Criza generală a societăţii româneşti, inconsecvenţa şi lipsa oricăror rezultate palpabile în toate domeniile vieţii economice şi sociale, inclusiv în domeniul militar, ne determină să tratăm cu mari rezerve datele statistice şi promisiunile prezentate de actuala Putere. În spatele sintagmei „reformă în domeniul militar“, în Armata Română s-au întreprins unele acţiuni şi măsuri care au surprins prin caracterul lor pripit şi, de multe ori, în dezacord cu obiectivele strategice ale politicii de securitate a României. Astfel, au fost destructurate şi, ulterior, desfiinţate numeroase mari unităţi din Forţele Terestre. Nu mai există Aviaţie şi nici Apărare antiaeriană a teritoriului naţional, iar Marina militară, cu toate că este categoria care nu a intrat sub incidenţa Acordului CFE privind reducerea efectivelor şi mijloacelor de luptă, a desfiinţat flotila de Dunăre şi numeroase nave de luptă din porturile maritime. Dar ne-am „pricopsit“ cu două fregate achiziţionate pe bani grei, de la „fiarele vechi“ ale Marinei engleze.
Nu mai vorbim de faptul că Armata Română a trebuit să distrugă (cu bani de la Buget – n.n.) nu mai puţin de 1.585 de tancuri, 1.043 de vehicule blindate de luptă, 2.453 de mijloace de artilerie şi 75 de avioane. Armata Română şi-a disponibilizat (un amplu proces de epurare – n.n.) peste jumătate din propriile efective, ajungîndu-se în prezent la aproximativ 75.000 de militari, care ar putea să încapă lejer pe Stadionul „Lia Manoliu“. Toate acestea s-au întîmplat la „sugestia“ unor consilieri străini, aciuaţi prin birourile Ministerului Apărării Naţionale, invitaţi, cu slugărnicie şi lipsă de respect faţă de demnitatea naţională, de mai-marii Puterilor care s-au perindat în fruntea Statului Român de peste 20 de ani şi pînă astăzi.
Dacă mai adăugăm faptul că Armata Română plăteşte propriului popor „despăgubiri“ de miliarde de lei, pentru „pierderile revoluţiei“, ne imaginăm cu uşurinţă faptul că, de ani de zile, Armata Română este menţinută într-o permanentă stare de bulversare şi culpabilizare, de reorganizări peste reorganizări, ceea ce a condus la deprecierea gravă a capacităţii sale combative şi a moralului întregului corp de comandă.
Acest lucru nu este de mirare. De la jurnalist „găozar“ şi „ţigancă împuţită“ la generali cu pensii „nesimţite“ se poate înţelege uşor sinceritatea cu care preşedintele îşi „gratulează“ propriul popor. Nu am întîlnit în nici o Istorie militară a vreunui popor ca şeful Statului să-şi jignească propria Armată, aşa cum face preşedintele Traian Băsescu! Întîlnirile „organizate“ de diferite posturi TV cu militari în rezervă nemulţumiţi de abuzul tăierii pensiilor şi cu diferite persoane – aşa-zişi reprezentanţi ai Puterii – sînt forţate şi lipsite de eleganţă deontologică.
Cine sînt aceşti domni deputaţi şi senatori? În ce comisie parlamentară activează? În ce măsură înţeleg fenomenul militar românesc şi european? Ce pregătire au în domeniu? Atitudinea politică afişată de aceştia într-o problemă dramatică pentru peste o jumătate de milion de români (mai bine de 160.000 de cadre militare, plus soţiile, plus cel puţin un copil, plus părinţii) nu poate fi înţeleasă de raţionamentele şi respectul cu care se prezintă invitaţii militari la aceste întîlniri (unii militari invitaţi, cînd li se oferă microfonul, se ridică în picioare şi, fără ură, cu demnitate, prezintă problema în discuţie).
La începutul Secolului XX, generalul Nicolae Alevra spunea: „Oricît de mult s-ar democratiza timpurile, Armata rămîne o instituţie tradiţionalistă şi conservatoare, cel puţin din punctul de vedere al ierarhiei şi disciplinei“.
Un analist militar, cît de cît avizat, poate constata cu uşurinţă faptul că, în mai toate timpurile, clasa politică din România a neglijat în mod constant şi condamnabil Armata.
Pentru cei ce doresc să verifice acest adevăr, ar fi suficient să lectureze „Notiţe zilnice de război“ ale Mareşalului Alexandru Averescu (Ed. Cultura Naţională, 1935), dezvăluirile cutremurătoare ale generalului Platon Chirnoagă din cartea „Armata Română pe frontul împotriva Uniunii Sovietice“ sau în lucrarea „Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919“ a profesorului C. Kiriţescu (Ed. Casa Şcolilor, 1921). Toate aceste cărţi pun în lumină tragicul adevăr ascuns cu cinism de autorităţile vremii, acela că Armata Română a fost (şi este şi astăzi) cea mai slab înzestrată, instruită, echipată şi hrănită dintre toate armatele statelor Europei. Cu toată disciplina şi vitejia lui, militarul român a fost şi continuă să fie şi în zilele noastre un ostaş al mizeriei şi sacrificiului facil. La începutul Secolului XXI, Armata Română ocupă acelaşi loc în ierarhia armatelor europene.
Consider că este vital necesar ca, la începutul acestui Mileniu, militarii Armatei Române şi personalul din celelalte structuri din Sistemul Naţional de Apărare să găsească modalităţi prin care să li se poată auzi glasul, atît în ceea ce priveşte apărarea, siguranţa şi ordinea publică ale societăţii româneşti, cît şi în problemele fundamentale ce vizează construirea României moderne în context european.
Ridicarea Armatei Române la rang de partener de dialog şi angajarea potenţialului de activitate al acesteia în soluţionarea marilor probleme economice şi de modernizare a statului sînt mai mult decît necesare. Împingerea Armatei Române la periferia societăţii, în baza aşa-zisului principiu al echidistanţei, constituie o greşeală strategică uriaşă a clasei politice din România.
General dr. DĂNUŢ SAULEA
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu