Amintiri despre Ion Creangă

Se pare că Ion Creangă nu prea şi-a iubit bunicii din partea tatălui, căci nu a scris mai nimic despre ei. Astfel, Petrea Ciubotariu şi Axinia, ambii bejenari din Transilvania, apar într-o catagrafie a Mînăstirii Neamţ, de pe la 1820, ca avînd 6 copii: Vasile, Ştefan (tatăl povestitorului), Chiriac, Nastasia, Ancuţa şi Andrei. În schimb, el va scrie despre unii dintre copiii lui Petrea, cum ar fi „moş“ (unchiul) Vasile, „fratele tatei cel mai mare“, poreclit Mogorogea şi însurat cu vestita mătuşă Mărioara, cea cu cireşele, amîndoi nişte cărpănoşi. Ei au avut un singur copil, pe Ion, tovarăş de joacă şi coleg la Şcoala de catiheţi, din Fălticeni, cu viitorul povestitor. Celălalt moş al lui Creangă era Andrei, „fratele tatei cel mai mic“, însurat cu mătuşa Măriuca, „o femeie dintre cele care scot mahmurul din om“. Ea pune satul în picioare pentru o pupăză din tei şi vine la Smaranda „c-o falcă-n ceriu şi una-n pămînt“, cică ar fi furat-o zbănţuitul de Ion. În sfîrşit, în „Amintirile“ lui Creangă mai apare şi moş Chiriac, dar mai mult prin nevastă-sa, „mătuşa Anghiliţa, o femeie de înţeles“. Răsfoind cartea mai departe, observăm că, în general, părinţii scriitorului, cam sărăcuţi, nu se aveau prea bine cu neamurile Ciubotarilor, care, îmbogăţindu-se, îi priveau cam peste umăr şi, de aici, dispreţul reciproc. Pe de altă parte, cu rudele din partea mamei, Creangă se arată mult mai generos. Bunicul David Creangă era fiul unui Ioan, venit din Transilvania şi stabilit la Pipirig pe la 1785, cu nevasta şi copiii, după răscoala lui Horea. Bătrînul venise cu o stare materială bună şi era menţionat ca „fruntaş“ în sat, la fel ca şi copiii lui, dintre care David ajunge chiar „vornic“. Vornicia lui David nu era cunoscutul rang boieresc înalt (precum vornicul Moţoc, cel care şedea la masă cu Lăpuşneanu-Vodă din motive de supraveghere reciprocă), ci însemna doar strîngător de bir în sat, ceea ce nu era chiar de colea. Aşa se explică de ce s-a însurat cu Nastasia, nepoata lui Ciubuc Clopotarul, un vestit bogătaş mocan. Prin acest Ciubuc, neamul Crengenilor se va înrudi şi cu Iacob Stamate, mitropolitul Moldovei, şi urmaşii lor se vor arăta iubitori de învăţătură, mulţi dintre ei ajungînd chiar preoţi. Ştefan a Petrii Ciubotariu s-a căsătorit cu Smaranda Creangă în 1835, cînd el avea 26 de ani şi soţia lui, 24. Dar se naşte întrebarea: cum a putut Ştefan, fiu de bejenar hrisovuit (neplătitor de biruri, din cauza sărăciei), să o ceară de nevastă pe Smaranda, fata vornicului David Creangă din Pipirig, om cu avere bunicică şi rudă cu atîtea feţe înalte? Ştefan era un oarecare, umbla „cu cotul subţioară“ prin iarmaroace şi făcea comerţ pe picioare. Băiat sărac şi fără nici un ajutor din partea părinţilor, el îşi ridicase căsuţa din Humuleşti cu mîinile lui, căci era un tînăr harnic şi inventiv. La vîsta de 24 de ani, Smaranda era considerată fată bătrînă şi piatră-n casă, într-o vreme cînd fetele deveneau bune de măritat pe la 15-16 ani. Părinţii ei au dat-o după un băiat sărac, deoarece era bolnavă de „pedepsie“ şi, pînă atunci, alţi flăcăi nu se prea înghesuiseră să o ceară. În ceea ce-l priveşte pe Ştefan, pe lîngă hărnicie, era de-al lor, din neam de ardeleni bejenari, trecuţi, şi ei, dincoace de munţi, în Moldova, din pricina persecuţiilor religioase impuse de stăpînirea străină. Însă, îndată după căsătorie, Smaranda se vindecă miraculos şi devine o femeie „plină de minunăţii“, harnică, veselă şi înţelegătoare. Împreună cu soţul ei, lua în dijmă pămînt de la Mînăstirea Neamţului, de unde scoteau păpuşoiul necesar hranei, aveau oi în Dumbrava Agafiei, care le furnizau lapte, brînză şi lînă, făceau negoţ cu sumane şi alte obiecte lucrate în casă. Prin acestea, nu le lipsea nimic, aveau „lemne la trunchi, slănină şi făină în pod, curechi în poloboc“ şi, de Crăciun, tăiau porcul. Însă, cu timpul, copiii se înmulţesc, şi viaţa devine tot mai grea. Drept urmare, după 7 naşteri şi nenumărate supărări, Smaranda se acreşte, şi boala îi revine, măcinînd-o fără milă. Mai întîi moare Ştefan sin Petrea Ciubotariu, pe cînd avea doar 49 de ani. Moartea îl ajunge, în 1858, pe moşia Făcuţii, de lîngă Prigoreni, Iaşi, unde se zdrobea pentru familia lui, lucrînd, în dijmă, un ogor. Prigoreni era statul natal al lui Ion Neculce, iar crucea de la mormîntul lui Ştefan se mai vede şi astăzi, nu departe de mormîntul cronicarului, din curtea Bisericii din Prigoreni, ctitorită de acesta. Moartea părintelui său îl sileşte pe seminaristul Creangă să abandoneze studiile de la Socola şi să ceară mai repede hirotonisirea ca diacon. Pentru aceasta, el se căsătoreşte, la 23 august 1859, cu Ileana, fata de 15 ani a popii Ioan Grigoriu. Cununia se oficiază la Biserica Patruzeci de Sfinţi, din Iaşi, ctitorită de către hatmanul Vasile Russet. Fiind primul copil la părinţi şi încropindu-şi o situaţie cît-de-cît, Ion Creangă îşi va aduce fraţii şi surorile la Iaşi, găzduindu-i în casa lui şi căutîndu-le cîte un rost. Dintre toţi, doar Zahei (1840-1919) a rămas în istorie, alături de genialul său frate. Zahei era al doilea după Ion. A venit la Iaşi şi a locuit o perioadă scurtă la fratele său, pe vremea cînd acesta avea necazuri cu soţia şi cu socrul. Şi-a făcut un rost, învăţînd cîntările bisericeşti, psaltichia şi slujbele, şi, la intervenţia lui Ion, a fost angajat paracliser la Biserica Sf. Spiridon şi, mai tîrziu, la Biserica Frumoasa. Ca toţi cei din familia Creangă, şi Zahei avea glas frumos, de tenor. Primea leafă bunicică şi locuia într-o cameră, lîngă biserică. Nici el şi nici ceilalţi nu şi-au împovărat fratele mai mare. Teodor şi Vasile au murit de copii, pe cînd erau elevi, iar surorile, Maria, Ecaterina şi Ileana, s-au căpătuit la Iaşi, după ce fratele lor le ţinuse în gazdă. Maria s-a măritat cu Petrea Cozma, Ecaterina cu Mihai Vasiliu şi Ileana cu Gheorghe Achiţei, de care a divorţat după 10 ani, pe motiv de trai rău, şi s-a mutat la Humuleşti, unde nu s-a mai măritat. Cînd Ion Creangă, caterisit şi dat afară din învăţămînt, a deschis un debit de tutun, Zahei l-a ajutat, rămînînd asociat şi împărţind frăţeşte cîştigul. S-a însurat cu o văduvă şi a trăit mulţumit cu ce avea, adică leafă şi, mai apoi, pensie de la stat, plus venitul din comerţul cu tabac. A fost un om ca toţi oamenii, acest Zahei, şi, precum Tinca Vartic, puţin i-a păsat de hîrţoagele rămase de la scriitor, pe care nu l-a citit şi habar n-a avut de genialitatea lui. În 1878, Creangă a primit medalia Bene Merenti clasa a II-a pentru lucrările sale didactice, iar în 1883 i s-a conferit gradul de Cavaler al Ordinului Coroana României. Dar el nu s-a împăunat niciodată cu aceste distincţii. Şi lui Eminescu i s-a propus medalia Bene Merenti, însă el a refuzat-o cu demnitate. Prin comparaţie, Alexandru Macedonski a alergat, cu limba scoasă, după Bene Merenti.


Paul Suditu


http://rromare.wordpress.com/2011/02/08/amintiri-despre-ion-creanga/