Aseara in emisiunea SUBIECTIV de pe Antena 3 :
http://inregistrari.antena3.ro/view-25_Feb-2011-Subiectiv_cu_Razvan_Dumitrescu_-27.html
sâmbătă, 26 februarie 2011
Ţara este condusă de doi mincinoşi, cu nume respingătoare: Băsescu şi Boc
Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, atunci cînd un individ era propus pentru a îndeplini o funcţie de vîrf în ierarhia de partid sau de Stat, pe lîngă faptul că era verificat şi paraverificat, numele său era foarte atent analizat, pentru a nu exprima înţelesuri care să provoace ilaritate sau alte forme de manifestare nefavorabile în cadrul relaţiilor pe care insul respectiv trebuia să le aibă în îndeplinirea atribuţiilor specifice, pe plan intern sau extern. În fapt, ideea era să nu se dea ocazia unor situaţii interpretabile sau neplăcute. Exemple pot fi multe, dar îmi vine acum în minte cazul colonelului Gheorghe Ardeleanu (originar din Bihor), fostul şef al Unităţii de Luptă Antiteroristă, pe care îl chema, în realitate, Moise Bula. Aşa că, înainte de a fi numit în postul de comandă respectiv, a fost chemat la conducerea unităţii de cadre din Ministerul de Interne şi i s-a sugerat să-şi schimbe numele, dacă doreşte să fie promovat. Şi aşa s-a transformat Bula în Ardeleanu. Acum, cînd totul este de vînzare şi ne-am făcut de rîs Ţara în fel şi chip, cu fiecare acţiune internă sau externă la care au luat parte actualii noştri conducători, cine să mai ţină cont că pînă şi numele poate avea o influenţă negativă asupra prestigiului Statului? Oglinda unei ţări în lume ţine şi de comportamentul, prestigiul şi, de ce nu, şarmul şefului Statului şi al şefului Guvernului, desemnaţi prin Constituţie să reprezinte Statul şi să fie garanţia independenţei naţionale, a unităţii şi a integrităţii teritoriale. Are România o astfel de imagine? Nici pe departe. Dacă ne uităm la Băsescu, vedem un personaj anost, cocoşat, buhăit, cu o privire strîmbă, lipsit de charismă, ceea ce i-a atras respingerea şefilor de state şi de guverne din marea majoritate a ţărilor din lumea civilizată, la care şi România tînjeşte să se alinieze. Dacă ne mutăm privirea către Boc, vedem un personaj şi mai puţin agreabil, cu o statură liliputană, lipsit de personalitate şi fără coloană vertebrală, de un servilism ieşit din comun, care intră în panică la orice comandă venită de la Cotroceni şi execută orbeşte nişte ordine care, aşa cum s-a văzut, au dus la distrugerea Ţării. Pe lîngă aspectul fizic nefavorabil cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu, de parcă nu ar fi fost de ajuns, nici măcar numele nu le aduce vreun folos, invocînd manifestări umane dezagreabile, pe care oamenii, în general (cu excepţii gen Patapievici), evită să le pronunţe în public. Oare ce blestem sau ce pedeapsă ispăşeşte România, dacă a ajuns să fie condusă de un individ al cărui nume înseamnă foame în limba ţigănească şi rahat (a nu se înţelege delicatesa turcească pe care majoritatea o apreciem) în limba turcă? Pe de altă parte, potrivit declaraţiei Rozaliei Dana Varga, consilier guvernamental şi reprezentant al femeilor din Partida Rromilor, traducerea exactă a numelui Boc în limba rromanes este foame. În rromanes, se spune: si tu che boc? = ţi-e foame? şi manghe boc = mi-e foame. Să fii premier în România anilor 2000, iar numele tău să se traducă fie prin rahat, fie prin foame, iată, într-adevăr, chintesenţa acestui blestem, care pare a fi o veritabilă predestinare pentru această ţară. Dacă mai pui lîngă rahat şi numele celui care se află în fruntea statului, Băs(escu), ai tabloul complet al situaţiei imposibile din România. Din păcate, asta nu e tot. Pentru că lîngă numele oficiale, cu semnificaţii dezagreabile, pe care le poartă, amîndoi şi-au cîştigat „dreptul” de a-şi alătura un epitet – mincinoşi – care exprimă cu fidelitate comportamentul prin care au adus societatea românească în ansamblu la starea falimentară în care se află. Valabil cu prisosinţă pentru amîndoi protagoniştii politicii actuale din România, acesta poate fi justificat prin numeroase exemple. De la o zi la alta, devine tot mai evident faptul că exponenţii de bază ai PDL, Traian Băs(escu) şi Emil Boc (foame sau rahat), răspund cu succes la planul creat de Oculta Mondială de umilire şi aducere în pragul disperării a Poporului Român. De asemenea, devine tot mai clar că metoda de bază folosită în aplicarea acestuia este minciuna, care a devenit politica lor de stat, în detrimentul legii, al logicii şi al bunului-simţ. La alegerea sa ca preşedinte al PD, Traian Băsescu a promis că va demisiona dacă la proximele alegeri acest partid nu va obţine cel puţin 20%. Inutil de spus că a minţit: PD a obţinut, aşa cum se ştie, doar 13%, dar Băsescu nu a demisionat. Cu prilejul suspendării sale, a afirmat că 75% dintre români au fost împotriva deciziei majorităţii parlamentare, deşi numai 40% dintre cei cu drept de vot s-au prezentat la urne. Anterior, afirmase că, în cazul suspendării sale de către Parlament, va demisiona în 5 minute. Se vede treaba că preşedintelui i s-a oprit, cumva, timpul. La mitingul din Piaţa Universităţii de după referendumul care a urmat suspendării, a promis că, o dată la trei luni, în ultima sîmbătă, se va întîlni chiar acolo cu cetăţenii, dar nimeni nu l-a mai văzut. La sfîrşitul anului 2008, cînd, încălcînd Constituţia, şi-a asumat public rolul de şef de campanie al PDL, le spunea profesorilor, şi românilor în general, cu autoritatea lui de preşedinte, că existau banii necesari pentru majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, care „merită respect din partea societăţii”, dar Guvernul liberal nu vrea. Să facem un exerciţiu de memorie, că tot e la modă: „Ideea că nu sînt bani nu este o realitate, bugetul poate fi aşezat pe priorităţi. Este o chestiune de voinţă, dacă se vrea investirea în sistemul de educaţie”. De ce nu le dă profesorilor banii retroactiv, aşa cum le-a promis, mai ales că legea aprobată în Parlament a fost votată de PDL la două mîini? Evident, pentru că nu era decît o altă minciună. Pe cînd partidele îşi pregăteau candidaţii pentru alegerile parlamentare din 2008, preşedintele de facto al PDL, Traian Băsescu, nu unealta sa, Boc, a decis să-l prezinte cetăţenilor pe Theodor Stolojan pentru poziţia de prim-ministru, deşi a ştiut de la bun început că nu-l vroia ca premier pentru că, din cînd în cînd, acesta are puseuri de personalitate. Dar, ca şi în 2004, ştia şi cum poate scăpa de „dragă Stolo”, manipulîndu-l şi speculînd trecătoarele crize de demnitate ale acestuia. Aşa că, după ce l-a desemnat prim-ministru, i-a transmis lista cu membrii Guvernului fără să-l consulte. Aşa cum anticipa, a scăpat de el în Secunda 2 şi a numit în postul de premier persoana perfectă pentru atingerea scopurilor sale, pe Boc, scula, aşa cum l-a impus şi la conducerea PDL. Cînd s-a instalat în scaunul de şef de campanie al PDL în 2008, evident pe banii Statului, adică ai contribuabilului român, şi a pornit în vizite electorale prin întreprinderi, susţinea sus şi tare că a vorbit el şi nu se vor concedia oameni. Nici nu s-a întors bine la Bucureşti, că au şi început concedierile, aşa cum era, deja, stabilit. „România nu va fi afectată de criza economică, România este imună la această criză economică.” Aşa spunea preşedintele Traian Băsescu, în octombrie 2008. Apoi, la sfîrşitul anului 2009, preşedintele a declarat, nici mai mult nici mai puţin, decît că „nici eu, nici Guvernul nu ne-am propus să scoatem România din criză”, iar mai apoi că „România nu poate ieşi din criză prin eforturi proprii”, că o va face numai o dată cu restul lumii. Germania, Franţa, Japonia şi alte ţări importante şi-au revenit. După cum bine se vede, noi nu le-am urmat.
A venit apoi alt an de campanie electorală, de această dată pentru prezidenţiale, astfel că la începutul lui 2009 Traian Băsescu afirma cu tărie: „Refuz categoric varianta prin care România s-ar duce la FMI şi ar spune «avem nevoie de 10 miliarde»”. Şi iarăşi a întors-o ca la Ploieşti, spunînd: „Ne împrumutăm de la FMI, dar pentru a moderniza România şi pentru a face investiţii de minimum 10 miliarde”. Pe data de 9 martie, în Parlamentul României, preşedintele declara: „Romania are nevoie de o centură de siguranţă, care înseamnă un împrumut extern. În momentul de faţă, România poate accesa bani de la Uniunea Europeană, dar condiţia pe care UE o pune este să fie în parteneriat cu FMI”. În acelaşi an fatidic, conform lui Traian Băsescu, „am ieşit din recesiune, am depăşit vîrful crizei”. Preşedintele afirma răspicat, s-ar putea spune chiar cu mîndrie, că „noi vom ieşi din această criză cu convingerea că nici măcar o criză nu ne poate înfrînge, nici măcar o mare criză economică. Pentru că România a depăşit stadiul în care era extrem de vulnerabilă”. Spre stupoarea tuturor, pe 31 decembrie 2009, Traian Băsescu a venit, din nou, cu o corecţie: „2010 va fi un an în care vom scăpa de criză”.
„Pensiile şi salariile nu vor scădea!”. Această afirmaţie, pe care mulţi au crezut-o la vremea respectivă, îi aparţine lui Emil Boc. În martie 2009, primul-ministru a afirmat: „Salariile nu scad! Salariile, pensiile şi alocaţiile se plătesc şi nu există din acest punct de vedere nici o problemă”. Cînd aceasta s-a dovedit a fi o minciună colosală, a venit preşedintele Traian Băsescu şi a spus că „pensionarii şi sindicaliştii care demonstrează sunt manipulaţi politic”, pentru că, de fapt, „reducerea fondului de salarii pentru tot aparatul bugetar cu 25% şi reducerea pensiilor cu 15 % de la 1 iunie este varianta încrederii în capacitatea Guvernului, a Parlamentului şi a instituţiilor statului de a continua procesele de reformă”. Tot atunci spunea că „dacă TVA şi cota unică vor creşte, eu şi PDL ar trebui să plecăm”. TVA a crescut ameţitor, dar ei au rămas neclintiţi. De departe, cea mai deşănţată dintre minciunile despre criza economică este conţinută în următoarea afirmaţie a luiTraian Băsescu: „Să fim solidari în perioada de criză… Sînt dispus ca, pînă la sfîrşitul anului, să-mi virez salariul într-un fond de solidaritate”. Cine cu cine, însă, ar trebui să fie solidar? Cu el, care poartă numai îmbrăcăminte şi încălţăminte „de firmă”, pe care nu înţelegem cu ce bani şi le cumpără, atîta vreme cît salariul de preşedinte este, conform propriilor afirmaţii, unul modest şi nu i-ar ajunge nici pentru o ţinută, dar pentru mai multe? Cu Elena Udrea, ale cărei genţi de zeci de mii de euro au fost tocate de mass-media? Sau cu Raluca Turcan, bugetară ca şi soţul, dar ale cărei ţinute par a fi coborîte din paginile revistelor de stil? Hai să fim serioşi! Ce putem să mai adăugăm la aceste dovezi sau la ce ne-am mai putea aştepta în viitor? La ceva bun, cu siguranţă, nu! Nu de la aceşti indivizi! Totuşi, scopul demersului nostru nu este de a-i demoraliza pe cititori, ci de a-i trezi, de a-i face să înţeleagă ridicolul în care este aruncată România cu aceste specimene aflate în fruntea ei. Poate, poate!
Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU
Speriat de riscul ca FBI să-i confişte banii, TRAIAN BĂSESCU A ZBURAT ÎN KUWEIT, PENTRU A-ŞI REGLA CONTURILE BANCARE!
Cu o delegaţie restrînsă, vineri dimineaţa, în jurul orelor 8,30, Traian Băsescu şi-a luat zborul spre Kuweit, într-o vizită oficială al cărei motiv este atît de subţire, încît nu justifică nici măcar costul carburantului consumat de avion. Dacă am înţeles noi bine din bîlbîielile Departamentului de Comunicare al Preşedinţiei, păstorit de agramatul Valeriu Turcan, Traian Băsescu participă la manifestările organizate cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la dobîndirea independenţei acestui stat şi a 20 de ani de la eliberarea de sub ocupaţia irakiană. El, care n-a participat la festivităţile oficiale, prilejuite de Ziua Naţională a României (la 1 Decembrie 2010), nu mai putea de dragul independenţei… Kuweitului! Ce golan!
În fapt, vizita de două zile a lui Traian Băsescu în Kuweit s-a dorit una a fi una ce trebuia păstrată „la secret“, pînă în ultimul moment, dar intenţia i-a scăpat public lui Traian Băsescu, în dialogul de joi seara cu presa, atunci cînd a fost întrebat dacă va participa la Congresul UDMR. Adevăratul scop al deplasării este altul: reglarea unor conturi bancare ilicite, pe care acesta le are în bănci din Peninsula Arabică şi care sînt operabile de la National Bank of Kuweit. Atît clienţii anumitor sisteme bancare ce funcţionează în Kuweit, cît şi operaţiunile financiare efectuate de aici se bucură de o discreţie totală, datorită sistemului politic de guvernare şi legilor din această ţară. Traian Băsescu a făcut acest drum cu o invitaţie oficială, pentru că aceasta este una din puţinele modalităţi de acces pe teritoriul statului Kuweit, unde nu există nici măcar viză turistică. Singurele posibilităţi de acces în micul stat sînt vizele de lucru, sau viza pentru vizite diplomatice. Oricum, dat fiind sistemul restrictiv de acces, cît şi faptul că micul stat nu are protocoale de colaborare juridică internaţională pe linia punerii la dispoziţia diverselor organisme de control financiar a conturilor bancare, Kuweitul este o oază de siguranţă şi discreţie în ceea ce priveşte operarea unor conturi bancare ilegale. În acest context, mai trebuie menţionat faptul că Traian Băsescu nu este la prima vizită în Kuweit. În mai 2008, el a efectuat o altă vizită oficială în acest stat, unde, deşi a avut întîlniri cu emirul statului Kuweit şi cu primul-ministru, scopul real a fost unul asemănător cu cel de acum: reglarea unor operaţiuni financiare. A devenit tot mai clar că şmecherul Băsescu e din ce în ce mai speriat de bombe, la gîndul că FBI îi poate bloca toate conturile bancare, pe fondul procesului referitor la contrabanda cu arme şi rachete.
vineri, 25 februarie 2011
ROMÂNIA, PIAŢĂ DE DESFACERE PENTRU VECHITURILE STRĂINE
Dezbaterile legate de viitorul Cod al Muncii se poartă, în aceste zile, în paralel cu discuţiile privitoare la contrabanda generatoare de evaziune fiscală de proporţii. Deşi par subiecte fără conexiune directă între ele, merită să evidenţiem legătura de cauzalitate între fiscalitatea excesivă, care descurajează înfiinţarea unor noi locuri de muncă, declanşînd în 2009-2010, falimentul a zeci de mii de întreprinderi, diminuarea alarmantă a producţiei de bunuri şi servicii autohtone în favoarea importurilor şi creşterea nivelului contrabandei cu diferite produse din ţările vecine care nu sînt membre UE. Nu vom aborda subiectul traficului de arme, petrol, droguri sau carne vie, realizat şi prin complicitatea vameşilor. Aproape inexistente înainte de 1989, aceste practici s-au instalat confortabil în noul regim, împreună cu “democraţia” şi “capitalismul”. Aşa încît, ipocrizia naţiunilor care ne-au acceptat în Uniunea Europeană, cunoscînd posibilităţile reale ale României de a-şi securiza frontierele şi de a ţine pasul cu ritmul lor de dezvoltare, întrece orice limită. Căci, mult mai tentantă a fost, la momentul respectiv, campania de jefuire a românilor de resurse naturale, materiale şi umane, după modelul colonialist, deja experimentat în secolele trecute şi perfecţionat, în prezent, pe spinarea unor numeroase naţiuni din Estul Europei. România era programată să se transforme în piaţă de desfacere pentru supraproducţia occidentală, iar cetăţenii care nu au ales exodul, pentru a munci în scopul de a susţine bugetele de pensii şi PIB-ul altor state, trudesc în multinaţionale sau îndură şomajul, munca la negru sau umilinţa cozilor la ajutoarele sociale – şi aşa diminuate. Această stare de lucruri, în care România, considerată, pe nedrept, “codaşa” Europei, nu poate ţine pasul cu ritmul dezvoltării, cu nivelul tehnologiilor şi productivităţii muncii din ţările “partenere cu drepturi egale” din UE, creează premizele înfloririi contrabandei. Pentru că legumele, fructele, florile, îmbrăcămintea, ţigările şi altele sînt mult mai ieftine, provenite din import, decît dacă ar fi produse în întreprinderile româneşti. Şi, cu atît mai mult, pentru că nu sînt purtătoare de taxe şi impozite, fiind introduse şi comercializate în condiţii aflate la limita legii, în ţara noastră. Guvernanţii, aşa-zisele patronate şi aşa-zisele sindicate nu se arată însă interesate de contracararea fenomenului, ci doar de taxarea lui, ceea ce ar determina, cel mult, o explozie a preţurilor. Nimeni nu pare a înţelege că regimul fiscal din ţara noastră este o povară pentru agenţii economici cinstiţi care nu numai că nu sînt încurajaţi să creeze noi locuri de muncă, ci, dimpotrivă, acum luptă pentru supravieţuire. Voci din rîndul “patronatelor” o ţin într-una cu încurajarea reinvestirii profiturilor. Care profituri, am întreba noi? Singurele măsuri care ar sprijini înfiinţarea unor noi locuri de muncă şi menţinerea celor actuale sînt cele care ar micşora semnificativ taxarea excesivă a veniturilor salariale. Şi, natural, ajungem cu discuţia la prevederile Noului Cod al Muncii. Înainte de a-l desfiinţa, trebuie să ne amintim că actualul Cod nu este nici pe departe vreo bijuterie legislativă demnă de laudă şi a fost adoptat, tot prin asumarea răspunderii Guvernului de atunci, întru dispreţul total al necesităţii imperative de a fi dezbătut în Parlamentul României. Protestele sindicaliştilor par acum doar de faţadă, ca să-şi justifice poziţia în fruntea unor organizaţii care au deservit, de multe ori, Puterea. Şi, oricum, este mai mult decît interesant, dacă nu de-a dreptul ciudat, acest război iscat între ”sindicatele” care reprezintă salariaţi ai Statului, şi membrii Executivului, care reprezintă tot Statul Român. Sindicatele s-au născut din necesitatea de a echilibra lupta dintre muncă şi capital. Nu prea ne dăm seama unde este “capitalul” aici? A auzit cineva despre vreun sindicat format în multinaţionalele din România? Sau în întreprinderile privatizate mai mult sau mai puţin fraudulos? Cunoaşte cineva vreun lider sindical vocal care să-i reprezinte pe lucrătorii de la Coca-Cola, Metro, BCR, Orange etc.? Ceva e evident contra naturii în actualul sistem original (în sensul rău al cuvîntului) pe care îl denumim, provizoriu, „postcomunist“. Evident, bîjbîiala şi incompetenţa în elaborarea unui act legislativ coerent şi corect care să reglementeze raporturilor de muncă în România de azi ţine şi de faptul că legiuitorii, mulţi dintre ei analfabeţi sau prezumtivi infractori, fac parte dintre cei care nu au creat niciodată măcar un loc de muncă, ba, dimpotrivă, au contribuit din plin şi cu bună-ştiinţă la desfiinţarea celor existente, la prăbuşirea economiei româneşti, la dezastrul politic, economic, social şi moral în care ne aflăm astăzi.
RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare
Investiţia în partid produce milionari
Oamenii de afaceri generoşi cu partidele politice în campanile electorale reuşesc să-şi amortizeze „investiţiile” în timp record. Riscul publicării firmei sau numelui în „Monitorul Oficial“ este anihilat de contractele de zeci de milioane de lei obţinute ulterior din relaţia cu statul. Nume deja celebre, ca Nicolae Buzăianu sau Petre Badea, sînt lesne de găsit pe lista proprietarilor de companii care au o relaţie apropiată cu instituţiile publice. Romaniacurata.ro propune factorilor decizionali ca, prin modificări legislative, persoanelor fizice sau juridice care sponsorizează formaţiunile politice să li se interzică participarea la licitaţii organizate de instituţii ale statului.
Cateva povesti de succes ale sponsorilor de partid din ultimele doua campanii electorale
Firma General Turbo SA a donat PDL-ului suma de 40 000 de lei, în două tranşe, pe 5 octombrie şi pe 27 noiembrie 2009. Pe parcursul anului 2010, această societate a obţinut contracte cu statul în valoare de 35.882.167 lei. Contractele, care au vizat echipamente energetice, încheiate cu Complexul Energetic Turceni, Regia Autonomă a Activităţilor Nucleare sau Electrocentrale Bucureşti, au fost încredinţate, mai toate, prin negociere directă, fără licitaţie. Cele mai multe contracte le-a încheiat firma SC General Turbo SA cu Complexul Energetic Turceni, toate prin negociere directă (cu o excepţie, în care a fost organizată licitaţie cu un singur ofertant), motivîndu-se că numai această societate poate furniza produsele şi serviciile solicitate. Valoarea contractelor derulate pe parcursul anului 2010 a ajuns la 16,588 milioane de lei. De asemenea, SC General Turbo a încheiat cu Regia Autonomă a Activităţilor Nucleare 5 contracte în cursul anului 2010, în valoare de peste 7,3 milioane de lei. Cu Electrocentrale Bucureşti, această firmă a semnat 4 contracte, 3 prin negociere directă şi 1 prin licitaţie cu un singur ofertant, în valoare de 21 de milioane de lei. SC General Turbo a mai semnat un contract cu CET Govora, prin negociere directă, în valoare de 9,561 milioane de lei. Această firmă îl are ca administrator pe Nicolae Buzăianu, cunoscut în presă drept unul dintre „băieţii deştepţi” ai energiei, care a controlat şi controversata firmă Energy Holding. El a fost unul dintre sponsorii PDL în 2009, dar în 2001 a finanţat şi campania electorală a PNL. Potrivit presei, Buzăianu ar fi unul dintre apropiaţii prim-vicepreşedintelui PDL, Adriean Videanu, dar şi al lui Ionel Manţog, liderul PDL Gorj, care ocupă funcţia de director economic la Complexul Energetic Turceni.
Afaceri de milioane din restaurari si informatizare
Aedificia Carpaţi a donat, în luna mai 2008, partidului de guvernămînt suma de 20.000 lei. De atunci a cîştigat 17 contracte de renovare sau reparaţii, înţelegeri semnate cu Banca Naţională a României, Ministerul Culturii şi Cultelor, Universitatea Bucureşti, RAAPPS, Muzeul Naţional de Artă al României şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale. Valoarea însumată a acestor contracte se ridică la 587,8 milioane lei. Firma este deţinută de omul de afaceri Petre Badea, fost inginer al Trustului „Carpaţi” înainte de 1989. Printre cele 17 contracte, se regăsesc 2 de amploare: reabilitarea Bibliotecii Naţionale şi a Palatului Victoria, acestea fiind printre cele mai mari investiţii ale statului în constructii de patrimoniu din ultimii 20 de ani. Asesoft International SA este deţinută de ploieşteanul Sebastian Ghiţă, firma sa contribuind la campania prezidenţială a PDL cu 135.000 lei. Potrivit portalului e-licitatie.ro, numai în 2010, firma a semnat 20 de contracte cu societăţi ale statului. Valoarea totală a acestora este de peste 200 milioane lei. De la Ministerul Finanţelor pînă la Servicul de Telecomunicaţii Speciale, de la Agenţia de Cadastru şi Publicitate Imobiliară pînă la Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, mai toate instituţiile ce beneficiază de finanţare peste medie au semnat contracte cu firma lui Ghiţă. În schimb, acesta le-a oferit sisteme de videoconferinţe, implementarea unui „sistem integrat de mediu”, „sistem de management al traficului de nave pe Dunăre” sau „sistem de comunicaţie pentru nvis”.
Sponsorii lui Mazare
Cele mai mari donaţii către Alianţa PSD-PC, în timpul campaniei electorale din 2008, sînt făcute de două SRL-uri ce lucrează cu primarul Constanţei, Radu Mazăre. Astfel, SC Seaview SRL Constanţa a donat 230.000 de lei, iar Elite Center SRL Constanţa – 500.000 lei. SC Seaview SRL este controlată de Sorin Ionuţ Barbu, un om apropiat al primarului Radu Mazăre. Acesta cîştigă pe bandă rulantă, prin mai multe firme, contracte cu Primăria Constanţa, pentru publicitate stradală sau organizarea de evenimente estivale pe Litoral, cum ar fi celebra Formulă 1 pe apă de la Mamaia. În 2008, SC Seaview SRL Constanţa a obţinut un contract de 800.000 euro de la Institutul „Marius Nasta”, pentru demararea unei campanii anti-fumat. Unul din acţionari era Elan Schwartzenberg, iar campania a folosit imaginea vedetei TV Mihaela Radulescu, pe cînd aceasta era încă soţia lui Elan. De panouri publicitare în Constanţa se ocupă şi Compania Elite Center SRL, firmă implicată în campania electorală a lui Radu Mazăre. Acţionar majoritar la această firmă este Hristina Magdalena Antonescu, fostă Barbu. Aceasta este nimeni alta decît sora lui Ionuţ Barbu, patronul Seaview SRL.
Donator fara culoare politica
SC General Concrete Cernavodă a făcut 3 donaţii către PDL, în valoare de 250.000 de lei, pe 9 şi pe 30 septembrie 2009. În 2010 a încasat din contracte cu statul peste 17 milioane de lei. A încheiat contracte cu Nuclearelectrica pentru echipamente nucleare, prin negociere directă, fără licitaţie, dar a executat şi o serie de lucrări, în asociere cu alte firme de constructii de parcuri şi centre de instruire a tineretului, contracte cîştigate în urma unor licitaţii. Astfel, pe 9 septembrie 2010, împreună cu alte firme, precum SC Termogaz Company SA şi SC Elcomex IEA SA, a obţinut un contract pentru contrucţia unui Centru de instruire şi agrement pentru tineret în oraşul Cernavodă. Valoarea lucrării: 28,699 milioane de lei. De asemenea, SC General Concrete a obţinut un contract, pe 19 august 2010, pentru executarea unei reţele de încălzire şi apă caldă menajeră pe două străzi în Cernavodă. Pe 27 august a primit din partea Primăriei Călăraşi un contract în valoare de 4,597 milioane de lei, pentru construcţia unui parc la Sala Polivalentă din acest oraş. Această firmă este deţinută de omul de afaceri Valentin Popescu, un binecunoscut client al contractelor cu statul, în special cu SN Nuclearelectrica. În perioada Guvernării Năstase, Popescu a fost unul dintre sponsorii PSD.
Un milion de lei pentru plantele liberiene
În 2009, Societatea Nitech SRL din Bucureşti a donat PDL-ului pentru campania electorală prezidenţiala 1.000 de lei. A încasat, în schimb, 1.000.000 de lei fără TVA de la Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad. Pentru un proiect intitulat „Plantele liberiene –resurse regenerabile strategice pentru economia europeană”, societatea din Capitală a furnizat, montat şi instalat aparate şi echipamente utilizate în scopuri demonstrative de laborator. Alţi 700.000 de lei au fost viraţi în conturile aceleiaşi firme de către Institutul Naţional de Dezvoltare-Cercetare pentru Tehnologii Izotopice şi Moleculare, pentru achiziţia unui microscop „de forţă atomică”. Oficiul pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Galaţi a cumpărat de la Nitech SRL „ansambluri echipamente laborator nutreţuri” în valoare de 1.324.436 lei. Firma este controlată de Nicolae Stancu (50%), Nicolae Dumitru (40%) şi Liliana Bumbeş (10%). Firma de construcţii Lefter Construct din Focşani a sponsorizat cu 29.000 lei Partidul Democrat Liberal în ultimele două campanii electorale. Investiţia a meritat riscul, avînd în vedere că, în data de 1 aprilie 2010, firma a cîştigat, în asociere cu alte trei societăţi, construcţia unor apartamente ANL în Tecuci. Valoarea contractului a fost de 5.254.419 lei. O săptămînă mai devreme, aceeaşi firmă cîştiga proiectarea şi realizarea unui cartier ANL în Odobeşti, valoarea acordului fiind de 5.905.000 lei. Unicul asociat al firmei este Lefter Sorinel Radu. În 2009, firma a obţinut un profit brut de 367.000 euro şi avea 26 de angajaţi.
Oamenii lui Pinalti si motorina pentru autobuzele Clujului
Societatea Bercas SA din Piatra Neamţ apartine lui Doru Vasile Berea, directorul Hidroserv Bistriţa (o filială a Hidroelectrica), cu sediul în Neamţ. La data de 14 iulie 2010, firma a cîştigat o licitaţie pentru construcţia a 30 de module, locuinţe sociale. Valoarea contractului a fost de 5,2 milioane lei. Alte 2,3 milioane de lei au fost alocate aceleiaşi firme pentru „lucrări suplimentare la obiectivul Locuinţe sociale cartier Văleni, Str. Gh. Asachi, Piatra Neamţ”. Societatea a cotizat 120.000 lei pentru campania electorală a PDL. În aceeaşi perioadă, Inserco SRL din Zalău sponsoriza partidul de guvernămînt cu 10.000 lei. „Investiţia” s-a dovedit a fi mai mult decît inspirată, dacă avem în vedere că societatea a primit sau a cîştigat ulterior contracte de zeci de milioane de lei de la instituţii ale statului. Ultimul a fost semnat la data de 11 septembrie 2010, cînd firma amintită şi-a adjudecat un contract de modernizare a unor străzi dintr-o comună din Cluj. Autorităţile locale nici măcar nu au anunţat intenţia de licitaţie, contractul în valoare de 2,4 milioane lei fără TVA fiind atribuit direct. Cîteva luni mai devreme, în mai 2010, aceeaşi firmă cîştiga un proiect în valoare de 11,5 milioane lei, livrînd motorina pentru Regia Autonomă de Transport Urban Cluj-Napoca. Era a doua înţelegere între cele două societăţi, prima fiind parafată în februarie 2009, cînd societatea din subordinea primăriei cumpăra motorină de la Inserco în valoare de 10,7 milioane lei. Un alt contract, în valoare de aproape 1.000.000 de lei, a fost semnat la data de 30 martie 2010 şi a avut ca obiect furnizarea de bitum către Regia Autonomă a Domeniului Public Cluj-Napoca. În aceeaşi perioadă, societatea finanţatoare a obţinut o nouă livrare de combustibil, către Urbis SA Baia Mare, în valoare de 4,4 milioane lei. Societatea este deţinută integral de Mirel Chiş, om de afaceri care deţine 3 staţii de alimentare cu carburanţi, depozite de materiale de construcţii şi 2 balastiere.
Echipamente nucleare cu garantie libaneza
Firma SC Titan Echipamente Nucleare a donat 70.000 de lei PDL, în data de 3 septembrie. În cursul anului 2010, această societate a încheiat contracte cu statul în valoare de 1.336.864 lei. A încheiat contracte cu SN Nuclearelectrica pentru livrarea de echipament nuclear, toate prin negociere directă, fără organizarea unei licitaţii deschise. SC Titan Echipamente Nucleare Bucureşti este deţinută de o companie libaneză, „Bertrand Freres et Compagne”, cu sediul în Beirut, cu 87% din acţiuni şi SIF Muntenia cu 4,2% acţiuni. SC Elcomex IEA SA a finanţat PDL cu 15.000 de lei şi a primit contracte, în 2010, în valoare de peste 1.000.000 de lei. A încheiat două contracte, în asociere cu alte firme (General Concrete şi Termogaz Company), pentru lucrări de construcţie a Centrului de instruire şi agrement Cernavodă. Firma este deţinută de omul de afaceri Ion Grecu, un abonat la contracte cu statul. Potrivit presei, în campania electorală din 2004, el a sponsorizat toate partidele mari aflate în competiţie: PSD, PNL şi PD. În 2008 a finanţat PDL în campania pentru alegerile generale, iar în 2009 a primit un contract în valoare de 15 milioane de lei de la Administraţia Portului Constanţa.
FinanŢatorii OpoziŢiei au cĂzut În picioare
Firma Ecolact Prod din localitatea Păuleşti – Prahova a plătit 300.000 lei pentru PSD. La sfîrşitul anului trecut, firma distribuitoare de lapte, cornuri şi fructe pentru elevii din Judeţul Prahova a dat lovitura printr-un contract cu Consiliul Judeţean Prahova. Instituţia i-a acordat, pe 4 ani, exclusivitatea de a distribui „cornul şi laptele” în toate grădiniţele şi şcolile cu clase I-VIII din judeţ. În acest interval, Ecolact s-a angajat să împartă produsele amintite contra sumei de 53,7 milioane lei. Firma aparţine lui Gheorghe Petrache, un investitor care a deschis în 2007, printr-o finanţare SAPARD, o fabrică de prelucrare a laptelui. Petrocons Constanţa este specializată în realizarea de conducte magistrale şi este instalator de platforme marine. În această calitate, firma a cotizat cu 20.000 lei pentru bunăstarea PSD. Chiar dacă nu a cîştigat Mircea Geoană, societatea „supravieţuieşte” cu ajutorul vechilor prieteni. Unul dintre aceştia este Nicuşor Constantinescu, preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, sau Radu Mazăre, primarul oraşului. În septembrie 2009, firma amintită a încasat 3,8 milionane lei pentru construcţia pasarelei din Mamaia. Un an mai tîrziu, Petroconst cîştigă o licitaţie organizată de Transgaz Mediaş pentru reparaţia unei conducte pe traseul Taşaul – Isaccea, lucrare pentru care a încasat 6,6 milioane de lei. Pentru înlocuirea unor conducte de termoficare din Municipiul Constanţa, firma administrată de Dumitru Cilibia a primit alte 2,6 milioane lei. Această înţelegere se adaugă unui alt contract, tot cu Transgaz Mediaş, în valoare de 2,1 milioane lei, pentru repararea unei conducte de gaz dintre localităţile Isaccea şi Negru Vodă.
Prietenul tuturor partidelor
Victor Mihalachi este un prosper om de afaceri din Botoşani. Cum afacerile merg bine în criză numai dacă beneficiezi de ajutorul unor politicieni, Victor Mihalachi s-a gîndit să sponsorizeze toate partidele importante. El deţine două firme: Consproiect SRL Botoşani şi Victor Construct SRL Botoşani. Prima a donat 15.000 lei către PNL, iar a doua firmă 40.000 lei către PSD-PC şi 100.000 de lei către PDL. Rezultatele acestei strategii s-au văzut imediat: firmele lui Victor Mihalachi au cîştigat contracte de zeci de milioane de lei. Astfel, în 2010, firmele lui Mihalachi au semnat contracte cu ANL pentru construirea de locuinţe la Alba-Iulia (6,8 milioane lei), Cristuru Secuiesc – Harghita (4,6 milioane lei), Sibiu (7,8 milioane lei), modernizare PTF Stînca-Costeşti (Iasi, 1 milion lei), dar şi contracte acordate de Consiliul Judeţean Prahova, Consiliul Judeţean Brăila, Consiliul Judeţean Galaţi. În 2011, Consiliul Judeţean Botoşani a atribuit firmei Victor Construct SRL un contract în valoare de 8 milioane lei pentru amenajarea Muzeului Ventura, aceeaşi firmă cîştigînd un alt contract cu ANL pentru construirea de locuinţe în Reşiţa (2 milioane lei).
Cistiguri garantate
Bilga Prest SRL, înregistrată în Sectorul 1 al Capitalei, a donat 150.000 lei către PNL, bani pe care i-a recuperat rapid, printr-un contract atribuit, în decembrie 2010, de Autoritatea pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor, în valoare de 394.000 lei (furnizarea de cuşti metalice). Bilga Prest SRL este deţinută de Murtaza Bilent (98% din acţiuni), cetăţean român cu domiciliul în Constanţa. Ondine Travel & Events a donat liberalilor 43.000 lei. Compania este deţinută de Liliana Lucia Paraipan şi Dragoş Paraipan. În timpul Guvernului Tăriceanu, Liliana Paraipan a fost directoare adjunctă a Bursei Române de Mărfuri, de unde a plecat în august 2005. În octombrie 2008, Ondine Travel & Events a primit un contract controversat de la CNVM, în valoare de 650.000 lei, pentru servicii de transport aerian. Paluni SRL Timişoara a donat partidului condus de Crin Antonescu 14.000 lei. Deţinută de Lucian Nicolae Panait, compania este o abonată la contractele oferite de instituţii publice din Timişoara. Astfel, în iunie 2010, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului Timişoara i-a dat un contract în valoare de 12 milioane lei, pentru lucrări la Facultatea de Silvicultură, şi un alt contract de 6,3 milioane lei pentru construirea unui cămin de garsoniere destinat studenţilor. În martie 2010, Paluni SRL a obţinut un contract de la ANL, în valoare de 6 milioane lei, pentru construirea de locuinţe pentru tineri. Tot în 2010, Paluni a cîştigat un contract din partea Universităţii Politehnice Timişoara, în valoare de 7,8 milioane lei, pentrui construirea sediului Institutului de Cercetare pentru Energii Regenerabile.
Afaceri prospere cu apă şi cimitire
SC Aldona SRL Copşa Mica este deţinută în proporţie de 100% de Alina Roxana Vescan, fiica omului de afaceri Mircea Vescan, cel mai important acţionar la Armax Gaz şi fost consilier personal al fostului ministru liberal al Economiei, Varujan Vosganian. SC Aldona SRL a donat către PNL 14.500 de lei, însă a „recuperat” investiţia prin mai multe acorduri încheiate cu statul. Astfel, în noiembrie 2010, în asociere cu Veolia Water Solutions & Technologies Romania SRL O.T.V. France – Saint Maurice Cedex (Franţa), Aldona pune mîna pe un megacontract de 42 milioane lei (10 milioane euro), atribuit de SC Apa Tîrnavei Mari SA, avînd ca obiect lucrări la captarea de suprafaţă şi staţia de tratare a apei din Municipiul Mediaş. În octombrie 2010, Aldona SRL reuşeşte să devină subcontractori la un alt proiect în valoare de 35 milioane lei, pentru construirea de staţii de epurare în oraşele Agnita şi Dumbrăveni. În ianuarie 2010, Aldona SRL cîştigă de la ANL un contract de 3,5 milioane lei pentru construirea unui bloc de locuinţe în comuna Praid, Judeţul Harghita. Nicolae Jianu din Brăila este membru în Colegiul Director al Ordinului Geodezilor din România, fiind şi patron la SC Infotop SRL, ce are ca domenii de activitate topografie, geodezie, cadastru şi cartografie. SC Infotop SRL Brăila a donat către PNL, prin punctul său de lucru al firmei de la Galaţi, 8.000 de lei. Compania a beneficiat, în 2009 şi 2010, de mai multe contracte încheiate de instituţii publice. Astfel, se remarcă acela semnat cu Consiliul Judeţean Buzău, în valoare de 60.000 lei, pentru realizarea unui sistem unitar de evidenţă a regimului de proprietate al terenurilor şi construcţiilor permanente. O altă convenţie a fost parafată între Infotop şi Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane Bucureşti, în valoare de 4,8 milioane lei, în asociere cu alte firme, pentru „crearea unui sistem riguros de evidenţă a ocupării cimitirelor şi monitorizarea activităţilor conexe”. Un ultim contract priveşte Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA. Contra a 52.000 lei, firma lui Jianu s-a angajat să întocmească documentaţiile de cadastru necesare obţinerii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente serelor şi pepinierelor de pe raza SRCF Galaţi.
Şpaga e recoltată (şi) de Elena Udrea, Gh. Seculici, Marius Spînu şi Gabriel Rogin
* ELENA UDREA+DORIN COCOŞ: aceştia colectează, zilnic, şpăgile de la toţi inspectorii Gărzii Financiare din Bucureşti şi din Jud. Ilfov.În urmă cu 2 luni, Sorin Blejnar a vrut să-l schimbe pe comisarul-şef al Gărzii Financiare Bucureşti şi pe omologul său din Ilfov, dar s-au opus, de 2 ori la rînd, Elena Udrea şi Dorin Cocoş.
* GH. SECULICI (socrul lui Gh. Falcă): colectează, săptămînal, şpăgile din vămile judeţelor Timiş, Arad, Bihor. E ajutat de directorul regional vamal Aurel Mateuţ, numit în funcţie de Vasile Blaga. Acest Mateuţ adună banii de la şefii vămilor, cca. 300.000 de euro pe săptămînă.
* MARIUS SPÎNU, deputat PDL de Iaşi: colectează şpăgile prin Mihai Arcan, şeful Direcţiei Regionale Vamale Iaşi, numit de Sorin Blejnar.
* GABRIEL ROGIN, senator PDL de Neamţ: colectează banii, săptămînal, de la vămile din judeţele Suceava, Iaşi, Vaslui. Activitatea lui infracţională e cunoscută şi apreciată şi de Traian Băsescu.
Motivul arestării şefului de vamă de la Ploieşti: CORNEL COSTEA A ÎNCHIS „ROBINETUL” ŞPĂGII DE 2.000.000 DE EURO PE SĂPTĂMÎNĂ
Arestarea lui Cornel Costea, şeful Vămii Ploieşti, este una cu cîntec. De la început circului mediatic, soldat cu anchetarea, reţinerea şi arestarea a zeci de vameşi, Cornel Costea a fost unul dintre şefii de vamă care, brusc, a ordonat încetarea oricărei ilegalităţi în vama condusă de el, dar a oprit şi orice cotă de şpagă ce trebuia dată şefilor săi ierarhici. La Vama Ploieşti nu legumele şi fructele constituie principala marfă traficată. Peste 70% din mărfurile vămuite în Ploieşti sînt produse petroliere, iar deranjul s-a produs în momentul în care Cornel Costea a dat ordin vameşilor din subordine ca trenurile cu ţiţei să fie vămuite şi accizate ca la carte. Gestul său a adus la exasperare numeroase găşti de contrabandişti. În acest context, de mai bine de trei săptămîni, Cornel Costea a fost monitorizat zi şi noapte de trei echipaje ale DGA şi SRI, din ordinul DNA, cu unii dintre aceştia avînd chiar un conflict public. Sursele noastre spun că în momentul în care Costea nu a mai vrut să colecteze nici o şpagă, numele lui a ajuns la urechea lui Traian Băsescu. Unele surse din ANAF estimează faptul că spre Bucureşti veneau săptămînal de la această vamă aproximativ 2 milioane de euro, ca parte a şpăgilor colectate în vamă din evaziunea fiscală cu produse petroliere. Conform aceloraşi surse, pînă în 2009, Cornel Costea a fost inspector asistent la ANAF, funcţie pe care a ocupat-o datorită recomandărilor avute de la Roberta Anastase. Ulterior, pe aceeaşi filieră, a ajuns şeful Vămii Ploieşti. Roberta Anastase l-a propulsat în această funcţie după o discuţie prealabilă pe care a avut-o cu Traian Băsescu, dar şi cu alţi apropiaţi, baroni locali cu interese majore în domeniul contrabandei cu ţiţei şi produse petroliere. Roberta Anastase a fost finanţată încă de la debutul în politică pînă în prezent de o adevărată mafie prahoveană a aurului negru, dirijată din umbră de tatăl ei, Corneliu Anastase. Acesta, fostul director al Uzinelor 1 Mai din Ploieşti, în cei 21 de ani scurşi de la revoluţie, a reuşit să strîngă în jurul şi sub comanda sa cei mai importanţi baroni locali ai judeţului Prahova, din care cei mai potenţi financiar activează în contrabanda cu produse petroliere. Este de notorietate faptul că, în Prahova, nimeni nu mişcă în front şi toate regulile jocului sînt făcute de către familia Anastase. Astfel, pentru că nu putea să se lovească tocmai în găina cu ouă de aur, reprezentată de afacerile de contrabandă cu produse petroliere, sursele spun că Sorin Blejnar, Elena Udrea, Roberta Anastase şi Traian Băsescu au hotărît miercuri dimineaţă, în urma unor consultări telefonice, reţinerea de către DNA a şefului Vămii Ploieşti, Cornel Costea, şi cercetarea lui în legătură cu o afacere aproape neglijabilă, în comparaţie cu hoţia adevărată de la Ploieşti, aceea de complicitate la evaziune fiscală în importul de legume şi fructe. Revenim.
MANGAFAUA DIN PLOIEŞTI
MESAJ LA CONGRESUL XIV (ŞI ULTIMUL) AL UDMR
Capra rîioasă a Budapestei şi cei trei iezi cerşetori de voturi ungureşti: Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu
Doamnelor şi domnilor,
dacă aş fi un om cu suflet rău, m-aş ruga la Dumnezeu ca pe clădirea din Oradea unde aveţi voi Congresul să cadă o bombă, ori o explozie de gaze să vă arunce în aer, ca să scape România şi Europa de nişte ticăloşi. Dar pentru că eu sînt un om cu suflet milostiv, mă rog la Dumnezeu, dimpotrivă, să vă dea sănătate şi judecată sănătoasă, aducîndu-vă pe calea cea dreaptă, astfel încît să nu mai trăiţi ca nişte nelegiuiţi. La urma urmei, problema nu sînteţi voi, cei de la UDMR. Problema o reprezintă acele „cozi de topor” româneşti care au închis ochii, încă din anul 1990, la instalarea unui Cal Troian în societatea noastră, veritabilă Coloană a V-a, care a făcut un imens rău atît românilor, cît şi minorităţii maghiare. Numai vrajbă, numai ură, numai şantaj. Aţi ucis oameni. I-aţi umilit pe copiii românilor, dîndu-i afară din şcoli. Aţi făcut o purificare etnică de factură nazistă. În 21 de ani, de cînd face umbră pămîntului românesc şi usucă tot ce atinge, acest UDMR n-are nici o realizare. Timp de 16 ani, cît am fost senator al României (adică 4 legislaturi), i-am observat, cu atenţie, pe reprezentanţii acestei organizaţii criminale: în afara cîtorva excepţii notabile, restul erau o turmă, teleghidată de la Budapesta şi mînată cu biciul, de la spate, de nişte primitivi îmbătrîniţi în rele, ca Attila Vereştoy, Csapo Joseph, Robert Raduly, Peter Eckstein Kovacs, Şogor Csaba, Marton Arpad ş.a.
Nicăieri, în lumea civilizată, nu mai e tolerată o asemenea haită de troglodiţi! Într-o Europă care se îndreaptă spre unificare, voi uneltiţi, pe faţă, la segregare pe criterii etnice, la sfîrtecarea teritorială a unei ţări membre. Îndrăzniţi să ne vorbiţi, nouă, de Europa şi de valorile ei! Nouă, românilor, care sîntem în Europa înainte de naşterea Europei! Nouă, care sîntem strămoşii civilizaţiei şi limbilor de circulaţie internaţională! Nouă, care am dat cea mai veche scriere din lume! Nouă, care sîntem creştinaţi la prima mînă (nu prin „delegare de competenţe”, ca alte popoare), de Sfinţii Apostoli Andrei şi Pavel! Nouă, care am creat imnul „Te Deum” (Niceta Remesianul) şi calendarul Erei Creştine (Dionisie Exiguul), în timp ce voi lătraţi gutural şi mîncaţi carne crudă de sub şa! Trufia voastră stupidă a fost pusă la stîlpul infamiei de numeroase spirite ale civilizaţiei, dintre care îi amintesc pe Giuseppe Garibaldi, Lev Tolstoi, Emile Zola, I. L. Caragiale. Poetul Naţional al românilor, Mihai Eminescu, scria: „Maghiarii sînt nişte adversari comici”. Iar Octavian Goga, arestat şi închis în mai multe temniţe ungureşti, v-a prins, şi el, în „insectarul” spiritului său polemic: „Maghiarii urlă de dureri închipuite”. Nu puţine sînt acele conştiinţe ale bătrînului continent care v-au trimis înapoi, în fundul Asiei, dacă nu veţi învăţa să trăiţi printre oamenii civilizaţi. Atrocităţile săvîrşite de unguri, mai cu seamă în Secolul XX, sînt de domeniul coşmarului şi ele vor rămîne, de-a pururi, ca „pagini negre” în Istoria Umanităţii. Aşa că voi vorbiţi în numele unei culturi şi al unei superiorităţi care NU EXISTĂ. În imensa majoritate a lor, ungurii de valoare nu erau unguri, ci români, sîrbi, croaţi, evrei ş.a. Pentru că aţi venit tîrziu în Europa (la începutul Secolului X) şi aţi găsit spaţiul ocupat de alţii, unii prezenţi aici încă din zorii Istoriei, voi tot încercaţi să dislocaţi, să vă faceţi pîrtie cu picioarele, cu cuţitele: astfel, aveţi revendicări teritoriale de la români, de la sîrbi, de la slovaci, de la ucrainieni.
Eu, unul, mă lupt de zeci de ani cu strigoii revizionismului unguresc. La început, mi-a fost silă de voi. Acum îmi e milă. De ce? Fiindcă zvîrcolirile voastre sînt zadarnice. De fiecare dată cînd credeţi că aţi făcut vreun progres, vă izbiţi de forţele sănătoase ale altor naţiuni şi de normele comunităţii internaţionale, care ştie ce vă poate pielea. Mă uit la unul dintre tartorii voştri, Satana în Sutană Laszlo Tökeş: nu-l bagă nimeni în seamă în Parlamentul European, îl ocolesc toţi ca pe-un ciumat. Şi asta nu numai pentru mintea lui bolnavă şi anacronică, ancorată în Evul Mediu întunecat, ci şi pentru viaţa desfrînată pe care o duce, el abandonîndu-şi soţia şi cei 3 copii. Dacă un „slujitor” al Bisericii trăieşte în mocirlă şi vă mai este şi păstor, îmi pot imagina cum or trăi păcătoşii, pe care el are menirea să-i lumineze…
Doamnelor şi domnilor,
nu doresc să dezleg şi să asmut pe voi tigrul pamfletar din mine. Aşadar, acesta nu e un pamflet, ci un mesaj la Congres. Rămîne de văzut dacă acest Congres va marca şi un Deces. Fiindcă e clar pentru toată lumea că UDMR-ul, vorba românului, şi-a trăit traiul, şi-a mîncat mălaiul. Sau şi-a băut palinka, şi-a terminat caterinca. Această organizaţie aberantă, care funcţionează ILEGAL – întrucît nu s-a înscris, niciodată, la Tribunal, cum prevede Legea de funcţionare a partidelor politice – reprezintă, în realitate, un grup de criminalitate organizată. Lumea scuipă în sîn şi îşi face cruce: sînteţi singura Organizaţie Non-Guvernamentală din lume (inclusă în Catalogul ONG-urilor) care face parte din TOATE guvernele. Nu vă e ruşine? Nu, nu vă e ruşine. Vouă vă e doar foame. Şi sete. Şi nu vă mai puteţi opri din furat, sînteţi ca la „zidul morţii”, din circurile ambulante ale copilăriei. Aşa-zisele voastre „performanţe” se văd şi în aceste zile, în plină desfăşurare: ministrul Sănătăţii, Cseke Attila, închide cca. 200 de spitale, fără nici un fel de noimă; ministrul Mediului, Laszlo Borbely, asistă, pasiv, la defrişările de păduri, care deşertifică România şi facilitează inundaţii (13 morţi în judeţul Harghita, în 2006!); ministrul Culturii, veterinarul Kelemen Hunor, stă cu mîinile încrucişate în faţa prăbuşirii Casei Memoriale Constantin Brâncuşi, din Hobiţa, chiar în zilele Jubileului a 135 de ani de la naşterea marelui sculptor. Care sînt „succesurile” membrilor UDMR – miniştri, secretari de Stat, şefi de Agenţii şi Autorităţi Naţionale, directori generali – care consumă bani publici şi nu fac nimic în folosul acestei ţări, ci în folosul lor şi al grupării teroriste care i-a trimis la furat? Cine i-a urcat în capul românilor? Cine i-a tolerat? Dar, în definitiv, de ce vorbesc la timpul trecut? Aceste aberaţii se petrec şi azi, în anul de graţie 2011.
Asistăm, în aceste zile de februarie, la cel mai grotesc şi mai scandalos spectacol politic: Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu ar fi în stare să se ducă, desculţi, prin zăpadă (ca nefericitul împărat Henric al IV-lea la Canossa, pentru a cere iertare Papei, în anul 1077), pînă la Oradea, cerşind voturile UDMR! Ce degradare! Ce scenă de coşmar! Acum se vede, clar, că între cei 3 nu este nici o diferenţă! Toţi se luptă pentru Putere! Cu ghearele şi cu dinţii! Toţi sînt nişte impostori, care se învîrt ca nişte giruete, după cum bate vîntul. În anul 2004, Traian Băsescu şi Crin Antonescu erau aliaţi împotriva lui Victor Ponta şi a stăpînului său, Adrian Năstase. În 2011, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au aliat împotriva lui Traian Băsescu. Ca să facă ce? Să-i mai păcălească, o dată, pe români. Indiferent de justificările pe care şi le fabrică ei, cei 3 sînt nişte şmecheri, care NU reprezintă pe nimeni. Au legătură Traian Băsescu cu creştin-democraţia, Crin Antonescu cu PNL-ul Brătienilor făuritori de ţară şi Victor Ponta cu social-democraţia aşa cum am eu cu amanta şi parapanta din Pleşcoi, Elena Udrea! Iată-i cum se gudură, toţi 3, la picioarele duşmanilor Neamului Românesc! Pazvante Chiorul să se menţină la Putere, cu voturile UDMR în Parlament, iar cele două (b)orfeline să-l dea jos de la Putere, ca să vină alde Dinu Patriciu, Relu Fenechiu, Puiu Haşotti, Marian Oprişan, Radu Mazăre, Nicuşor Constantinescu ş.a. Lumea vede şi judecă. A venit momentul să îi acuz, răspicat, pe Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu: domnilor, sînteţi nişte trădători de Neam şi Ţară! N-aveţi nici un fel de valoare, degeaba vă umflă cu pompa de picior, ca pe nişte roţi de bicicletă, unele posturi de Televiziune şi institute de sondare (firme de bucătărie), care seamănă tot mai mult ca prezervativele, sau seringele drogaţilor, adică sînt de unică folosinţă. Electoratele voastre (din ce în ce mai reduse) nu vă urmează! Puteţi să publicaţi cîte sondaje mincinoase vreţi, Ţara Reală e alta şi nu dă pe voi nici două parale. Şi încă ceva, pentru „presa ticăloşită”: măi, copii ai durerii, nu mai minţiţi că eu şi PRM am vrea să intrăm, pe uşa din dos, în făcătura ridicolă USL, fiindcă vă scuipă lumea pe stradă! În anul 2002, eu mi-am dat demisia din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, tocmai pentru că sînt un om demn. La ora de faţă, conform ultimului sondaj de opinie, efectuat de departamentele de resort ale Serviciilor Secrete, eu am 40%, mai mult decît au împreună Victor Ponta (20%) şi Crin Antonescu (17%). Iar PRM a ajuns la 31%. Acesta este electoratul nostru şi nişte marionete ca voi n-au nici o putere asupra lui.
În ultima clipă, Matrozul Chior s-a răzgîndit: nu mai merge la Oradea, ci în… Kuweit! Pe ce punem pariu că se duce acolo pentru a-şi pune la adăpost conturile bancare, ameninţate cu blocarea de F.B.I.?
În concluzie, urez succes deplin lucrărilor ultimului Congres al organizaţiei horthyste UDMR. Iar acest succes e sintetizat în urarea: să se aleagă praful de gaşca voastră de agenţi străini şi infractori! Să mai rămîneţi cîţi am botezat eu! De 21 de ani încoace, otrăviţi sufletele românilor, cărora nu numai că le mîncaţi pîinea, dar le şi vîrîţi în spate cuţitul de la tureatca cizmei. V-aţi ales Oradea, ca loc de reunire a bandei voastre de răufăcători, fiindcă e aproape de graniţa cu Ungaria, unde vă trage aţa. Adică acolo unde o să vă expulzez eu, cînd voi veni la Putere. Cît despre cei 3 iezi cucuieţi ai caprei rîioase cu coada pe sus UDMR, ei demonstrează de ce România e patria teatrului absurd şi a suprarealismului: timp de mai bine de 100 de ani, unguroaicele erau servitoare în casele româneşti – iată că şi româncele (adică Traian Băsescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu, care au avut şi „momente feminine” la viaţa lor) au ajuns slujnice în casele ungureşti. Aferim! La mai mare! Habar n-aveţi ce serviciu faceţi, prin această slugărnicie dezgustătoare, Mişcării Naţionale. Adio, şi-un praz verde.
Pe ungurii cinstiţi din România îi asigur de toată dragostea mea.
CORNELIU VADIM TUDOR,
Membru al Parlamentului European,
Preşedinte al Partidului România Mare
24 februarie 2011, Bucureşti
joi, 24 februarie 2011
Cui i-au vîndut arme Fraţii Băsescu…
1. În anul 2002, ofiţeri FBI specializaţi în lupta antiteroristă precizau că „Viktor Bout, fost ofiţer rus anchetat pentru trafic de armament în favoarea reţelelor teroriste din Orientul Mijlociu şi Africa, îşi procură arme şi muniţii din ţările fostului bloc sovietic, cu precădere România. Reţeaua lui Bout este unică – au declarat anchetatorii americani şi britanici – din cauza abilităţii sale de a livra arme sofisticate oriunde în lume”. Raportul menţiona că fostul pilot sovietic a făcut nenumărate tranzacţii cu talibanii şi reţeaua teroristă Al-Qaeda. Sanjivan Ruprah, un veros afacerist kenyan şi „mîna dreaptă” a traficantului de armament Viktor Bout, a fost arestat în Belgia, în februarie 2002. Potrivit anchetatorilor, Ruprah a oferit informaţii deosebit de valoroase, din interiorul cartelului mafiot, precum şi modul de operare al ramificaţiilor reţelei. Deşi îi promiseseră imunitate în schimbul informaţiilor despre Bout, autorităţile americane l-au reţinut pe Sanjivan Ruprah. În timpul anchetei, referindu-se la România, el a declarat: „Aceasta a fost, alături de Bulgaria, una dintre ţările care îl alimentau pe Bout”. Kenyanul a dezvăluit că, după ce primea armamentul solicitat, Bout îl livra în special talibanilor şi teroriştilor din Al-Qaeda. Vorbind de încărcarea armelor pe Aeroportul Otopeni, el menţionează pe ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, şi faptul că Bout a cumpărat de la acesta un mare număr de avioane la preţul unui Jeep.
2. Băsescu – furnizor de arme către Al-Qaeda şi talibani. Il-18 YR-IME TAROM, seria 183006205, vîndut cu 131.000$; acum Iliuşinul are înregistrarea EL-AHO a Companiei Air Cess din Emirate. Air Cess este una dintre companiile de bază ale lui Bout. Il-18 YR-IMD TAROM, seria 182004804, vîndut cu 127.000$; după vînzare, avionul a avut înregistrările ER-ICM, EX-7504, EL-ADY, 3D-ALQ şi a ajuns la Santa Cruz Imperial, altă companie a traficantului rus. Il-18 YR-IMG TAROM, seria 184007301, vîndut cu 157.000$; aeronava aparţine acum Companiei Renan Air, firmă parteneră a „comerciantului morţii” din Republica Moldova, care a făcut trafic cu arme în Africa. Înregistrarea i-a fost schimbată ca ER-ICG. Il-18 YR-IMJ TAROM, seria 186009102, vîndut Viktor Bout; aeronava a fost implicată în traficul de arme în Africa. Ruprah a descris cu lux de amănunte implicarea fostului avion românesc în comerţul morţii. Avionul aparţine tot Companiei Renan Air, dar are înmatricularea ER-ICJ. Surprinzător, Sanjivan Ruprah a dezvăluit că la conducerea organizaţiei Bout apar numeroase nume româneşti. Oamenii provin din rîndul piloţilor şi al navigatori mecanici, care, cu timpul, au fost promovaţi în înalte poziţii. Ruprah a oferit informaţii deosebit de valoroase, din interiorul cartelului mafiot român condus de Băsescu. Lanţul se strînge.
Pentru împrospătarea memoriei: Şarpele cu Ochelari
Cînd l-am întîlnit eu, pentru prima oară, pe Virgil Măgureanu? Probabil pe holurile Facultăţii de Filozofie din Bucureşti, în toamna lui 1967. Am fost şocat de modul în care se îmbrăca: un costum de activist pe la Ocolul Silvic, cu cămaşă galbenă, cravată de un roşu turbat, cu dungi gri şi verzi, arătare care se termina la extremitatea de sus cu o pălărioară tip „găină”, iar la extremitatea de jos cu nişte sandale găurite. Închipuiţi-vă cum umbla şi se mişca printre noi un asemenea saltimbanc, care provoca rîsul prin simplul contrast dintre pretenţiile lui de „activist politic“ şi penibilul întregii înfăţişări. N-am rîs niciodată de modul cum se îmbracă oamenii, eu însumi fiind, la vremea aceea, extrem de sărac şi, dacă nu erau fraţii mei mai mari, n-aş fi avut nici o haină pe mine.
Dar papagal multicolor n-am fost niciodată. În colţ la Haşdeu, lîngă ceasul electric, îşi făcea veacul un flaşnetar cu un peruş multicolor şi noi, studenţii, ne aşteptam ca, într-o bună zi, să-l vedem pe Imre Asztalos (aşa îl cunoşteam noi în facultate pe viitorul asasin al lui Ceauşescu) să sară, ţuşt-ţuşt, sfîr-sfîr, pe cutia magică a bătrînului, să apuce cu pliscul lui de pasăre ştirbă nişte „planete“ ale norocului şi să mănînce pîinea bietei zburătoare. Toţi studenţii ştiau că e securistul oficial al facultăţii. Aşa ceva nu era un secret. Tot ce se discuta pe culoare, la seminarii, ori în Cafeneaua Tosca era raportat de zelosul „rezident al Securităţii“, verbal sau în scris, unei faune de teapa lui, tot la cravată (cu nodul făcut pe clanţa uşii!) şi cu sandale decupate, tot cu mapele de vinilin pline ochi de dosare, tot cu urechile ciulite numai după duşmani ai poporului şi contrarevoluţionari. La Filozofie erau doi studenţi unguri foarte cunoscuţi: Aszody şi Asztalos. Primul, pentru că era fiul unui colonel de Securitate, care începuse să publice unele cărţi palpitante despre Serviciile Secrete. Al doilea, pentru că era foarte periculos, îl întîlneai peste tot, se afla într-o veşnică agitaţie, ba pe la Cantina din Grozăveşti, ba pe la Căminul din Drumul Taberei, ba pe la Decanat — el mereu inspecta cîte ceva, avea cîte o sarcină de transmis ori cîte o directivă de prelucrat, la învăţămîntul politic, cu faţa lui de copil bătrîn, care n-a rîs niciodată sincer, pentru că nu-şi putea permite asemenea slăbiciuni umane în faţa masselor de oameni pe care era chemat să le conducă. La început, eu nu l-am luat în serios pe acest Asztalos. Prin tradiţie, la noi în casă exista o adevărată repulsie faţă de Securitate. Şi nici nu putea fi altfel, de vreme ce părinţii mei erau creştini practicanţi. Prin 1960, un unchi de-al meu, Mituş Barta, capitan M.F.A., fusese închis politic pentru trădarea (către o femeie) a unor aşa-zise secrete privind aplicaţiile militare pe care le făceam împreună cu ruşii. După vreo 7 ani de temniţă grea, a ieşit din puşcărie: albise complet, nu mai avea dinţi, era o nălucă, abia a putut să intre ca muncitor la Uzina Vulcan. Asta era Securitatea pentru noi. Iar cînd noul şef al partidului, Nicolae Ceauşescu, începuse să demaşte public crimele acelei structuri represive, care însămînţase ţara cu sute de mii de cruci, lumea s-a cutremurat. Acest Asztalos făcea parte dintre cei care ţinuseră un popor întreg sub teroare. Acum, se mai „spălase” puţin, îşi ceruse şi el drepturile, după ani de zile de spionat la lînă, ori pe tarla, prin ploaie şi arşiţă, fusese rîndaş destul, Securitatea are grijă, măi tovarăşi, de cadrele sale devotate, să înveţe la şcoli înalte, să se perfecţioneze în muncă. Privind acum în urmă, retrospectiv, îmi dau seama că individul a avut, totuşi, un destin. Să fii tu căruţaş ungur într-un sat obscur, flăcăul lui Asztalos Janos, să stai pe capra căruţei la Colectivă, să pocneşti cu biciul calul din stìnga şi animalul să se balege în numele lui Marx, să pocneşti cu biciul şi calul din dreapta, care să se balege în numele lui Lenin, să priveşti în zarea Gospodăriei Agricole Colective şi să strìngi din dinţi, întorcînd pe toate feţele căile cele mai scurte de a parveni, de a şfichiui nu dobitoace – ci oameni, după care să ajungi şef de reţea de Securitate, apoi activist şi lector C.C. al U.T.C., după care student la Filozofie, în inima ţării, apoi să oficializezi concubinajul tău de-o viaţă cu Securitatea, pe care s-o iei de nevastă şi să devii ofiţer activ, pentru ca, în final, să intri într-o conspiraţie sovietică, să participi la procesul şi la asasinarea omului pe care îl proslăviseşi în sute de prelegeri politruce şi pentru apărarea căruia turnaseşi masiv, pe toată lumea, iar drumul ăsta bestial să te ducă pe capra altei căruţe, ca şef al principalului Serviciu Secret al României, calitate în care ţi-ai schimbat stăpînii ruşi cu stăpînii israelieni şi americani – trebuie să recunoaşteţi că un asemenea traseu este ameţitor şi unic în lume. Ce film artistic ar scoate englezii de-aici, de genul acelei pelicule închinate asasinului psihopat gruzin, travestit în preot catolic irlandez, care fusese programat de ruşi să ucidă tot ce-i ieşea în cale! Aveam să simţim colţii lui Asztalos în decembrie 1968. Avuseseră loc marile demonstraţii studenţeşti din Capitală. Eu, unul, nu participasem la ele, fiindcă eram bucureştean şi locuiam cu părinţii – or, în imensa lor majoritate, demonstranţii erau căminişti, întrucît mişcarea aceea spontană se născuse chiar la un astfel de Cămin şi crescuse după principiul avalanşei. În cîteva zile, în toate centrele universitare s-au organizat şedinţe de condamnare publică a demonstraţiei respective. Atunci m-a dezamăgit prima oară Ceauşescu: începuse să dea înapoi, de frica ruşilor. La urma-urmei, ce făcuseră studenţii decît să repete, în faţa Ambasadei U.R.S.S., ceea ce, cu numai 4 luni în urmă, însuşi Ceauşescu rostise din balconul C.C. al P.C.R., în auzul ţării şi al Planetei întregi? Situaţia semăna, pe undeva, cu poezia „După melci“ a lui Ion Barbu – fragila vietate fusese amăgită de un descîntec de primăvară, a scos şi ea corniţele, dar, ce tristeţe, iarna era încă stăpînă atotputernică! Am fost adunaţi, cu toţii, în Amfiteatrul Dimitrie Cantemir. Şedinţa de demascare se desfăşura conform planului. Pînă la un punct. Pentru că doi studenţi din anul II au fluierat în Biserică! Au stricat socotelile Centrului Universitar de Partid şi ale Securităţii. În două intervenţii de un curaj nebun, cei doi au luat apărarea studenţilor, lăudîndu-i pentru că au cîntat colinde şi învocînd dreptul la libertate al Poporului Român. Aceşti studenţi erau, de fapt, doi poeţi: Sebastian Reichman şi semnatarul acestor rînduri. Degeaba încearcă unii acum să-şi falsifice biografia şi să pretindă că şi ei au protestat atunci – memoria participanţilor nu poate fi siluită şi, de altfel, furtunoasa şedinţă a fost înregistrată pe bandă de magnetofon, era un Tesla mare, la vedere, pe catedră. Am ieşit afară eliberaţi din cătuşele fricii. Un pui de soare cu dinţi aurii zbicea peticele de zăpadă de sub brazii şi mestecenii marelui parc al facultăţii. M-am dus la Tosca, împreună cu colegii mei, Marilena Romanul şi Vasilică Efimov. După două zile, a început vînătoarea. Sosise ordinul de exmatriculare şi arestare a mea şi a lui Reichman! De ce? Cum era posibil? Nu mai trăiam în 1968, ne întorsesem în 1958? Bietul Reichman, îl văd şi acum: mic şi şleampăt, ca atîţia evrei care nu pun preţ pe haine, plîngea pe holul facultăţii, iar conjunctivita de care suferea îi înroşise ochii pînă atunci albaştri. Numai intervenţia energică a şefului Catedrei de Sociologie, profesorul nostru Miron Constantinescu, ne-a salvat de la un dezastru sigur. Încă de-atunci, am aflat cine se „ocupase” cu sîrguinţă de denunţarea şi lucrarea noastră operativă, ca la carte : Asztalos! Înfuriat că s-a găsit cineva mai tare ca Securitatea pe care el o diviniza şi o considera atotputernică, avea să se agaţe de noi ani în şir. De pildă, în februarie 1969 – la mai puţin de două luni de la evenimentele evocate – m-am pomenit vizitat acasă, în coşmelia de pămînt din mahalaua Rahovei, de doi ofiţeri de Securitate. I-am zărit de la poartă şi am înţeles imediat. I-am invitat în casă, cu o strìngere de inimă. Aceştia i-au spus mamei să ne lase singuri. Săraca mamă n-a crîcnit şi s-a refugiat în magazia de lemne – fiindcă locuinţa noastră n-avea decît o cămăruţă şi o bucătărie, din una în alta, fără uşă, or, anchetatorii nu doreau să aibă martori. Aveau mandat expres să mă ducă la sediu, pentru declaraţii, ceea ce însemna ARESTAREA mea. Timp de peste două ore le-am explicat faptul că nu uneltesc împotriva ordinii de stat, că Basarabia şi Bucovina sînt pămînturi româneşti şi că am citit cartea „Italia lui Mussolini”, de Max Gallo, nu pentru că aş fi vibrat cu ideologia fascistă, ci pur şi simplu pentru că doream să fiu bine informat, fiind student în ştiinţe politice, apoi le-am arătat Biblia, ediţia Operelor Complete ale lui Shakespeare (în original), toată biblioteca mea şi a mamei, cu operele unor clasici ca Rousseau, Goethe, Schiller, Balzac, Stendhal, Eminescu – un asemenea tînăr nu poate fi periculos pentru un stat! Încet-încet, s-au lăsat convinşi. Am avut noroc că acest maior, pe nume Georgescu, era un om inteligent şi, mai mult ca sigur, în intimitatea lui, gîndea ca şi mine. În încheiere, m-au a-vertizat în mod serios să mă potolesc, să-mi văd de treabă, fiindcă tot ce voi face şi voi vorbi eu, în special la facultate, ei vor afla. Am dat jos, din cuiul de la uşă (n-aveam cuier, aşa ceva era un lux), haina îmblănită, de piele roşiatică, a solidului Georgescu. I-am condus la poartă. Cîinele nostru maidanez, Nori (fusese găsit într-un ianuarie, de mama), se zbătea pe lanţ şi lătra de mama focului. Au plecat. Abia atunci a ieşit şi mama din ascunzătoare. Plîngea. Nici acum nu ştiu dacă de supărare că am fost anchetat de Securitate sau de fericire că, totuşi, am scăpat. Era vînătă de frig. Peste puţin timp, a venit să mănînce Marcu. Era căpitan M.F.A. A aflat ce s-a întîmplat. „Începînd de azi, tot ce vorbeşti tu va fi notat mai ceva decît spusele lui Napoleon” – mi-a spus Marcu, dar nu pentru că aş fi căpătat eu vreo importanţă deosebită, ci fiindcă intrasem în sfera de interes a teribilei maşinării a Securităţii. Aşa după cum aveam să aflu, porcăria asta tot Asztalos mi-o făcuse. Se ţinea de mine ca ciulinele de coada oii. Pe alţii chiar apucase să-i nenorocească. Ştiu că, de cîteva ori, a fost bătut bine de victimele sale. Dar, diabolic cum e, s-a priceput să stoarcă şi de aici un profit, pozînd în martir pentru cauza comunismului biruitor. Pe colegul nostru Ilie Roşiianu tot el l-a lucrat şi, pînă nu l-a văzut dat afară din facultate şi băgat la zdup, nu s-a lăsat. Anii au trecut! Fiecare şi-a urmat destinul. Nu ştiu exact momentul în care Asztalos s-a dat peste cap şi a devenit Măgureanu. Cert este că lumea l-a văzut lustruind balustradele pe la Academia Ştefan Gheorghiu, cu acest nume schimbat. Încerca să treacă drept român, dar nu păcălea pe nimeni: fizionomia lui e tipică pentru un honved maghiar, el are un facies asiatic, o strîmbătate a membrelor şi o voce plîngăcioasă, care nu pot induce în eroare, fiindcă exprimă sublimarea a 1.000 de ani sub coviltir, ori pe şaua cu carne crudă. Există unguri cinstiţi şi există unguri ticăloşi. Fostul meu coleg de facultate face parte din cea de-a doua categorie. Pe urmă, ca să fiu sincer, i-am pierdut urma lui Asztalos, devenit Măgureanu. Numai grija lui n-o aveam eu. În răstimpuri, cînd ne mai întîlneam la cîte o aniversare a absolvirii şi mai stăteam la taifas cu privire la soarta unora şi a altora – cine mai trăieşte şi cine a murit, cine mai e în Ţară şi cine a plecat – am aflat că turnătorul oficial al Facultăţii de Filozofie a intrat în nişte complicaţii primejdioase, muşcînd mîna foştilor săi binefăcători şi devenind – din urmăritor – urmărit. Pagubă-n ciuperci, mi-am spus. Cine a dat vreodată două parale pe un individ care, întreaga lui viaţă, nu trăise decît din tras cu urechea, şi note informative, şi filaj, şi fişe compromiţătoare, şi muşcări de buze subţiri, în aşteptarea răzbunării viitoare? Eu scriam piese de teatru (jucate la Radio de mari actori, ca Ştefan Ciubotăraşu, Valeria Seciu, Virgil Ogăşanu, Mircea Albulescu, Ştefan Iordache, George Constantin, Stela Popescu), şi volume de versuri, şi studii istorice – puşlamaua scria prelegeri de marxism-leninism şi note informative. Asta a fost, toată viaţa, diferenţa dintre noi.
Dar, surpriză! Ca în filmele alea, în care cineva intră într-o încăpere întunecoasă, bîjbîie să aprindă lumina şi cînd, în sfîrşit, apasă pe comutator, îşi vede prietenii şi rudele aşteptîndu-l cu un tort imens, pentru a-l sărbători – tot astfel Asztalos-Măgureanu a scos iarăşi capul ăla de pasăre tăiată, unde credeţi? Tocmai la procesul de la Tîrgovişte! Atunci, în noaptea aceea de decembrie, cînd am văzut la televizor caseta cu odioasa înscenare şi l-am recunoscut pe fostul politruk-vagabond, care ne otrăvise tinereţea, am priceput că era vorba de un complot bine pus la punct. De, fostul căruţaş ungur se maturizase! Devenise din Asztalos-amatorul, Măgureanu-criminalul! Pentru că toţi, dar absolut toţi cei care au participat la mascarada aia infernală, încheiată cu zeci de rafale de mitralieră în trupurile a doi bătrîni – sînt nişte ASASINI. Indiferent ce vor face şi vor spune ei de acum înainte, complotişti alogeni, de teapa unor Silviu Brucan (Saul Bruckner), Gelu Voicahn-Voiculescu şi Virgil Măgureanu (Asztalos), vor avea mîinile pătate veşnic de sîngele întîiului preşedinte al României, sînge care va cădea pînă la a şaptea spiţă pe capul urmaşilor lor! Încolţit de mai mulţi oameni însetaţi de adevăr, pe tema ce căuta el la acel „proces“ – Asztalos a declarat, cu aceeaşi primă pornire către minciună, pe care o are din naştere, că el a fost… martor! Martorul cui, băiete? Al apărării? Al acuzării? Al unei aripi răzleţe din fosta Securitate? Cine te-a trimis acolo, cine te-a chemat, cum ai ajuns la „proces“, tocmai într-o odăiţă obscură a unei cazărmi din Tîrgovişte? Dar, stricăm orzul pe gîşte. Acest pistolar de duzină nu de întrebări are nevoie, ci de o pereche de cătuşe. Fireşte că totul, dar absolut totul, este minciună, în ceea ce-l priveşte. Ca în jocurile copilăriei noastre, cînd intercalam cîte o literă în cuvinte, de la silabă la silabă, pentru a vorbi în criptograme şi a nu pricepe nimeni micile noastre secrete, la acest tîrgoveţ ungur minciuna intercalează fiecare cuvînt şi fiecare acţiune. El minte cînd se trezeşte din somn, cu faţa aia puhavă, de reptilă, care nu se uită în ochii oamenilor, minte cînd se spală pe dinţii putrezi, minte cînd îşi pune ochelarii şi se studiază în oglindă, minte cînd îşi face planul minuţios de atac pe ziua respectivă, pe cine să mai şantajeze, pe cine să mai sperie cu dosare sau cu afaceri frauduloase şi în ce bănci româneşti sau străine să mai depună untura verde a dolarilor agonisiţi prin speculă, şi teroare, şi fărădelege. El însuşi e o minciună pe două picioare, fiindcă şi-a falsificat de atît de multe ori viaţa şi numele, încît să mă taie cineva şi nu voi şti, cînd îl va chema Dumnezeu la judecată şi la osînda cea grea, cu ce nume se va prezenta: Imre Asztalos? Victor Popescu? Ardeleanu? Mihai? Mihăilă? Sebastian? Virgil Măgureanu? Mai vreţi o minciună din tolba plină a căruţaşului? Poftim, după dorinţa inimii: el a declarat recent (dar nu din proprie iniţiativă, ci numai strîns cu uşa, cum face de obicei) că tatăl lui era român şi că numele i-a fost maghiarizat, după care, la maturitate, el şi-a luat numele de fată al… mamei! Extraordinar, ce scărpinare cu mîna stìngă după urechea dreaptă! Dacă ar fi, deci, să-l credem pe acest mincinos de profesie, ca şi pe apărătorul lui, Silviu Brucan (un alt năpîrlit cu nume schimbat), pe Janos Asztalos îl chema Ion Tîmplaru, dar ungurii ăia răi, care au ocupat jumătate din Ardeal, după Diktatul de la Viena, i-au maghiarizat numele, aşa că flăcăul a aşteptat să plece ungurii, s-a uitat în stìnga şi-n dreapta, a coborît de pe capra căruţei, întîi pe oişte şi apoi în pulberea drumului, după care, chiuind de bucurie şi pocnind din harapnic peste lanurile de rapiţă, s-a dus glonţ (dum-dum) la Notariat, dar nu pentru a reveni la numele tatălui său, Tîmplaru, ci pentru a lua numele mamei sale, Măgureanu! Aţi mai pomenit aşa ceva? Încă o dată, precizez opinia mea: nu-i o ruşine să fii de altă etnie, am toată preţuirea şi înţelegerea umană faţă de toţi oamenii, cu o singură condiţie, să fie oameni, cu adevărat, nu lepădături care se dezic de ai lor şi umblă cu cioara vopsită. Oare cum i-ar fi stat unui maghiar cinstit, ca deputatul P.R.M. luliu Furo, să pretindă că şi numele lui a fost maghiarizat, că pe el îl chema, de fapt, Furcă, nume neaoş de plugar român?! Nu se făcea de rîsul lumii? Diferenţa dintre Furo şi Asztalos este, însă, cosmică: primul are caracter şi îşi iubeşte ţara în care s-a născut, al doilea e o jigodie care a spurcat totul, de cînd a făcut ochi pe lume, minţind, falsificînd, inducînd în eroare, încurcîndu-se în minciuni, fîstîcindu-se cînd a fost prins cu ocaua mică, dar revenind imediat pe geam, cu o falcă-n cer şi cu una-n pămînt, fiindcă el nu se dă bătut, are o răbdare de drac. Începutul anului 1990 a fost dramatic. Fostul căpitan de Securitate alerga ca un căpiat, se afla într o agitaţie vecină cu nebunia. Doar adusese atîtea servicii! Nu fusese el trimis de banda de conspiratori, în judeţul natal Sălaj, la parohia din Mineu, pe 20 decembrie 1989, pentru a sta de vorba cu popa Tökeş şi a şterge orice urmă a declaraţiilor sale privind amestecul străin, în special unguresc şi rusesc, în evenimentele de la Timişoara? Asta, deşi avea să mintă ulterior că „revoluţia” l-a prins în comuna părintească, la tăierea porcului (?!). Un porc să taie alt porc nu s-a prea văzut pe lumea asta, poate pe cealaltă. Nu luase el un avion militar de la Cluj (pentru că în Sălaj nu există Aeroport), cu care a fost transportat de urgenţă la Bucureşti? Nu avea să se ducă el, după cîteva luni, chiar la închisoarea din Timişoara (oraşul care îi stîrnea atîtea amintiri de rezident al Securităţii!), pentru a-l cointeresa pe colonelul Gh. Atudoroaie să nu pomenească la proces nimic despre amestecul străin, în special sovietic, în sîngeroasele evenimente? De unde atîta grijă pentru a şterge urmele ruşilor? Iată ce mi-a declarat comandorul Radu Nicolae, în toamna anului 1990, la domiciliul meu: „Eu am fost în conspiraţie cu lliescu, Măgureanu şi ceilalţi. Dar ne-am certat între timp, nu mi-a plăcut ce au făcut şi pe ce cale au apucat-o. În mod sigur vă spun că, în vara lui 1989, Măgureanu şi încă vreo cîţiva s-au văzut în secret, la Constanţa, cu agenţii sovietici de la Consulatul U.R.S.S. din localitate“. Cam tot pe a-tunci, în toamna lui 1990, m-a vizitat de cîteva ori la redacţie un cetăţean care mi-a relatat nişte întîmplări incredibile: ,,În urmă cu cîţiva ani, am început o relaţie cu nevasta unui ofiţer. Eu nu eram şi nu sînt nici acum însurat. Nu după mult timp, soţul ei a aflat. Dar, ce curios, nu s-a supărat. Aş spune că – dimpotrivă. Într-o bună zi, atît femeia, cît şi bărbatul m-au rugat să le fac un serviciu: să mă duc într-o excursie în U.R.S.S. (plătită de ei) şi să înmînez unui general de la Moscova o lucrare dentară, care la ei, chipurile, nu se putea face. Atunci a intrat Securitatea pe fir. M-a prelucrat ce şi cum să fac. Am luat lucrarea stomatologică, m-am făcut că mă duc în excursie, dar am dat-o acelora care aşteptau să vadă ce-i cu ea. Ei, bine, înăuntru erau mai multe microfifme ultrasecrete. Asta e totul”. Fireşte, implicaţiile ruseşti sînt mult mai grave şi mai numeroase, vor ieşi ele la iveală. Să revin la complotistul nostru. La începutul anului 1990, ştiind că soacra lui Mircea Dinescu e cetăţeancă sovietică şi îşi plăteşte cotizaţia de membru P.C.U.S. chiar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti, în fiecare lună, ca într-un ritual al fidelităţii – Asztalos s-a dus pînă la sediul Uniunii Scriitorilor. Întîlnirea, relatată cu talent de preşedintele de atunci al acelei instituţii staliniste, i-a prilejuit fostului căpitan de Securitate o întreagă jelanie împotriva evreilor (?!) care sufocă ţara şi nu mai poate trăi din cauza lor. Pe atunci, steaua lui de întuneric şi pucioasă încă era pe orbita galaxiei K.G.B. Nimeni nu bănuia ce avea să se întîmple. După evenimentele tragice de la Tîrgu Mureş, s-a hotărît crearea Serviciului Român de Informaţii. Idee bună, de altfel. România era singura ţară din Europa care, timp de 3 luni, nu avusese Servicii Secrete. Dar, pe cine a hotărît Ion lliescu să instaleze în fruntea S.R.I.? Pe vechiul lui ortac de comploturi prin parcuri şi prin locuinţe secrete din Pantelimon. Practic, un ungur. Pentru reciprocitate, hai să ne gîndim: oare în fruntea Serviciului Secret din Ungaria ar fi instalat un român? Dacă facem acum o radiografie etnică a titularilor posturilor-cheie din România postdecembristă, vom vedea că, în imensa lor majoritate, erau… minoritari: evrei, unguri şi ţigani. Prin urmare, Istoria se repetă. Aşa cum s-a întîmplat în 1945, cînd, după jertfele grele ale Armatei şi populaţiei, puterea a fost acaparată tot de evrei, unguri şi ţigani Parcă ispăşim un blestem. De fiecare dată cînd România e rănită şi îndoliată, apare ca din pămînt Triunghiul Bermudelor: evreii, ungurii şi ţiganii. Ei sînt abonaţi, din oficiu, au tupeu, te izbesc cu pumnul în piept şi cu ştampila în frunte, cum că eşti naţionalist şi xenofob, iar dacă nu te dai la o parte de bunăvoie, au grijă să te reclame imediat la Mafia Transnaţională, aceeaşi în anii ’90, ca şi în anii ’50, şi bine nu-ţi va fi, tribunalele internaţionale te pasc! Am scris-o şi o repet: numirea acestui Asztalos-Măgureanu în fruntea celui mai important Serviciu Secret al României a fost o catastrofă mai grozavă decît cutremurele din 1940 şi 1977, luate la un loc. Roadele „operei“ sale demolatoare, de „cîrtiţă” străină, se văd în dezastrul ţării, la tot pasul. Datorită ticăloşiei lui fără margini, U.D.M.R.-ul s-a obrăznicit în halul ăsta, înfuriind populaţia României peste limita de suportabilitate. Datorită aceleiaşi politici diabolice, pentru care Asztalos era pregătit din timp, România a devenit poligonul de încercare a tuturor armelor şi de confruntare a tuturor Serviciilor Secrete, fiind teatrul de operaţiuni al aventurierilor şi gangsterilor străini, al criminalităţii bancare, al traficului de droguri, de arme, de carne vie (fete de ţărani români ajung closete publice pe TIR-urile turceşti). Unde e activitatea S.R.I.? Care e efectul muncii acestui organism, plătit cu cîteva miliarde de dolari de la buget, în 6 ani de activitate? A prins vreun spion? A dejucat vreun plan de sabotaj economic? A anihilat vreo reţea? A prezentat populaţiei cantităţile de arme şi muniţii cu care e blindat U.D.M.R.-ul, a informat opinia publică despre taberele de instruire ale acestei organizaţii paramilitare (asta da, paramilitară, nu P.R.M.!) şi despre organizarea comunităţilor ungureşti pe case, pe străzi, pe arondismente, ca, în caz de răzmeriţă, să paralizeze toată Transilvania? Nu numai că ungurul Asztalos n-a făcut aşa ceva, dar el i-a atacat public pe patrioţii români, care au îndrăznit (?!) să tragă repetate semnale de alarmă faţă de aceste primejdii. Păi nu era mai bun, în funcţia de director al S.R.I., pastorul Laszlo Tökeş? Măcar cu ăsta ştiam o socoteală, e duşman pe faţă, nu umblă cu cioara vopsită. Fostul căruţaş pretinde că noi l-am critica pe el, pentru că a îndreptat S.R.I.-ul pe făgaşul deschiderii spre Occident, ceea ce este încă o dovadă de imbecilitate incurabilă. A distruge principalul Serviciu Secret al ţării, a da afară 35% dintre cadrele sale, a te înconjura numai de familiuţe de la „Ştefan Gheorghiu”, a tîrî instituţia în scandaluri interminabile, datorită naturii tale extrovertite, a implica munca asta secretă în furtuna vieţii politice, a face varză arhivele, pentru a căuta dosare cu care să-ţi termini adversarii, a vinde pe valută fonduri documentare către evreii din Israel şi din S.U.A., pe baza cărora aceştia să aibă neruşinarea de a cere de la România 400.000 de proprietăţi, ei bine, a lua urma unui număr impresionant de afaceri scandaloase, pe care să nu le spui nimănui, ci să le monitorizezi, pentru a şantaja şi a stoarce profituri uriaşe – toate astea, şi încă multe altele, nu demonstrează „deschiderea spre Occident”, ci huliganism, şi batjocură, şi tîlhârie, şi iresponsabilitate, şi trădare de Ţară! Dar ce Ţară poate avea un specimen ca Asztalos? Este clar că, în tentativa lui de a îndrepta S.R.I.-ul spre Occident, l-a oprit, de vreo 6 ani, pe linie moartă, la Debreţin.
Dar, să relatez cîteva dintre experienţele mele personale cu acest fost coleg de facultate. Cu precizarea că n-am fost nici o clipă păcălit de el, ştiam bine marfa, n-am dat nici o ceapă degerată pe acest Rastignac judeţean, cu pretenţii intelectuale. Între mine şi el e o diferenţă de vreo 10 cărţi scrise şi de vreo 10.000 de cărţi citite. Ca să nu mai vorbim de faptul că el, şi nu eu, a fost căpitan de Securitate, el, şi nu eu, toarnă din 1960 tot ce mişcă-n Ţara asta, el, şi nu eu, are mîinile mînjite de sînge nevinovat, el, şi nu eu, are copii la „studii“ în S.U.A., el, şi nu eu, îşi „trage” o vilă gigantică la Poiana Ţapului, el, şi nu eu, e stăpînul a zeci de mii de dosare, cu care ţine sub teroare aproape întreaga clasă politică, şi presa. Apropo de „studiile” copiilor săi. Aici există numai două variante:
1) Ori aceştia se află în America, de ani de zile, pe dolarii tatălui lor, ceea ce înseamnă că individul e infractor, întrucît un om cinstit nu poate avea sute de mii de dolari pentru un asemenea lux ultracostisitor;
2) Ori banii provin de la străini, ceea ce e şi mai grav, însemnînd că Asztalos e trădător şi corupt pe faţă; în România există vreo 5 milioane de tineri la vîrsta studiilor, ei de ce nu beneficiază de asemenea burse în dolari, ca să stea pe cazare confortabilă, masă, bani de taxe şi bani de buzunar, peste Ocean? De ce, domnule Ion lliescu? Ce servicii, de ce natură şi cui anume a făcut acest personaj dubios, cocoţat, de 6 ani, de către dvs. într-o funcţie atît de importantă? Serviciile astea s-au oprit aici ori continuă nelimitat? De fapt, cui anume face Servicii – acest Serviciu Român de Informaţii? Dar, noi întrebăm, noi răspundem. De fapt, răspunsul ni l-au dat mai mulţi ofiţeri superiori din S.R.I. Bursele au fost obţinute în timpul vizitei lui V.A.M. în Israel, unde s-a dus să-şi încaseze „grăunţele“ pentru vinderea unor mari cantităţi de documente. Iar unui ofiţer care a cutezat să-i spună că e ilegal ce face şi că există nişte legi, care nu pot fi încălcate, Asztalos i-a şuierat la ureche, cu limba lui bifurcată: „Aaaa, eşti antisemit? Îţi dai seama ce faci, ce răspundere îţi asumi? Să nu te mai prind pe-aici !”. Şi l-a dat afară din pîine. Acum, dacă tot sîntem la momentul adevărului, haideţi să-l arătăm pe monstru în pielea goală, că tot e el exhibiţionist. Întîia mea revedere cu Asztalos (iertaţi-mă, nu pot să-i spun Măgureanu, fiindcă n-are nici o legătură cu numele ăsta!) s-a produs în toamna lui 1990. Izbucnise scandalul cu Gheorghe Robu. M-am pomenit sunat la telefon de Mihai Pelin. „Bătrîne, te roagă fostul nostru coleg, Virgil Măgureanu, să ai o întîlnire cu el”. M-am dus, din curiozitate. Întîlnirea a avut loc într-un apartament de lîngă Cişmigiu, cam între Magazinul Adam şi capătul Străzii Brezoianu. Mi-a deschis uşa o femeie pe care o cunoşteam, parcă, de undeva. Da, da, era una dintre fostele bibliotecare ale Facultăţii de Filozofie. Am înţeles că era amanta lui Pelin. Femeia ne-a făcut cafele. Am luat loc la o masă, în sufragerie. Pelin s-a refugiat în bucătărie. Am rămas numai eu cu Măgureanu. Nu avuseserăm intimităţi pînă atunci, cred că, în studenţie, nici măcar nu ne salutaserăm. Pur şi simplu, făceam parte din lumi diferite – el era mereu cu U.T.C.-ul, şi cu P.C.R.-ul, şi cu Secu, or eu eram un boem cu plete, tuns de Miliţie prin 1970, într-o razie stupidă, în care fusese tuns şi Dorin Tudoran. M-a rugat să ne spunem pe nume. După care, scurt, l-a făcut dobitoc (?!) pe Ceauşescu. N-am înţeles. Întîi îl omori, după care îl faci dobitoc. Asta nu mi-a plăcut. Pe urmă, aveam să aflu şi motivul cererii lui intempestive de a se vedea cu mine: îmi cerea să-l atac pe generalul Victor Stănculescu! „Îţi dăm noi acte, documente, tot ce trebuie, tu nu trebuie decît să faci un pamflet ca acela cu Robu!”. Asta era prea de tot. I-am răspuns: „Nu pot să fac asta, din mai multe motive. Eu nu scriu la comandă, nu pot, chiar dacă aş vrea, nu-mi iese nimic bun. Pe urmă, eu cu Stănculescu am fost prieten, încă de pe vremea meciurilor echipei Steaua, am cunoscut-o pe maică-sa, care era profesoară în Braşov, oraşul mamei, el a fost şeful lui frate-meu, Marcu, îmi vine nu ştiu cum să-l atac aşa, din senin. Desigur, nu-mi place deloc, dar deloc ce-a făcut în decembrie ’89, toa şarlatania aia cu piciorul în ghips, aşa ceva a fost sub demnitatea unui general român. Dar, mai e ceva: eu sînt în proces acum cu Robu şi cu nevastă-sa, care au asmuţit încă vreo 15 procurori să mă dea în judecată. Şi pentru ce? Pentru un pamflet de presă! Şi în virtutea cărei legi? A Legii Presei din 1974, care nu mai e valabilă! Cine mă ajută? Nimeni! Acum exact asta îmi mai trebuie: să deschid un flanc de luptă şi cu ministrul Apărării. Iartă-mă, nu pot să accept”. Atunci am simţit o licărire de cruzime în ochii interlocutorului meu. A strîns din fălcile alea căzute şi a tăcut. Uite că s-a găsit unul care să-l refuze! Ce curaj! În mintea mea, s-a produs o cîntărire: „Carevasăzică, ăsta e jurat să-şi termine şefii! Fiindcă S.R.I.-ul e acum în subordinea Armatei, iar Stănculescu e ministrul Apărării, deci, şeful suprem al lui Virgil. E de urmărit în timp fenomenul ăsta”. Şi l-am urmărit, aproape fără să vreau. În vara lui 1992, Asztalos iar m-a chemat la o întîlnire. Undeva, pe la o Casă de Oaspeţi a S.R.I.-ului, pe lîngă Băneasa, unde, în vara lui 1987, mă muştruluiseră zdravăn generalii Nuţă şi Alexie, ca şi colonelul Marin Bărbulescu, fiindcă am criticat dur echipa lor, Victoria Bucureşti, care provocase o bătaie de pomină pe Stadionul Steaua. La masă se mai aflau generalul Moraru şi fiul generatului Borşan (fost şef la B.T.T.). Gazda noastră m-a luat de braţ, am făcut cîţiva paşi împreună, pe iarba parcului, tunsă englezeşte, şi mi-a spus: „Vadim, trebuie cu orice preţ să-l ajutăm pe Ion lliescu să NU mai fie preşedintele României. Am o soluţie mai bună”. Am devenit curios. Ce-mi auzeau mie urechile? Nebunul atacă direct, la Rege, îi dă şah-mat. „Soluţia mea e Viorel Sălăgean. Trebuie să-l sprijinim cu toţii. Tu ai un rol important, conduci un partid în ascen-tiune, ai două reviste. Vom reuşi!” Era limpede că şmecheraşul ăsta poate fi foarte primejdios, pentru că are conspiraţia în sînge, el nu se poate abţine. Să-l debarci pe cel care te-a scos din anonimat şi te-a făcut demnitar! lată un alt subiect de film! Nu mai contează ce i-am răspuns eu, în orice caz, l-am refuzat şi de data asta, ceea ce nu i-a picat deloc bine. Fie de supărare, fie de slăbiciune a ţîţînii, după cîteva păhărele s-a făcut „cuc şi altă pasăre cîntătoare” (vorba mamei mele), de era să cadă cu scaunul sub masă – abia l-au dus, de subţioară, cîţiva ofiţeri. (La scurtă vreme, generalul Moraru s-a prăpădit de cancer, săracul, cred că Asztalos nu-i atît de penibil încît să mă acuze că vreun articol de-al meu i-a provocat cancerul, aşa după cum a declarat recent în stupidul interviu realizat la Televiziunea Naţională: asta e culmea prostiei omeneşti, să afirmi în public, în faţa unei Ţări întregi, că un pamflet de presă poate provoca un cancer generalizat, probabil că eu am un accelerator de particule, nuclear, în stilou sau în acul de cravată; în acest caz, fostul căruţaş ungur e musai să ia Premiul Nobel pentru medicină, fiindcă a descoperit leacul cancerului, adică mă va împiedica pe mine să mai scriu pamflete; şi cînd te gîndeşti că el şi banda lui de gangsteri au fost acuzaţi pentru morţile suspecte, chiar de cancer, ale unor martori care ştiau prea multe, cum erau generalul Ştefan Guşe şi colonelul Gh. Ardelean, fostul şef al U.S.LA.; şi cine mă acuză de „asasinarea” cu pixul a unor oameni, însuşi asasinul lui Ceauşescu?!) O altă întîlnire cu Asztalos s-a produs în toamna lui 1992, cînd intrasem în Senat. Tot la o Casă de Oaspeţi. Era de faţă şi Adrian Păunescu, care ne-a cîntat, împreună cu fiul lui, Andrei, „Doamne, ocroteşte-i pe români”. Atunci am văzut cum directorul S.R.I. alcătuia Guvernul României, prin telefon, împreună cu Ion lliescu! Mare-i grădina lui Dumnezeu! Cînd au ajuns la postul de ministru de Interne şi s-a pronunţat numele generalului Bunoaica, i-am spus lui Virgil că am aflat de refuzul acestuia, el i-a relatat lui lliescu şi, uite-aşa, au hotărît cei doi, la botul calului, să-l pună pe generalul Dănescu. Ce rol avea premierul Văcăroiu în alcătuirea cabinetului pe care era chemat să-l conducă? Nici unul. Numai acestea dacă ar fi amestecurile grosolane în politică ale lui Asztalos şi tot ar fi de-ajuns să fie dat afară, pentru abuz şi încălcarea legii. Dar, cine să-l dea afară ? Cel care l-a instalat în funcţie şi care, deşi e la curent cu tentativele şarpelui de a-l răsturna, totuşi, îl păstrează şi ăi conferă puteri discreţionare, cum n-au avut, la vremea lor, nici Teohari Georgescu, nici Alexandru Drăghici, nici Tudor Postelnicu, astăzi pe nedrept lovit?! Doamne, ce-a ajuns ţara asta ! Maidanul tuturor barbugiilor!
Iată încă o experienţă de genul acesta: văzînd el că, în urma negocierilor cu P.D.S.R.-ul, P.R.M. a obţinut un post de prefect în judeţul Constanţa, Asztalos mi-a făcut o curte nebună, însistînd pe faţă, fără ocolişuri, să-i ofer postul acesta ofiţerului său acoperit, pe nume Baltă (care migrase pe la vreo 4 partide). Am refuzat. Atunci, a venit cu o altă variantă, un ofiţer de S.R.I. mascat, tot din zonă, care să intre în P.R.M. A dat şi nişte telefoane pe T.O. (Telefon Operativ), în sensul acesta. Dar am refuzat din nou. Martori îmi sînt toţi membrii Comitetului Director al P.R.M., cărora le relatam ce presiuni sufocante face puşlamaua pentru a pune mîna pe dregătoria respectivă. Ştiam motivul pentru care se bate el pe judeţul Constanţa : acolo se fac cele mai grandioase şi mai bănoase afaceri, în special în Port şi la Vamă, acolo fusese el implicat în contrabanda cu ţigări, cu care îl avea la mînă Gh. Diaconescu! Eram pus în gardă cu fărădelegile lui, încă din mai 1993, m-a vizitat acasă un colonel, pe nume llie Suba (care pe atunci era şeful Brigăzii Antitero) şi mi-a spus: „E băgat în nişte afaceri inimaginabile!“. Nu de puţine ori, mă pomeneam că mă sună, cu vocea lui prefăcută, de stăpîn supărat pe slugi: „Vadim, îmi creezi probleme. Ai grijă ce faci, iar ai greşit! Trebuie să vii de urgenţă să discutăm!”. Asta mă înfuria cel mal tare: la numele meu, la mîndria mea, o loază de căruţaş ungur să mă cheme la ordine, fiindcă, nu-i aşa, el are dosare! Isteria cea mai mare a avut-o atunci cînd am publicat o suită de rapoarte S.R.I. despre afacerile incredibile din Portul Constanţa (vapoare, zahăr, cale ferată etc.) şi despre tîlhăriile generalului Gh. Florică, pe care S.R.I.-ul îl imprimase la telefon cum a luat zeci de mii de dolari mită de la arabi şi cum îi învăţa pe contrabandişti să rupă sigiliul Gărzii Financiare. În ambele cazuri, directorul S.R.I. era informat din timp, cu documente beton-armat, dar el stătea cu fundul pe ele, pentru a-i „dijmui” pe borfaşi, arătîndu-le pisica. Imediat cum am publicat eu seturile de documente, a luat foc, l-au cuprins pandaliile, pe motiv că-i compromit… reţeaua (?!). Atunci m-am supărat eu definitiv pe escrocul ăsta. Mă aflam la sediul lui din Str. Povernei, tot la o cafea. I-am spus : „Domnule, iartă-mă, dar eu nu te înţeleg. Şi dacă nu te înţeleg eu, nu te vor înţelege nici Parlamentul, nici lumea. Deci, ai anchetele astea de vreo 2 ani de zile, ştii bine cum se scurge avuţia naţională, şi tu taci din gură? Atunci care e finalitatea muncii voastre? De ce te opreşti la jumătatea drumului ? Ne laşi să ne spargem noi capul cu generalul Florică, un infractor notoriu, tu ai de la colonelul S.R.I. Corşatea toate probele ticăloşiilor lui, dar taci mîlc?! Iartă-mă, dar nu e cinstit!”. M-am ridicat şi am plecat. Ultima oară m-am văzut cu odiosul personaj în toamna lui 1995. Tot aşa, mă chemase să mă înspăimînte cu privire la evrei. Adică, de ce publicasem documentele Ministerului de Externe cu privire la pretenţiile acestora. „Ai scris un articol devastator, uneori mă întreb dacă nu eşti manevrat de fundamentalismul arab!”. Noroc că tirada lui aberantă a fost întreruptă de un general-medic, care venise să-i consulte un picior bolnav. Şi atunci l-am văzut pe Şarpele cu Ochelari cum nu l-au văzut nici Emil Constantinescu, nici Nicolae Manolescu, nici alţi lideri politici chemaţi de el la raport: în chiloţi! Timp de jumătate de oră, directorul S.R.I. a redevenit căruţaşul maghiar de odinioară, stînd cuminte pe capra unei dormeze, cu membrele lui strîmbe şi albinoase, cu pantalonii în vine. Am privit, jenat, în altă parte. Ia te uită cine ţine sub teroare un popor întreg! Ia te uită cine a trecut în inspecţie plutonul de execuţie a lui Ceauşescu! Virgil redevenise copil. Un copil debil şi umil. Înainte de a pleca, mi-a aruncat aşa, peste umăr, la capul scărilor: „Sînt foarte îngrijorat de viitorul tău, Vadim!”. I-am răspuns rîzînd: „Lasă, Virgile, fii mai bine îngrijorat de viitorul tău!”. Dar, viitorul lui e asigurat. E bogătaş. A scos bani sau valori din orice. El mă acuză că mînuiesc dosare? Păi dosarele mele şi ale lui Eugen Barbu cine mi le-a dat, în vara lui 1992? Am greşit, nu mi le-a dat – mi le-a vîndut! Cum cine? El, Asztalos! Într-o bună zi, văzînd eu că şi-a făcut pomana cu Aristide Buhoiu şi cu alte secături, i-am spus: „Virgilică, dă-ne şi nouă dosarele, să vedem cine ne turna, cum ne urmărea Securitatea, sîntem curioşi”. Şi ni le-a dat. Dar cum? În maniera lui, de troc ordinar: „Ştii că mie îmi place, mai nou, pictura. Uite aici o listă de pictori la modă, poate găseşti ceva”. Aşa că l-am dus la amicul meu, Nicolae Drăguşin. Şi a ales 5 tablouri. I le-am plătit omului, pe loc, cu 100.000 de lei, sumă mare pe atunci. Afară, la maşină, amatorul de uleiuri mi-a dat plasa cu dosarele. Aşa e, Virgile? Aşa e, şi pictorul, şi un vecin de-al lui te-au văzut la atelier. Eu, pe atunci, nu eram parlamentar. Ca patron de publicaţii, pot cumpăra orice document. Dar tu, ca şef suprem al unui Serviciu Secret, te poţi preta la asemenea tranzacţii? Şi mai poţi minţi Parlamentul (pentru a cîta oară?) că nu ţi-ai extras propriul dosar din Arhiva S.R.I., unde tu nu umbli nici picat cu ceară, ci ai utilizat o copie, care zbura aşa, hai-hui, prin văzduhul Patriei, pe la Piaţa Moghioroş, viitoare Asztalos?! De unde am eu dosarele mele şi-ale lui Eugen Barbu – din care reiese, pagină cu pagină, că am fost hăituiţi de instituţia unde ai lucrat 35 de ani – decît de la tine ?
Numai ilegalităţile astea dacă ar fi – şi Comisia Parlamentară e OBLIGATĂ PRIN LEGE să-l destituie. A minţit Parlamentul, încălcînd articolul 292 Cod Penal? L-a minţit! A fost informator, şef de reţea, căpitan de Securitate şi activist de partid? A fost! Se amestecă zi şi noapte în politică? Se amestecă! E vulnerabil prin prezenţa celor doi copii în S.U.A.? E vulnerabil! A făcut fals în acte publice, pentru a obţine vila din Herăstrău nr. 33? A făcut! Etc, etc. Dar, să fac nod la aţă aici. Aş mai putea să scriu de 10 ori pe atît şi, la nevoie, chiar că o fac. Mie nu-mi e frică de nimeni, decît de bunul Dumnezeu. Pentru mine, acest Asztalos nu este un om, ci un şarpe. Iar şarpele, cînd îl doare capul, iese la drumul mare. E singurul animal care nu poate fi îmblînzit. Pentru că el n-are sînge, are un lichid asemănător cu otrava. Şi e odios nu pentru că muşcă, ci pentru că se ascunde ca să muşte – după aforismul lui Nicolae lorga. A vrut Asztalos să distrugă o revistă naţională, ca „România Mare”, să mă rupă pe mine de partidul pe care l-am creat, să bălăcărească memoria genialului Eugen Barbu şi a glorioasei tribune de luptă „Săptămîna”?! N-a izbutit. Desigur, el o să se mai zbată mult şi bine. Dar nu prea mai are dinţi. Mişcarea Naţională e o stîncă prea tare pentru el şi s-ar putea să-l strivească. Totuşi, un lucru nu-mi iese din cap: Virgile, de ce chinuiai, mă, căţeluşa aia de rasă, dobermann, pe care ai ţinut-o 3 ore în portbagajul limuzinei tale, în beznă şi zăpuşeală, ca un snob care vrea să intre şi el în lumea bună, dar, de fapt, urăşte animalele?!
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 26 ianuarie 1996)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
