Pentru împrospătarea memoriei - PRADA: ROMÂNIA! VÎNĂTORUL: GUVERNUL MONDIAL EVREIESC! ARMA: ŞANTAJUL CU CASA ALBĂ!

Întreaga nebuloasă începe să se limpezească. Distrugerea sistemului comunist şi prăbuşirea Zidului Berlinului au fost prezentate lumii întregi ca o victorie a umanismului, a democraţiei, a drepturilor omului. Aşa au crezut idealiştii, dintre care unii şi-au dat chiar viaţa. În foarte scurtă vreme, oamenii de pretutindeni au priceput ce s-a ascuns în spatele acestor perdele de fum: foamete, şomaj, mizerie, nesiguranţa zilei de mîine, anarhie, un fenomen infracţional de coşmar. Pentru „libertatea“ unor posturi de Televiziune de a transmite filme sexy şi a unor piraţi de presă de a-şi exhiba bolile psihice, de a învrăjbi familii întregi, de a intoxica opinia publică şi de a întoarce cu lopata grămezi de bani şi averi formidabile - cei mulţi şi simpli strîng cureaua şi-şi ruinează viaţa, pe zi ce trece. Este evident că dintr-o asemenea magmă putredă nu poate ieşi nimic bun şi că trebuie, rapid, o schimbare. O mare schimbare, din temelii. În privinţa României, lucrurile s-ar fi clarificat cu mult mai repede, dacă noi n-am suferi de un fel de boală naţională: dăm cel mai mare procentaj de „cozi de topor“ pe cap de locuitor! Unde-or încăpea, Doamne, atîţia trădători de Neam şi Ţară? Iată numai o sumară listă a marilor bărbaţi ai acestei ţări care au pierit prin trădarea românilor lor, ba chiar de mîna acestora, şi pe care am considerat pilduitor să-i imortalizez pe coperta noului „Almanah România Mare“, pe 1996, la o simbolică Masă a Tăcerii: Decebal, Vlad Ţepeş, Horea (trădat de românul Trif), Tudor Vladimirescu (ridicat de eteriştii sîngeroşi chiar dintre pandurii săi), Al. I. Cuza (n-a murit de moarte violentă, ci de inimă rea, la 53 de ani, îndurerat că propria lui gardă i-a pus pistoalele în piept), I. G. Duca (ucis de români), Armand Călinescu (ucis de români), Nicolae Iorga (ucis de români), Ion Antonescu (atras în capcană şi asasinat de o conjuraţie sinistră, în care românii au avut partea lor de vină), Iuliu Maniu (şi românii îl au pe conştiinţă, alături de evrei şi ruşi), Nicolae Ceauşescu (pe fondul unui complot internaţional, „uneltele morţii“ sale au fost români de-ai noştri, îi vedem şi îi auzim aproape zilnic). Neîndoielnic, ispăşim un blestem pe care nu-l au alte popoare. Vreţi exemple? Hai să ne gîndim cum au murit doi conducători români şi, în paralel, doi conducători maghiari, care au făcut „pereche“ în epoca lor. În vreme ce românul Avram Iancu moare în zdrenţe şi cu mintea rătăcită, la numai 48 de ani, ungurul Lajos Kossuth trăieşte o viaţă de huzur, emigrant în Turcia, Anglia şi Italia, murind la 92 de ani, înconjurat cu stimă de ai săi. Tot astfel, românul Ion Antonescu e arestat ca un răufăcător, dus în lanţuri la Moscova, scuipat şi batjocorit, apoi umilit de pleava kominternistă într-un proces ruşinos, după care e împuşcat în cap, ca un cîine turbat, la vîrsta de 62 de ani (mai tînăr ca Ion Iliescu, cel de azi, cu 3 ani). O cu totul altă soartă a avut-o ungurul Horthy, care a fost lăsat liber şi a trăit minunat în Portugalia, ca-n sînul lui Avraam, pînă la 90 de ani. Primul îi salvase pe evrei de la exterminare, al doilea îi dăduse pradă morţii. Şi totuşi, răsplata a fost pe dos. Şi rănile încă nu s-au cicatrizat, întrucît Antonescu e vînat şi astăzi şi ştampilat „criminal de război“, iar Horthy e reabilitat şi în Ungaria, şi peste Ocean. Ce-am vrut să spun prin toate acestea? Că avem multe vipere printre noi, românii. Iar agresivitatea viperelor e dublată de laşitatea oamenilor de rînd. Şi de o uriaşă doză de curvăsărie politică. Iubesc enorm Poporul Român, mi-aş da viaţa pentru el fără crîcnire, dar trebuie să spun ce am pe suflet. Ce face el, poporul, cînd o bandă de nemernici, care îşi zic „revoluţionari“, s-a umflat ca broasca - din 3.000 s-a ajuns la 30.000 de capete - luînd cu japca proprietăţi imobiliare, pămînturi, bani, privilegii nenumărate, în vreme ce orfanii şi văduvele celor morţi n-au ce mînca? A dat el, poporul, de pămînt, cu puşcăriaşi ca Nicolae Dide, Lazăr Cercel, Gh. Zainea, Nicolae Adrian, P.M. Băcanu şi Gelu Voican, canalia cu tichiuţă, care s-a dovedit a fi infiltrat în evenimente şi în asasinarea lui Ceauşescu, de către Mossad?! N-a dat, fiindcă lui, poporului, îi place să stea la televizor şi să se uite cum se luptă alţii cu liftele spurcate. Ce face el, poporul, cînd patrioţii români sînt hăituiţi, tîrîţi prin procese, zdrobiţi prin puşcării, demonizaţi de o presă ticăloşită, tocmai de către nişte infractori neruşinaţi, care fac zgomote infernale şi mizează pe comoditatea oamenilor?! Ce să facă şi el, poporul, bea bere, ronţăie seminţe şi se simte bine! Neîndoielnic, trebuie descătuşate adevăratele energii naţionale ale acestui Popor Român care, în straturile sale cele mai adînci, e genial şi unic sub soare!

Aşadar, maeştrii în arta diversiunii ne-au tratat ca pe-o turmă, în acel an de foc, 1989. Iar pentru zăpăcirea unei turme, e lucru ştiut, nu trebuie mai mult decît cîţiva lupi flămînzi, care au fost întruchipaţi de nişte agenţi diversionişti, unşi cu toate alifiile. Euforia a durat puţin, cîteva săptămîni. Pe locul Zidului Berlinului s-a înălţat o Germanie pe care nu mă sfiesc să o numesc „monstruoasă“. Încep să-i dau dreptate fostului premier britanic, Margaret Thatcher, care spunea: „Unificarea Germaniei va duce la distrugerea Europei!“. În privinţa României, n-aş putea spune decît atît: iar am devenit slugi în ţara noastră! Orice-am spune, orice-am face, ne dau toţi ba peste gură, ba peste mînă. Îşi permit, desigur, fiindcă ştiu ce marfă au în faţă! Cum să nu se obrăznicească ungurii, cînd în Parlamentul României nişte canalii care îşi zic „români“ votează sistematic, zi de zi, alături de udemerişti şi împotriva patrioţilor români? Şi cum să nu-şi permită ţiganii, cînd au priceput repede că, pentru nişte bijuterii de aur sau serviete cu bani, ei cumpără bunăvoinţa unor poliţişti, procurori şi judecători, care îi fac scăpaţi pe nişte criminali? Dar, nenorocirea cea mare e alta. Atunci, în finalul acelui an 1989, în euforia pe cît de generală, pe atît de inconştientă, nimeni n-a văzut că printre ruinele fumegînde ale Europei Răsăritene stătea la pîndă un stat lacom. Însetat de sînge, încordat ca un arc, gata-gata să se arunce asupra prăzii. E vorba de Israel, care a declanşat o vînãtoare tenace, pentru a scutura de ultima picătură de vlagă ţările, şi aşa slăbite, ale Europei de Est. Întîi, pe furiş, mai apoi cu voce tare, se reclamă, de la un număr de 13 state, proprietăţi şi bunuri care ar fi aparţinut evreilor. Iniţial, în Knesset (Parlamentul Israelului), un deputat a cerut să se facă presiuni asupra României pentru a da despăgubiri de 50 de miliarde de dolari, în contul Holocaustului. Aici se cuvine o paranteză: imediat după decembrie 1989, s-a creat artificial acest holocaust din România, cu peste 400.000 de evrei ucişi (?!) pentru ca, în virtutea lui, să fie formulate cereri cît mai solide, de ordinul a miliarde de dolari. Infamanta cifră, de altfel, se lăfăie şi acum pe un fel de placă de marmură, chiar în faţa Templului Coral din Bucureşti. Dacă ar fi existat cu adevărat acţiuni antisemite în România, nu s-ar fi vorbit azi de nişte copii care au răsturnat, în joacă, cîteva pietre funerare aflate într-o paragină de cimitir - ci despre ridicarea, cu roaba, a acelui gunoi, din faţa Sinagogii, care îi prezintă pe români ca pe un popor de asasini. Dar parlamentarii evrei nu sînt proşti. Văzînd ei că, la o ţară rănită şi sărăcită, cum e România, nu poţi veni cu şapca lui Lenin întinsă după pomană, chiar aşa, hodoronc-tronc - au schimbat macazul. Acum nu mai cer bani, ci proprietăţi! Am intrat în posesia unui set de documente care mi-au făcut pielea găinii! Cîtă neruşinare! Ce obrăznicie strigătoare la cer! Ce murdărie sufletească la unii evrei, să vină după 50 de ani şi să fure, pentru a doua oară, ceea ce mai furaseră o dată! Zadarnic s-a opus conducerea P.D.S.R. să ofere P.R.M.-ului un post de secretar de Stat în Ministerul de Externe - uite că şi fără oameni acolo, tot ne-au parvenit acte şi stenograme de maximă importanţă pentru trocul ruşinos care se pune la cale. Pînă le voi publica pe toate, să reproduc cîteva fragmente revoltătoare din stenograma întîlnirii din data de 25 aprilie 1994, între partea română şi partea evreiască. Ambasadorul Naphtali Lavie: „De aceea, noi am venit aici ca să discutăm cu Guvernul României care, în măsura posibilităţilor, să ne ajute în rezolvarea acestei probleme care, oricum, nu este foarte simplă. Din cei cca. 800.000 de evrei care au locuit aici, mai sînt în prezent cca 8-10.000. Este adevărat că aproximativ 400.000 de evrei au fost exterminaţi (?!) în timpul celor două războaie mondiale (?!), iar dintre cei care au supravieţuit acestor evenimente, foarte mulţi dintre ei au migrat în Israel“. Iată şi ce zice un oarecare Nathan (care nu e înţelept deloc, precum eroul piesei lui Lessing): „Oricum, este vorba de 400.000 de proprietăţi care au aparţinut evreilor (?!) şi nimeni nu poate ignora această cifră (...). În al doilea rînd, trebuie să stabilim dacă această listă este completă sau mai există şi altele. De exemplu, am fost la Oradea şi acolo am găsit că o întreagă stradă a aparţinut rabinului de acolo în perioada respectivă (?!), rabin care acum este în Israel. De asemenea, mai avem un spital care a aparţinut Comunităţii evreieşti, iar acum este al Municipiului Bucureşti“. Febrili nevoie mare cînd e vorba de un ghişeft, evreii au acţionat pe toate căile, cu repeziciunea unor animale de pradă, care văd că Leul doarme. Nu demult, la Bruxelles, secretarul general al Congresului Mondial Evreiesc, Israel Singer, i-a convocat (?!) pe ambasadorii (acreditaţi în Belgia) ai ţărilor din Europa Centrală, între care şi România, pentru a le trasa linia. Culmea insolenţei a fost atinsă în ziua de 19 iulie 1995, cînd Knessetul a adoptat, la propunerea deputatului evreu, originar din România, Avraham Poraz, o rezoluţie care protestează (?!) contra Legii Caselor Naţionalizate din România. De ce? Fiindcă nu prevedea nimic special pentru evrei! Printre argumentele invocate de acest individ, la loc de cinste este însăşi boicotarea de către Opoziţia din România a legii respective - chestiune care, pusă în această lumină, arată ce joc antinaţional şi periculos fac marionetele politice ale Opoziţiei de la noi. Evenimentele se precipită: la 24 iulie 1995, Silvius Ekstein, preşedintele „Asociaţiei pentru recuperarea drepturilor de pensie şi a proprietăţilor confiscate de comunişti evreilor originari din România“, acordă un interviu postului de Radio BBC, în care declară că Rezoluţia Knessetului va fi trimisă şi preşedintelui Bill Clinton, şi Congresului S.U.A., şi Consiliului Europei, şi Uniunii Europene, şi tuturor parlamentelor naţionale, şi la dracu’ să-i pieptene, pentru - reţineţi - „a exercita presiuni asupra Parlamentului şi Guvernului României să renunţe la măsurile considerate abuzive“. Imediat ce Ion Iliescu a schiţat o atitudine critică faţă de ingerinţele Parlamentului israelian în activitatea legislativă a Parlamentului român, ambasadorul Israelului la Bucureşti, Avshalom Megiddon, a primit ordine de la preşedintele Knessetului, Shevach Weiss, să ceară de urgenţă întrevederi cu Ion Iliescu şi Teodor Meleşcanu, pentru a protesta. Pînă la urmă, consultîndu-se şi cu ministrul de Externe Shimon Peres, ambasadorul respectiv s-a mulţumit cu o audienţă la Marcel Dinu, secretar de Stat la M.A.E. Evenimentul s-a produs în ziua de 10 august 1995. Chiar în aceeaşi zi, la Ambasada României din Tel Aviv, oficialităţile israeliene făceau presiuni asupra ambasadorului Aurel Sanislav şi altor doi membri ai Misiunii noastre, pentru a fi condamnată Legea Caselor Naţionalizate, care, chipurile, „îi discriminează pe evreii originari din România“. La începutul lunii septembrie, „bomba“ însămînţată în S.U.A. de „teroriştii patrimoniului“ a explodat: senatorul Edward Kennedy a confundat Parlamentul României cu secretara pe care se zice că şi-a înecat-o, şi s-a amestecat cu brutalitate în problema Legii Caselor Naţionalizate, denunţînd-o ca „nedemocratică“. Fireşte, dacă am fi dat jumătate de ţară la gangsterii evrei, care îl au la mînă pe el şi pe tot neamul lui (taică-său, Joseph Kennedy, a fost un simpatizant nazist, pe cînd era ambasador la Londra) să fi văzut ce „democratică“ era legea! Credem că mai ţineţi minte Scrisoarea publicată de noi în urmă cu cîţiva ani, în care evreii cereau şefului diplomaţiei româneşti să se acţioneze în secret, pentru că ei vor forţa Germania să dea României unele despăgubiri. Ce tîrg scandalos, tipic unor oameni fără Dumnezeu !

Stimaţi cititori, am încercat să rezum problematica extrem de complexă a acestor tentative de înfeudare şi jefuire a României. Încă o dată, afirm public că mie nu îmi e teamă decît de Dumnezeu, iar puterea mea, atîta cîtă e, de la El vine. Aveţi, acum, explicaţia valurilor murdare de acuzaţii cu care, din 1980 încoace, ne împroaşcă unii evrei, care ne etichetează ca antisemiţi şi fascişti. Pe adevăraţii antisemiţi şi fascişti care se zbenguie chiar sub nasul lor, în ţările occidentale, nu-i văd, pentru că aceştia sînt nişte actori de operetă, inventaţi şi manevraţi chiar de Serviciile Secrete evreieşti. Evreii ne văd pe noi, pentru că spunem adevărul şi nu-i lăsăm să calce în picioare ţara asta. Da, sîntem foarte incomozi şi, ce ciudat, uite că nu tremurăm de frică în faţa lor! Acum, spuneţi şi dvs.: are România averi şi bunuri de dat cuiva? Şi chiar dacă unele imobile (Teatrul Evreiesc din Bucureşti, sinagogile etc.) au aparţinut evreilor, ei cu ce bani le-au construit, cu ce materiale, cu ce forţă de muncă, din sudoarea cui? Ar putea asista pasivi locuitorii Oradei la retrocedarea unei străzi întregi (?!) de cîteva zeci de case (?!) care ar fi aparţinut unui rabin, probabil bunicul lui Petre Roman-Neulander, rabin originar chiar de acolo ? Şi dacă vom crea un asemenea precedent strîmb şi periculos, mîine îşi vor împărţi ungurii şi nemţii Ardealul pe din două, fiindcă au mai construit şi ei pe-acolo niscaiva biserici şi case, tot cu materialele şi cu sudoarea românilor, fireşte, dar ce mai contează românii în ţara lor? Regretul meu este că oficialităţile româneşti au cedat presiunii şi şantajului şi-au acceptat să stea de vorbă pe o asemenea temă. Ba chiar au fost trimişi emisari guvernamentali în Israel, pentru a da slugărniciei şi un ştaif diplomatic. Asta, deşi proprietăţile solicitate au fost restituite, prin Legea dată de ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, în 1946, publicată de noi nu demult. Ucrainienii şi ruşii i-au ignorat total pe infractorii ăştia. Noi de ce nu putem face la fel? Ce-or să ne facă, or să ne bombardeze? Şi de ce nu trecem la o  contraofensivă diplomatică, pentru a cere noi de la evrei aurul şi celelalte valori pe care le-au tot scos din România, timp de 100 de ani? Publicăm, în continuare, cel mai important material din setul de documente despre care vorbeam la început. Este vorba despre un Memorandum Interior al Ministerului Afacerilor Externe, alcătuit de diplomatul de carieră Dumitru Ceauşu şi avizat de ambasadorul Ioan Maxim. Personal, apreciez ca deosebit de realistă şi curajoasă poziţia acestor diplomaţi români, care, mai mult ca sigur, vor intra în vizorul răzbunării sioniste. Deşi în România nu mai trăiesc decît vreo cîteva mii de evrei, avem acum dovada cum încearcă mafioţii din Israel să ne conducă şi să ne îngenuncheze ţara de la distanţă, punînd la punct o maşinărie infernală. Pe ce mizează ei oare, decît pe aceeaşi laşitate şi complicitate tacită a unora dintre compatrioţii noştri? Să nu vă mire dacã mîine mă voi pomeni atacat, din nou, în publicaţiile ruşinii naţionale, ori în Parlament, pe motiv că sînt „extremist“, „antisemit“ şi „fascist“. Dacă are cineva o soluţie mai bună de a lupta împotriva lăcomiei evreieşti fără sfîrşit, să o facă publică, şi eu, unul, mă voi da la o parte. Lucrurile sînt foarte clare: cînd evreii şi slugile lor din România ne vor zice „ANTISEMIŢILOR!“, noi le vom striga „HOŢILOR!“. Şi le vom mai adresa o urare strămoşească: LA MUNCĂ, TRÎNTORILOR!

CORNELIU VADIM TUDOR,

(15 septembrie 1995)

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2295 / 18.10.2011