SĂRĂCIE ŞI SUFERINŢĂ

Nu e zi de la Dumnezeu să nu se întîmple cîte o nenorocire. De-abia au fost îngropaţi cei 5 mineri de la Uricani şi iată că, ieri, două femei şi-au pierdut viaţa, în urma unei explozii, la Uzina Mecanică de Armament Sadu, din judeţul Gorj. Aceste morţi sînt aproape programate, din moment ce toată lumea se plînge de faptul că nu s-a făcut nimic pentru modernizarea întreprinderilor care încă mai produc, existînd, în permanenţă, riscul unor accidente tragice. Cine să facă ordine la Sadu – una dintre cele mai puternice uzine de acest fel din Europa – , cînd acolo a fost numit administrator special un individ de două parale, pe care abia l-au scăpat jandarmii, anul trecut, de furia protestatarilor din faţa Palatului Victoria? Cei de la Putere l-au retras de pe la televiziuni, unde doar enerva lumea, şi l-au trimis în acel loc care seamănă acum moarte. Încă o veste tristă: a murit doctorul Nicolae Trestioreanu, unul dintre cei mai mari şi mai generoşi oncologi români. Toate femeile suferinde ştiau că atunci cînd mergi la valorosul medic nu trebuia să-i duci decît flori. Îi murise soţia şi singura bucurie a vieţii lui era să-i acopere mormîntul cu buchetele aduse de pacientele sale. A fost o legendă care a făcut minuni într-o perioadă în care cea mai cumplită boală de pe această lume nu avea nici un fel de leac. Trecem tot la lucruri triste – arestările ieşite din comun în rîndul vameşilor şi al poliţiştilor de frontieră. S-a vorbit despre maniera în care au fost reţinuţi aceştia, mulţi dintre ei în uniforma de serviciu, despre faptul că ei au fost aduşi cu elicopterele la Bucureşti, în condiţiile în care DNA-ul are unităţi teritoriale în întreaga ţară, despre moartea acelui om tînăr, provocată de reţinerea soţiei sale şi multe altele. Pe vremea lui Ceauşescu se spunea că arestaţii erau bătuţi înainte ca să facă mărturisiri, după care erau bătuţi ca să tacă. Mă tem că această razie de proporţii halucinante a actualei Puteri începe să se întoarcă împotriva unor oameni importanţi pentru ea. Faptul că la televiziuni sînt arătate cîteva vile de vameşi şi poliţişti nu ajunge să creezi un curent de opinie defavorabil acestor oameni ridicaţi în massă, aşa cum se întîmplă cu cei din cartelul drogurilor din Columbia sau cum se întîmpla cu mafioţii italieni. Cum să ne mai apărăm acum în faţa acuzelor Franţei şi Germaniei legate de intrarea în Spaţiul Schengen, cînd nu facem decît să le demonstrăm că sîntem o ţară profund coruptă, vulnerabilă şi riscantă pentru circulaţia liberă într-un spaţiu care are, totuşi, rigorile sale? Este de mirare cum un comisar european, o doamnă care se ocupă de Afacerile Interne, cere chiar condamnări serioase în acest caz de hei-rupism judiciar, nedemn de vremurile pe care le trăim. În România, locul prevenţiei unor fapte antisociale a fost luat de o regie ieftină şi neconvingătoare, cu sute de oameni ascultaţi, filmaţi, lăsaţi să greşească pînă cînd numărul lor devine tot mai mare, asemenea unei avalanşe care, o dată pornită, distruge totul în cale. Este evident, pe de altă parte, că oamenii despre care vorbim aveau acoperiri în sfere foarte înalte, din moment ce tratau comisoanele ca pe o sarcină de serviciu. Nu este prima dată cînd, după ce sînt folosite, asemenea personaje sînt sacrificate şi aruncate ca nişte măsele stricate. Se spunea că, în vremea lui Nicolae Ceauşescu, aprobările pe anumite documente veneau foarte greu. Unul dintre cei mai reticenţi în a semna acte oficiale era fostul ministru de Externe, Corneliu Mănescu. Circula chiar gluma că, în fiecare zi, el adăuga cîte o literă a numelui său, pînă cînd semnătura era completă. Era o prudenţă mai mult decît necesară şi asta se regăseşte în numărul extrem de mic al demnitarilor de dinainte de 1989 care ajungeau să înfunde puşcăria. În ziarul „Tricolorul“ de vineri, 11 februarie a.c., a apărut un tabel întocmit de conspiratorii de acum 21 de ani, în care sînt cuprinse persoane importante din conducerea de partid şi de stat a României susceptibile de colaborare în cazul în care situaţia o impunea. Este vorba de 8 foşti comunişti, din care 6 au ajuns în puşcărie imediat ce „revoluţia“ a învins. Unul dintre ei, fostul ministru de Externe Ioan Totu şi-a pus capăt zilelor. Alţi 4 au murit între timp. Cu o singură excepţie, a celui care purta numele codificat „Sebi“, cel mai apropiat colaborator al Elenei Ceauşescu, care a fost scos în mod misterios din închisoare şi trimis să predea într-o universitate italiană. A murit de curînd şi el. Uitaţi-vă la Mubarak, care anunţa că nici el şi nici fiul său nu vor părăsi vreodată Egiptul. Cît a fost chinuit şi judecat, Nicolae Ceauşescu n-a scos o vorbă despre copiii săi, pe care i-a iubit aşa cum o face orice părinte. El a fost învinuit că şi-a pus mai mulţi membri ai familiei în funcţii importante. Năravul n-a dispărut, iar astfel de familii au devenit o obişnuinţă în lumea politică de astăzi.

Şi pentru că am început cu veştile rele, una dintre acestea se referă la scumpirea preţului la pîine, vinovat de aceasta fiind un carierist şi un traseist care n-ar fi avut ce căuta vreodată în preajma unui Angelo Miculescu sau Nicolae Giosan. Nici pe vremea lui Romulus Zăroni, vizitiul pe care Petru Groza l-a făcut ministrul Agriculturii, românii n-au suferit atîta de foame. Nu mai vorbim de celelalte nenorociri legate de micşorarea salariilor şi a pensiilor, de umilirea militarilor şi de multe alte lucruri care stîrnesc, deopotrivă, spaima şi revolta românului. Viaţa parcă nu mai are nici un sens, odraslele de kominternişti au devenit cei mai vehemenţi critici ai „comunismului“, poliţiştii se arestează între ei, imaginile cu mîinile încătuşate au devenit un fapt cotidian, lumea nu ştie ce să mai facă şi în cine să mai aibă încredere. Soluţia nu poate fi decît una singură – în fruntea ţării să vină acele forţe care reprezintă cu adevărat poziţia raţională şi naţională, care să evalueze corect situaţia în care ne aflăm şi să salveze ţara de la dezastru.

DUMITRU AVRAM

http://tricolorul.wordpress.com/2011/02/12/saracie-si-suferinta/