Conducerea PRM a omagiat, duminică, memoria lui Avram Iancu Lancea lui Horea

Stimaţi prieteni,

Onoraţi reprezentanţi ai celor două instituţii fundamentale ale acestui popor, Biserica şi Armata,
Există morminte care dezbină şi morminte care unesc. Mormîntul lui Avram Iancu face parte din cele care unesc un popor, îl fortifică, îi dau măsura sfinţeniei şi misiunii sale pe pămînt.
Aici e un „centru energetic” incontestabil, la care românii din toate cele patru puncte cardinale vin să-şi ia puterea. Aceeaşi forţă magnifică o au şi sanctuarele unde sînt urmele existenţei pămîntene a lui Mihai Eminescu, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu. La francezi, bunăoară, un astfel de „centru energetic” e mormîntul lui Napoleon, din Domul Invalizilor. La germani, mormîntul lui Frederic cel Mare, de la Castelul Sans Souci, unde regele biruitor în Războiul de 7 ani se află îngropat lîngă iubiţii săi cîini.
Dar sînt şi mari personalităţi fără de mormînt, fiindcă aşa au hotărît vrăjmaşii lor, să li se piardă urma, să nu vină lumea în pelerinaj: şi mă gîndesc la Horea, la Tudor Vladimirescu, la Nicolae Bălcescu, la Mareşalul Antonescu. Pe Avram Iancu 1-a iubit Dumnezeu: el a fost adorat şi în viaţă, e adorat şi în moarte.
La începutul anilor 2000, în cerdacul Mînăstirii Sîmbăta de Sus – unde mă număr printre noii ctitori –, după slujba de Sfînta Maria Mare, stăteam de vorbă, la o cafea, cu bunul şi regretatul meu amic, Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului. La un moment dat, l-am întrebat:
- „Înalt Prea Sfinţia Ta, e minunat că au fost trecuţi în galeria sfinţilor Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu - dar nu crezi că aceeaşi onoare istorică o merită şi alţi martiri ai Neamului Românesc şi ai Creştinismului? Mă gîndesc la Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu, Avram  Iancu şi  Mihai  Eminescu”.
Cărturarul care a fost Antonie Plămădeală mi-a răspuns, cu umorul care nu l-a părăsit niciodată: „E o idee bună, domnule senator, dar Biserica are o altă unitate de măsură a timpului. E prea devreme. Mai vorbim după 200 de ani”. Am rîs amîndoi, fiindcă ştiam că totul s-a accelerat în acest Mileniu III, iar vremea sanctificării celor 4 mari români e cu mult mai aproape. Acum 2 ani, lîngă acest mormînt, m-a aşteptat un localnic, care mi-a dăruit un steag al legiunilor lui Avram Iancu, de la 1848. E din mătase Tricoloră, are două icoane, ţesute pe faţă şi pe verso. Îl ţin pe perete în biroul meu de la Casa Scînteii. Este un dar de mare preţ, care se alătură altor piese valoroase din colecţia mea de documente şi obiecte care aduc aminte de personalităţi excepţionale: masca mortuară a lui Mihai Eminescu, carafa de vin a lui Alexandru Ioan Cuza, ceasul de birou al lui Mihail Kogălniceanu etc.
Dragi compatrioţi, acesta cred că e al 10-lea discurs pe care îl rostesc la căpătîiul lui Avram Iancu. Mă simt dator să-1 omagiez de fiecare dată - şi nu numai aici l-am pomenit cu evlavie, ci şi în Parlament, în emisiunile de Televiziune, în publicaţiile şi cărţile mele. O fac şi ca ardelean - mama era din Şcheii Braşovului, nepoată a marelui poet Şt. O. Iosif -, şi ca istoric, şi ca om al Bibliei. Dar ce contează laudele şi evocările mele, faţă de veneraţia voastră, unii dintre voi fiind urmaşii lui direcţi? El e neam de-al vostru. Prin venele voastre curge sîngele lui. Într-un articol din tinereţe, Eminescu relata o poveste pe care a auzit-o din gura unui uncheş sfătos. Era în anul 1852, cînd Biserica Ortodoxă a hotărît să deschidă gropniţa voievodală de la Mînăstirea Putna, unde îşi dormea somnul de veci Ştefan cel Mare, pentru a-i spăla osemintele şi a le unge cu mir, făcînd ceea ce trebuia făcut, după datina străbună. Atunci, la vederea oaselor galbene ca uleiul de candelă, sau precum chihlimbarul, ceea ce reprezintă un semn de sfinţenie în tradiţia Bisericii Ortodoxe– un ţăran din partea locului, Moş Toader, a căzut în genunchi şi a început să plîngă în hohote. Întrebat de ce plînge pentru un om care se prăpădise cu vreo 350 de ani în urmă, ţăranul bucovinean a răspuns: „Cum să nu plîng, dacă aici e tatăl nostru?”. Emoţionantă scenă!
Ar fi fost bine dacă cinematografia noastră ar fi readus-o la viaţă, într-un film artistic. Dar ea se ocupă acum de cu totul alte subiecte, care mai mult îi îmbolnăvesc de nervi pe români. Însă tatăl nostru – generic vorbind şi simbolic – nu e numai la Putna, ci şi la Ţebea. Ieri, presa din zonă m-a întrebat dacă există vreun politician de azi care să-i semene lui Avram Iancu. Bună întrebare. Nu, nu e nimeni. Noi nu sîntem vrednici nici măcar să-i legăm nojiţele de la opinci, ca să-l parafrazăm pe Ioan Botezătorul. Fiindcă am început să ne degradăm ca popor, să ne barbarizăm. Numai credinţa în Isus Christos ne mai poate ajuta. Ce zi frumoasă ne-a dat Dumnezeu! „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” – sună un vers al lui Tudor Arghezi. E duminică. În limba rusă - în care au scris marii romancieri creştini Tolstoi şi Dostoievski - la „duminică” se zice „vaskresenie”. Ştiţi ce înseamnă? Înviere! Fiindcă Învierea Domnului nostru Isus Christos nu se petrece numai de Paşti, ci în fiecare zi de duminică. Da, Dumnezeu a făcut lumea în 6 zile, dar în a 7-a zi nu S-a odihnit, ci a săvîrşit cea mai măreaţă lucrare a Lui: L-a înviat pe Isus.
Îl rugăm pe Tatăl Ceresc să mai facă o operă grandioasă şi să aducă învierea şi pentru Neamul Românesc. Fiindcă nu mai putem, Doamne. E prea grea povara şi ni se prăpădeşte ţara. Ne-a secat pînă şi izvorul lacrimilor. Ne-au plecat tinerii în lumea largă pentru o amărîtă de bucată de pîine şi ne-au rămas satele pustii. Unde erau troiţele, şi-au făcut păianjenii perdele de paragină. Nişte indivizi fără Dumnezeu le-au tăiat românilor toată pofta de viaţă. De ce ca la noi, la nimeni?
Letopiseţul Cantacuzinesc spunea ceva valabil şi azi, după vreo 400 de ani: „Şi nu este altă ţară mai nefericită ca Ţara Românească, fiindcă nu se sfîrşeşte bine o nenorocire şi alta se ridică”. Trece şi anul ăsta, de parcă n-ar fi fost. Trece viaţa noastră. Dacă generaţia de atunci, de la 1848, ar fi fost la fel de pasivă şi resemnată ca noi, cei de azi, şi dacă aştepta să rezolve alţii problemele românilor, cred că la ora asta eram dispăruţi de pe hartă. Dar Avram Iancu şi tribunii săi n-au fost aşa. Ei au refuzat pînă şi decoraţiile - de bună seamă, scumpe şi strălucitoare - pe care a vrut împăratul Franz Joseph să le dea.
Ei n-au avut bani la bancă, nici vile, nici nu se încuscreau cu tîlharii plini de aur. Ei aveau un alt Cod Moral. Ei citeau Biblia la opaiţ sau la lumînare. „Rămîneţi în umbră sfîntă, Basarabi şi voi, Muşatini / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini” – scria Poetul Naţional, care era fascinat şi de jertfa idealistă a lui Avram Iancu, imortalizat de el în nuvela „Geniu pustiu”.
De anul trecut şi pînă acum s-au petrecut două evenimente triste, care am convingerea că l-au făcut pe Avram Iancu să aibă o strîngere de inimă, acolo sus, în Cîmpiile Elizee, unde se află: a murit Adrian Păunescu, care l-a cîntat în versuri tulburătoare şi purta medalionul lui la gît, iar un bezmetic l-a spînzurat în public, la modul grotesc. Duşmanii Poporului Român nu l-au lăsat în pace pe Avram Iancu viu, dar nu-1 lasă nici mort. Au trecut luni de zile de la acest sacrilegiu, dar uite că acel terorist n-a păţit nimic. Mîine pe cine mai spînzură? Cui îi va da foc?
Asta-i ţara în care trăim, din păcate. Totul, din rău în mai rău. Care-i soluţia pentru a opri această catastrofă? Aceeaşi ca la 1848, spusă de Avram Iancu în numai 3 cuvinte: „Lancea lui Horea”!
Mulţumesc, fraţilor, că vegheaţi la acest sanctuar şi îl păziţi! Dacă nu eraţi voi, poate că ticăloşii nu s-ar fi mulţumit cu o păpuşă spînzurată, ci ar fi profanat acest mormînt.
Luni dimineaţă voi pleca la Parlamentul European, unde am să mă bat, din nou, pentru Roşia Montană. Astfel încît românii să nu mai cerşească din poartă-n poartă şi aurul să rămînă în ţară. Mulţumim, Părinte al Patriei! Tu eşti mai viu decît vrăjmaşii tăi şi fluiera ta s-a făcut bucium. A sosit ora dreptăţii!
Iancule, Măria Ta
Tu la Ţebea nu mai sta
Te-aşteptăm la Bucureşti
Pe ciocoi să-i risipeşti
Ca făina orbilor
Să-i dai pradă corbilor
Te-aşteaptă atîţi români
Să fim iar la noi stăpîni
Să ne luăm soarta în mîini
Iancule, tu eşti salvarea
Haide, sună adunarea!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Discursul a fost rostit, duminică,
11 septembrie 2011, la mormîntul lui Avram Iancu de la Ţebea)

http://www.ziarultricolorul.ro/editorial/conducerea-prm-a-omagiat-duminic-memoria-lui-avram-iancu-lancea-lui-horea.html