de vot din ţară şi străinătate. Aflînd de aceste hotărîri şi modificări legislative din Parlament, preşedintele suspendat Traian Băsescu şi conducătorii PDL au pus deja şampaniile la rece şi aşteaptă invalidarea Referendumului Naţional, din cauza neparticipării la vot a peste 9.150.000 de alegători. Liderii PDL şi aliaţii lor de la alte formaţiuni politice au trecut la aplicarea programului de convingere a alegătorilor să nu participe la vot în 29 iulie a.c., iar cei de la UDMR declară că îi lasă pe unguri să voteze cum vor. Guvernul Ponta şi USL îşi dau cu stîngul în dreptul şi ajută PDL să se bucure de interzicerea reprezentării partidelor politice neparlamentare în Biroul Electoral Central şi în celelalte Birouri Electorale, inclusiv în secţiile de votare, precum şi de numărul insuficient al secţiilor de votare din străinătate. De pildă, în SUA s-a redus numărul acestora de la 26 la 4. Ministerul Afacerilor Externe susţine că organizează doar 301 secţii de votare în străinătate, la o secţie revenind circa 17.000 de alegători. Practic, „specialiştii” Guvernului Ponta nu au asigurat posibilităţi reale pentru ca peste 5 milioane de  cetăţeni români aflaţi în străinătate, la care se adaugă sute de mii de turişti români, să poată vota la Referendumul Naţional din 29 iulie a.c. Cunoscînd bine potenţialul maşinii de fraudat la alegeri a PDL, minusurile organizatorice foarte mari ale Guvernului Ponta şi neînţelegerile din interiorul USL pe tema viitorului său candidat la alegerile prezidenţiale, preşedintele suspendat Traian Băsescu este foarte sigur pe reîntoarcerea sa la Palatul Controceni şi, zilnic, jubilează, radiază de bucurie şi rîde mai mult ca niciodată în ultimii 22 de ani. De aceea, îşi permite să repete că vrea ca „în 29 iulie să fie la judecata Poporului Român” şi le cere şi se roagă de români să meargă la vot.
Respectînd Constituţia României şi decizia Curţii Constituţionale privind participarea la vot, Guvernul Ponta şi USL au şansa unică să îndeplinească dorinţa cinstită a preşedintelui suspendat Traian Băsescu de a ajunge la judecata Poporului Român! Cum? Simplu şi parcurgînd următoarele etape:
1) Reorganizarea rapidă a secţiilor de votare din ţară şi străinătate şi majorarea substanţială a numărului acestora, astfel încît la o secţie de votare să fie arondaţi maximum 800 de alegători şi să fie asigurate cel puţin 5 cabine de vot în fiecare secţie. Practic, în clădirile unităţilor de învăţămînt şi în căminele culturale se dublează sau se triplează, de la caz la caz, numărul secţiilor de votare. Cetăţenii se vor prezenta la vot în aceleaşi clădiri ca şi la alegerile locale din 10 iunie a.c.
2) Adoptarea urgentă, în şedinţe de îndată, a unor hotărîri ale Consiliilor Judeţene şi ale Consiliilor Locale privind modalităţile de înştiinţare a alegătorilor privind noile secţii de votare şi, mai ales, asigurarea participării lor la vot în 29 iulie a.c.
3) Într-o şedinţă extraordinară a Guvernului Ponta să fie adoptată o Ordonanţă de Urgenţă privind participarea la Referendumul Naţional din 29 iulie a.c. a tuturor cetăţenilor români cu drept de vot. La fel ca în Belgia şi în Grecia, să fie introdus votul obligatoriu la Referendum, fără sancţiuni. În Senatul României a fost adoptată tacit o propunere legislativă privind introducerea votului obligatoriu la alegeri. Conform Constituţiei României, art. 36, cetăţenii români au dreptul la vot, iar la art. 57 se precizează că ei „trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi”. Organul reprezentativ suprem al Poporului Român, Parlamentul, a hotărît că în ziua de 29 iulie a.c. se organizează Referendumul Naţional pentru demiterea preşedintelui suspendat Traian Băsescu. Curtea Constituţională a decis că Referendumul este validat numai dacă la vot se prezintă mai mult de 50% dintre cetăţenii cu drept de vot. În motivarea deciziei a solicitat Guvernului să asigure participarea cetăţenilor la Referendum. Avînd în vedere toate acestea, Guvernul României este obligat să acţioneze pentru a asigura exercitarea dreptului la vot de către toţi cetăţenii. Acum, în plină criză, din Bugetul Statului se cheltuieşte o sumă de peste 20 milioane euro pentru Referendumul de demitere a preşedintelui Băsescu. Ca urmare, fiecare alegător are dreptul şi obligaţia să participe la vot pentru a decide soarta preşedintelui României şi în privinţa alegerilor prezidenţiale anticipate. În OUG se poate prevedea la un articol distinct faptul că, în cazul demiterii preşedintelui României prin Referendum Naţional, toate cheltuielile făcute cu această ocazie îi vor fi imputate. În cazul în care Guvernul Ponta adoptă rapid o astfel de Ordonanţă de Urgenţă şi preşedintele suspendat Traian Băsescu realizează că riscă să fie demis şi să plătească peste 20 milioane euro, este posibil ca acesta să îşi dea demisia. Referendumul Naţional pentru 29 iulie a.c. ar rămîne fără obiect, iar cei peste 18 milioane de cetăţeni români „ciuruiţi” în ultimii 8 ani de preşedintele Băsescu nu vor fi chemaţi la vot. Dacă demisionează înainte de 29 iulie a.c., preşedintele Băsescu are şansa să intre în manualele alternative de Istoria României, pentru că a scutit Poporul Român de un Referendum în plină vară şi a economisit peste 20 milioane euro la Bugetul de Stat. Dacă demisionează pînă la Referendum, atunci preşedintele suspendat Traian Băsescu pierde doar 25% din indemnizaţie, dar poate beneficia de privilegiile oferite de Legea nr. 406/2001. În campania electorală pentru Referendumul Naţional din 29 iulie a.c., preşedintele suspendat Traian Băsescu a declarat public şi a repetat că în luna octombrie a.c. vrea să îşi dea demisia. De ce să mai fie chinuit pînă atunci şi, în plus, să fie cheltuite peste 20 milioane euro? În domeniul Mediului se ştie că poluatorul plăteşte. În politica de la noi de ce să plătească Poporul Român, şi nu cei vinovaţi?
Poporul Român merită să aibă parte şi de bucurii.

Dr. GHEORGHE FUNAR
Secretar general al PRM
Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2519 / 20.07.2012

miercuri, 18 iulie 2012

Luni seara la UN SHOW PACATOS !

Emisiunea poate fi revazuta aici:


http://unshowpacatos.a1.ro/emisiune/Un-Show-Pacatos_5649.html

Tribunul i-a trimis o adresă oficială Ecaterinei Andronescu CUM SE NUMESC „EVALUATORII” CARE AU SCRIS ÎNTREBĂRILE LA BACALAUREAT ŞI CARE AU UMPLUT DE DURERE ZECI DE MII DE FAMILII DE ROMÂNI?






Către,

Doamna prof. univ. dr. Ecaterina Andronescu,
Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

Stimată doamnă ministru, vă rog să ne comunicaţi componenţa nominală a membrilor Centrului  Naţional de Evaluare şi Examinare din cadrul ministerului pe care, cu onoare, îl conduceţi.

Al dvs.
Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,
Membru al Comisiei pentru Cultură şi
Educaţie a Parlamentului European
16 iulie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2517 / 18.07.2012

luni, 16 iulie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XC)


10 APRILIE 1990. A început să fulguiască rece. Privesc pe fereastră, cu o apăsare pe suflet. Păcat de pomi şi de flori. Tocmai izbucniseră la viaţă într-o amăgire dulce, ca acum să primească duşul ăsta de gheaţă. Este, totuşi, mijlocul primăverii. Nu s-a gîndit nimeni cum moare o floare? Nu s-a gîndit nimeni cum moare o vietate minusculă, călcată de talpa omului? O hîrjoană de-a noastră, în iarbă, ne induce o stare de bună dispoziţie, într-adevăr, dar cîtă moarte seamănă în lumea plantelor, a gîzelor şi a melcilor! S-a gîndit oare cineva la măcelurile care au loc, zi şi noapte, în zeci de mii de abatoare ale lumii? Cîtă tragedie e acolo, ce urlete, ce mugete, ce gemete sfîşietoare, cîte lacrimi în ochii împăienjeniţi de sînge şi de sudorile morţii! Omul e cel mai mare asasin cunoscut în Univers, pentru că ucide păsări şi animale cu nemiluita, cu sînge rece. Nu se putea altfel, Doamne? De ce să ne întemeiem bunăstarea, sau plăcerea noastră pe fluvii de sînge? Ne vom mai întîlni vreodată cu toate făpturile pe care le-am sacrificat ca să ne fie nouă bine, veni-vor ele spre noi, la Judecata de Apoi, pentru a ne apăsa mai tare, ori pentru a ne ierta, în uriaşa lor mărinimie? Nutresc o iubire copleşitoare faţă de toate vietăţile firii. Dacă aş putea, le-aş strînge pe toate în braţe şi le-aş jura credinţă şi ocrotire veşnică. N-am fost aşa mereu, desigur. Cînd eram mic, gospodinele mahalalei mă rugau să le tai păsările, de sărbători, pentru rarele lor ciorbe gustoase. Învăţasem repede: puneam talpa tenisului pe picioarele zburătoarei, cu o mînă o ţineam de gît şi cu alta, după 5-6 mişcări ritmice pe piatra caldarimului, pentru ascuţirea cuţitului - săvîrşeam ritualul. După care săream în lături şi eu, şi pasărea - eu să mă feresc de sînge, ea să se zbată uluită, neştiind ce năpastă a lovit-o din senin şi de ce femeia aia bună i-a făcut una ca asta. Oamenii cartierului muncitoresc erau milostivi şi cu frica lui Dumnezeu, nu doreau să-şi facă păcat. Aşa că apelau la copii - fiindcă nu eram singurul - tocmai pentru că noi, copiii, eram iertaţi de Dumnezeu. Eu bravam şi doream să mă fac util în vreun fel, să fiu băgat în seamă. Pe urmă, pe măsură ce treceam în clase mai mari, pe la vreo 10 ani, am refuzat să mai tai păsări. Era ceva oribil, nu-mi plăcea, se instalase în sufletul meu discernămîntul. Iertaţi-mă, voi, păsări neprihănite, copilul care am fost nu ştia cît de cumplit este să iei viaţa cuiva! Nu ştiu de ce, la maturitate, de cîte ori citeam undeva titlul unui volum de versuri publicate de iubita lui Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, şi anume „Pasărea tăiată“, gîndul îmi zbura înapoi, în timp, vîslind din aripile disperate ale păsărilor, pe care le-am răpus cu lama cuţitului, în şanţurile prăfuite ale periferiei noastre de oameni necăjiţi. Cam tot pe atunci, creşteam o pisică şi un cîine. Cînd pisica făcea pui, mama oprea unul, iar pe ceilalţi îi îneca într-o găleată. Iubea şi ea animalele, fireşte, dar la ce bun să puieşti, de două ori pe an, cîte 6-7 pisici, care, în ritmul acesta, ar fi invadat toată mahalaua? Norocosul era, întotdeauna, pisoi, şi se numea, invariabil, Grişa, - după numele eroului din filmul sovietic „Pe Donul liniştit“. Cîinii trăiau 7-8 ani, apoi se îmbolnăveau de jigodie, sau de altceva, mama îi doftoricea cum ştia ea mai bine, le dădea aspirină dizolvată în apă, sau chinină, ori vreun antibiotic, dar ei tuşeau tot mai stins, apoi nu mai ieşeau din coteţ, cîteva zile, după care mureau. Îi îngropam sub salcîmii din curte. Acolo am găsit o dată, în pămînt, un capac de ceas de buzunar, poate că era de argint, nu ştiu, dar ştiu că asta m-a emoţionat peste măsură şi, date fiind şi lecturile despre comori, atunci am îndrăgit arheologia. Cînd s-a descătuşat în pieptul meu, ca o cascadă năvalnică, marea, adevărata, mistuitoarea iubire de animale? Pot spune cu exactitate: în perioada anilor 1985-1987. Atunci l-am descoperit pe micuţul meu dalmaţian, am înţeles ce înseamnă să ai un cîine, să-i simţi sufletul aproape, să-i înţelegi devotamentul inimaginabil, să-1 vezi că-1 doare ceva şi nu poate vorbi, dar se uită la tine ca la Dumnezeul lui. De unde îl luasem pe Zar? De la Buftea, era pe-acolo un crescător de dalmaţieni, pe nume Hălmăgeanu. L-am vizitat împreună cu Soby Cseh. Alături de noi, o prietenă, Nora, care cunoştea familia asta şi m-a ţinut la curent cu naşterea puilor. Am nimerit cu greu. Era o curte ţărănească obişnuită, numai cîteva cuşti pentru cîini şi o bătătură cimentată o făceau să difere oarecum de celelalte. Crescătorul dăduse majoritatea puilor. Îi mai rămăseseră numai doi: unul frumos şi dolofan, căruia îi spunea Boby, şi altul pricăjit, slab ca un ţîr, pe care mi-1 hărăzise mie. Nu-mi plăcea deloc. Crescătorul îl tot scotea din cuşcă, puişorul venea spre mine, împleticindu-se pe picioruşele lui de ied plăpînd, de 2 luni, dar eu îl împingeam cu bombeul, uşor, şi spuneam că-1 vreau pe celălalt. Hălmăgeanu nu voia să-1 dea, zicea că are nepoţi şi s-au ataşat de el. Aşa că iar îl scotea din ascunzătoare pe puiul ca o aschimodie, care avea mai multe pete negre decît era normal, acesta înainta timid pe cimentul stropit cu apă, şi uite tot aşa a tot făcut el vreo 2-3 drumuri, uitîndu-se la mine cu jind şi spunîndu-mi parcă: „Ia-mă, tăticule, pe mine, nu mă lăsa aici, că io mor, ai să vezi ce copil credincios am să-ţi fiu şi ce bucurii o să-ţi fac, jăratic o să mănînc, ca-n basme, hai, ia-mă, nu fii aşa de rău, ai bătut atîta cale pînă aici, nu te întoarce acasă cu mina goală, fie-ţi milă de un suflet neprihănit, că io nu mai am pe nimeni, decît pe tine, vara am să-ţi ling tălpile, să te răcoresc, iarna am să mă strecor lingă coapsa ta, să-ţi ţin de cald, ca o sobiţă vie, şi nici mizerie multă n-o să fac, doar la început, ca orice prichindel, hai, uită-te la mine, înmoaie-ţi inima de piatră, noi sîntem făcuţi unul pentru altul, ia-mă în braţe şi o să te fac fericit, pînă cînd voi închide ochii!“. Zău că aşa mi-a vorbit! Sau, mă rog, un astfel de fluid circula între noi. Şi atunci, l-am luat în braţe. Dar, ghinion! Crescătorul îmi cerea 2.500 de lei, iar eu n-aveam decît 2.100. Ne-am tîrguit noi puţin, am tot numărat, iar m-am scotocit prin buzunare, în vremea asta puiul a trecut ba în braţele Norei, ba în ale lui Soby, care şi-a întors şi el buzunarele pe dos, dar n-avea o para chioară, ca de obicei. Nea Hălmăgeanu şi-a dat seama că sîntem nişte pîrliţi de artişti, aşa că n-a mai insistat, am făcut tîrgul. Eram în 15 august 1985. Puişorul avea pedigree, se născuse în 15 iunie, acelaşi an, din tată belgian şi mamă unguroaică (na, că mi-am băgat agentul în casă!). Practic, atunci s-a schimbat viaţa mea. După cîteva zile, nu mai puteam trăi fără el. Aveam să-i spun Zar, dar numele i-1 alesesem încă de pe cînd era în pîntec la maică-sa, cuţoaica, îmi imaginam că avea puncte albe şi negre ca un zar. În 1986 l-am dus la Mare. Am făcut greşeala să-1 bag în valuri şi, aşa cum era încins, a lipăit ceva apă sărată. Nu vă spun că era să-mi moară? O săptămînă a agonizat, se stingea ca o lumînare şi mă gîndeam, frîngîndu-mi mîinile, unde să-1 îngrop, sub care faleză de nisip - noroc cu un medic veterinar, tătar din Mangalia, eminent practician, care mi 1-a readus la viaţă. Astăzi, nu pot concepe viaţa mea fără Zar. Nu l-aş da pentru tot aurul din lume. Aici se vede idealismul unui om, în faptul că are fiinţe dragi, sau principii, pe care nu le poate tîrgui fiindcă ele nu au preţ . Rînd pe rînd, am cules de pe străzi, de sub roţile maşinilor, şi alţi cîini, de fapt nişte corcituri jerpelite, dar înnobilate de dragoste, prin care am descoperit universul lumii animale cu şi mai multă putere. Apoi, m-am apropiat de cai, făpturi fabuloase, ca nişte zeităţi pogorîte din Lună. Rînd pe rînd, am redescoperit toate animalele şi le-am făcut un loc în inima mea. Unii se compară cu mari personalităţi culturale sau faimoşi comandanţi de oşti; eu mă mulţumesc cu mai puţin, mi-ar plăcea să cred că sînt o reîncarnare miniaturală a lui Tata Noe, care a existat cu adevărat, iar Arca pe care Dumnezeu 1-a învăţat s-o facă şi care, la retragerea apelor Potopului, s-a oprit pe vîrful Muntelui Ararat, era un batiscaf, sau un submarin. Acum, de pildă, înainte de a face duş, am grijă să scot afară din cadă, cu palma făcută căuş, toate furnicile şi gîzele care se mai rătăcesc printr-o locuinţă, le iau cu grijă şi le depun pe linoleum. De ce? Pentru un simplu motiv: nu vreau să intre moartea în casa mea! Şi, din aproape în aproape, am reuşit să scriu şi un volum de versuri intitulat „Elegii pentru vietăţi“. Deocamdată, n-am unde să-1 public, dar sper că blestemul acesta nu va ţine o veşnicie. Nu ştiu de ce mă gîndesc în dimineaţa asta la moarte. Poate pentru că ninge peste florile de cireş, în toiul primăverii, ceea ce a dat peste cap rînduiala firii. Las perdeaua albă să cadă la loc. Lumina zilei scade şi mai mult, parcă ar fi ceas de înserare, nu dimineaţă. Mă aşez la birou. Aprind veioza mea simplă, de metal lăcuit în albastru. Iau din sertar, la întîmplare, un document rar, pe care nici eu nu ştiu de ce l-am fişat. E o scrisoare pe care tînărul Mozart i-o adresa severului său tată, la 6 aprilie 1781 (deci tot într-un aprilie, „întunecatul april“): „Cum moartea este adevăratul scop final al vieţii noastre, m-am familiarizat pe parcursul anilor cu această amică a omului, astfel încît imaginea ei nu mă mai sperie, ci din contră, mă consolează şi mă calmează. Mulţumesc Domnului de a-mi fi acordat înţelepciunea de a o cunoaşte drept «cheia» adevăratei noastre fericiri. Amadeus“. După 10 ani avea să se ducă la „amica“ lui dragă, lăsînd în urmă o operă care pare a fi supraomenească. Nu pot uita că tot el a spus „Aparţin cerului...“. În esenţă, cam aceleaşi lucruri le-au spus şi Eminescu în „Odă în metru antic“ şi Esenin, în versurile „Binecuvîntat să fie, deci/ Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte!“. Azi-noapte, am văzut la televizor un documentar despre Paşte realizat la Ierusalim. Voi apuca oare vreodată să vizitez Cetatea Sfîntă? Mă vor lăsa evreii să străbat, cu pasul, cu palmele, cu ochii şi cu nările, spaţiul sacru unde şi-a petrecut Isus ultimele zile de viaţă? Filmul propriu-zis m-a impresionat. Femeia care I-a şters faţa lui Isus pe drumul Golgotei a purtat de atunci numele Veronica, întrucît chipul Lui suferind şi asudat s-a întipărit pe ţesătură, iar în greceşte „vera-icon“ înseamnă „imagine adevărată“. Oh, Doamne, vine Paştele şi eu tot şomer sînt! Ce viaţă de cîine am şi eu!
Îmi iau inima-n dinţi şi îi dau telefon ministrului Justiţiei, Teofil Pop. Îmi răspunde deosebit de amabil. Îi cer sprijin pentru urgentarea actelor necesare înfiinţării revistei. Nici acum n-am scăpat de birocraţie, dar ce era mai greu a trecut. Adică Legea. Iar Legea ne dă voie şi nouă să întemeiem o publicaţie. Au voie doi scriitori ca Barbu şi ca mine să facă o gazetă, sau presa a fost privatizată şi ocupată numai de ageamii şi tembeli, animaţi doar de pofta cîştigurilor băneşti? Ah, Brucane, şi tu, Pleşule, cum aţi desfiinţat voi o publicaţie naţională, cum o să mai mătur eu ograda ţării cu voi! Adevărul e că evreii şi ţiganii, adică brucanii şi pleşii, au început să ne cam sufoce, în ţara noastră, şi asta nu se poate tolera.
Apare iar în scenă Dumitru Dincă! La mitingul de duminică, desfăşurat în Piaţa Unirii, el s-a adresat mulţimii astfel: „Domnul Doru Braia, român cu dublă cetăţenie, care a venit să ne înveţe democraţia, a fost expulzat de Guvernul român la fel cum a fost expulzat în Secolul al XlX-lea Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia“ (?!). N-aş fi aflat toate astea, dacă n-ar fi apărut în „Dimineaţa“ de azi. Comparaţia e mortală: cine-i Doru Braia şi cine-i Nicolae Bălcescu?! Care Bălcescu n-a fost expulzat de nimeni în Sicilia, s-a dus acolo de bunăvoie, încetînd din viaţă la Hotelul Trinaclia.
Haloimăs în toată regula, s-a încins uleiul de candelă în toată lumea. În revista „Mesagerul“ e publicat un interviu cu Laszlo Tökeş, luat de P.C.C. Acest P.C.C. nu e Partidul Comunist Chinez, cum s-ar putea crede, ci Paul Cornel Chitic. Îl ştiu pe Chitic de prin 1968, debutase în teatru, i se jucase chiar o piesă, pe scena de scîndură. Ne-am împrietenit spontan. Mic şi pedant, repezit şi inteligent, Chitic promitea o strălucită carieră teatrală. Ne vedeam aproape zilnic, în mansarda de 2 metri pătraţi pe care o avea el în Blocul „Cinemateca Roşie“, de lîngă Blocul Turn. Acolo concubina cu o fată pe nume Silvia, pe care o cam teroriza, poate şi pentru faptul că era mai înaltă ca el. Dar fata era blîndă şi îi suporta toate hachiţele, iar nouă, celor 4-5 rînduri de studenţi şi chibiţi în ale literaturii, care urcam zilnic la cucurigu, ne freca repede cîte un ness şi ne ţinea o companie plăcută. Un alt amic, graficianul Sergiu Dinculescu (astăzi aproape orb, stabilit în Germania), mi-a spus atunci, cu umorul său extraordinar :
- Eşti prieten cu Chitic? Înseamnă că nu ştii nimic! Atunci cînd a fost recrutat, el a dat în faţa Comisiei Militare un spectacol de pomină. S-a prezentat gol puşcă, aşa cum era obiceiul, dar cu nişte planşe colorate şi cu un coif cu vizieră pe cap, spunîndu-le ofiţerilor, care rămăseseră ca la dentist: „Domnilor, am găsit soluţia pentru cîştigarea războaielor! Se va alege din fiecare tabără cîte un luptător reprezentativ. Fiecare are pe scăfîrlie cîte un coif ca ăsta. Numai că soldatului nostru îi înţepenim viziera în sus, iar soldatului inamic i-o aranjăm în aşa fel, încît la un semnal să-i cadă pe ochi, el să orbecăie ca un disperat, al nostru să-l ia la poceală şi gata, am cîştigat războiul!“ Comisia de recrutare l-a declarat inapt de Armată !
Mă rog, după atîţia ani, nu mai ţin minte exact povestioara asta, dar e cam pe-aproape. Culmea e că atunci, în studenţie, l-am întrebat pe Chitic dacă e adevărată. Vizibil jenat, mi-a mărturisit că da, aşa a făcut, dar ulterior i-a venit mintea la cap. Şi i-a venit destul de bine, pentru că a devenit un fel de lider al generaţiei sale, el, poetul Ion Nicolescu şi prozatorul Mircea Constantinescu fiind gloriile literare ale Facultăţii de Filozofie. Astăzi, Paul îi ia interviu lui Tökeş. Mai bine îi trăgea viziera pe ochi şi, vorba aia, îl lua la poceală. Încep să se facă declaraţii tot mai şocante. În C.P.U.N., un domn pe nume Radu Ciuceanu spune că deţinuţii politici din România au însumat peste 1 milion de ani de închisoare. Cifra e monstruoasă, într-adevăr, şi nu cred că e exagerată. Bieţii oameni au suferit îngrozitor, comunismul de tip stalinist îi punea să-şi sape singuri groapa, dar nu bănuia că asta era, de fapt, groapa lui de veci, întrucît crimele acelea l-au compromis definitiv în faţa Istoriei şi a Umanităţii. Cum oare au putut să facă oamenii aşa ceva altor semeni ai lor? De ce-or fi trebuit să putrezească, ori să pătimească, prin temniţe ale iadului, nişte genii ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Vasile Militaru (toţi patru fiind poeţi creştini extraordinari), sau ca Gheorghe I. Brătianu, ori ca atîţia alţi creatori, preoţi de toate confesiunile, intelectuali, militari, oameni simpli, care nu aveau altă vină decît că nu suportau ocupaţia rusească?! Asta uită să spună toţi analiştii şi doctrinarii care se pronunţă acum, în deplină libertate, asupra fenomenului concentraţionar: mai mult decît o opoziţie împotriva unui regim politic, Poporul Român a manifestat o opoziţie naţională, împotriva ocupantului străin! Toporul intern, cu care Ivan izbea de zor la rădăcina stejarului românesc, a avut 3 cozi: ungurii, ţiganii şi evreii. Asta e realitatea, toţi gîndesc aşa, dar numai eu am curajul s-o spun. Mi se va răspunde că au fost şi torţionari români, ceea ce e perfect adevărat, dar, raportat la numărul de locuitori, cele 3 minorităţi au dat procentajul cel mai ridicat de politruci cu funcţii vitale în statul comunist, de şefi ai Securităţii şi-ai Penitenciarelor. De pildă, din rîndul femeilor românce nu s-ar fi putut ridica niciodată o Ana Pauker, asta e clar. Astăzi, la 45 de ani de la acea dramatică răsturnare a brazdei Destinului Naţional, avem de-a face cu un „remake“: au pus mîna pe Putere tot ungurii, ţiganii şi evreii ! Ba chiar unii dintre ei sînt absolut aceiaşi care ne crucificaseră şi în anii ’50, ori odraslele acelora: Slviu Brucan, Radu Comşa, Mihai Şora, Corneliu Bogdan, Paul Cornea, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, Süto Andras, Petre Roman ş.a. Ce face elementul autohton românesc? Doarme pe el, ori joacă table şi mănîncă seminţe, probabil fiindcă e mai confortabil să-ţi scrie alţii Istoria. În seara asta, la Studioul Electoral al TVR 3, „patrioţi adevăraţi“ ne fericesc cu luminile lor: Alexandru Stark, Jean Tolstobrach şi R.G. Serafim, dîndu-şi cu părerea despre Parlamentul englez. Primii doi sînt sigur evrei, iar despre al treilea am auzit că ar fi şi el evreu, pe jumătate, tatăl fiind legionar din Vîlcea. A întors-o Serafim ca la Ploieşti? A întors-o ! Încă la începutul lui decembrie 1989, el făcea emisiuni ditirambice închinate celui de-al XlV-lea Congres al P.C.R., pentru ca acum să sară pîrleazul, rapid, în tabăra „revoluţionarilor“ care s-au opus comunismului, adică el s-a opus lui însuşi! Mulţumesc lui Dumnezeu şi educaţiei primite de la părinţi că nu sînt capabil de un asemenea cameleonism. Oameni ca mine, cu şira spinării şi cu o foarte desluşită voce a conştiinţei, sînt predestinaţi să fie perdanţi în orice regim politic. Încep să fiu convins că tot răul acestei ţări, din această perioadă scandaloasă, pleacă de la intelectuali. Fiindcă nu muncitorii, nici ţăranii, şi nici măcar militarii nu ne-au adus în situaţia asta. Ci cele 2 mari tabere de intelectuali, secondate de vreo 200 de grupări mai mititele, care trag ţara în toate direcţiile, desfăşurînd un spectacol de o isterie tot mai greu de suportat de către populaţie. „Ţară de secături!“ - exclamase Octavian Goga, în februarie 1938, cînd Carol al II-lea 1-a debarcat din funcţia de prim-ministru, după numai 44 de zile. Întotdeauna, în toate epocile Istoriei noastre moderne, cca 10.000 de canalii au ţinut sub teroare Poporul Român. Regăsesc această tipologie în nemilosul pamflet intitulat „DESPRE CANALIE“, pe care 1-a încorporat Friedrich Nietzsche în capodopera sa „Aşa grăit-a Zarathustra“. „Viaţa e un izvor de bucurie, dar dacă vine canalia să soarbă, izvorul capătă otravă. Flacăra se înmoaie, de cum se aşează lîngă focuri inimile lor jilave. Spiritul însuşi sfîrîie şi fumegă de cum se apropie canalia de foc. Fructul devine dulceag şi mălăeţ în mîna lor; privirea li-i de ajuns ca să se usuce pomul roditor. Şi mulţi din cei care s-au scîrbit de viaţă, scîrbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. (...) Nu ura, ci scîrba îmi mănîncă viaţa. De cîte ori, vai, nu am fost scîrbit în spirit, văzînd că însăşi canalia are spirit! Şi le-am întors spatele celor ce stăpînesc, cînd am văzut ce se numeşte astăzi a stăpîni - adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama Puterii - traficul cu canalia. Ce greaţă străbătut-am, ceruindu-mi nările, prin tot ce înseamnă ieri şi astăzi! În fapt, tot ce-i de astăzi şi de ieri e infestat de scriitura canaliei. Mult timp trăit-am ca infirm, orb, surd şi mut, decît să fiu laolaltă cu canalia celor puternici — cu scriitoraşi şi cu cheflii“. Şi cum să nu moară nebun, cu mintea în beznă, un om atît de sensibil, care punea totul la suflet? Dacă mă ajută Dumnezeu şi îmi dă ceva din harul Lui, am să trîntesc şi eu un pamflet, intitulat „TRIUMFUL JIGODIEI“.
Astăzi a fost înregistrat al 70-lea partid! Şi e numai începutul, dacă n-o să depăşim 200 însemnă că nu sîntem români! În fine, Poliţia i-a prins pe hoţii care au dat o spargere la Muzeul şcolii româneşti din şcheii Braşovului. Scena s-a petrecut la Vama Episcopia Bihorului, cînd aceştia încercau să o şteargă în Ungaria. Dar pe hoţii de la Ministerul Culturii, conduşi de bulibaşa Andrei Pleşu, cînd o să-i umfle Poliţia? La „Europa liberă“, eu şi Adrian Păunescu iar sîntem bălăcăriţi de Dorin Tudoran. Om de mare curaj „limbricul electronic“, el şi-a dat seama că ne aflăm în imposibilitatea de a-i răspunde, dar embargo-ul ăsta nu va ţine mult... Adorm cu greu, după o mică supărare provocată de un alt amic al meu, Adrian Dohotaru. Mai exact, m-a indispus o replică din piesa lui, „Insomnie“, difuzată în seara asta la televizor: „Libertatea înseamnă să trăieşti în sensul vremurilor, nu să te pişi (?!) contra vîntului“. Ce i-o fi venit lui Adrian, un om atît de delicat şi cultivat, să introducă trivialitatea asta, care a ofilit urechile multor oameni? Acum e pe cai mari, nu mă mai cunoaşte. Dar, vreme de vreo 7 ani, am fost colegi la revistele în engleză şi franceză ale Agerpres-ului, mă ducea deseori cu maşina acasă - un Trabant rablagit - despre care îmi spunea:
- Ascultă la mine, scaunul din faţă e un scaun istoric, o să-l predau la Muzeul Literaturii Române. Pentru că aici au stat cei mai „grei“ scriitori: Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Mircea Sîntimbreanu, Eugen Barbu şi acum tu.
O dată ajunşi la mine, mă ruga, invariabil, să-i împrumut un borcan de ness şi nişte casete cu filme. Era tare amărît, trăia de la o leafă la alta şi n-avea 70 de lei să-şi cumpere ness. Cum era să-i împrumut praful miraculoasei licori? Este de la sine înţeles că i-1 dăruiam. Bine-bine, el n-avea nici video, vedea filmele la doctorul Maximilian, cu care era prieten. Îşi iubea mult părinţii, ca şi mine, mereu îl auzeam telefonînd, din birou, la Cluj, uneori mi-1 mai dădea şi mie, la aparat, pe bătrînul său tată („tată scump“, îi spunea cu duioşie), care era un ardelean dintr-o bucată şi de la care primeam mereu felicitări şi încurajări pentru ceea ce publicam în revista şi Almanahul „Săptămîna“. Pe Adrian Dohotaru îl cam chinuia în acea perioadă un alt Adrian, adică Riza, care era un fel de şef şi secretar P.C.R. Adică îi impunea un program sever, ori el, ca artist, avea un alt bioritm. Mereu mă ruga:
- Cornel dragă, vorbeşte tu cu nebunul ăsta de Riza, de tine îi e frică, a scos sufletul din mine, îmi dă sancţiuni după sancţiuni, spune şi tu, ce să fac, am predat luna asta atîtea ştiri şi articole, ce sînt eu de vină că nu le publică?
Îl ajutam. Nici Riza nu era băiat rău, dar avea boala asta a dominaţiei - el era născut să fie şef, tot timpul a fost şef. S-au mai împăcat ei la nunta mea, în octombrie 1987, la Restaurantul Bulevard. Atunci a venit şi Florin Piersic, la sfîrşit, pe la miezul nopţii. M-a costat 32.000 de lei, mulţumită lui Iulian Vintilă, care a vegheat să nu fiu jecmănit de nimeni. La sfîrşit, Vasile Donose s-a apropiat, discret, şi a vrut să-mi ofere darul: un plic cu 5.000 de lei. Am rîs cu poftă:
- Nea Vasile, ştii că te iubesc, arăt eu a om care face nuntă cu dar? Ia-ţi plicul înapoi şi hai mai bine să bem un şpriţ.
Nu mai ştiu dacă scena asta a fost filmată de Nicolae Girardi, care a imortalizat pe casetă aproape întreagă acea zi de pomină, cînd eram înconjurat de prieteni, care acum s-au risipit ca fumul de bălegar ars toamna... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2515 / 16.07.2012