A apărat Ştefan cel Mare creştinătatea?

Domnul Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie, ne-a arătat că voievodul român nu avea cum să facă acest lucru. Iar constatarea sa cea mai interesantă este aceea că Moldova nici nu se găsea în calea turcilor, care urmăreau să ajungă în inima Europei. Aşadar, Moldova nu avea cum să apere Ungaria sau Polonia, din moment ce se afla, din punct de vedere geostrategic, în afara cîmpului de acţiune al armatei otomane. Drumul turcilor spre inima Europei pornea de la Sofia, trecea prin Belgrad şi Buda, ca să ajungă la Viena. Făcînd aceste afirmaţii, cred că era prudent din partea d-lui Diaconescu să precizieze că această ipoteză a fost formulată de P.P. Panaitescu, în studiul său, intitulat ,,De ce nu au cucerit turcii Ţările Române”. Ne-ar fi arătat, în felul acesta, că se sprijină pe o autoritate în materie de Istorie medievală. După care, era obligat să cerceteze şi să verifice dacă nu cumva a existat şi o altă ipoteză, care s-o infirme pe aceea a lui Panaitescu. Ar fi aflat că Panaitescu însuşi întocmise un alt studiu, în care arăta că nu numai francezii şi englezii au avut un ,,război de o sută de ani”, ci şi românii. Războiul lor începea cu prima confruntare dintre turci şi români şi se încheia cu războaiele purtate de Ştefan cel Mare împotriva turcilor. Iar P.P. Panaitescu mai afirma ceva, şi anume că războiul susţinut de români le-a permis europenilor să se organizeze militar şi să producă armele cu ajutorul cărora să poată contracara puterea militară a turcilor. Un punct de vedere, pe care l-a formulat, mai înainte, un medievist de talia lui Ferdinand Lot, într-o ,,Istorie militară a Evului Mediu”. Lot arăta că occidentalii se ocupau de luptele sterile dintre ei, neglijînd faptul, important pentru Europa, că luptele împotriva tătarilor şi turcilor, duse de popoarele din Răsăritul Europei, printre care se numărau şi românii, le ofereau vest-europenilor răgazul de a se putea organiza, pentru a putea face faţă ofensivei otomane spre Centrul Europei. Istoricul P.P. Panaitescu obişnuia, uneori, să construiască o ipoteză, pentru ca, ulterior, să iniţieze o alta, ce o contrazicea pe prima, iar în materie de Istorie militară, cunoştinţele medievistului nostru erau destul de şubrede. După consultarea opiniilor lui P.P. Panaitescu, obligatoriu pentru dl. Diaconescu ar fi fost să le confrunte cu documentele vremii, pentru a afla cînd a avut P.P.P. dreptate. Un ienicer sîrb, pe nume Mihailovici de Ostroviţa, mărturisea că l-a auzit pe sultanul Mahomed spunînd: ,,Atîta vreme cît Chilia şi Cetatea Albă sînt ţinute şi stăpînite de români, iar Belgradul sîrbesc de către unguri, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”. Se înţelege că este vorba de dorinţa turcilor de a ajunge la Roma şi la Viena.


O altă mărturie preţioasă – dat fiind că ea aparţine unui contemporan al acelor vremuri – este scrisoarea lui Matei Corvin, adresată, la finele lunii ianuarie 1476, regelui polon. Atunci, regele s-a hotărît să pornească lupta cu turcii, începînd cu ofensiva de cucerire a Cetăţii Şabaţului şi a Şebreniţei. În fruntea trupelor regale care au realizat o asemenea ispravă se aflau căpitanii regelui, Vlad Ţepeş şi despotul sîrb Vuk Brancovici. Regele Ungariei îl anunţa pe regele Poloniei că, în ceea ce îl priveşte, va pregăti o mare armată pe uscat şi o flotă puternică, iar, în vara anului 1476, îi va ataca pe turci. Era sigur de succes, deoarece îi avea ca aliaţi pe domnitorii celor două ţări româneşti. El preciza, la un moment dat, că cele două ţări ,,au stat totdeauna şi stau, şi acum, la hotarele turcilor; sînt, acum, o sută de ani de cînd turcii se bat cu acea ţară (e vorba de Ţara Românească – n.a.), iar pînă acum nu i-au stricat deloc (pe români – n.a.), şi numai Dunărea îi desparte”. Aşadar, Matei Corvin a fost acela care remarca, înaintea lui P.P. Panaitescu şi a lui Ferdinand Lot, faptul că românii au apărat, timp de o sută de ani, linia Dunării.

P.P. Panaitescu avea, şi el, dreptate, dar ipoteza lui devine valabilă numai după cucerirea Belgradului de către turci, în 1521. Abia atunci direcţia principală de atac spre Centrul Europei trecea prin Belgrad şi Buda. Dar, nici atunci rostul strategic al Moldovei nu a fost diminuat. Într-o scrisoare pe care i-a adresat-o regelui Ioan Albert al Poloniei, Vladislav al Ungariei considera Moldova ca fiind o pavăză pentru cele două regate (quedam antemuralia). Baiazid al II-lea îi scria hanului tătar, în 1502, îndemnîndu-l să atace Moldova, deoarece, sublinia el, ,,dacă tu vei avea în mîna ta Moldova, atunci drumul ne va fi deschis în toate părţile lumii”. În 1498, regele Ungariei îi scria omologului său polon, precizînd, pentru a demonstra cît de importantă era alianţa cu domnul Moldovei, următoarele: ,,În mîinile acestui voievod se află temelia şi toată puterea păcii şi a liniştii între aceste ilustre regate”. De aceea, el cerea să i se dea lui Ştefan asigurări că nu va mai fi atacat şi, aceasta, pentru siguranţa celor două regate. În aceeaşi misivă, regele Ungariei menţiona că el îi alocă domnitorului român un subsidiu anual, după ce îi oferise, deja, 2 cetăţi importante din Transilvania, ,,pentru ca, măcar astfel, Ştefan să poată fi păstrat lîngă creştinătate, iar, în acest mod, duşmanilor să nu le fie deschisă calea, prin ţara sa, spre regatele creştine”.

Leonardo Massari, medicul italian trimis să-l îngrijească pe Ştefan, informa Senatul Veneţian că Moldova este ,,ca un scut pentru Europa” şi că ea trebuie ajutată împotriva turcilor; altfel, ,,Polonia şi Ungaria, şi, ca urmare, toată Italia şi întreaga creştinătate ar fi înfrînte”.

În 1524, Mihail Bocignoli scria că, dacă Sultanul ar porni un atac împotriva românilor, ,,care sînt numiţi daci, (…) socotesc că s-ar sfîrşi curînd şi cu ungurii, şi cu polonii, întrucît nu se vede să fie, la unguri, mijloace de luptă cu care aceştia să poată ţină piept” Armatei otomane. Aşa se explică de ce, în 1538, Soliman ,,Magnificul” a pornit cu o armată uriaşă să cucerească Moldova, în cele din urmă, el mulţumindu-se, însă, cu recunoaşterea dreptului său de suzeran.

Dl. Diaconescu consideră, pe un ton zeflemitor, că rolul Moldovei în apărarea creştinătăţii se reduce doar la ,,o figură de stil, specifică epocii”. Numai Matei Corvin putea, în opinia acestui ,,istoric”, să apere creştinătatea, lui Ştefan cel Mare şi Moldovei revenindu-le un rol defensiv. Aşadar, marea victorie de la 10 ianuarie 1475, de lîngă Vaslui, şi teribila campanie din 1476, încheiată, după lupte crîncene, care au durat 3 luni, cu alungarea turcilor peste Dunăre sînt, potrivit d-lui Diaconescu, simple figuri de stil. Ce ar fi trebuit să facă Ştefan cel Mare, pentru ca dl. Diaconescu să recunoască rolul domnitorului moldovean în apărarea creştinătăţii? Să fi trecut Dunărea şi să atace Constantinopolul? Este adevărat că lui Matei Corvin îi revenea sarcina apărării creştinătăţii, el lăudîndu-se că asta şi face, ca să se poată înfrupta din banii trimişi de Papă în acest scop. Matei ar fi putut să-i zdrobească pe turci, în 1462, sau în 1476, în beneficiul Ungariei şi al creştinătăţii, dar n-a făcut-o; în schimb, s-a lăudat cu faptele lui Ştefan, anunţînd Apusul că acestea i se datorează lui, deoarece domnitorul român este un simplu locotenent de-al său. Ştefan a trimis soli la Roma, ca să arate Papei că el este unicul stăpîn în ţara sa, iar veneţienii au trimis, şi ei, emisari cu acelaşi mesaj, stabilindu-se, în acest mod, meritele ce i se cuveneau voievodului român. Înfrîngerea Ungariei, la Mohaci, în 1526, şi transformarea, mai apoi, a Cetăţii Buda în paşalîc turcesc s-au datorat politicii greşite duse de Matei Corvin. În loc să slăbească puterea otomană, el a cucerit Viena.

Termenul de ,,apărare” înseamnă ,,luptă defensivă”. Apărîndu-şi ţara, Ştefan a apărat, implicit, creştinătatea, aşa cum au arătat martorii evenimentelor de la acea vreme.

MANOLE NEAGOE


http://rromare.wordpress.com/2011/02/08/a-aparat-stefan-cel-mare-crestinatatea/