"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




marți, 31 iulie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XCII)


12 APRILIE 1990. De unde ţin eu minte ziua asta? Da, da, cred că ştiu: era 12 aprilie 1961 cînd, la modestul difuzor agăţat pe peretele de paiantă al căsuţei noastre, s-a anunţat că U.R.S.S. a trimis primul om în spaţiu, Iurii Gagarin. Eram în clasa a V-a şi îmi fusese dat în grijă un alt coleg, Lupulescu, care rămăsese repetent şi tot nu ţinea pasul cu noi, deşi era mai mare. Nu după multe zile, avea să se lanseze şlagărul lui Temistocle Popa, „Lalele“. Ce legătură are cu cosmonautica? Are, fiindcă, iniţial, cîntecul se numea „Gagarin“, dar, în ultima clipă, i-a fost schimbat textul. Cam tot pe atunci se auzea, tot mai des, cuvîntul „imponderabilitate“. Toată lumea îl folosea, deşi puţini îl înţelegeau. Aşa cum, de cîteva zeci de ori pe zi, auzeam la difuzor „Doctrina Eisenhower“, cam pînă în anii ’60, cînd a venit la putere Kennedy. Aşa mic cum eram, am crezut la început că e vorba de nevasta unuia Eisenhower.
Primăvara a intrat în drepturi, acum e de trai. În Şcheii Braşovului e o vorbă, veche de sute de ani, pe care o rostesc bătrînii, cu accentul lor inegalabil: „Dă, Doamne, drăguţule, s-aud sfînta surlă cînd mor!“. Cifrul e ăsta: surla (un fel de trîmbiţă) era scoasă din lăzile Junilor numai la Paşti, atunci se sufla în ea, de vuiau plaiurile Ţării Bîrsei; deci ruga avea în vedere să iasă omul din iarnă şi să mai apuce Învierea Domnului. Cît o mai fi pînă la Paşti? Cum cît? Astăzi e Joia Mare! Joia Dulce, de care scria John Steinbeck! Îmi petrec ziua cu mărunţişuri. Dar citesc, citesc pe rupte, pînă la orbire, ăsta e drogul vieţii mele. Aristotel avea o vorbă de spirit: „Trei lucruri am regretat în viaţă: 1) Că a trecut o zi fără să fac nimic; 2) Că am făcut o călătorie pe Mare, cînd puteam s-o fac pe uscat; 3) Că am încredinţat o taină unei femei“. În facultate, ne era prezentat după formula canonică a lui Karl Marx: „Cea mai cuprinzătoare minte a Antichităţii“. Şi totuşi, Platon, deşi a scris infinit mai puţin, mi se pare mai strălucit. De ce? Pentru că e iniţiatic şi, prin el, se reface veriga ruptă a lanţului de informaţii despre Atlantida.
Seara, aceeaşi distracţie mic-burgheză: televizorul. De fapt, el e cronicarul vremurilor moderne. A avut şi Evul Mediu propriul său televizor, la care oamenii căscau ochii, se simţeau bine şi apoi aţipeau: gura sobei. Acum, urmăresc un interviu pe care Emanuel Valeriu i-1 ia lui Sergiu Nicolaescu. Ţin la Sergiu, îl consider un profesionist de valoare. Ne-am legat sufleteşte la un Sfînt Nicolae, pe 6 decembrie (1985? 1986?), mai exact la sărbătoarea operatorului Nicolae Girardi, într-un bloc, peste drum de Biserica din Bd. Titulescu. Acolo, pe colţul unei mese de bucătărie, am mîncat fasole bătută, cu cîrnaţi tăiaţi cu barda şi cu murături roşietice, cum îmi plac mie, bînd şi nişte zaibăr rece. Girardi, un urmaş de condotier italian, a fost şi-a rămas un compagnon desăvîrşit, un om de caracter. Atunci mi-a spus Sergiu de o întîlnire misterioasă, pe care a avut-o în Germania cu şeful bandei care 1-a asasinat pe un alt Nicolae, adică Iorga. „Era Traian Boierul?“ - l-am întrebat. „Nu, nu era Traian Boieru. Dă-mi voie să nu-ţi spun, deocamdată“. Şi nu mi-a spus nici pînă în ziua de azi. Ciudat om, Sergiu! Dar interlocutor plăcut şi cultivat. „În profesia mea, nu am făcut concesii nici comunismului, nici regimului Ceauşescu“ - rosteşte, în seara asta, regizorul. Să-i crească nasul ca lui Morcoveaţă, ăluia de minte? Nici un film cu activişti pe şantiere, cu prim-secretari (ca „Explozia“), nici un spectacol festiv, în vara lui 1980, pe Stadionul Republicii (2050 de ani de la întemeierea statului dac condus de Burebista), în prezenţa lui Ceauşescu, cînd Nicolaescu apărea călare pe un cal alb, în chip de împăratul Traian, iar caii nu se bălegau în faţa conducerii superioare de partid şi de stat, fiindcă nişte veterinari zeloşi le făcuseră clismă înainte, cu nişte seringi-pistoane de calibru uriaş? Nu le-ai făcut pe-astea, Sergiule? Cum nu, doar la spectacol eram şi eu, scrisesem cîteva strofe „istorice“ la scenariu, despre marii voievozi, care înmuiaseră pînă şi inima regizorului Hero Lupescu! Dar, nu scriu astea cu răutate. Pînă şi în acele manifestări, actorul, regizorul şi animatorul Sergiu Nicolaescu a fost el însuşi. „Nu vreau să fac politică“ - mai zice el în interviu. Şulfa a bătrînă de Emanuel Valeriu prinde păsărica din zbor şi dă replica: „Atunci ce căutaţi la şedinţe?“. Răspuns: „Publicul mă iubeşte, sînt iubit pentru meseria pe care am făcut-o. (...) Am fost luat şi urcat pe tanc de mulţime!“. Aşa o fi. Ar fi putut fi Sergiu Nicolaescu sau Corneliu Mănescu şef de stat, în locul lui Ion Iliescu? Teoretic da, pentru că milioanele de români îi cunoşteau infinit mai bine. Practic nu, fiindcă nu avuseseră nici o tangenţă, nici cu Moscova, nici cu conspiraţia.
Emisiunile de azi devin din ce în ce mai distractive. Brusc, în camerele populaţiei pătrunde o familie de-a dreptul unică: Iosipescu-Zambra, mai precis fiu, mamă şi bunică. El conte, ele contese. Fac politichie înaltă, doar e Studioul Electoral. La un moment dat, distinsa de mă-sa îi dă junelui peste mînă, adică „taci, că nu-i aşa, fii atent ce spui, că te vede Ţara!“, ceea ce 1-a întărîtat pe nobilul plebeian, de i s-a zbîrlit mustăcioara abia mijită, de ziceai că-i o liţă de la contoar. După ei, apare în cadru barmanul Viezure, care conduce Partidul Muncii şi Dreptăţii Sociale. Acest Viezure dă pe gură nişte cugetări adînci, de se topeşte gheaţa-n casoletă şi intră frapiera în levitaţie: „Stăpînii noştri au fost foamea, sabia şi minciuna (...). Poporul Român să nu fie intrigat (?!) la luptă fratricidă!“. Ce mi-e instigat, ce mi-e intrigat, totuna, Viezure să trăiască! Dar nu oricum, ci în sînul comerţului: „Comerţul este, de fapt, structura unei ţări. (...) Sînt unul dintre cei persecutaţi de vechiul regim, nu am avut loc de muncă“. Hai că minţi, Viezure, nu erai şeful Barului de la „Mărul de Aur“? Atmosfera în care îşi lansează acest „politician“ programul reformator e de cîrciumă: el şi cu încă vreo cîţiva din partidul lor (printre care şi Cornel Stegaru, pe care îl ştiam om serios) s-au adunat să fie filmaţi la restaurantul Hotelului Dorobanţi (unde fusese celebra Grădină de Vară „Mon Jardin“, ce mai dansam aici cînd eram student!). Comedia televizată a luat sfîrşit noaptea, cînd crainicul Paul Şoloc a rostit cuvîntul „Ierusalism“ (?!). Ce-o fi asta, o nouă doctrină, ca socialismul? Dar, se poate întîmpla oricui, s-a şi întîmplat unor mari actori (aveau „pisici“ pe corzile vocale, cum spunea Irina Răchiţeanu -Şirianu). Închid televizorul. Trec la celălalt „război de ţesut“, presa. „Pro Europa“ se numeşte revista partidului condus de V. A. Vîţă. Nu se putea ca taman în Joia Mare să lipsească cel care se comparase pe sine cu Alexandru Macedon şi Isus Christos, care şi ei avuseseră, cîndva, vîrsta de 33 de ani, ca şi el. Interviul e antologic, închid ochii şi parcă îl văd pe Tolstoi: „Mi-a plăcut să stau de vorbă, agale, ardeleneşte, din creierul munţilor, cu ţapinarii, şi pînă în fundul minei, cu minerii şi, evident, cu oamenii de cultură. Totdeauna am fost un nonconformist, un reformator. Am reuşit să fac o mutaţie formidabilă, deocamdată în sînul acestui partid - adică am propus ca fiecare să se propună pe sine. Am şi aruncat o pastilă, în definitiv, sîntem colegi, sîntem oameni politici (?!), toţi vrem binele Naţiunii Această frondă e un bumerang care are un revers (?!). Chiar azi am sosit dintr-un pelerinaj prin cîteva zone ale Ţării“ etc. Nu te plictiseşti cu ăştia niciodată. Sînt mortali, ne lipseşte un Caragiale! Închei ziua citind un aforism splendid al polonezului S.J. Lec: „Şi-a pus pe cap cenuşa victimei“. Încerc să adorm. Am o stare bună. Treptat, m-am obişnuit cu noua mea condiţie. „Pensionar al propriei reputaţii“ - scria un clasic despre un scriitor. Prin geamul întredeschis al balconului vin palele răcoroase ale nopţii de aprilie. Zilele astea, a căzut o ploaie apăsată, bogată, care valorează cît Clauza naţiunii celei mai favorizate.
„Plouă-n mai, e mălai“ - spune o zicală populară. Numai că acum sîntem în altă lună. „Plouă-n aprilie, e vanilie“ - e bună rima pe care am găsit-o? „Plouă-n ianuarie, e avarie“. „Plouă-n iunie, e funie“ şamd. Pot să mă joc cu tot calendarul. „Witz“-urile lui Jean Paul m-au stimulat întotdeauna. Oh, Doamne, unde e vitalismul scrierilor mele din anii ’70? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2528 / 31.07.2012

Un comentariu:

  1. Societatea română este astfel construită :

    Cel sărac munceşte
    Cel bogat îl exploatează
    Militarul îi apără pe amândoi
    Contribuabilul plăteşte pentru toţi trei
    Vagabondul se odihneşte pentru toţi patru
    Beţivul bea pentru toţi cinci
    Bancherul îi escrochează pe toţi şase
    Avocatul îi înşală pe toţi şapte
    Doctorul îi omoară pe toţi opt
    Cioclul îi îngroapă pe toţi nouă
    Politicianul trăieşte de pe urma tuturor celor zece.

    RăspundețiȘtergere