Denaturări şi falsificări care jignesc
Mă numesc Mircea Vâlcu-Mehedinţi. Timp de 17 ani am studiat, la Arhivele Centrale Naţionale de Istorie, mai mult de 100.000 de documente din „Fondurile“ Serviciilor Secrete ale Statului, editînd 17 volume, cuprinse în ciclul „Dezvăluiri – Faţa necunoscută a Istoriei României. Memoria Istoriei“ (perioada 1890 -1950). Eu n-am comentat documentele respective, ci le-am transpus în aceste volume, identic. Am lăsat astfel cititorului libertatea de a le analiza şi interpreta după propriu-i discernămînt. În cîteva volume am publicat multe documente referitoare la situaţia evreilor, chiar în perioada arătată de Oliver Lustig. Acesta îşi arată indignarea asupra falsurilor cuprinse în „Istoria Transilvaniei“, scrisă de „istoricii” maghiari. Volumele mele (6, 7, 12,13,14, 16 şi 17) demonstrează (cu documente originale) adevărul scris de Oliver Lustig.
Eu am, însă, de adăugat următoarele:
1) La Iaşi nu a fost holocaust. Spusele mele sînt demonstrate de raportul generalului Topor (comandantul militar al Iaşilor) către generalul Ion Antonescu. Uciderea unui număr impresionant de evrei (copii, femei, tineri, bătrîni), s-a petrecut la Secţia 5 de Poliţie. Au fost asasinaţi, de către subunitatea SS din localitate, în urma unei diversiuni a doi legionari români: sergentul major Manole şi un caporal.
2) Autorul arată că Ion Antonescu s-a opus categoric cererii lui Hitler privitoare la „soluţia finală“ a problemei evreieşti. Este un adevăr (în volumele mele sînt numeroase documente care demonstrează acest fapt). Dacă aşa este, de ce Ion Antonescu, Mihai Antonescu şi alţii au fost executaţi ca fiind criminali de război, mai ales cînd chiar Tribunalul de la Nürnberg a declarat că în România nu au fost criminali de război? Bineînţeles că întrebarea mea este una retorică, mai ales că şi instanţele noastre judecătoreşti superioare au declarat că aceştia erau criminali de război. Poate că domnii judecători au găsit ei (în cîteva zile) alte documente în arhivă (pe care eu nu le-am putut afla în cercetarea mea de 17 ani, care să demonstreze cert hotărîrea lor judecătorească!). În ceea ce-l priveşte pe Ion Antonescu, autorul articolului (evreul Oliver Lustig) arată că, în acel timp, „viaţa nici unui evreu n-a fost periclitată”. Aşadar, evreul trimis să cerceteze acest „holocaust“ spunea că România era „o oază, un liman pentru refugiaţii evrei din Ungaria”. De asemenea, chiar Shimon Peres, cu ocazia vizitei sale oficiale în România, în august 2010, spunea: „Nu vom uita niciodată că, în perioada cea mai întunecată a Europei, în perioada nazistă, românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400 000 de oameni care au venit în Israel, dar care nu şi-au pierdut iubirea pentru România…“. Şi, de aceea, mă mai întreb, încă o dată, dacă şi evreii au spus că România, pe timpul dictaturii lui Antonescu, era o oază pentru evrei, de ce Antoneştii şi ceilalţi sînt socotiţi, şi astăzi, criminali de război?
3) Pe zidul exterior din dreapta memorialului, ridicat de dl. Sorin Oprescu (primarul general al Capitalei), memorial care se află în faţa Centrului Cultural al MAI, pe o placă scrie că numeroase trenuri cu evrei au fost duse din Nordul Transilvaniei spre lagărele morţii. Este un adevăr, dar eu mă întreb, totuşi, care este motivul de nu se scrie pe această plachetă că „Ardealul de Nord aparţinea Ungariei“, nu României? Majoritatea celor care citesc această placă gîndesc, bineînţeles, că acest genocid s-a întîmplat sub guvernarea lui Antonescu şi că România este vinovată de acest holocaust. Oare nu se caută acum să se facă o diversiune prin omisiune? În folosul cui? Ce are de zis domnul Sorin Oprescu? Probabil că dînsul n-a citit această plachetă. Eu l-aş ruga s-o citească. Dacă vrea.
4) Cinste evreului Oliver Lustig, care a demonstrat cruzimea, sălbăticia ungurilor, crimele abominabile săvîrşite de acele bestii! Dar conducerea României şi guvernanţii din capul Statului de astăzi şi de ieri (începînd cu anul 1990) de ce nu scot nici un cuvinţel despre genocidul ungurilor asupra românilor, pe timpul ocupaţiei horthyste? Şi, totuşi, răspunsul este clar: le este teamă că dacă vorbesc pierd alianţa cu UDMR-ul, şi deci pierd Puterea.
Eu, cetăţean al României, declar că sînt indignat de atitudinea, de lipsa de demnitate a salamandrelor de la Putere. Noi, românii, iertăm, dar nu uităm! Trebuie, totuşi, să cunoaştem, să ştim ce trebuie să iertăm! Tineretul nostru n-o ştie. Şi eu spun că e încearcă o falsificare a Istoriei României, prin omisiune…
MIRCEA VÂLCU-MEHEDINŢI
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu