4 IANUARIE 1990. „S-a desfiinţat «Săptămîna»!“ Îmi vîjîie urechile. Ca un sfredel al răului, ca o uruitură surdă ce precede din adîncuri cutremurele, aceste vorbe mă năucesc. „S-a desfiinţat «Săptămîna», Vadime, cu tine vorbesc!“ Mă dezmeticesc brusc, după o noapte de lucru. E ora prînzului, ziua de miercuri. La telefon e Eugen Barbu. Da, este cît se poate de adevărat, Nea Jean îmi spune ceva inimaginabil. „Fetele m-au anunţat că vor face greva foamei!“ – continuă el cu o undă de tragism, amestecată cu o imperceptibilă teamă. În cîteva ore aflu, în linii mari, ce s-a întîmplat. Ordinul a fost semnat de Silviu Brucan şi de Dan Predescu – primul e evreu, al doilea ţigan, care s-a instalat singur în fruntea Primăriei Capitalei. Presiunile cele mai mari le-a făcut un alt individ de culoare, acest „om al cavernelor“, pe nume Andrei Pleşu, pe care nici eu, nici Barbu n-am dat vreodată două parale, el nefiind altceva decît un imens stomac de vacă cu 4 încăperi: în primele 3 încap lecturile nedigerate din tot felul de gînditori, iar într-a patra băuturile şi ciosvîrtele pantagruelice de la Tescani, unde el zice că a fost „exilat“, dar de fapt a ţinut-o într-o orgie neîntreruptă pe banii Uniunii Artiştilor Plastici. Mai mult ca sigur că serialul consacrat de Barbu lui Noica şi paraziţilor care-i creşteau în cojoc la Păltiniş (Pleşu, Liiceanu, Mariana Şora şi alţi compilatori) i-a exasperat pe închipuiţii ăştia, iar acum se răzbună. Mai pe scurtătură, un jidan şi doi ţigani desfiinţează o revistă naţională. Ce-a însemnat „Săptămîna“ timp de aproape 20 de ani, din 1970 pînă în 1989? Enorm! Ea a fost cea mai puternică redută împotriva trădătorilor de ţară, indiferent de coloratura şi de stăpînii lor, că erau din Est sau din Vest. Peste ani şi ani, cei care vor studia prin biblioteci colecţia acestei publicaţii, care avea un tiraj constant de peste 150.000 de exemplare, vor înţelege ce luptă titanică a dus acest om, Eugen Barbu, secondat de o echipă de patrioţi, pentru idealurile naţionale, pentru Basarabia şi Bucovina, pentru marea cultură a Neamului. Să mai pomenesc de bătăliile noastre zilnice cu cele 4 cenzuri care ne căzuseră pe cap şi care vînau fiecare virgulă? Să mai pomenesc de premiaţii anuali ai publicaţiei, care primeau în jurul Crăciunului cîte 10.000 de lei şi o diplomă de frumoasă aducere aminte, în cadrul unor solemnităţi unice în cultura română din acele vremuri? Nu ştiu de ce îmi aduc aminte acum de o scenă petrecută în urmă cam cu 10 ani, pe la începutul anilor ’80. Mă aflam împreună cu Patronul în biroul lui, într-o seară de decembrie, şi definitivam lista premiaţilor. Deodată, se deschide uşa şi cine credeţi că intră? Bunul şi dragul nostru Nichita Stănescu!
– Pa pa-pa-troane şi tu Va-va-vadime, faceţi lista cu premiile, aici, şi la bătrînul vostru prieten Nichita nu vă gîndiţi?
Ne-am uitat cruciţi unul la altul. Nichita nu se bîlbîia, dar cînd trăia o emoţie puternică avea o uşoară poticneală a primelor silabe, ceea ce la el constituia un farmec în plus. Ne-am ridicat amîndoi, l-am îmbrăţişat şi 1-am sărutat. Venise cu iarna în spate, era ca personajul din cîntecul „Sanie cu zurgălăi“, ştiţi versul „Obosit şi plin de apă...“. Pe zloata cumplită de afară, revărsată din ciutura cerului în desfundătura Sărindarilor, marele poet venise în... tenişi!
– Nichita, ce-i cu tine, de ce umbli în tenişi pe iarna asta? – l-am întrebat.
– Bă-bă-bătrîne, uită-te la picioarele mele. Vezi ce umflate sînt? Asta e o boală. Nnnu găsesc pantofi sau bocanci pe măsura mea, asta e...
Pe urmă 1-a luat Barbu la întrebări:
– Nichituş, scumpule, dar noi ţi-am dat premiu...
Răspunsul lui Nichita a venit prompt:
– Nu, domnule Barbu, nu mi-aţi dat. Poate că aţi vrut să-mi daţi, da-da-dar aţi uitat. Şi să mă bată Dumnezeu, dar au venit sărbătorile şi n-am un chior în casă, ştiţi cum e la românii creştin-ortodocşi, mai cumpără una, mai fă o oală cu sarmale, mai vin dragii de copii cu colindele pe la uşă...
Tot nu ne venea să credem. Am chemat-o pe Vera, secretara, care era sora poetului Victor Tulbure.
– Doamna Vera – i-am spus – verificaţi la colecţie dacă în anii precedenţi noi i-am dat sau nu premiu lui Nichita.
Nu era greu de aflat. În 5 minute a sosit răspunsul: nu-i dădusem. Trăiam în iluzia că îl premiasem pe Nichita, el era de-al casei, orice dădea la revistă i se publica (deşi îl forfeca şi pe el cenzura, destul), dar premiul propriu-zis nu-l luase. Patronul l-a trecut imediat în fruntea listei. El îl iubea enorm pe Nichita, îl considera cel mai mare talent nativ din istoria poeziei române, după Eminescu, şi – alimentat de istorisirile mele despre Îngerul Blond – împărtăşea părerea mea că autorul celor „11 Elegii“ era cel mai generos artist pe care îl cunoscuserăm vreodată. Nichita n-avea simţul proprietăţii, dădea totul de pe el, de la ceas şi cămaşă pînă la fular. Mi se poate răspunde că în serialul „La Judecata de Apoi a poeţilor“ Barbu l-a criticat vîrtos pe Nichita, ceea ce-i perfect adevărat, dar a făcut asta cu dragoste şi cu durere în suflet, ca să-l trezească puţin la realitate, să elimine balastul, să mai scape de toată plevuşca aia nenorocită care-l sufoca, de genul Ion Drăgănoiu, Sorin Dumitrescu, Elena Ştefoi ş.a. Atunci, în acel decembrie 1983, cînd s-a întîmplat dezastrul, Barbu mi-a telefonat acasă şi mi-a spus, în hohote de plîns:
– A murit Nichita! Vai, vai, ce nenorocire, nu-mi vine să cred! Nu pot să stau în casă, trebuie să ne vedem, îmi vine să urlu! Doamne, de ce faci crime?
Am venit să-1 iau de acasă, tot pe zăpadă, tot pe viscol, ne-am dus la doi paşi de modestul apartament de bloc în care locuia marele poet, în Piaţa Amzei, am intrat la „Mignon“, unde tăifăsuiserăm şi cu el de cîteva ori, şi pînă tîrziu, după miezul nopţii, am făcut priveghiul nostru, în doi, la creştetul imaginar al acestui om unic în Istoria culturii române.
Astăzi, „Săptămîna“ noastră dragă a fost ucisă cu sînge rece. Le stătea multora în gît. Şi ruşilor, şi evreilor, şi americanilor. Mai exact, unora dintre ei, care au confundat tot timpul ţara asta. Stricase multe ploi. Demontase multe cărămizi ale bîrlogului de şacali de la „Europa liberă“, unde se înfrăţiseră sioniştii şi fasciştii, într-o stranie împerechere contra-naturii. În repetate rînduri, Barbu mi-a spus: „Îi urăsc pe americani mai mult ca pe ruşi! Pentru că ne-au vîndut la Yalta ca la oborul de porci! Mă c.. pe Roosevelt şi pe Churchill! Două bestii!“. Dar, orice rău a spre bine. Prima măsură culturală a Puterii nou instalate a fost, iată, una anti-culturală, adică desfiinţarea unei reviste de tradiţie! Acum, încep să se clarifice multe. Asta nu-i „revoluţia“ noastră. Şi nici a Poporului Român. Aici e vorba de răfuieli, de reglări de conturi. Mare minune de nu ne-or aresta, doar „Europa liberă“ e la Putere acum, nu-i aşa? Îmi pare rău de Patronul. E o lovitură cruntă, care îl va zdruncina serios. El, probabil, o să aibă pensie. Eu, mai mult ca sigur, mă îndrept către o vreme grea, fără nici o sursă sigură de venit. Măcar de-aş încasa banii pe piesa de teatru de la „Tănase“! Dar nu, n-o să văd nici o leţcaie de aici, pentru că tot azi s-a întîmplat o altă mîrşăvie: în jurul orelor 14 primesc un telefon de la o prietenă că piesa mea „Toată lumea ştie fotbal“ a fost scoasă de pe afiş! După numai 5 reprezentaţii, timp în care nici nu căpătase aprobarea forurilor de partid şi de stat, pînă nu mă „cuminţesc“. Propunerea de eliminare din repertoriu a acestei comedii sociale a aparţinut unui alt evreu, Biţu Fălticineanu, care cu numai un an în urmă îmi spunea:
- Dom’le, are atîta haz piesa asta, încît aproape că nici nu are nevoie să fie montată, stau actorii pe scaune, ca la un spectacol-lectură, îşi dau replicile şi lumea se tăvăleşte de rîs!
În mare, aşa a fost, adică cele 5 reprezentaţii au avut un real succes la public, pentru că totul era foarte curajos, o critică a realităţilor imediate, care îi speriase pe mulţi. Cine i-a ţinut isonul lui Biţu? Nimeni altul decît fostul meu prieten Alexandru Arşinel, care a plusat şi a cerut să fie distruse şi afişele, şi decorurile, şi cortina. „Tot, tot, tot!“- striga el ca un apucat.
Ce zace în oameni! Pe Arşinel îl văzusem pentru prima oară, pe viu, în 1974, la Barul Atlantic. Îşi depăna ultimele aventuri la masă cu Nicu Ceauşescu, fuseseră cu o seară înainte la un chef prin Drumul Taberei, actorul plecase ceva mai devreme, „moştenitorul“ mai rămăsese pînă la ziuă şi o facuse lată, îngurgitînd vreo 2 sticle de whisky, isprăvi la care Arşinel a reacţionat fluierînd admirativ:
- Măi, Nicuşor, măi, dar ce rezistenţă poţi să ai! Ai stat pîn’ la ziuă? Ai băut atîta? Formidabil! Şi gagicile alea?
Nu era un secret pentru nimeni că Arşinel îi furniza femei lui Nicuşor, în special din acelea care roiau în jurul Teatrului de Revistă. Drept răsplată, odrasla l-a ajutat să se mute în vilă, în Cotroceni, şi i-a oferit şi un număr scurt de maşină, 3-B cu încă 3 cifre. Ulterior, Sandu a fost promovat secretar P.C.R. al Teatrului. Tot timpul a fost omul Securităţii - de altfel, băiatul lui se însurase cu fata maiorului de Securitate Mihai Stan, care mai venea pe la noi, pe la Agerpres, şi se închidea cu Adrian Riza în birou. În octombrie 1987, la nunta mea, Arşinel a avut amabilitatea să vină la cununia civilă, desfăşurată la Primăria din Piaţa Amzei, dar la cea religioasă, care avea să fie celebrată după numai cîteva minute, în Biserica Amzei, a dispărut. Îşi strica dosarul, el era programat să ajungă departe. De-a lungul anilor, ne-am mai văzut la Sevilla, în neuitata zi de 7 mai 1986, parcă şi pe la Nicosia, tot cu Steaua. O dată m-a rugat să intervin la generalul Ilie Ceauşescu, pentru a-1 lua pe băiatul lui la Clubul Steaua. Am vorbit. La mijlocul lui decembrie 1989, mai precis la 15 decembrie, după primele 4 reprezentaţii ale piesei mele, directorul teatrului, Vasile Donose, mi-a telefonat:
– Mîine e sîmbătă. Ne-a chemat tovarăşul secretar Croitoru pînă la Primărie. Vine şi secretarul nostru de partid, Arşinel, cu lista de modificări.
Îmi răsună în minte defilarea noastră pe holul principal al Primăriei, de la etajul I: eu, la mijloc, flancat de Donose şi Arşinel. Amîndoi, prietenii mei. Ieri, mă duceau la tăiere puşi de regimul comunist. Azi, mă duc la tăiere puşi de regimul anarhic. Nu-i nimic. Eu tot îi voi iubi, doar asta e morala creştină, nu-i aşa? Tot astăzi, spre seară, sînt informat de cineva care lucrează la „România literară“ cine a fost tartorul principal al arderii pe rug a piesei mele: nimeni altul decît Valentin Silvestru! A venit radios în redacţie, la Casa Scînteii, şi s-a umflat în fălcile alea fezandate de trai bun:
– Azi am asistat la o scenă memorabilă: a fost dat jos afişul piesei lui Vadim, nu-i aşa că e cu totul minunat?
Da, e cu totul şi cu totul minunat, dar asta nu înseamnă, meştere, că dumneata o să ai mai mult talent. N-ai avut şi n-o să ai niciodată talent dramatic, de-aia te-a şi tăvălit tot timpul Paul Everac, eşti uscat ca bidineaua aia cu care lucrai pe vremea cînd erai zugrav şi te chema Moscovici, de n-ai putut isprăvi nici 4 clase. Aşa-zisa d-tale piesă (transformată şi în film artistic), intitulată „Tufă de Veneţia“, este un jalnic produs al unui mestecător de vorbe care a rămas în România nu din patriotism (?!), ci pentru că în orice altă ţară din lume, inclusiv în Israel, ar fi fost candidat sigur la şomaj, sau la rupt bilete la uşa vreunui cinematograf. Ofensiva iudeo-ţigănească e în toi! Într-o singură zi, două izbituri în plin: moartea revistei „Săptămîna“ şi moartea piesei mele de teatru! Unde se vor opri bestiile astea? Cînd le va muta Dumnezeu gura la ceafă? Ce se va alege din ţara asta, orbită de pleavă?
Blestemată zi! Parcă toate ies pe dos. Dacă aşa înţelege anul acesta să înceapă, atunci m-am lămurit. L-am văzut dimineaţa la televizor pe Fănuş Neagu, acordînd un interviu Lucreţiei Lustig, în care vitupera împotriva fostului prim-secretar de la Brăila, demascîndu-1 pe motiv că el „mînca două găini cu mujdei la prînz, iar ţăranii – biscuiţi, şi copiii – magiun cu mămăligă“. Îi mai dă şi numele – Anton Lungu – ca să fie mai uşoară misiunea linşajului public. Nu ştiu cîte găini o fi mîncat acest Lungu, mai mult ca sigur că nu putea mînca numai găini, zi de zi, ani întregi, dar nu pot să-l înţeleg pe Fănuş: de ce face el chestii de-astea? De ce nu pomeneşte nimic despre sutele de mese cu lăutari, cu vedre de vin, cu berbecuţi fripţi, cu peşte la proţap, la care a participat el însuşi, ca invitat principal, atît în judeţul Brăila, cît şi în Bucureşti şi prin atîtea alte locuri ale ţării? Atunci de ce nu i-o fi chemat EL pe ţărani la masă, ca să nu mai roadă biscuiţi, ci un hartan de miel în sos de vin? La un astfel de ospăţ am participat şi eu, alături de Eugen Barbu şi Fănuş Neagu, cînd autorul „Gropii“ primise chiar la Brăila Premiul „Panait Istrati“. După festivităţi, secretarul cu propaganda al judeţului a oferit o masă, la un fel de cramă, la doi paşi de căsuţa unuia din personajele reale ale lui Istrati. A fost frumos, s-a băut şi s-a mîncat, dar mai ales s-a vorbit despre soarta culturii române, care ne durea pe toţi. Fănuş se simţea nespus de bine, era în vervă, doar juca pe teren propriu! Îl preţuiesc mult pe Fănuş, e un mare făurar de limbă română, filmul „Dincolo de nisipuri“ (realizat de Radu Gabrea după romanul lui, „Îngerul a strigat) e o capodoperă, cred că n-aş putea să mă cert niciodată cu el, definitiv, dar are nişte aruncări din astea violente şi pedepsitoare, nu suportă altă convingere, iar dacă zici altfel decît el, om te-ai făcut, te înjură foarte colorat (ROGVAIV), pentru că aşa crede el că trebuie să fie raporturile cu muritorii: el e Shakespeare şi noi sîntem nişte repetenţi. Fii mai milostiv, Nea Fane, uite ce viperă e viaţa, cînd nici nu te aştepţi se întoarce şi muşcă! Tot la televizor se transmite un reportaj realizat de studioul „Alexandru Sahia“ la Morgă, cu toţi morţii din decembrie în pielea goală. Efectul e macabru. Primesc prin poştă o scrisoare de la bătrînul evreu creştinat Ioan Solomon. Mi-a mai scris, de multe ori, am vorbit şi la telefon, e semi-paralizat şi are grozave deficienţe de vorbire. Dar e un om al Bibliei şi e profund moral. Acum, îmi propune în scris înfiinţarea Partidului Naţional Etic, cu membri fondatori Eugen Barbu („scriitor renumit, care în cele 7 volume «Caietele Principelui» dovedeşte preocupări mistice dovedite“) şi Corneliu Vadim Tudor („publicist îndrăgostit la superlativ de Poporul Românesc“ – zice I.S. în scrisoarea lui). Printre cei solicitaţi să se înscrie în acest partid, corespondentul meu îi nominalizează pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ioan Alexandru, Antonie Plămădeală, Mihai Golu, Gabriela Moţa, Neaga Graur. Bătrînul Solomon îmi scrie că vrea să evite cuvîntul „creştin“, care face parte din titulatura unor partide sociale din Italia şi R.F.G., „întrucît acest cuvînt este prea sublim ca să intre în frâmîntările politice“. Frumoase intenţii, dar propunerea e o utopie. Cînd privesc în jur şi văd mizeria morală a acestei ţări, mă apucă amocul. Orice am zice noi, România nu e ţara lui Zalmoxis, ci a lui Mitică, nu e ţara lui Eminescu, ci a lui Caragiale.
Zbîrnîie telefoanele. Începe lumea să se dezmeticească. Cel mai mare şi mai crîncen meci Steaua-Dinamo a luat sfîrşit, s-a consumat muniţie cît în cel de-al II-lea război mondial. Extremismul maghiar scoate capul. Apar afişe prin Ardeal, în ungureşte, cele mai multe avînd numai două cuvinte: „Vrem Ardealul“. Mă uit la inconştienţii de la televizor sau de pe străzi, cum cîntă ei ca la meci „Ole, ole, ole, ole/ Ceauşescu nu mai e!“ – bine, bine, Ceauşescu nu mai e, şi-a făcut-o cu mîna lui şi cu pistolul lui Voican, dar ce punem în locul AUTORITĂŢII pe care aţi aruncat-o în aer? A devenit clar că totul a fost o înscenare străină, care a speculat drama unui Popor exasperat, cu foamea în sînge şi frigul în oase. Mi se spune că în 21 decembrie, la celebrul miting din Piaţa Palatului, femeile au fost înţepate cu acul şi s-au aruncat petarde printre picioarele oamenilor, ca să se nască panică. Aceleaşi mîini diabolice, de specialişti străini, au montat la una din ferestrele hotelului „Athénée Palace“ nişte boxe, de unde năvăleau zgomotele înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică şi să strige: „Vin tancurile!“. Aici e mînă rusească, în primul rînd. Dacă cineva îşi închipuie că ruşii – care timp de 200 de ani au fost la curent cu fiecare strănut de la Bucureşti – sînt străini de nişte evenimente atît de grave şi de importante, atunci e aerian.
În jurul orei 12 noaptea se difuzează la Televiziune un interviu cu Ion Gheorghe Maurer, fost prim-ministru al ţării. Are aproape 90 de ani. El declară că n-avea încredere în intelectualitate, fiindcă era „prea plecată faţă de Nicolae Ceauşescu“. Fireşte, în categoria asta nu intră Ion Iliescu „principalmente“ (nu ştiu ce înseamnă acest cuvînt). El recunoaşte că a greşit că l-a adus pe Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului. Înainte de a muri, Gheorghiu-Dej i-ar fi propus lui Maurer să-i succeadă el, dar acesta a refuzat, pe motiv că taică-său e neamţ, iar maică-sa e franţuzoaică. Păcat de conu’ Jenică, aveam o părere mai bună despre el. Dacă Ceauşescu a făcut atîtea greşeli (şi a făcut, acesta este adevărul!), de ce nu i-o fi spus Maurer în timpul vieţii, de ce n-a ferit ţara de prăpastie? La Telejurnal apare idiotul din Slobozia, Dinescu, într-o şedinţă a Consiliului F.S.N., cu preşedinţii din judeţe. Măscăriciul e scîrbit, are arţag, îşi dă cu părerea în toate, îşi suflecă mînecile, se scarpină în cap, ce-i de fundul lui! Puşlamaua asta a fost toată viaţa un profitor neruşinat. Nu contest că în prima perioadă a activităţii lui a scris şi poezii curate, pe linia mimetică Esenin-Labiş, dar un poet fără cea mai vagă urmă de cultură şi de morală e sortit eşecului, e tentat să scrie la metraj, să inventeze tot felul de şmecherii pentru a se menţine în centrul atenţiei. Obişnuit încă din ultima clasă de liceu cu purcoaiele de bani, cu chiolhanurile, cu premiile C.C. al U.T.C., cu intervenţiile lui Dumitru Popescu pe la şcoală, să nu-l lase repetent „şi anul ăsta“ (vorba lui Nenea Iancu despre Domnul Goe), în fine, cu un climat artificial creat de nişte băgători de seamă, care chiar erau convinşi că în mahalaua ţigănească a Sloboziei a văzut lumina zilei un nou Eminescu şi dădeau năvală să-şi lege şi ei numele de steaua lui – acest Dinescu a clacat lamentabil, fondul golănesc a fost mai tare decît privirea pură asupra lumii. Aşa-zisele lui proteste erau de fapt scrise şi difuzate de nişte vagabonzi îmbătrîniţi în rele, ca acel stalinist care îngurgitează berea şi cîrnaţii Germaniei de pomană, Sami Damian. Toate zgomotele ăstora – Dinescu, Blandiana, Paler, Deşliu ş.a. – nu fac, la un loc, cît rugămintea adresată de Barbu lui Ceauşescu în februarie 1979, în cabinetul acestuia: „Tovarăşe Ceauşescu, daţi o litră de pămînt ţăranilor!“. Sau cît un articol de-al meu despre Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ionel I.C.Brătianu şi Take Ionescu, „Idealuri“, publicat în 1980, cînd am fost interzis pentru a doua oară. Dar, n-ai cu cine vorbi. Noi sîntem indezirabili. Noi sîntem naţionalişti. N-am socri maghiaro-sovietici. Nici n-am bătut mătănii la şatra lui Gogu Rădulescu. Nici nu m-am ascuns după fustele creţe ale Monicăi Lovinescu. Nici n-am stat în patru labe prin hotelurile păduchioase ale Apusului, precum Cavalerii de Kurlanda, se ştiu ei care. Lume, lume... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Iubirea de mamă a fost unul dintre cele mai puternice motive care au stat la temelia prieteniei de-o viaţă dintre Vadim şi Florin Piersic. Poetul, care n-avea maşină, a fost dus de actor, cu Fordul său, de-atîtea ori la Spitalul Fundeni, unde era internată Doamna Tudor. Fotografia a fost făcută în decembrie 1983, la Librăria „Mihail Sadoveanu“, după lansarea volumelor „Saturnalii“ şi „Istorie şi Civilizaţie“.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu