Superstiţii istorice (1)

NAPOLEON


În timp ce aştepta naşterea lui Napoleon, mama lui a visat că lumea era cuprinsă de foc (Balzac a reluat această anecdotă în Istoria împăratului, povestită de un bătrîn soldat). În cursul nopţii de 14 spre 15 august 1769, abatele Martenot a remarcat o stea nouă în constelaţia Fecioarei. Această stea i-a apărut lui Napoleon în cîteva circumstanţe ale vieţii sale, dar se pare că în acele momente a fost singurul care a văzut-o.

Din superstiţie, în martie 1815, după întoarcerea din Insula Elba, unde numai Maria Walewska şi sora lui, Pauline, veniseră să-l determine să aibă răbdare, a dorit să se întoarcă la Paris, la 20 martie: era sărbătorirea, spunea el, a „celei mai frumoase zile din viaţa mea“, aceea a naşterii regelui Romei.

De fapt, potrivit celor revelate de doctorul Cabančs, de şapte ori 20 martie i-a marcat viaţa, fără să solicite prea mult evenimentele:

– la 20 martie 1779, a intrat la şcoala de la Brienne;

– la 20 martie 1785, a aflat despre moartea tatălui său;
– la 20 martie 1794, a devenit comandant suprem al armatei din Italia;
– la 20 martie 1800, a avut loc victoria de la Heliopolis din Egipt;

– în noaptea de 20 spre 21 martie 1804, ducele d’Enghien a fost împuşcat la Vincennes;

– la 20 martie 1811, s-a născut fiul său, regele Romei.

În noaptea dintre 19 şi 20 martie 1814, la Fontainebleau, unde a făcut un popas înainte de a intra în Paris a doua zi, şi-a văzut imaginea reflectată în cioburile unei oglinzi sparte.

După bătălia de la Waterloo, cînd a admis că fusese învins, a suspinat: „Afurisită oglindă, prevăzusem asta!“. La fel, litera M i-a marcat anturajul şi destinul: numele a 6 dintre cei 12 mareşali ai săi avea iniţiala M: Masséna, Marmont, Macdonald, Mortier, Moncey, Murat; numele locurilor unde a fost victorios: Marengo, Montenotte, Millesimo, Mondovi, Montmirail, Montereau; Milano a fost prima capitală în care a intrat în calitate de învingător, în 1796; Moscova, în 1812, a fost ultima. Şi tot cu M: Marchand, ultimul său valet, şi Montholon, general, soţul ultimei sale amante, l-au însoţit pe Insula Sfînta Elena. Unul dintre artizanii căderii sale s-a numit Metternich.

Un vechi obicei mediteraneean, deci corsican, cere să se facă semnul crucii cînd se apropie o furtună, ca şi înainte de luarea unei decizii importante. Napoleon îşi lua şi el această precauţie „înainte să meargă la luptă“ , deşi cîntărise fiecare element al bătăliei. Se ştie că, în bivuacurile unde se destindea în mijlocul soldaţilor, citea Eseurile lui Montaigne: „Dominaţia şi puterea pe care le au astrele asupra vieţilor noastre şi a condiţiei averii noastre, chiar asupra înclinaţiilor noastre, a discursurilor, a dorinţelor noastre“.
Cu numai o lună înainte să moară, la 2 aprilie 1821, a remarcat în Memorial: „Servitorii spun că au observat o cometă spre est. O cometă… Am ajuns la sfîrşit, totul mi-l anunţă“. Pentru a o primi pe Maria Luiza la Compičgne, a îmbrăcat uniforma verde de artilerist, pe care o purtase la Wagram. „O superstiţie de jucător, căci pe Maria Luiza o datorează Wagramului“, a comentat Constant.

Pe cînd se afla pe Insula Sfînta Elena, a mărturisit anturajului, într-o seară din 1816: „Hazardul, din care anticii făcuseră un zeu, ce ne uimeşte în fiecare zi, ne loveşte în fiecare clipă; acest hazard, pînă la urmă, nu ni se pare atît de singular, atît de bizar, de extraordinar decît pentru că ignorăm cauzele, toate secrete şi naturale, care l-au adus, şi această combinaţie ocultă este suficientă pentru a crea minuni şi mistere“.


ALEXANDRU CEL MARE


De la Bosfor la Ind şi la Nil, Alexandru cel Mare (356-323 î. Chr.) a fondat un imperiu şi a creat 13 oraşe cărora le-a dat numele său. Cel mai cunoscut este Alexandria din Egipt. Plutarh (50-125) povesteşte că, neavînd cretă să deseneze un cerc pe pămînt, ajutoarele lui au folosit făină, pe care o mulţime de păsări au venit să o ciugulească. „Alexandru a fost tulburat de această prevestire – a scris el -, dar prezicătorii i-au spus că nu trebuia să se supere din cauza aceasta, pentru că era un semn că va construi acolo un oraş atît de bogat în toate bunurile, încît va fi suficient să hrănească toate felurile de oameni.“ Alexandru era superstiţios. El susţinea că tatăl lui, Filip de Macedonia, murise din cauză că, în palatul său, îşi adăugase bustul, al 13-lea, la cele 12 ale zeilor din Olimp. A devenit şi mai superstiţios la sfîrşitul vieţii (33 ani), puţin mai scurtă decît a lui Christos, mort pentru că s-au aflat 13 la masă. Despre Cina cea de Taină şi urmarea ei tragică, Alain (1868-1951), omul liniştit al filosofiei, s-a întrebat: „Oare de atunci (13) este blestemat? Sau, din contră, a fost ales de legendă conform unei superstiţii imemoriale?“.

Alexandru era mai preocupat de faptele mici care îi perturbau viaţa zilnică decît de cuceririle sale de la capătul lumii, care i se păreau naturale: o luptă de corbi l-a reţinut mult la porţile Babilonului, înainte de a îndrăzni să se întoarcă acolo, la revenirea din India.

De obicei, încă de dimineaţă, palatul său era invadat de ghicitori, astrologi, magi veniţi din alte ţări, care mergeau de colo-colo şi se agitau cu treburi. Nici unul dintre aceşti necromanţi nu l-a prevenit pe tînărul Alexandru că urma să moară la puţin timp după ce aceşti corbi, care au survolat cîmpia, l-au impresionat, apărînd acolo, fără îndoială, ca să-l avertizeze.



AUGUSTUS

Deşi stăpîn al unui imperiu imens, Augustus (63-14 î. Chr.) era sensibil la cel mai mic semn pe care, gîndea el, destinul i-l adresa.

Pentru că într-o zi, din neatenţie, a intrat cu stîngul în palat, şi-a consultat ghicitorii. Ei s-au grăbit să vadă în acest fapt o prevestire de rău şi i-au dat să înţeleagă că ei înşişi s-ar revolta dacă nu le-ar satisface una dintre cererile rămase neonorate, în ciuda făgăduielilor. Clemenţa fiindu-i cunoscută, Augustus a cedat la solicitarea lor.

Cînd a debarcat, pentru prima dată, pe ţărmul Insulei Capri, a observat că ramurile unui bătrîn stejar se înclinaseră în faţa lui. A fost atît de bucuros în faţa acestui semn, mai curînd de bun-venit decît de supunere, încît le-a cerut napolitanilor Insula Capri, oferindu-le, în schimb, Insula Enarée (astăzi, Ischia); ei au acceptat.



BALZAC
Honoré de Balzac (1799-1850), care a fost socotit mult timp necioplit, avea spiritul cel mai fin, imediat ce era vorba să judece condiţia umană. „Un om nu este pur şi simplu mizerabil cînd este superstiţios: o superstiţie echivalează cu o speranţă“, susţinea el. Dacă superstiţiile au rămas vii pînă în timpul nostru materialist şi pragmatic, aceasta se datorează mijloacelor pragmatice şi materialiste pe care le propun, nu în virtutea nostalgiei unui ghicitor mai mult sau mai puţin rătăcit.

Secolul scientismului, cel de-al XlX-lea, a fost, în mod paradoxal, şi cel al reapariţiei superstiţiilor, renăscute mai mult sau mai puţin din redescoperirea miracolelor medievale de curentul romantic. Toate mediile au fost atinse, atît cele populare, cît şi elitele, care le practicau fără să vorbească prea mult despre ele.

În calitate de romancier conştiincios, care îşi plimba oglinda în faţa societăţii epocii sale, Balzac a pus în scenă, deseori, coincidenţe fondate pe superstiţii, în special pe aceea privind numărul 13, de care se temea, crezînd în puterile sale malefice. La nevoie, fabrica aceste coincidenţe. Astfel, în „Femeia la treizeci de ani“, el nu datează campania din Germania, pentru care Napoleon se pregătea, cu 28 martie 1813, ci scrie a 13-a duminică a anului 1813. Ceea ce este absolut exact şi mai impresionant pe plan romanesc; la fel, în „O afacere tenebroasă“, Balzac precizează despre bătălia de la Iéna „13 octombrie, dată de rău-augur“.


BONAPARTE (familia)

În calitate de bun corsican care reuşise în viaţă, Napoleon şi-a reunit membrii familiei şi a prevăzut pentru ei sinecuri. Deşi proveneau din acelaşi sînge, idiosincrasiile lor erau diferite, ca şi superstiţiile. Napoleon a fost mai superstiţios decît a admis el însuşi; marile lui credinţe personale, ideile lui despre destin şi providenţă (chiar dacă lăsa partea cuvenită întîmplării şi neprevăzutului) sînt cuprinse în prenumele său.

Dacă nu punem la socoteală formula magică pe care o repeta mereu – „Numai să dureze“ – , care ar putea trece drept o superstiţie, mama lui Napoleon nu a practicat superstiţii speciale. În schimb, prima împărăteasă, Iosefina, se născuse într-o lume a magiei, în Trois-Ilets, din Martinica. Acolo, o prezicătoare îi spusese că „fără să fie regină, va fi mai mult decît regină“. Superstiţiile i-au guvernat viaţa, mai ales cele ale soţului său, prin ricoşeu. Constant, valetul lui Napoleon, a povestit în Amintirile sale că ei îi plăcea să glumească împreună cu soţul imperial despre asta în intimitate: „Vorbim despre steaua ta, dar steaua mea este aceea care te influenţează; mie mi s-a prezis un destin superior“. La 1 ianuarie 1813 – pradă unei tulburări intense – şi-a alertat apropiaţii: „Aţi remarcat că anul începe într-o vineri şi că este 1813? Asta anunţă mari nenorociri“.
Ca dar de nuntă, Napoleon i-a oferit un inel din email negru cu dedicaţia „Destinului“. La moartea ei, inelul a fost moştenit de fiica sa, Hortense.
La 25 octombrie 1836, aceasta i l-a oferit fiului său, Ludovic Napoleon, care era invitat la o partidă de vînătoare, undeva, departe: „Dacă te ameninţă un pericol, iată un talisman“. De fapt, inelul i-a salvat viaţa viitorului Napoleon al lll-lea. Hortense, ca şi mama ei, a fost superstiţioasă. Aflîndu-se la Appenzel în decursul verii anului 1816, a pornit să caute trifoi cu 4 foi, explicînd: „Dacă voi găsi unul, va fi semn că ne vom întoarce curînd în Franţa; sau că voi primi o scrisoare de la fiul meu mîine“.


CAESAR

Caius lulius Caesar (102-44 î. Chr.), luptător mitic, pragmatic şi superstiţios, nu era mai puţin credul decît soldaţii săi. Deşi nu-i lipseau nici curajul, nici umorul, nu-şi propunea niciodată să braveze dacă sorţii i se arătau defavorabili. Mai tîrziu, Napoleon, care îl citise şi îl admira, a procedat la fel şi s-a supus acestei legi: a nu se neglija niciodată avertismentele destinului, chiar dacă sînt minime. Dintr-o anecdotă despre cît era de obsedat de semne, se ştie că, după ce s-a răsturnat o dată fără motiv cu un car, Caesar nu l-a mai folosit pînă nu a spus, de 3 ori, cu voce joasă, o formulă cabalistică al cărei sens îl ştia numai el. Aceasta s-a dovedit atît de eficientă, încît niciodată carul lui nu s-a mai răsturnat, întrucît o mormăia înainte de a se urca în el.


CATERINA DE MEDICI

În timp ce culoarea verde era blestemată încă din Evul Mediu în Franţa (a rămas aşa pînă în zilele noastre la actori, cărora le poartă ghinion), Caterina de Medici, tînăra soţie a viitorului Henric al II-lea, a făcut un cult subit pentru verde: de fapt, culoarea favorită a unuia dintre ofiţerii de la Curte, vidamul de Chartres, pentru care a avut o afecţiune de durată. Se răspîndise zvonul că el era adevăratul tată al viitorului Francisc al II-lea şi al altor cîţiva dintre ceilalţi copii ai ei. Fidelă de felul său, după cum s-a înţeles, Caterina de Medici (1519-1589) nu a renunţat la verde pînă în 1559, cînd a rămas văduvă şi s-a îmbrăcat în negru. De origine florentină, avea superstiţii aşa cum alţii erau credincioşi, care era şi cazul ei.

Bigotă ziua, ea prepara nu puţine filtre foarte ucigătoare şi, la căderea nopţii, urca în turnul său din apropiere de Saint-Eustache, ca să consulte cerul în compania lui Cosimo Ruggieri, astrologul său personal. Înainte de a coborî din turn, se ruga, întotdeauna, la steaua de la Bethleem: „Frumoasă stea, care i-a scăpat pe cei 3 regi magi, Gaspar, Melchior şi Balthazar, de persecuţia lui Irod, scapă-mă de toate suferinţele!“.

Simon Goulart, în lucrarea sa „Trésor d’ histoires admirables“ („Comoară de istorii admirabile“), alţi cronicari ai timpului, în special Sédir în „Miroirs magiques“ („Oglinzi magice“), au povestit că îşi rezervase, în castelul de la Chaumont-sur-Loire, un laborator unde făcea şedinţe de magie împreună cu Michel de Notre-Dame (Nostradamus, „Centuriile“), Augier Ferrier („Judecăţi astronomice despre naşterea Domnului“) sau din nou cu Simeoni şi Ruggieri, mari cititori în astre şi în cărţi de joc: „Regina Caterina avea relaţii intense cu vrăjitori şi magicieni, care o făceau să-i zărească într-o oglindă fermecată pe cei care urmau să domnească în Franţa. L-a văzut întîi pe Henric al IV-lea, apoi pe Ludovic al XIII-lea, pe urmă pe Ludovic al XIV-lea. În fine, un grup de iezuiţi care urma să abolească monarhia şi să guverneze Franţa; chiar şi astăzi, această oglindă poate fi văzută în palatul regelui“.

După modelul reginei şi al celor 11 copii ai ei (Caterina de Medici a fost mama a 3 regi ai Franţei), Curtea se deda cu antren la magia neagră, care se amesteca împreună cu practici religioase, săvîrşite cu o fervoare superstiţioasă.
CHATEAUBRIAND
Numai geniul creştinismului, pe care l-a cultivat cu obstinaţie, l-a deturnat pe Chateaubriand (1768-1848) de la superstiţii. Concepţia sa despre noroc, oricît de etimologică ar fi, lăsa puţin loc vieţii de după viaţă: „Toţi, atîta timp cît sîntem, avem pentru noi numai minutul prezent, cel care îl urmează este al lui Dumnezeu: există, întotdeauna, două şanse să nu-ţi regăseşti prietenul de care te desparţi: moartea noastră sau a lui. Cîţi oameni nu au mai urcat, niciodată, scara pe care o coborîseră!“. (Chateaubriand)


FREDERIC AL II-LEA
Pentru acest geniu militar, ca pentru Napoleon în secolul următor, hazardul era numai efectul unor cauze naturale necunoscute, care nu puteau fi măsurate cu aparate ştiinţifice. Prietenia sa cu Voltaire l-a făcut, poate, să nu pronunţe cuvîntul superstiţii pentru a desemna aceste cauze. Totuşi, trebuia să-l fi avut pe buze atunci cînd a scris, în „Războiul de şapte ani“: „Viaţa nu ţine decît de un fir de păr; cîştigarea sau pierderea unei bătălii nu depinde decît de un fleac. Destinele noastre sînt o suită de înlănţuiri de cauze secundare şi trebuie ca, dintre numeroasele evenimente pe care le provoacă, unele să fie în mod necesar avantajoase şi altele, funeste“.

La 16 august 1769, dimineaţa, la Breslau, unde se afla, Frederic al II-lea a povestit visul, pe care îl avusese în decursul nopţii ce tocmai se terminase, unuia dintre aghiotanţii săi, cavalerul de Beauterne: „Vedeam steaua regatului meu şi a geniului meu strălucind pe cer, luminoasă şi splendidă ca de obicei. A apărut atunci o altă stea, care a eclipsat-o coborînd spre ea. A fost o luptă lungă. Razele lor s-au confundat. Steaua mea, învăluită de orbita celeilalte, a coborît pînă pe pămînt, ca oprimată de o forţă care părea s-o nimicească. Apoi, cealaltă stea s-a îndepărtat; a mea şi-a reluat locul şi a strălucit din nou pe cer“. Cavalerul de Beauterne, care a narat această anecdotă, reluată frecvent după moartea lui Frederic al II-lea, a precizat: „Incredulii ar putea nega legătura misterioasă a acestui vis cu existenţa lui Napoleon, dar nu ar putea contesta nici faptul în sine, nici coincidenţa de date. În plus, mi-a fost povestită, mie şi altora, într-o epocă în care Napoleon tocmai intrase la şcoala de la Brienne; nu era încă nici măcar ofiţer de artilerie“.

Se ştie că, în acea zi, a traversat cerul Europei o cometă foarte strălucitoare, fără îndoială tocmai aceea care iluminase visul lui Frederic al II-lea.


FREUD

Freud (1859-1939) nu trecea drept superstiţios. În principiu, educaţia şi pregătirea sa ştiinţifică nu ar fi trebuit să-l încline spre superstiţii. În corespondenţa cu Martha, logodnica sa, desigur citită neatent pînă la L. de Urtubey, autorul lucrării „Freud şi diavolul“, Freud îi scria: „Ştii că sînt superstiţios“.

În lucrarea „Livre des superstitions“ („Cartea superstiţiilor“), Éloďse Mazzoni citează, după L. de Urtubey, un alt pasaj din această scrisoare, în care Freud îi recomandă logodnicii sale să pună o monedă în puşculiţă, pentru că „orice metal are puterea magică de a atrage altele“. Amator de obiecte antice, pe care le-a colecţionat cu gust şi pasiune pînă la sfîrşitul vieţii, Freud i-a oferit unuia dintre prietenii săi o occhiale. Această cupă antică, „ornată cu o ghirlandă de ochi brodaţi cu negru“, trebuia să-l apere de deochi atîta timp cît o avea asupra lui; era singura superstiţie care i se cunoştea pînă la publicarea eseului lui L. de Urtubey.




CHARLES DE GAULLE
Ca alţi mari oameni ai acestei lumi, Charles de Gaulle (1890-1970) avea propriile sale superstiţii, fără îndoială singurele pe care le lua în seamă. Credea în norocul său (avînd în vedere atentatele cărora le-a supravieţuit, se pare că a avut dreptate); şi, cînd afacerile statului îi lăsau timp liber, interoga viitorul prin intermediul pasienţelor, în care nu ezita să forţeze hazardul atunci cînd ar fi fost posibil să rateze, la limită, una. Napoleon făcea la fel, trişa sau răsturna tabla de şah cînd îşi dădea seama că pierdea partida.
HENRIC AL IV-LEA

Ca mulţi alţii în Franţa şi în Navara, de fapt ca majoritatea locuitorilor acestor două regate reunite pe care le-a guvernat, Henric al IV-lea a avut predilecţie pentru caracterul benefic al vinerii, al numărului 13 şi mai ales al datei de vineri 13. Pentru el, erau 3 porte-bonheur-uri infailibile.

Nefiind lipsit de îndrăzneală şi de curaj nici în celelalte zile ale săptămînii, bearnezul a cutezat de toate, fără să ia niciodată în seamă nefericirea care planează, potrivit bisericii, asupra vinerii, ziua cînd a murit Christos. Aşadar, neştiind şi chiar nepăsîndu-i de ceea ce îi rezerva duminica, Henric al IV-lea a rîs mult vinerea şi a şi păcătuit, desigur, ca în celelalte zile. Cît despre 13, precum Clovis înaintea lui şi propriul său fiu după aceea, l-a făcut număr fetiş. Să facă de 13 ori dragoste cu Gabrielle d’ Estrées (1571-1599), cînd se afla în apropierea ei, era un prag pe care îl atingea cu bucurie şi fermitate deseori, dacă ar fi să le dăm crezare contemporanilor săi. Acest spirit liber, care mărturisea că „Parisul face cît o liturghie“, a avut superstiţiile lui, mai mult sau mai puţin legate de religia pe care a îmbrăţişat-o în schimbul tronului Franţei. La vînătoare, Henric al IV-lea nu a alergat niciodată după un cerb fără ca, înainte, să dea pinteni calului, să-şi scoată pălăria şi să facă semnul crucii. Un cîntec a cărui paternitate i se punea în seamă evoca durerea pe care o resimţea cînd îşi părăsea amanta, pe frumoasa Gabrielle, ca să lupte cu spaniolii; tocmai cînd plănuia să se însoare cu ea, după ce îi făcuse 3 copii, Gabrielle a murit la 28 de ani, otrăvită, se ştie astăzi.
Fermecătoare Gabrielle,/ Străpuns de mii de săgeţi/ Cînd Gloria mă cheamă,/ Crudă despărţire,/ Nefericită zi!/ Cît de fără viaţă sînt. Potrivit lui Nicolas Pasquier, diavolul şi-a făcut apariţia la Ravaillac şi i-a comandat să lovească puternic. Ceea ce a făcut.

Henric al IV-lea a murit într-o zi de 14, „13+1“ ar fi putut scrie Gabriele D’Annunzio, care a notat întregul an 1913, cum se ştie, „1912+1“.


HOHENZOLLERN

O tradiţie foarte veche, devenită superstiţie odată cu trecerea anilor, dădea asigurări că suveranii din această familie imperială prusacă erau protejaţi împotriva gloanţelor de plumb şi a celor de oţel. Numai gloanţele turnate din aur sau argint puteau să-i rănească. Glonţul pe care anarhistul Nobiling, care cunoştea această superstiţie, l-a tras asupra lui Wilhelm I, cînd a încercat să-l asasineze, era de argint. Ceea ce nu l-a împiedicat să-şi rateze ţinta. Legenda spune că Frederic al III-lea de Hohenzollern, elector de Brandemburg, tatăl lui Frederic cel Mare, care şi-a luat titlul de rege în Prusia în 1701, a găsit într-o seară, pe patul său, o pietricică adusă acolo, i s-a spus, de o broască rîioasă care dispăruse apoi misterios. Considerînd că trebuia să fie magică, Frederic al II-lea a comandat să fie montată într-un inel, cînd a moştenit-o.
Purtată în continuare, din acea epocă, de şeful familiei Hohenzollern, ea era considerată o pavăză în calea atentatelor. Ceea ce nu l-a împiedicat pe kaiserul Wilhelm al II-lea – două precauţii valorează mai mult decît una – să poarte constant asupra lui un revolver, chiar şi în exil, pînă la moartea sa, în 1941.


HUGO

Victor Hugo (1802-1885), poet şi romancier, s-a exilat voluntar la Bruxelles, Jersey şi Guernesey, ca urmare a loviturii de stat a lui Napoleon al III-lea, pînă imediat după proclamarea Republicii, la 5 septembrie 1870. La Hauteville House, locuinţa sa de la Guernesey, s-a pasionat de lumea de dincolo, cu care a întreţinut relaţii prin intermediul unei mese mişcătoare.

Dialogurile sale cu Shakespeare şi cu celelalte umbre celeste, care comunicau toate cu el în franceză, au fost reunite într-o cărticică foarte instructivă, „Les tables parlantes de Jersey“ („Mesele vorbitoare de la Jersey“), pe care Hugo le numea în corespondenţa sa „mese mişcătoare“. „În noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1882, scria el a doua zi în «Choses vues» («Lucruri văzute»), între Toussaint şi Ziua morţilor, în mijlocul nopţii, am auzit în camera mea, întunericul fiind adînc, de două ori, un zgomot ciudat. Întrucît este sigur că pămîntul nostru nu este lumea şi că există în mod necesar comunicare între creaturi, tac şi mă înclin“.

Acest text, cu care putem să nu fim de acord, este unul dintre ultimele pe care le-a scris.


SISSI

Evitînd Curtea de la Viena, Elisabeta de Austria (1837-1898), numită familiar Sissi, devenise solitară într-o manieră aproape patologică. Petrecea ore întregi călărind singură prin toată Europa, de preferinţă acolo unde nu întîlnea nici un suflet de om, în special în Irlanda, ale cărei peisaje şi obiceiuri ale locuitorilor le îndrăgea. „Am iubit mult Irlanda“, i-a mărturisit, într-o seară, uneia dintre puţinele ei prietene. „Atîta încît am devenit aproape irlandeză în ceea ce priveşte credinţele; irlandezii au o zînă care vine să-i prevină că or să moară: este banshee. Ei bine, a adăugat ea, în noaptea asta mi-a apărut banshee“.

În „Scrisori despre demonologie“, Walter Scott s-a referit îndelung la banshee, această zînă numită în alte locuri „Femeia în alb“, care a apărut, frecvent, în Europa, altădată. La 13 zile după această vizită, la 10 septembrie 1898, Sissi a fost asasinată cu lovituri de cuţit de un anarhist italian, numit Lucchesi, pe podul Mont-Blanc de la Geneva.


STENDHAL

Henri Bayle, zis Stendhal (1783-1842), romancier cu spirit ştiinţific (fost elev la Ecole Centrale, credea numai în fapte), şi-a fabricat cîteva superstiţii pentru uz propriu, destinate să-i dea antren în amor, deoarece vitejia lui virilă îl trăda deseori; el este cel care a introdus în limba franceză cuvîntul fiasco, în cunoştinţă de cauză. Aceste superstiţii şi cîteva altele (în total 23 „privilegiate“ rezervate lui) se găsesc în „Śuvres intimes“ („Opere intime“).
„Miracolele următoare nu vor fi băgate de seamă sau bănuite de nimeni: Mentula (sexul său), ca degetul arătător în ceea ce priveşte duritatea şi mişcarea, la dorinţă. Forma, două degete mai mult decît articolul, aceeaşi grosime. (…)
Privilegiatul (el), avînd un inel pe deget şi strîngînd acest inel în timp ce priveşte o femeie, ea se îndrăgosteşte de el cu pasiune, ca Éloise de Abelard. Dacă inelul este puţin umezit cu salivă, femeia privită devine numai o prietenă tandră şi devotată. Privind o femeie şi scoţîndu-şi inelul din deget, sentimentele inspirate în virtutea privilegiilor precedente dispar. Ura se transformă în bunăvoinţă dacă o priveşte pe fiinţa răutăcioasă în timp ce îşi suceşte un inel pe deget. (…)

În fiecare zi, la ora 2 dimineaţa, privilegiatul va găsi în buzunarul său un napoleon de aur plus valoarea a 40 de franci în moneda curentă a ţării unde se află. (…)
La vînătoare, de opt ori pe an, un steguleţ îi va indica privilegiatului, la distanţa de o leghe, vînatul existent şi poziţia lui exactă. O secundă înainte ca vînatul să plece, steguleţul va fi luminos; se înţelege că acest steguleţ va fi invizibil pentru oricine altcineva decît pentru cel privilegiat. (…)
De zece ori pe an, privilegiatul, la cerere, va putea micşora pe trei sferturi durerea unei fiinţe pe care o va întîlni. (…) El va putea, la cerere, să obţină pentru această fiinţă suferindă moartea subită şi fără dureri.“

Stendhal a inventat aceste privilegii superstiţioase cu 2 ani înainte să moară.


SF. VALENTIN

Sărbătorit în Franţa, în dioceza Jumičges, Sfîntul Valentin, preot din clerul Romei, a murit martir spre 270. Om al bisericii şi medic, a îndurat suferinţele lui Christos şi a murit pentru credinţa sa. Rămăşiţele lui au fost îngropate în preajma Căii Flaminia, la Roma. Englezii sînt cei care au inventat, în Secolul al XlV-lea, celebrarea Sfîntului Valentin, din care au făcut primii sărbătoarea îndrăgostiţilor. Aceasta se baza pe credinţa de dincolo de Marea Nordului că păsările începeau să se acupleze la 14 februarie.
Charles d’Orléans (1394-1465), nepotul regelui Carol al Vl-lea, vărul primar al lui Carol al Vll-lea şi tatăl lui Ludovic al Xll-lea, a importat această practică în Franţa la întoarcerea din captivitatea din Marea Britanie. Făcut prizonier de englezi în bătălia de la Azincourt din 1415, tînărul prinţ a fost ţinut 25 de ani în închisoarea din Turnul Londrei. El a scris numeroase balade şi rondeluri, dintre care unele îl evocă, în trecere, pe Sfîntul Valentin.
Acum, de Sfîntul Valentin, Toţi – sorţilor perechea-şi cer; Eu să rămîn, Amor, stingher, Părtaş să nu-ţi fiu la festin? Din zori, treaz, tot nu mai termin Să mă gîndesc şi să mai sper, Acum, de Sfîntul Valentin.

În secolul următor, Sfîntul Francisc de Sales (1567-1622) a încercat să confere caracter creştin Sfîntului Valentin; în van. Din această sărbătoare fără bază religioasă s-au născut practici mai mult sau mai puţin magice. Ele s-au adăugat la superstiţiile legate de obiceiurile şi misterele dragostei.



(va urma)
Pierre Canavaggio


http://rromare.wordpress.com/2011/02/08/superstitii-istorice-1/