6 FEBRUARIE 1990. „Se risipeşte ţara, Doamne” - spuneau boierii la vreme de restrişte, dar Voievozii rareori ascultau. Puterea e un drog foarte ciudat şi, în orice caz, a făcut mai multe victime decît haşişul, opiumul sau marijuana. Unde or fi plantaţiile de canabis ale Puterii? Pe ce Planetă? N-au trecut nici două luni de la cumplita glaciaţiune din decembrie şi în România se resimte o acută lipsă de autoritate. Sînt tot mai îngrijorătoare informaţiile despre ţigani. Am auzit că în acele zile fierbinţi, din preajma Crăciunului, nişte găinari tuciurii şi-au făcut loc pe postul de Televiziune, mituindu-1 pe Ion Caramitru cu 5 kilograme de aur. Acum au prins curaj, pretind că au fost persecutaţi de Ceauşescu. Nimeni nu le zice nimic. In Pasaj, la Universitate, nişte haite nespălate joacă barbut pe zeci de mii de lei, în văzul poliţiştilor neputincioşi. Prin alte zone ale Capitalei, fac un trafic ordinar de icoane şi aur (de cele mai multe ori fals) - au îndrăznit nişte poliţişti să-i întrebe de autorizaţie, dar baragladinele i-au înjurat, ameninţîndu-i că Ion Caramitru e de-al lor (?!). Nu sînt rasist, n-am cum să fiu, organic, pentru simplul motiv că am crescut cu Biblia în casă şi mă consider un creştin practicant. Dar nu pot să nu mă gîndesc cît de mult ne trag în jos ţiganii, cît rău pot face acestei ţări. Nu mă credeţi? Luaţi, spre comparaţie, două comunităţi: o obşte ţărănească curată, din Maramureş, sau Moldova, sau Oltenia - şi periferia unui oraş cu sălaşe de ţigani, care atacă mai rău ca lupii, o dată îi vezi în vîjîială prin pieţe, cu mersul ăla al lor imposibil, de animale decerebrate, cu ochii tot după furat, cu înjurăturile cele mai bestiale în gură, cu pornirea atavică de a lovi, de a îngrozi, de a face rău. De o parte sînt românii, cu frica lui Dumnezeu în sîn, cu datinile şi obiceiurile lor milenare. De cealaltă parte sînt ţiganii, o rasă ciudată, cu care ne-a blestemat Dumnezeu şi care s-a înmulţit în neştire, primejduind fibra biologică a mult prea tolerantului Popor Român. Nu contest că din rîndul ţiganilor s-au ridicat şi oameni de valoare - muzicieni, sportivi, chiar profesori şi generali - dar asta s-a datorat asimilării lor, faptului că au renunţat la apucăturile hoardei şi au intrat de bună voie în matricea modelatoare a civilizaţiei altor popoare. Şi ce deziluzie crîncenă, să vezi că în satele locuite pînă nu demult de nemţi, în Ardeal, s-au statornicit pîlcuri de ţigani, îmbîcsind şi umplînd de o funingine puturoasă nişte edificii care fuseseră strălucitoare! Prin iarna dinspre 1981 spre 1982 am vizitat, fără voia mea, un apartament de bloc, locuit de ţigani. Locuiam pe atunci într-o garsonieră la etajul 8 al unui bloc din Parcul Institutului Politehnic (în Cartierul Militari), mi-o atribuise primarul de la sectorul 1, Dumitru Gherghişan, la stăruinţele colegului meu de la Agerpres, Iosif Socaciu, care vedea cît mă chinuiam dormind pe la fraţi. Aşadar, mă întorceam seara, pe la 7, de la redacţie. Traversînd un scuar care despărţea staţia de autobuz de blocul meu, aud deodată nişte strigăte disperate: „Săriţi, mă omoară ţiganii! Ajutooor!”. Întotdeauna m-am amestecat în incidente de-astea, cu succes, împotriva tuturor sfaturilor, fiindcă am o natură justiţiară, care nu suportă nedreptatea, orice s-ar întîmpla. Am alergat în direcţia zgomotelor, am mai apucat să văd vreo 3 mogîldeţe dispărînd în noaptea de iarnă şi, în cîteva clipe, am descoperit în zăpadă un bătrîn cu gura ca o purpură putredă, plină de sînge. L-am ajutat să se ridice, apoi am fugit după agresori. Inutil. Parcă intraseră în pămînt. M-am întors la bătrîn. Plîngea. Hoţii erau nişte puşti ţigani, unul de vreo 16 ani, care îl atacaseră din senin şi îi furaseră servieta cu acte. L-am condus pe bietul om pînă acasă. Apoi m-am dus la mine, sus. Am telefonat la Miliţie. Nu m-am lăsat pînă nu l-am găsit pe şeful Miliţiei Capitalei, generalul Gheorghe Vasile. Om săritor de felul lui. Au venit două maşini, cu vreo 10 miliţieni. Am început căutările prin împrejurimi. Nişte vecini ne-au pus pe o pistă: puşlamalele nu puteau fi decît dintr-o familie de ţigani, care locuia într-un bloc vecin, ăştia fiind renumiţi şi pentru alte acte de vandalism şi furtişaguri. Urcăm pînă la apartamentul cu pricina. Nu era încă 9 seara, Miliţia încă mai putea să sune la uşă. Dar aici n-avea la ce să sune, firele erau smulse. Un plutonier tînăr bate în uşă. Cu mare greutate ne deschide cineva. Intrăm.
Doamne, ce-am văzut acolo voi povesti şi la Judecata de Apoi! În 2 camere de bloc, destul de spaţioase şi, odinioară, nou-nouţe, se amenajase cea mai murdară cocină de pe raza Bucureştilor. Vreo 12-13 ţigani, cu puradeii lor cu tot, stăteau claie peste grămadă şi făceau focul într-o groapă scobită direct în podea, unde strînseseră nişte cărbuni şi pietre, peste care era pus la fiert un ceaun de tuci, obicei care dura probabil de ani de zile, fiindcă pereţii şi tavanul erau plini de negru de fum. N-aş putea descrie mirosul greoi, tipic unor rase orientale sau africane, care se degaja din trupurile şi bulendrele acelor păduchioşi. Sincer să fiu, mi-a fost milă de ei. Fireşte că vagabondul ăla de copil, capul răutăţilor, nu era acasă, ştia că a făcut rău şi se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon al Politehnicii. Dar n-am să pot uita degradarea inimaginabilă a unui apartament zidit şi văruit cu trudă de nişte constructori, pe care o şatră ţigănească 1-a transformat într-un fel de căruţă cu coviltir, în care se urca, miraculos, cu liftul. Am plecat abătut. Miliţia s-a lăsat şi ea păgubaşă. Pînă la urmă, după cîteva săptămîni, a venit un căpitan tînăr la mine, parcă Dumitrescu îl chema, să mă roage să-mi retrag plîngerea, fiindcă ei sînt la ora bilanţului de sfîrşit de an şi un asemenea caz nerezolvat, sesizat de un ziarist cunoscut din presa centrală, îi trage pe ei la cîntar. Mi-am retras-o, nu atît de grija Miliţiei, cît din mila ţiganilor. Şi totuşi, nici acum nu pot uita gura însîngerată, cu dinţii scuipaţi în zăpadă, a acelui român cu părul alb, care venea şi el seara acasă, frînt de oboseală, şi a fost tîlhărit şi umilit de nişte fiare sălbatice. Ce facem cu ţiganii? - asta e întrebarea. Dacă nu punem şaua pe ei şi nu-i obligăm să muncească, să se teamă de legi şi să se creştineze, atunci cîteva sute de mii de vipere vor fi, zi şi noapte, slobode printre picioarele românilor, punîndu-le viaţa în pericol.
Dar, nici cu ungurii nu mi-e ruşine. E o vijelie ameninţătoare în Ardeal. Astăzi aud că nişte unguri care au înfipt steagul Ungariei pe Primăria din Tîrgu Mureş în urmă cu cîţiva ani, şi-au fost închişi, pe bună dreptate - acum se bat cu sticla de palinkă-n piept, pe motiv că sînt dizidenţi şi luptători împotriva lui Ceauşescu. Cine ştie, poate că aşa trebuia să se întîmple. Citeam nu demult o pildă biblică foarte interesantă: un orn naufragiază pe o insulă pustie, cu mare greutate îşi încropeşte o colibă din vreascuri, ierburi şi frunze, trăieşte aşa cîţiva ani, ca vai de lume, mai deprimat şi mai chinuit decît Robinson Crusoe, la un moment dat se afundă spre interiorul insulei, după hrană, dar la întoarcere constată înnebunit că i-a luat foc coliba; plînge, îşi smulge hainele de durere, îşi blestemă ziua cînd s-a născut, numai că spre seară, aşa cum şedea el ca prostit printre ruinele fumegînde, se pomeneşte cu marinarii unui vapor, care vin să-1 salveze:
,Am văzut focul pe insulă şi ne-am dat seama că cineva semnalizează după ajutor!”.
Astăzi e ziua telefoanelor. Vorbesc cu Dan Zamfirescu. Îmi spune că vrea să-şi facă o editură. Se oferă chiar să-mi publice cartea de elegii „Recviem pentru mama”, masacrată în manuscris la Editura Eminescu. Popa Zamfirescu, cum îi zice Patronul, face o remarcă pe cît de şocantă (e specialitatea casei), pe atît de inteligentă: „Ceauşescu a pierdut în 1989, pentru că s-a crezut în 1968, iar evreii vor pierde în 1990, pentru că se cred în 1948”. Îmi piere umorul cînd aud că ar vrea să-1 voteze ca preşedinte al României pe... Octavian Paler. Aşa e Dan Zamfirescu: genial şi imprevizibil, hahaleră şi anahoret. În urmă cu cîţiva ani, m-am oferit să-1 ajut să se mute cu casa, fiindcă locuia (şi mai locuieşte încă!) într-un fel de pod ca o hulubărie, chiar pe strada care se cheamă Columb. Ce-i la el, te iei cu mîinile de cap! „Nu vreau, domnule Vădim, pentru că podul ăsta e dovada că am fost persecutat de comunişti!” - aşa mi-a zis marele răspopit şi, dincolo de uşoara contradicţie a datelor problemei (doar el, şi nu altul, publicase volumul de studii „ Un om pentru Istorie”, închinat în totalitate lui Ceauşescu), i-am admirat foarte mult coloana vertebrală. Întotdeauna l-am iubit pe Dan, deşi mi-a făcut şi mie, şi lui Patronul, şi lui Doru Popovici, o mie şi una de figuri, dar nimeni nu se poate supăra definitiv pe el, fiindcă are un suflu vital, de încredere în Steaua Poporului Român, şi este un cărturar patriot de-a dreptul copleşitor. Ţin minte cum m-am împrietenit cu el: publicasem prin 1976, în „România literară”, o poezie în stil vechi, intitulată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către noi toţi la trecerea lui din viaţă”, iar după cîteva săptămîni eram cu Dan Mutaşcu în curtea străjuită de brazi şi îngropată în promoroacă a Casei Oamenilor de Ştiinţă, cînd ne-am întîlnit cu Zamfirescu. „Domnule, carevasăzică dumneata eşti Vădim? Atunci cînd ţi-am citit poezia cu Neagoe Basarab, am scris în Jurnalul meu: «Astăzi s-a născut fiul meu!»”. Îmi face bine, sufleteşte, convorbirea de astăzi cu Dan Zamfirescu. Deci, nu sînt chiar aşa ciumat. Deci, încă n-am murit. ,JDomnule Vădim, să ştii că voi scrie cît de curînd de articolul acela al lui Barbu, unde afirma că o ţară nu se conduce şi nu se hrăneşte prin cuvîntări, eu n-am uitat ce rău s-a supărat Ceauşescu pe chestia asta, mai ales că aluzia a fost reluată de presa internaţională. Să ştii că Eugen Barbu a fost primul dizident român, înaintea lui Geo Bogza”. Seria convorbirilor telefonice continuă cu Mircea Muşat. Eu l-am sunat, acasă. Nu mai are servici. Se simte şi el părăsit, ca şi mine, deşi a făcut atît de mult bine, tuturor. Îmi povesteşte de arheologul Radu Popa, un alcoolic irecuperabil, căsătorit cu o evreică unguroaică, pe care a părăsit-o, lăsînd-o cu 3 copii. Săraca femeie! Ce ţi-e şi cu dizidenţii ăştia, parcă a intrat diavolul în ei! Tot Muşat mă informează că Aurel Dragoş Munteanu se pregătea, în 1989, să predea limba ebraică în S.U.A.! Tocmai „Vocea Americii” 1-a compromis azi, citindu-i articolul „Un preţios conducător”, publicat în 1973 şi închinat lui Nicolae Ceauşescu, aşa că din toată „dizidenta” lui s-a ales praful. Pe urmă, vorbesc cu Soby Cseh. Îmi spune de colaboratorul lui, cascadorul Nelu Caragea, care a fost bătut aseară, cu ciomegele (?!), chiar în faţa casei sale, de 4 beţivi, fără nici un motiv. Mai aflu de la Soby că tînărul care a pătruns primul în CC. al P.C.R., în 22 decembrie, se numeşte Vasile Neacşa. Eu nu ascult, Europa liberă”, în primul rînd fiindcă n-am avut niciodată un radio ca lumea, şi, în al doilea rînd, pentru că e un post criminal, care timp de 30 de ani a instigat la răscoală şi a otrăvit fîntînile sufletului românesc. Dar azi mă bucur să aud că postul cu pricina îl face ţăndări pe Ion Băieşu. De ce mă bucur? Cum de ce mă bucur? Fiindcă, indirect, mă răzbună chiar inamicii mei, pentru infamul denunţ public, intitulat Şobolanii”. Se mai zvoneşte că Ion Raţiu, de la Londra, ar fi oferit statului un post de Televiziune şi o mare Tipografie, pentru toate partidele, dar Ion Iliescu ar fi refuzat. Aşa de filantrop o fi acest Raţiu?
Sînt îngrijorat de degradarea moravurilor, de lipsa de autoritate. Profesorii dau note mari studenţilor, de frică să nu fie bătuţi (?!). La Facultatea de Medicină din Craiova, studenţii sînt în grevă de aproape 3 săptămîni. „Nu vă vrem!” - scandau 200 de studenţi medicinişti, scoţîndu-1 pe un profesor bătrîn afară, iar hăituitul dascăl, în halat alb, a ieşit umil din amfiteatru. Scena asta, transmisă la televizor, mă revoltă. Şi cînd te gîndeşti că aceşti studenţi, în loc să pună mîna pe carte, perorează despre drepturile omului, dar, în acelaşi timp, fac victime cu o cruzime inimaginabilă. Ce-i mai rămîne unui astfel de profesor, după o asemenea scenă? Să-şi pună juvăţul de gît, pesemne! În fine, parcurg şi presa zilei. Fostul organ CC. al P.C.R., temuta „Scînteia”, s-a dat peste cap, a şterpelit o firmă seculară şi a devenit... „Adevărul”, fondat, chipurile, la 1888! Astăzi a apărut, în traducere, o notă publicată în cotidianul francez „Le Monde” în 27 ianuarie 1990, sub titlul „Masacrul de la Timişoara nu a existat: imaginile cadavrelor mutilate, arătate de televiziunile întregii lumi după masacrele de la Timişoara, rezultă dintr-o înscenare pusă la cale pentru a incrimina Securitatea - poliţia secretă a lui Ceauşescu - au afirmat trei medici din oraş, citaţi de Canalul de Televiziune privat RTL-Plus. După aceşti medici, cadavre ale unor persoane decedate de moarte naturală au fost «revoluţionari» şi prezentate camerelor TV ca victime ale Securităţii. O femeie arătată împreună cu cadavrul unui copil deasupra ei - imagine care a şocat în mod deosebit sensibilităţile - era, de fapt, o româncă decedată în urma unei intoxicaţii alcoolice. Copilul nu-i aparţinea, după cum au declarat medicii. Cît despre cicatricile găsite pe toracele anumitor cadavre, ele nu proveneau, cum s-a crezut, de la torturi, ci de la autopsiile practicate după deces”.
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2351 / 23.12.2011
Postări
