NIMIC DESPRE EGIPT

Cunoscuta publicaţie britanică "Financial Times" scria ieri că România şi-a pierdut pînă şi voinţa de reformare. Deşi se plînge că nu are bani de investiţii, Guvernul de la Bucureşti pare a nu fi aflat de fondurile gratuite oferite de Uniunea Europeană.

Este vorba de 19 miliarde de euro, care ar reveni ţării noastre din momentul aderării şi pînă în anul 2013. Din aceşti bani, au fost aduşi în ţară, cu greu, doar 1,6 miliarde de euro, adică mai puţin de 9% din suma menţionată. Tot ieri, Parlamentul şi-a reluat lucrările, singurul lucru notabil fiind lupta pentru ocuparea funcţiilor de vîrf la Senat şi la Camera Deputaţilor. Foarte ciudată prezenţa lui Traian Băsescu la reuniunile Grupurilor Parlamentare ale PDL şi UNPR. Altfel, numai promisiuni: modificarea Codului Muncii, modificarea Legii electorale astfel încît primarii să fie aleşi dintr-un singur tur de scrutin, dar şi modificarea Constituţiei în sensul dorit de Traian Băsescu. Este clar că haosul legislativ va continua, într-o ţară în care nimeni nu se mai înţelege cu nimeni.

Între timp, Planeta a luat foc, iar autorităţile de la Bucureşti se rezumă să contemple evenimentele. Nici un fel de punct de vedere, nici o luare de atitudine în legătură cu aceste evoluţii care ar putea hotărî viitorul omenirii, mai ales că este vorba de locuri în care România a fost prezentă, decenii de-a rîndul, cu beneficii reciproce notabile. Ministerul de Externe, care ne-a obişnuit, de altfel, cu lipsa lui de reacţie, nu face decît să-i avertizeze pe români să nu călătorească în Egipt, de parcă amărîţii de români n-ar avea alte griji, chiar acum, cînd se anunţă măriri de preţuri la pîine şi la alte produse alimentare de bază, ca să nu mai vorbim de noi şi noi taxe aberante. Politologul american Samuel Phillips Huntington spunea că reţeta pentru revoltele sociale, într-o ţară condusă de un regim autoritar, este extrem de simplă şi de clară: creşterea numărului de şomeri cu studii superioare şi creşterea bruscă a preţurilor la alimente. La Bucureşti pare a nu se fi reţinut decît imaginea acelui tînăr care şi-a dat foc în centrul Tunisului, pentru că nu a fost lăsat să-şi vîndă iasomia. Gestul acestuia a dus la căderea lui Ben Ali, stăpînul acestei ţări nefericite. Focul s-a extins în Algeria, în Yemen, în Iordania, dar mai ales în Egipt, unde ieri au ieşit în stradă milioane de oameni. De ce tac autorităţile de la Bucureşti? Tac pentru că nici americanii nu prea ştiu încotro s-o ia. Se ştie că Egiptul lui Mubarak a avut relaţii dintre cele mai bune cu Washingtonul, a păstrat echilibrul cu Israelul şi, în aceste condiţii, singurul lucru pe care a reuşit să-l transmită Administraţia Obama a fost o invitaţie neutră la dialog. Aşa au procedat americanii şi în cazul Tunisiei, exprimîndu-şi sprijinul pentru revolta populară din această ţară abia atunci cînd dictatorul a fugit. Sînt interese mari, legate de susţinerea armatei egiptene, în care SUA au pompat cca. 1,3 miliarde de dolari, şi de teama faţă de avîntul grupărilor islamiste, mai ales al Frăţiei Musulmane. Deocamdată, armata a declarat că susţine poporul, ceea ce încurcă şi mai mult lucrurile. Cei care au ieşit în stradă au înţeles exact că Hosni Mubarak n-a fost sacrificat nici de SUA şi nici de Uniunea Europeană şi atunci au găsit soluţia: greva generală. Era lucrul la care te-ai fi aşteptat cel mai puţin într-o ţară blamată pentru conducere autoritară, tortură, corupţie şi stagnare economică. Probabil că ultima reţetă a prăbuşirii dictaturilor este aceasta, din moment ce nici după ce au murit 300 de oameni, regimul de la Cairo nu pleacă. Dimpotrivă, soluţiile care apar nu fac decît să aprindă şi mai mult spiritele. Mubarak l-ar vrea drept succesor pe şeful Serviciilor Secrete, Omar Suleiman, cel care i-a salvat viaţa în Etiopia în anul 1995, cînd generalul a avut inspiraţia să-l urce într-un Mercedes blindat, scăpîndu-l astfel dintr-un atentat care ar fi reuşit sută la sută. Acest general are 76 de ani, iar egiptenii nici nu vor să audă de el, pentru că sacrificiul lor are cu totul alte sensuri. Nici El Baradei nu are prea multe şanse, deşi îi place să se proclame candidatul schimbării. Dacă Osman Suleiman provine dintr-o familie săracă din sudul Egiptului, cel de-al doilea este fiu de avocat, începîndu-şi cariera diplomatică la numai 22 de ani. A făcut parte din deleaţia egipteană care a negociat, la Camp David, în 1978, Tratatul de pace cu Israelul, dar el n-a fost atunci decît un anonim din numeroasa suită a legendarului Anwar El Sadat. Acest El Baradei pare a fi, mai degrabă, un ambiţios politic, deşi la vîrsta sa (68 de ani) şi la averea pe care o are ar fi fost de dorit să stea liniştit în imensa şi răcoroasa grădină a vilei sale dintr-un cartier rezidenţial al oraşului Cairo. Aşadar, în Egipt revoluţia este în toi, iar cei de la Bucureşti nu scot o vorbă. Nu fac nici măcar efortul de a compara vîlvătaia din Orientul Mijlociu cu evenimentele din decembrie 1989 de la noi. Deocamdată, această lume pare uşor îndepărtată de România. Să nu se uite, însă, că aceste flăcări ale luptei pentru o viaţă mai bună şi pentru demnitate se apropie ameninţător de Europa. La Tirana, sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a cere demisia guvernului medicului Sali Berisha, despre care instituţiile internaţionale spun că patronează traficul de carne vie din Balcani. Oricum, şi acolo corupţia este în floare. Iar Tirana nu este chiar atît de departe de Bucureşti...

De DUMITRU AVRAM


http://ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11310&format=html