Să trăieşti o viaţă, zi de zi, cu teama că omul de lîngă tine s-ar putea să nu mai ajungă acasă, rămînînd prizonier minei căreia i s-a dedicat, nu dintr-o pasiune morbidă, ci pentru a putea pune o bucată de pîine pe masa copiilor, este o tragedie pe care numai soţiile şi familile minerilor o pot înţelege. Nu însă şi mizerabila camarilă care îi apasă cu poveri şi mai mari pe mineri, le contabilizează valoarea muncii şi a sacrificiilor, ori sfîrşeşte prin a-i batjocori în clipa în care ajung la pensie.
Să tresari la fiecare clipă de întîrziere a omului pe care îl ştiai că-şi termină schimbul la o anumită oră este o dramă pe care, iarăşi, numai cei ce au trăit în blestemul cărbunelui o pot cuprinde. Noi, toţi ceilalţi, sîntem doar nişte privitori, care nu tresărim decît arareori la dramele acelora care ne asigură nouă confortul civilizaţiei.
Cu numai o zi înainte de drama de la Uricani, ministrul Elena Udrea inaugura, cu aceeaşi aroganţă de vătaf parvenit, telegondola de milioane de euro ce leagă Petroşanii cu Masivul Parîng. Bani care, în loc a fi alocaţi îmbunătăţirii condiţiilor de muncă din mine, a sporirii pe cît posibil a siguranţei minerilor ori pentru achiziţionarea unor unelte care să nu mai plesnească în mîinile ortacilor cînd aceştia smulg din pieptul pămîntului cărbunele, s-au dus spre o investiţie de clan politic. O investiţie impusă de culoarea politică, portocalie, a primarului din Petroşani, nu de interesul real faţă de oamenii locului. De aceea, românii nu trebuie judecaţi pentru felul deschis în care au primit-o pe Elena Udrea la Vulcan, la inaugurarea telegondolei. Pentru ei, marea investiţie reprezenta speranţa că poate, într-o bună zi, vor scăpa de blestemul lucrului în mină. Pentru că nimeni nu le-a spus că telegondola nu le va da lor de lucru, ci, dimpotrivă, ei vor fi condamnaţi pe mai departe să scoată cărbunele din aceleaşi hăuri nesigure ale pămîntului. Că vor rămîne captivi aceluiaşi blestem. Şi vor fi pe mai departe victimele regimurilor care se vor susceda la Putere cu aceeaşi indiferenţă faţă de munca lor. Guvernanţii au îngreunat povara muncii la cărbune cu apăsarea pe care au aruncat-o întregii ţării, închizînd spitalele pentru a le transforma în aziluri, impunînd controlul poliţienesc sanitar şi asupra minerilor bolnavi, care îşi trag sufletul pentru cîteva zile. Totul pentru că aşa a decis Boc: că oamenii nu mai au nevoie de spitale, iar minerii bolnavi trebuie şi ei puşi, împreună cu toţi ceilalţi bolnavi ai ţării, sub controlul concediilor medicale. Al verificării prezenţei la domiciu inclusiv a ortacilor care îndrăznesc a cere, ca preţ al prafului ce le umple plămînii, zile libere. Tragedia de la Uricani a mai dat, însă, la iveală un crunt adevăr. Pe care, poate, nu l-am fi sesizat în nedreptatea lui. Şi în zonele miniere, guvernanţii au purces la aceeaşi tactică macabră pe care au aplicat-o, în încercarea de a o înghenunchia întreaga ţară. Au încercat să semene aceleaşi seminţe ale învrăjbirii, ştergînd anumite mine de pe lista celor ce urmează a fi închise, inclusiv în defavoarea celei de la Uricani. Aleasă, probabil, şi pentru faptul că primarul oraşului de acolo este de o altă culoare politică decît aceea pe care guvernanţii o vor stăpînă peste întreaga ţară. Guvernanţii au încercat să-i aducă şi pe mineri în pragul dezbinării. Nu au reuşit, poate şi fiindcă tragediile sînt cele ce-i unesc pe ortaci, dincolo de posibilităţile de înţelegere ale guvernanţilor. Tragedia de la Uricani dovedeşte încă o dată că povara mineritului este uriaşă. Ocîrmuirea nu o poate înţelege, însă, şi nici nu o va înţelege pînă nu va coborî într-un front de lucru. Pînă nu va transpira sudoarea cărbunelui pe sub hainele de lux, pînă nu îşi va îneca plămînii în praful care ne dă nouă confortul de zi cu zi. Pînă atunci, puterea ei de înţelegere va rămîne captivă aceleiaşi imposturi.
CEZAR A. MIHALACHE
Ziarul TRICOLORUL, nr 2084 - 08.02.2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu