7 FEBRUARIE 1990. Abia acum înţeleg de ce l-au urît atîta studenţii pe Lenin. Fiindcă le-a zis: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!”. Ce, ei altă treabă n-au? Normal că ei visează la un lider modern, care să le spună: „Demonstraţi! Contestaţi! Şantajaţi!”. Observ cu o reală îngrijorare alunecarea studenţimii române pe o orbită a prăpastiei. Poate exista o „orbită a prăpastiei?“ Cred că da, fiindcă duce în jos, spre tenebrele răului, spre lava fierbinte a intoleranţei. Şi eu am fost student, dar nu ieşeam din vorba profesorului - iar asta, culmea, nu mă împiedica să fiu nonconformist, să ascult Beatles şi Rolling Stones, să devorez cartea monumentală „Avangarda artistică a secolului XX ţin minte acea zi de iulie a anului 1967, cînd, cu inima cît un purice, m-am dus la Facultatea de Filosofie să văd dacă eram pe listele de admişi. Nici n-am coborît bine din tramvaiul 2, care mă adusese din mahalaua Rahovei, pe Uranus (zona unde a localizat Caragiale „O noapte furtunoasă”), pînă la Cişmigiu - că, în dreptul Restaurantului Cireşica, m-am întîlnit cu fostul meu coleg de la Sf. Sava, Marcel Negreanu, la braţ cu viitoarea lui soţie, şi ea tot fostă colegă, o femeie superbă: „Grişenka, vin de-acolo, ai intrat cu 7,39!”. O nebunie curată! Atunci s-a deschis cerul! (De ce-mi spunea Grişenka? Aşa îmi zicea mama, după eroul din filmul „Pe Donul liniştit“, fiindcă atunci cînd eram mic aveam părul cam bronzuliu, dar bine, mama îi alinta aşa şi pe pisoii ei, noroc că după asasinarea lui Kennedy, copiii cartierului mă strigau Lyndon Johnson, fiindcă purtam ochelari de soare dreptunghiulari, cu rame negre). Am alergat într-un suflet la facultate. Era omor de lume. Mi-am găsit numele destul de greu. Media mi-o crescuse nota 9 de la Bacalaureat, pe atunci se aduna şi ea. Pentru cine nu ştie ce teribil de greu era un examen complex la Filosofie, cu profesori severi şi dogmatici, şi cîţi candidaţi dădeau de vreo 5 ori la rînd examen - nota mea de intrare pare destul de modestă. Dar să nu uităm cine eram eu, din ce sărăcie lucie veneam, nu avusesem nici un meditator, de altfel nici o haină de pe mine nu era a mea, totul, dar absolut totul (cămaşă, pantaloni, pantofi) provenea de la fraţii mei mai mari. M-am întors acasă fericit. Eram student! Primul student din familia noastră de muncitori şi ţarani români.
Am venit nu prin Rahova, ci pe partea cealaltă, prin 13 Septembrie. Strada copilăriei, Sebastian, părea mai înaltă, arborii seculari de pe o parte şi de pe alta îşi uneau coroanele, închipuind bolta unui templu verde. Cînd am ajuns în dreptul Uzinei Vulcan, am văzut o fată frumoasă. Peste drum, într-o rochie uşoară ca aburul dimineţii. Am fluierat-o vesel nevoie mare, adică „Ce faci? Unde te grăbeşti? Tu nu-ţi dai seama ce zi e asta în viaţa mea?”. Toanta aia nici nu m-a băgat în seamă, îşi vedea de drumul ei, care ducea spre anonimat, şi cratiţă, şi cîrlige de rufe pe frînghie. Atunci mi-am dat seama că mama era în poartă şi mă aştepta. Intuiţia ei, care n-a dat niciodată greş, i-a şoptit atunci că am reuşit, de vreme ce pot fi atît de inconştient încît să mă iau de fete. „Corneluş, ai intrat, nu-i aşa? Ce bine-mi pare! Hai la mama să te pupe!” Mama izbucnise în plîns. Munca şi sacrificiile ei, de ani de zile, erau încununate de cea mai mare înfăptuire a familiei noastre de oameni săraci şi cu frica lui Dumnezeu. Deci nu trudise degeaba! Deci nu spălase de pomană, de sute de ori, singura mea cămăşuţă albă, cu care mergeam la liceu, şi nu degeaba stătuse de mii de ori pe la cozi, să care gheaţă vara şi gaz iarna, şi nu de prisos mergea în vîrful picioarelor cînd învăţam pînă la înroşirea filamentelor în antreiaşul de 2 metri pătraţi, din paiantă, unde mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa! Şi nu se rugase inutil la Dumnezeu, nici ea, nici tata. Toate au avut un sens. Astăzi, mama şi-a luat cu ea legăturica de vise, speranţe, lacrimi, dureri şi stînjenei - şi s-a pierdut pe drumeagul de fum al altor tărîmuri. La fel, s-a stins între timp şi Marcel Negreanu, care ajunsese coleg cu mine în presa centrală, la „Lumea”, dar o gravă decepţie familială, precum şi o înlănţuire de boli l-au şubrezit în asemenea hal, încît s-a sinucis. In galeria de tablouri vii ale tinereţii, ziua aceea înaltă, de iulie, va rămîne înrămată în bronz. Mă voi mai întîlni oare cu acea stampă tulburătoare, dincolo de curcubeu? Tot am vorbit de o sinucidere. Iată şi alta, cu mult mai recentă: colonelul Petre Moraru, fost locţiitor al lui Constantin Nuţă. ăştia chiar ne cred proşti. Moraru nu era omul în stare să se sinucidă, bag mîna în foc că a fost lichidat cu sînge rece. ştia prea multe. Ca şi „victimele aviatice”, generalii Nuţă şi Mihalea. Nu l-am cunoscut pe Moraru, dar nu pot uita o scenă: prin 1986 sau 1987, la căsuţele „Călţunul” din Staţiunea Venus, unde trăgeam şi eu vara cu familia mea, cu ajutorul marelui om de turism care a fost Vasile Trandafir, ne-am pomenit într-o bună zi cu o pază în 3 schimburi, efectuată de elevi ai şcolii de Miliţie de la Cîmpina. Nu ştiam ce i-a apucat. Pînă în clipa în care m-a lămurit colonelul Gigi Bîlgăr, care era gura tîrgulut şi le ştia pe toate. „Astăzi soseşte în vacanţă fiul colonelului Moraru, cu nevasta şi copiluţ“. Şi, într-adevăr, după-amiază a avut loc instalarea familiei respective, în prezenţa directorului general al Centralei Litoral (?!), pe nume Ariton, şi a şefului Miliţiei Constanţa. Cam multă vîlvă pentru fiul unui colonel de Miliţie. Îmi închipui ce dispozitive se creau atunci cînd sosea undeva chiar Nuţă, sau Ion Stănescu. Cel mai mult m-a amuzat că tinerii miliţieni îmi spuneau, atunci cînd plecam şi noi, seara, de acasă, la vreo cherhana, ori la Terasa Jupiter, gospodărită de ardeleanul Moise: „Dom’ Vadim, noi ne prefacem că-i păzim pe ăştia, noi pe dvs. vrem să vă servim, să nu vă calce hoţii în lipsă”.
Dar, să răsfoim presa. în ziarul „Cuvîntul” de astăzi apare anunţul că Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Mihai Ungheanu s-au înscris la... ţărănişti! De unde şi pînă unde? Cum se poate publica o asemenea informaţie de importanţă majoră, fără cea mai elementară verificare? Tot din presa zilei aflu că, în continuare, se exportă alimente în U.R.S.S. - au filmat unii nişte vagoane la graniţă. Parcă era vorba să nu mai dăm nimănui de la gura acestui Popor. Să fie oare adevărat că Ion Iliescu e K.G.B.-ist? Zvonurile sînt tot mai insistente. De pildă, cineva se jură că, în august 1989, Iliescu şi-a făcut concediul, împreună cu nevasta, în U.R.S.S. Dar cîţi oare nu şi-au petrecut concediile acolo? Şi surorile mele s-au dus pînă la Samarkand, că prin Vest nu apucau, era teribil de scump. La F.S.N. lucrează, într-un birou, Ion Traian Ştefînescu. A fost recuperat. Mă bucur pentru el, a fost de un real ajutor culturii române şi, pretutindeni pe unde a trecut, a lăsat amintiri frumoase: şi la U.T.C., şi la Sălaj, şi la Dolj, ca să nu mai vorbesc de Consiliul Culturii. Ce lucru curios! Cum au demisionat din Front, Mazilu şi Brucan au fost lăsaţi în pace de presa de dreapta, nu le mai zice nimeni nimic, au devenit chiar simpatici. Abuzurile noilor căpătuiţi se ţin lanţ. Noul ministru al Turismului, căpitanul Mihai Lupoi, vrea să facă din Casa Oamenilor de Ştiinţă restaurantul lui de protocol (?!). Dacă nu confiscă şi Atheneul Român, să facă popotă, nu-i nici o scofală! Petre Roman s-a mutat în vila lui Manea Mănescu, cu piscină şi 16 camere.
Vorbesc la telefon cu Titus Popovici. Îl întreb ce are de gînd, mai stă mult în aşteptare?
- Nu pot, Vadime, să fac nimic. Fiecare pas în faţă înseamnă să te mînjească cu rahat orice imbecil. „Tu vorbeşti, care...” Aş vrea ca fiecare luare de cuvînt să înceapă cu vorbele: „Stimaţi prieteni, mama mea a fost curvă.” Abia de aici încolo putem vorbi...
Titus are umor. Dar se simte lipsa unei personalităţi de talia lui. El nu se bagă, altul nu se bagă, şi uite-aşa a rămas cultura naţională pe mîna cimpanzeilor. La urma urmei, important este să nu ne lăsăm pradă faptului cotidian, ci să privim în perspectivă. Cine şi ce gesturi de curaj a făcut pînă acum? Mă gîndesc, bunăoară, numai la manuscrisul lucrării „1848 la români”, de dr. Cornelia Bodea, asistenta marelui Gheorghe Brătianu. A fost boicotat, la Editura Politică, vreme de 5 ani, de Valter Roman, pentru ca, apoi, plumbul tipografic să fie dat la topit. Atunci, la cererea profesoarei care îmi e tiză, m-am implicat, am vorbit cu Ilie Rădulescu (inutil), dar şi cu Petru Enache şi Ion Traian ştefînescu, care au rezolvat cazul şi au tipărit monumentala lucrare. Fără a elimina „Dorinţele Partidei Naţionale din Moldova”, documentul scris de tînărul Mihail Kogălniceanu, şi nici scrisoarea generalului Magheru adresată lui Kossuth, în pofida protestelor U.RS.S. şi ale Ungariei. Aşa e, d-şoară Bodea? Cine s-a bătut pentru cartea d-tale? şi cine a publicat, rapid, o amplă cronică în „Săptămîna”, atacată de... Octavian Paler, de gaşca de la „România literară” şi de bolşevica Uniune a Scriitorilor, plină ochi de trepăduşi unguri, ruşi şi evrei?
Ziua o închei în registrul cel mai comic cu putinţă. La televizor se transmite emisiunea „Limba Noastră”. Iată un instantaneu realizat de o reporteriţă pe stradă, cu un trecător: ? • „Care e pluralul de la staţie? • Noi toţi stăm în staţie! • Care e pluralul de la fabrică? • I.P.L. (?!) • Care e pluralul de la remarcă? • Indiferent de marcă, numai să fie bună!” Aşa că voi termina pagina de azi a Jurnalului, aşa cum am început-o: „Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi!”.
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2352 / 28.12.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu