Secretul Marii Piramide (II)
Datele astronomice
Ocupînd Egiptul, englezii au măsurat Piramida, fireşte, cu măsurile lor de lungime. A fost o surprindere generală cînd s-a comunicat că o latură a bazei are 365 de coţi şi aproape un sfert, deci zilele dintr-un an cu fracţiunea de zi calculată atît de precis, că dacă s-ar fi ştiut aceasta, nu ar fi existat atîtea calendare prost alcătuite. Chiar egiptenii se necăjeau cu un calendar fără ziua bisectilă, ceea ce aducea o perturbare nemaipomenită. La răstimpuri, sărbătoarea secerişului cădea cînd Nilul se revărsa, iar slujba revărsării se oficia cînd Nilul era aproape secat! Faptul acesta constituie unul din argumentele că planul Piramidei nu a fost dezvăluit nici constructorilor lui, aşa cum scrie Apostolul Petru despre profeţi. Anumite considerente astronomice, deduse mai ales din stratul al 50-lea de blocuri, platoul constructiv spre care tind coridoarele ce arată mersul vremurilor, ne obligă să acceptăm noua ipoteză că templul acesta priveşte, am putea zice exclusiv, epoca noastră. Iarăşi anticipez, lucru ce poate nu convine începătorilor în studiul de faţă. Pentru a putea pătrunde tainele de ordin spiritual ale Marii Piramide, trebuie să pătrunzi mai întîi sutele de mici premize piramidice. Aşa se întîmplă şi în cunoaşterea Universului. Veritabilii savanţi sînt spiritualişti; ei se apropie cel mai mult de taina centrului de neatins al Creaţiunii, pentru că ei se delimitează prin studiu de conceptele informe ale masselor, care mişună la baza aşezărilor piramidice. Perimetrul bazei conţine, în degete piramidice, zilele şi fracţiunile de zi din 100 de ani. Această măsură e ca şi incia engleză sau ţolul, a 25-a parte din cot, avînd 25,426 mm. Cum se face că măsurile engleze sînt aproape identice cu ale Piramidei şi cu cele de la Templul din Ierusalim, neutilizate decît la aceste două clădiri enigmatice? Răspunsul necesită un lung capitol. Cotul utilizat de constructorii Marii Piramide este unitatea de măsură ideală, după cercetările geofizicienilor, căci este: AB = 365,242 coţi sacri = numărul de zile din anul solar; AEFB = 365,256 coţi sacri = numărul de zile din anul sideral; AbB = 365,259 coţi sacri = numărul de zile din anul anomalistic a zecea milioana parte din raza polară a Pămîntului, lungă de 6356,7 km.
Metrul nostru este dedus greşit dintr-un grad oarecare al meridianului, într-o vreme cînd nu se ştia că Pămîntul nu e un glob perfect. De aceea, el nu redă numeric proporţiile Universului, pe cînd, de exemplu, numărul de coţi al înălţimii verticale (232,52) arată, în primele 5 cifre, cîte raze polare terestre se cuprind între Soare şi Pămînt. Cei 147,803 m. ai înălţimii verticale a Piramidei nu exprimă decît milioanele de km. ai acestei distanţe, fără de care nu s-ar putea efectua celelalte măsurători cosmografice în ceea ce priveşte spaţiul, timpul, materia, energia. Un miliard de piramide încap între planeta noastră şi astrul zilei, socotind depărtarea la data de 17 februarie, căci ea variază după anotimpuri. Distanţele celelalte se deduc din diversele nivele ale subsolului Marii Piramide. Aşadar, şi unitatea de măsură cosmografică e ascunsă în acest rezervor de date ştiinţifice.
Datele profetice
Suma celor două diagonale ale bazei e de 25.826,52 degete piramidice, tocmai anii din perioada numită de Platon „anul divin”, care este importantul ciclu al precesiunii echinocţiilor. În decurs de aproape 26 de milenii, punctul vernal parcurge cele 12 constelaţii zodiacale, în tot atîta timp, iar axa polilor descrie pe cer un larg rotocol. Stelele din preajma acestuia devin rînd pe rînd polare. Perimetrul stratului 50 al Piramidei, rezervat epocii noastre, prin ascensiunea spaţială şi cronologică a coridoarelor, măsoară tot 25.826,52 degete, cît anul precesional; pe cînd numărul zilelor dintr-un an îl dă de astă dată diagonala acestui strat. În pătratul mai mic se întîlnesc deci aceleaşi valori de la pătratul bazei, numai că intervertite. Anul zilelor omeneşti (365) este deci ascuns înăuntrul pătratului ce poartă chivotul, aşa cum sînt invizibile diagonalele bazei ce deţin secretul „anului divin”. Aici, sus, „plinirea vremii” divine e singură scoasă în evidenţă, ca şi cînd ar arăta că în cadrul ei, iar nu din socotelile strîmte, se întîmplă evenimentele actuale. Într-adevăr, chiar din războiul trecut, omenirea a păşit pe platforma celui de al 50-lea etaj al Piramidei, număr simbolic, ce arată mari înnoiri, fiind început de veac septimal în Biblie, adînc semnificativul an jubiliar ce revenea după fiecare 49 de ani. (Va urma)
============================================
Cuvintele - mesageri ai Istoriei (XII)
Robinet
Este un cuvînt luat de română din franceză, unde înseamnă acelaşi lucru. Istoria cuvîntului francez devine interesantă dacă observăm că în dicţionarele franţuzeşti este considerat un derivat de la Robin, care, în Evul Mediu era un nume dat oii. Robin era o formă familiară a lui Robert, în literatura veche franceză un termen denigrator ce desemna, mai ales, un ţăran cu pretenţii. N-ar fi singurul caz de folosire a unui nume propriu pentru denumirea unui animal: renard - „vulpe” are la origine numele unui personaj dintr-o operă literară medievală, Roman de Renard (sfîrşitul Secolului XII -începutul Secolului XIII), de mare succes. Numele Renard este de origine germanică, Reginhart (la fel ca Robert).
Revenind la robinet, diminutiv al lui Robin - „oaie”, a fost dat dispozitivului care era plasat pe ţeava unei canalizări, pentru că primele robinete aveau adesea forma unui cap de oaie. Nu este un caz izolat. În spaniolă, din motive similare, grifo - „robinet“ este numele unui animal mitologic, împrumutat din latină (gryphus), care 1-a luat din gr. gryps, grypos. La origine este obiceiul de a pune ca podoabe capete de persoane sau de animale la gurile de apă ale fîntînilor. În germană robinetului cu cep i se spune Hahn, care la origine înseamnă „cocoş“.
Acad. MARIUS SALA
===========================
Fenomene stranii
AMINTIREA VIEŢILOR ANTERIOARE (II)
Deoarece Ma-Thet încă trăia, au fost la ea s-o întrebe, iar femeia şi-a adus, într-adevăr, aminte de bani. Nu ştiu dacă tatăl copiilor i-a înapoiat cele 2 rupii. La vîrsta de 6 ani, băiatul geamăn mai mare, în trupul căruia intrase sufletul bărbatului Maung-San-Nyein, era un omuleţ rotofei, pe cînd fratele său era mai firav, cu o mină visătoare, ca de femeie. Mi-au povestit multe lucruri despre vieţile lor din trecut. Au spus că, după moarte, au trăit o vreme fără corp, rătăcind prin văzduh şi ascunzîndu-se în copaci şi asta din cauza păcatelor lor. După cîteva luni, s-au născut din nou, ca gemeni. „Altădată îmi aduceam aminte totul, a spus primul geamăn, dar acum nu-mi mai amintesc bine, ca şi cînd se şterge din cap“. Sînt mulţi copii ca aceştia, dar trebuie să-i căutăm, căci nimeni nu ni-i arată. Ca multe alte popoare, birmanezii au oroare să-şi vadă credinţele şi ideile ridiculizate. Ei ştiu din experienţă că străinul care se informează în legătură cu deprinderile şi tradiţiile lor îşi mărturiseşte superioritatea faţă de ei şi manifestă un soi de dispreţ, considerîndu-se mai inteligent Aşa că sînt rezervaţi. Dar, dacă au convingerea că daţi dovadă de toată înţelegerea şi-i trataţi cu respect şi curtoazie, vă vor spune ce gîndesc cu adevărat. Eu am constatat că-şi aminteau adesea de vieţile lor trecute, că încă de mici copii puteau spune cine au fost în viaţa de dinaintea celei actuale, amintindu-şi detalii din existenţele anterioare. Pe măsură ce creşteau, amintirile se estompau şi piereau cu totul. Aşadar, la mulţi copii asiatici, memoria rămînea vie şi nimeni nu se îndoia de asta (H. Fielding Hali - Sufletul unui popor). În urmă cu cîţiva ani am vizitat Roma pentru prima dată. În mai multe rînduri, în timp ce mă plimbam prin oraş, am avut impresia că recunoşteam multe locuri. Termele lui Caracalla, Via Apia, Catacombele Sf. Callist, Colosseumul - toate mi se păreau familiare. Motivul mi se părea evident: îmi reînnoiam cunoştinţele cu ceea ce văzusem în tablouri şi fotografii. Asta poate fi o explicaţie în ceea ce priveşte edificiile, dar nu şi în privinţa labirintului obscur din subteranele Catacombelor. Peste cîteva zile, m-am îndrep;at spre Tivoli. Am avut aceeaşi senzaţie, localitatea mi se părea familiară, ca şi cînd aş fi locuit în parohia ei. Printr-o avalanşă de cuvinte care-mi veneau spontan pe gură, am descris locul, aşa cum a fost odinioară. Cu toate acestea, nu citisem nimic despre Tivoli, nu văzusem gravuri, nu aflasem de existenţa sa decît cu cîteva zile înainte şi, totuşi, m-am trezit pe post de ghid şi istoric al unui grup de prieteni, care au ajuns la concluzia că studiasem expres locul şi împrejurimile. După asta, viziunea spiritului meu a început să pălească, aşa încît m-am oprit, ca un actor care şi-a uitat rolul, nemaiputînd spune altceva. Era ca şi cum un mozaic s-a prefăcut în ţăndări. Cu o altă ocazie, m-am aflat cu un amic în apropiere de Leatherhead, unde nu mai pusesem niciodată piciorul pînă atunci. Ţinutul îmi era complet străin, atît mie, cît şi prietenului meu. În timpul conversaţiei, acesta a făcut observaţia: „Se spune că există pe aici un vechi drum roman, dar nu am habar dacă pe partea asta sau pe cealaltă”. Am spus imediat: „Ştiu unde se află” şi i-am indicat drumul amicului meu, absolut convins că-1 voi găsi. Şi aşa s-a şi întîmplat; aveam senzaţia că am mai păşit cîndva pe acest drum, călare, îmbrăcat în armură. Asemenea episoade m-au determinat să vorbesc despre asta cu prietenii, iar majoritatea mi-au spus că au simţit aceleaşi senzaţii. La 3 mile jumătate vest de locul unde trăiesc, se află o fortăreaţă romană într-o stare aproape perfectă de conservare. Într-o zi, un cleric m-a rugat să-1 însoţesc, dorind să viziteze acele ruine. Mi-a spus că păstrează o amintire clară asupra faptului că a trăit acolo şi că a fost învestit cu o funcţie cu caracter sacerdotal pe vremea ocupaţiei romane. Ce m-a frapat a fost că a insistat să viziteze un turn care se prăbuşise fără a-şi pierde forma. Era acolo o gaură chiar în vîrf, a spus clericul, în care exista obiceiul să se fixeze un catarg; arcaşii se urcau pe el cu un soi de nacelă protejată de piele; de acolo îşi zăreau vrăjmaşii şi-i atacau. Am dat, într-adevăr, peste gaura indicată (revista „Forbes”). Un fenomen analog s-a produs cu Mery. Într-un articol biografic apărut în timpul vieţii sale în „Jurnalul literar” din 1864, autorul afirma că acest scriitor credea cu tărie că trăise deja de mai multe ori, că-şi aducea aminte cele mai mărunte împrejurări ale existenţelor sale precedente şi că le detalia cu asemenea certitudine, încît convingea pe toată lumea. (Va urma)
ALBERT de ROCHAS
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu