Revista Romania Mare - NR. 1119 -ANUL XXIII - VINERI 6 IANUARIE 2012

IMulţumiri pentru urările de Sărbători

Liderul PRM le mulţumeşte, călduros, tuturor românilor şi străinilor – mai cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi – care i-au adresat felicitări de Crăciun şi de Anul Nou: * Emil Boc * Nicolae Văcăroiu * Sorin Oprescu * Ilie Năstase * Sergiu Nicolaescu * Prof. univ. dr. Iulian Mincu * generalul Ion Ţintoiu * generalul Ioan Cârciumaru * generalul Dănuţ Saulea * Mitzura Arghezi *Cornel Dinu * Mihai Răzvan Ungureanu * Geo Saizescu * Viorel Roman (Germania) * Viorel Păunescu * Dumitru Dragomir * Alessandra Stoicescu * Laura Nicolau (Kera Kaliţa) * Gabriela Firea * Ligia Enache * Stela şi Gh. Acatrinei * Aneta şi Petre Popeangă * Robert Lorentz * Daniela şi Dan Zamfirescu * Lidia şi Valentin Iliescu

* Giuseppe Frasca (Italia) * Prof. univ. dr. Iulian Creţu * Sabina şi Gh. Funar * Nina Damian (Canada) * Silviu Crăescu * Ileana şi Florin Simion * Angela şi Cristian Stănescu * Silviu Molnar (Germania) * Familia Chindriş (SUA) * Comisar-şef Lucian Diniţă * Avocat Viorel Dumitrescu * Avocat Titus Spânu * Avocat Laurette Luca * Prof. Delia Agica * Prof. Liliana Mohonea * Prof. Nadia Bărbieru * Familia Munteanu (Germania) * Prof. Adrian Popescu * Eugenia şi Mihai Coandă * Mira şi Elena Pascu * Vladimir Fârşirotu * Familia Novăceanu * Familia Tănase * Familia Jumuga * Dumitru Badea * Corneliu Bichineţ * Familia Anastasiu * Sofia, Elena şi Nick Şerbu * Jenica Economu * Francisca Marin * Florin Mocanu * Familia Pletea * Ilie Iosub * Ruxandra Lungu * Dr. Răzvan Tănăsescu * Ada şi Liviu Cercel * Adrian Mititelu * Dana Geană * Gianin Cristian Oprea * Dumitru Avram * Valentina şi Nicolae Sterea * Costin Mărculescu * Mihaela Coposciuc * Preot Emil Cărămizaru * Familia Oprişan * Eugen Rotărescu * Bogdan Chetreanu * Familia Mirela Dobre şi Şerban Diaconescu * Familia Mioara şi Aurelian Constantin * Carmen Procopeţ. * Conf. univ. dr. Mihaela Ionescu * Coca şi Titi Popescu (Franţa) * Constantin Bebe Ivanovici * Prof. univ. dr. ing. Olimpia Blăgoi * Preot Ioan Aurel Rus * Mircea Nedelcu * Ion Drăghia * Nicolae Ionescu * Margareta Premciu-Lascu * Emilia şi Paul Suditu * Călina Popa * Cornelia Hess * Raluca Popescu * Dorin Filip * Anda şi Nicolae Mareş * Mădălina Antonescu * Ştefania Banea * Andra Bădic * Arh. Anca Petrescu * Andrei Nourescu * Dorin Dumitrele * Avocat Doina Rizea * Familia Aneta şi Constantin Duţu * Mihaela Bîrzilă * Puşa Tânjală * Familia Violeta şi Ştefan Andrei * Marioara Zăvoranu * Prof. Vasile Ioan Zbârcea * Familia Niculina şi George Moisescu * Constantin Nicolescu * Arh. Nicolae Ţaric * Gheorghe Constantin Anin * Ovidiu Ion * Liliana Tetelea * generalul Dumitru Marcu * generalul Viorel Stanca * Prof. Valentin Paul Neamţ * colonelul Sabin Tuduce * Prof. Cristian Stoica * Ilie Marin Cristea * Emil Crişan * Ion Dicu * Colegilor din Parlamentul European şi oficialităţilor străine care i-au trimis felicitări.

Tuturor acestora, dl. Corneliu Vadim Tudor le întoarce urările de bine şi le doreşte fericire şi sănătate în Noul An. La Mulţi Ani!

Prostituata

Lunecasem parcă din braţele Domnului

                                                în braţele lumii:

Stăruia încă mîngîierea mîinilor sale

            ce-mi învolburaseră sînii, îi stăruia

şi spada iubirii, aceea care, grea de plăcere,

            îmi pătrunsese-n trup vătămîndu-l,

şi zăbovind voluptuoasă coborî în beznele sîngelui,

cînd iată că trupul acesta, îmbiat tuturor

            se şi culcase printre perne sărace.

Şi ori de cîte ori mă îngropam sub fiori

            lui îi dăruiam pîntecul meu.

Şi-n clipa cînd lumea mă lovea cu nemiloase cuvinte

            chin luminos se înălţa

iar ţinta încercării lucea în mari depărtări.

            Rînceda hrană primită

cu ocară şi scîrbă era binecuvîntata cuminecătură

            pe care gura o lua din blîndele-i mîini,

şi fiecare plăcere era răcorită în sîngele rănilor

            sale adînci,

fiecare durere, spălată de scînteile dragostei sfinte.

Din pivniţi, din tavernele porturilor şi din ascunsele

            străzi cu bordeluri –

acolo unde sufletul, parcă desprins, rătăceşte

            între carne şi vis –

a şi început să răsară primăvărateca voce

            chemînd la înviere şi nuntă.

ERNST STADLER

În româneşte de Petre Stoica

Faţă de păduchii Vladimir Tismăneanu, Radu Ioanid şi Marco Maximilian Katz, România are nevoie urgentă de

SCUTUL ANTIJIGODIE

Poreclit „Tîmpiţelul“, pe cînd era activist CC al UTC, Vladimir Tismăneanu a făcut progrese notabile: a devenit Idiot. Dar un Idiot cu I mare, care nu poate duce o prăjitură la gură, strivindu-şi-o de ochi. Nu îmi aduc aminte să-l fi cunoscut pe prostul ăsta. Făceam parte din lumi diferite. El era odrasla urduroasă a unui criminal evreu, Leon Tismineţky, care, în timpul războiului de eliberare a Basarabiei şi a Bucovinei (1941-1944), făcea spume la gură, la Radio „Vorbeşte Moscova“, porcăind Armata Română şi asmuţindu-i pe ofiţeri şi soldaţi să dezerteze la bolşevici. Poreclit „Ciungul“ (îi lipsea un braţ), acest evreu rudimentar, fără ştiinţă de carte, era privit de toată lumea, în primul rînd de tovarăşii săi comunişti, ca un păduche. În vremea asta, iubitul meu tată era rănit grav, în luptele de la Odessa, văzînd moartea cu ochii, dar bunul Dumnezeu l-a apărat şi l-a lăsat la vatră - în cîrje, ce-i drept, dar cu pieptul mantalei plin de decoraţii. Abia de aici încolo se poate vorbi: cine au fost părinţii noştri, ce educaţie ne-au dat, ce moştenire ne-au lăsat? N-am timp de pierdut cu un handicapat ca acest individ, „botezat“ (cu briciul) în amintirea lui Vladimir Ilici Lenin. Românii au o vorbă: „Cum e turcul, şi pistolul“. Sau: „Ce naşte din pisică, şoareci mănîncă“. Ticălos tată - ticăloasă odraslă. Fără Dumnezeu. Fără Ţară. Fără Ruşine. A copilărit în Cartierul Primăverii, lustruind clanţele vilelor altor călăi evrei, ca şi blestematul de ta-su: Ana Pauker, Ghizela Vass, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Pantiuşa ş.a. Aceste lepre, venite pe tancurile sovietice, au trimis la Canal, la Aiud, la Sighet toată floarea intelectualităţii române, a Bisericii, a Armatei. Ei vor rămîne în Istorie ca nişte CRIMINALI. În vreme ce copiii românilor făceau foamea şi umblau în zdrenţe, bitangii teroriştilor evrei trăiau ca-n sînul lui Avraam şi ne rîdeau în nas, cu dinţii lor strîmbi şi galbeni. Nişte bestii. După ce toată această Coloană a V-a a fost trasă pe linie moartă de ţăranul român Nicolae Ceauşescu – fără a-şi pierde privilegiile, desigur – a început marea cîrteală, bîrfeală, lăbăreală. Nu mai era bun comunismul. Ei s-au dat de trei ori peste cap şi, din comunişti, s-au făcut anti-comunişti.

Anti-români fuseseră mereu, asta nu se discută. Ce făcea tîmpiţelul Volodea în tot acest „proces“ de reaşezare a păturilor şi straturilor de jeg? O vreme, el a tot încercat o carieră UTC-istă, pîndind momentul potrivit să se strecoare în anturajul lui Nicu Ceauşescu. Profitînd de relaţiile de familie, a fost angajat la revista CC al UTC „Viaţa Studenţească“, unde se dădea ideolog – comunist, fireşte. Am reprodus cîteva texte scremute, din 1981, scrise şi publicate de acest analfabet. Jenante. Într-o vreme în care eu eram interzis pentru faimosul editorial „Idealuri“, publicat în septembrie 1980, pe pagina I a revistei „Săptămîna“, unde ceream înfiinţarea colecţiei Biblioteca Naţională, în care să fie publicate articole şi discursuri ale lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voevod, Take Ionescu, Aurel C. Popovici – Volodea cînta Cucurigu (ce scenă, de „Ferma animalelor“!) pe gardul CC al UTC, făcea propagandă cu gust de ţuică proastă (sub pufoaică) şi se milogea să-l ungă, cineva, şi pe el, ceva. La urma-urmei, cine a făcut, vreodată, ceva dintr-un păduche? Fiindcă e clar: acest Vladimir Tismăneanu nu are comportament de om, ci de insectă care calcă pe nervi. Încă sînt neclare împrejurările în care blegul ăsta cu privire bovină a şters-o din ţară, împreună cu mă-sa. Unii zic că ar fi fost trimis de Securitate, cu „misiuni“. Tot ce se poate, deşi Securitatea asta nu era năroadă, să încredinţeze „misiuni“ unui retardat mintal. A vagabondat parazitul prin mai multe ţări. Nu se lipea de nimic, pentru simplul fapt că el nu ştie să facă nimic, n-are nici o meserie. După 1990, a încercat să se pripăşească înapoi, în „ţărişoară“, pretextînd că e „politolog“ şi că ar fi vreo mare sculă pe basculă, la Universităţi din SUA. Ştiţi cum sînt Universităţile astea peste Ocean, ca şi teatrele: trei legături la leu (la dolar). Cu tupeul caracteristic avortonilor de evrei bolşevici, a izbutit să facă din rahat – bici. A intrat mai întîi pe sub pielea lui Ion Iliescu, pe care l-a stors de bani (publici, fireşte). Pe urmă, cînd Iliescu a pierdut Puterea, s-a fofilat în preajma lui Traian Băsescu, de la care a încasat şi mai mulţi bani. Ca să facă ce? Rahatul praf. Aşa-zisul lui Raport de condamnare a comunismului e o găleată de lături, pe care eu le-am vărsat-o în cap tuturor năpîrliţilor care încercau să falsifice Istoria acestei ţări. Acea zi de 18 decembrie 2006, cînd eu am măturat Parlamentul cu şleahta asta de neruşinaţi, încolonaţi la spatele unui marinar beţiv şi primitiv, care îşi salva pielea azvîrlindu-le cîte o ciosvîrtă, a demonstrat că nu a murit demnitatea românească şi că mai sînt bărbaţi în această ţară care îi mai pot bate, cap în cap,  pe golani şi escroci. Mie să nu-mi vorbească, nimeni, de procesul comunismului! Şi în nici un caz lepădăturile procreate de agenţii Moscovei, Tismineţky şi Patapievici! Nu vă e, mă, ruşine? Nu, nu vă e – vouă vă e foame, o foame viscerală, cu rîgîieli tubulare, emanînd o duhoare grea, de usturoi, fiindcă aveţi maţul lacom, iar el ţine loc şi de obraz. Ulterior, după exemplul meu, au prins şi alţii curaj, demascînd... demascarea respectivă, care insulta, în primul rînd, onoarea Poporului Român, demnitatea Bisericii Ortodoxe şi a Armatei. Începutul fusese făcut de escrocul internaţional Elie Wiesel, care îndrăznise să spună, de faţă cu Ion Iliescu, „România a ucis, a ucis, a ucis!“, la care eu i-am replicat: „Elie Wiesel e un porc, e un porc, e un porc!“. Se depăşise orice măsură. Eram insultaţi, în faţă, şi făcuţi neam de criminali. Asta-i nenorocita de propagandă antiromânească şi anticreştină. De-asta creşte antisemitismul în întreaga lume, fiindcă există cîteva mii de tismăneni obraznici şi mincinoşi, care calcă totul în picioare, inventează atrocităţi vechi şi noi, după care cer... bani! „Îmi dai şi mie 3 lei?“ – vorba unui scheci de Televiziune.  În cazul României, e vorba de „despăgubiri“ de 50 de miliarde de dolari şi de retrocedarea a 400.000 de proprietăţi – cîte una pentru fiecare evreu care ar fi fost ucis într-un Holocaust românesc inventat. Mă, copii ai durerii, de ce-i confundaţi voi pe români cu palestinienii? Nu ţine figura, lumea s-a trezit, iar programul „Israel în România“ nu se va aplica niciodată.

Ce rol joacă în toată viermuiala asta un imbecil ca Vladimir Tismăneanu? Păi, acelaşi rol ca Katz, pardon de expresie. Mă refer la altă jigodie care ţipă ca din gură de şarpe, împotriva unor fascişti imaginari: Marco Maximilian Katz. La fel cum se comportă un alt şmecher, acuzator public, şi el, nici nu se poate altfel, fostul politruk CC al UTC Radu Ioanid. E regretabil că şefii supremi ai Ocultei sioniste mondiale nu-şi dau seama ce boschetari ridicoli au trimis în misiune în România: Tismăneanu, Katz, Ioanid şi alţi cîţiva pigmei. Nu-i bagă nimeni în seamă. Ei sînt, vorba lui Eugen Barbu, „chelneri de bacşişuri mici“ – s-au învîrtit de o sinecură, două şi au pus batista pe ţambal. Aşa-zisele articole pe care le publică Păduchele Volodea sînt jenante. Le-a citit, cineva, cu atenţie? Repetentul ăsta e de o prostie inimaginabilă. Trec peste neruşinarea lui de a voma şi de a-şi înghiţi propria vomă (adică se tot răfuieşte cu neamul lui, cu copilăria din Cartierul Primăverii, cu foştii mahări comunişti care îl trimiteau la sifoane etc.). Dar el scrie ca o cizmă şi, vorba unui om de spirit, e de o „incultură enciclopedică“. Efectiv, nu există nici o singură compunere şcolară a acestui grafoman care să nu gîlgîie de dezacorduri gramaticale, de cacofonii, de greşeli de tot felul. Să nu fie chiar nimeni la „Excrementul Zilei“ care să cureţe „gunoiul“ acestui nătărău, înainte de a fi revărsat în public? Ori poate nu îndrăzneşte nimeni, fiindcă, vezi Doamne, Tîmpiţelul e profesor la Harvard, sau cine mai ştie la ce universitate prestigioasă? Întrebat, în anii ’80, ce profesie va avea băiatul său, Iosif Sava a răspuns: „El are o profesie, care îi deschide toate uşile: profesia de evreu!“. (Dacă am greşit vreun cuvînt, îl rog pe reputatul compozitor Doru Popovici, de la care ştiu dialogul respectiv, să mă corecteze.) Dar, sînt evrei şi evrei. În ultima mea carte, „Cele mai frumoase aforisme“, scriu, la pagina 177: „E dreptul meu să-i dispreţuiesc pe evreii afacerişti şi să-i iubesc pe evreii religioşi, care serbează Hanuka, respectă Sabathul şi ţin datina mîncării cusher. Primii mă duc cu gîndul la Cain, ceilalţi mi-l evocă pe Regele David. Aşa ceva nu este antisemitism, ci triumful sfinţilor asupra arginţilor“. Iar la pagina 224 poate fi găsită această notaţie: „În 2004, după ce am făcut un pelerinaj la Auschwitz, Tudor Eliad mi-a spus despre coreligionarii săi: «Evreii sînt singurul popor din lume care refuză să fie iubit. Dacă îi iubeşti pe evrei, îi nenoroceşti, nu mai pot să strige: Jale! Urgie! Pogrom!»“.

Totuşi, această argumentaţie începe să fie cam disproporţionată. La începutul anului 1990, fostul meu coleg de la „România liberă“, Mihai Creangă, îmi spunea la telefon: „Tragi cu tunul în vrăbii?“. Dacă nu-i normal să tragi cu tunul în vrăbii, e cu atît mai ciudat să tragi în păduchi. Adică în tismăneni. Iată cît de murdar poate fi micul lacheu paukerist: în nr. de miercuri, 28 decembrie 2011, al imundei foi despre care vorbeam, scribălăul se dă autor de „caractere“, în stilul moraliştilor francezi, aşa că scrie despre „tipul infect“. De fapt, e un autoportret, fiindcă însemnările îi vin mănuşă lui, odraslei Ciungului. Degeaba îl face el pe Ceauşescu „un tip infect“ (?!). Degeaba întreabă el, ca la şcoala de oligofreni: „Îl mai ţineţi minte pe Vadim în Parlament, pe 18 decembrie 2006?“. Normal că lumea îşi aminteşte de acea zi eroică. Pe tine nu te ţine minte nimeni, Tismănene, fiindcă tu eşti un mare zero, un big fîs. Îţi trebuie un tupeu porcesc să scrii, tu, Culmea Jegului, despre... tipi infecţi! Te-ai uitat în oglindă, Tismănene? Ai văzut în ce hal arăţi? Apropo, cu ce te-a făcut tac-tu, cumva cu proteza? Uitaţi-vă cu cîtă neobrăzare se dă analfabetul ăsta cult la cap: „Tipul infect comite fraude semantice, minte fără să clipească“. Voi minţiţi aşa, mă, nenorociţilor. Cît despre „fraude semantice“ (ce-or fi alea?), poftim nişte cacofonii de-ale tale: „clipească. Cînd“; „pot împroşca cu noroi“ ş.a. Cine te-a învăţat să mănînci rahat şi cînd scrii, chiar nu te poţi abţine? Poftim altă „fraudă semantică“: „mă obstinez să cred“ – ce-i asta, mă, aurolacule mic şi tembel?  Ai început să creezi cuvinte? Verbul „a obstina“ NU există. Există substantivul „obstinaţie“, care vine din cuvîntul latin „obstinatio, onis“ - „încăpăţînare, îndărătnicie“. Poate că n-ai vrut să scrii „mă obstinez“, ci „mă masturbez“...

În concluzie, Vladimir Tismăneanu e unul dintre cei mai penibili cretini pe care i-am întîlnit în viaţa mea. În comparaţie cu el, Bulă pare Einstein. Nu ştiu dacă ruşii ne vor trimite rachete, dar constat că evreii ne trimit numai jigodii. Aşa că, dacă vom avea un Scut Antirachetă, eu propun să avem şi un Scut Antijigodie.

CORNELIU VADIM TUDOR

28 dec. 2011

Marea Năpîrlire: întîi legionar, apoi bolşevic, după care „dizident“ şi lătrău la „Europa liberă“

Lenin şi problema culturii

La 21 ianuarie 1924, la orele 6 şi 50 de minute, murea, într-o Rusie regăsită şi nouă, Vladimir Ilici Ulianov, „Marele Lenin“, cum îl numea, definitiv, acel unic Vladimir al poeziei, poetul Maiakovski. Cu moartea lui Lenin primeau o lovitură încercată şi grea oamenii muncii din toată lumea. Acela care „a întruchipat întreaga revoluţie rusă, care a purtat-o în creierul său, care a pregătit-o, a înfăptuit-o şi a salvat-o, el, „omul care a făcut cel mai mult pentru oameni“ (Barbusse) sfîrşeşte prea devreme pentru viitorul condiţiei umane.

Pentru că, într-adevăr, în numele deplin al acestei condiţii, viaţa lui Lenin a fost o viaţă de luptă unitară, demnă, rectilinie. Şi în numele aceleiaşi condiţii, actele lui sînt şi rămîn revoluţionare.

Lenin e conştiinţa însăşi a integralităţii, a sintezei sănătoase şi vii. Faptele, lupta şi gîndirea lui îmbrăţişează - ca într-o armonie urgentă şi clară - toate valorile care reprezintă şi recunosc viaţa, ecuaţii diverse. Lenin nu este aşadar numai tovarăşul proletarilor din toată lumea care se unesc, luptă şi cred, nu este numai părintele revoluţiei şi revoluţionarilor, ci şi prietenul celor care există şi se recunosc în cultură. Pentru că Lenin a cunoscut şi a profesat, după cum o ştim cu toţii - voinţa de a construi. Pentru el, viaţa se rezumă constructiv, valorile nu se definesc şi nu îndrăznesc să existe, dacă nu servesc, dacă nu sînt pozitive. Şi, ceea ce trebuie subliniat, e faptul că vocaţia aceasta de construcţie nu e unilaterală, nu se dezvoltă asimetric, într-o parte, în dauna unora dintre valori. Dimpotrivă, actele toate presupun un echilibru, o generozitate de creaţie în raporturi egale şi continui. Lenin vede, simte, se entuziasmează şi serveşte moduri totale. Răuvoitorii au de învăţat, din viaţa activă a lui Lenin, o lecţie pe care n-o bănuiau: lecţia unităţii lucrurilor. De aceea greşesc acei care văd în Lenin, spre exemplu, numai un amant al electricităţii şi întîrzie să zărească şi pe pasionatul de cultură, în ceea ce priveşte acest capitol al culturii - aparent nevralgic în dinamica revoluţiilor - Lenin dă învăţăminte peste care nu poate trece nimeni cu grabă sau indiferenţă. Ca şi Marx, pentru Lenin „cultura nu e exterioară lumii“, dimpotrivă, ea trăieşte, şi rolul ei e bine definit. Manifestare directă şi semnificativă a unei clase sociale, ea există şi durează în proporţii directe cu puterea clasei pe care o reprezintă. Şi pentru că lupta lui Lenin este aceea de redresare a proletarului, el preconizează o cultură proletară, distinctă, sănătoasă, adevărată, în acest sens concepţia leninistă a culturii depăşeşte pe aceea marxistă, căreia îi reproşează impuritatea unor reziduuri modeste.

Lenin nu numai că nu neglijează cultura, dar îi şi stabileşte locul pe care îl merită în actele de muncă ale oamenilor.

Rezultatul îndelungilor sale cercetări critice şi filosofice face ca, în 1909, să apară extraordinara lucrare a lui Lenin „Materialismul şi empirocriticismul“, în care autorul demască noile subterfugii ale filosofiei idealiste burgheze şi face o serioasă expunere a teoriei cunoaşterii create de materialismul dialectic, ducînd mai departe ideile dialecticii marxiste şi construind o nouă etapă în evoluţia principiilor filosofice ale materialismului istoric.

Mai tîrziu, prin ajunul războiului trecut, paralel cu activitatea lui de revoluţionar, Lenin îşi completează şi pe aceea de filosof. El continuă să desăvîrşească datele cucerite de materialismul dialectic, expunînd în observaţii juste falsitatea poziţiei idealiste a lui Hegel în multe din lucrările sale. „Caietele filosofice“, ale lui Lenin, în care au fost adunate toate aceste „note şi comentarii“, sînt completate mai tîrziu de altele, care alcătuiesc „Caietele asupra imperialismului“ şi în care Lenin notează intens şi cu bune organizări de conştiinţă date din filosofie, economie politică, diplomaţie şi literatură.

De altfel, literatura e un capitol distinct şi permanent în preocupările lui Lenin. Sînt cunoscute, desigur, legăturile lui cu Gorki, judecăţile lui literare despre Tolstoi sau pasiunea cu care revoluţionarul integru îi citea pe Nekrasov, pe Zola, Balzac şi chiar pe Turgheniev.

Lenin preţuia manifestările spiritului, pentru că el însuşi făcea acordul util între spirit şi acţiune. Există, în Lenin, un text, pe care îl citează şi Romain Rolland într-un articol al său din „Europe“ (1934), intitulat „Lenin, l’art et l’action“, text care dovedeşte nu numai o conştiinţă de sever apărător al culturii, dar şi o înţelegere cu totul şi cu totul prietenoasă, aproape liberalistă pentru valorile de artă. Lenin protejează visul! Cu o singură condiţie: ca cei (sic!) care visează să facă din actul lor un act de credinţă, de seriozitate. „Trebuie să visăm - spune Lenin - dar cu condiţia să credem serios în visul nostru, să examinăm atenţi viaţa reală, să ne confruntăm observaţiile cu visul, să ne realizăm scrupulos fantezia“.

Este, în această dorinţă a lui Lenin, „de a realiza fantezia“, o întreagă adeverinţă de entuziasm la valorile de artă şi cultură.

Şi nu e lipsit de semnificaţii faptul că Europa primeşte azi, dintr-o Rusie energică şi proaspătă, două bunuri peste care nu poate trece: spiritul lui Lenin şi voinţa lui Stalin.

Virgil Ierunca

(Text reprodus din ziarul „Victoria“,

nr. din 21 ianuarie 1945)

Săptămîna pe scurt

* Ziarul „Tricolorul“ – 90.000 de accesări pe Internet, în luna decembrie *  Fiţuica „Excrementul zilei“ e plătită de banda Matrozului Chior să-i înjure pe politicienii din Opoziţie * Un escroc ordinar, care pătează obrazul Bisericii Ortodoxe: „preotul“ bulgar (şi poponar) Constantin Ţanev * Elena Udrea ştie să bată cuie (în capul lui Băsescu)...

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Creştere fantastică a ziarului „Tricolorul“, pe Internet! Astfel, în decembrie 2011, nu mai puţin de 77.000 de persoane au vizualizat această îndrăgită publicaţie, numărul accesărilor fiind de 90.000. Din punct de vedere al materialelor politice, „Tricolorul“ s-a situat, detaşat, pe locul I, depăşind ziare ca „Adevărul“, „Evenimentul zilei“, „Jurnalul Naţional“, „România liberă“. Şi revista „România Mare“ stă excelent: în aceeaşi perioadă (decembrie 2011) săptămînalul nostru a fost „vizitat“ de 63.000 de persoane, numărul accesărilor fiind de 80.000. Iar tendinţa este de creştere continuă. Explicaţia? În cele două publicaţii ale Tribunului oamenii pot citi ALTCEVA decît apare în altele, articolele fiind curajoase şi pline de informaţii inedite. * Apropo de „Evenimentul zilei“: pînă n-a mai înfulecat un polonic de rahat, şi în ultima zi a anului 2011, nu s-a simţit bine! O pagină întreagă a imundei fiţuici are genericul „Topul celor mai «Gîgă» politicieni din 2011“. Iar subtitlul sună aşa: „ANALIZĂ EVZ. Mircea Geoană, Adrian Severin, Ecaterina Andronescu, Corneliu Vadim Tudor şi Aura Vasile au făcut cele mai mari gafe politice. Deşi s-au ţinut de scaune pînă în ultima clipă, unii dintre ei s-au prăbuşit“. Autoarea mizeriei e o curvă proastă, care umblă cu chiloţii nespălaţi, Laura (Gaura) Ciobanu. Aşa după cum se observă, toţi cei 5 sînt din... Opoziţie! Nici urmă de Traian Băsescu şi de analfabeta de fiică-sa, bîlbîita şi retardata Parlamentului European. Nici pomeneală de ţiganca primitivă Elena Udrea, ca şi de ceilalţi slugoi portocalii: Gabriel Oprea, Daniela Andreescu, Sorin Apostu, Traian Igaş (un dobitoc sinistru, de care rîde o ţară întreagă), Gh. Falcă, William Brânză, Sorina Plăcintă,  Sulfina Barbu, Mihai Atănăsoaie, Gh. Flutur, Gh. Ştefan (Pinalti), Sebastian Lăzăroiu (rămas Şomeroiu) ş.a. Dar, prin ce o fi „Gîgă“ Tribunul? Atenţie: „Evacuat şi din sediu, şi din publicaţii“. Carevasăzică, dacă Mafia Caselor, dirijată de Băsescu şi gaşca lui, a evacuat PRM din sediul pe care îl deţinea în mod legal, asmuţind 140 de gorile de la Poliţie (şantajate cu concedierea) – Vadim e de vină, normal. Dacă o imbecilă pe nume Alupoaie a încercat să fure site-urile de pe Internet ale publicaţiilor „România Mare“ şi „Tricolorul“, publicînd reclame frauduloase şi încasînd banii, pînă cînd preşedintele PRM a dibuit-o şi a dat-o de-a rostogolul în brînci, pe scări – desigur, tot Vadim e vinovat şi a făcut „gafe“ (?!). Nu vă e, mă, ruşine? Voi credeţi că se uită cineva în gura voastră de canal? Murdară pîine mai mîncaţi bă, nenorociţilor. * Cine, în schimb, este elogiat în acelaşi număr al sulfuroasei publicaţii, cu care nici măcar nu te poţi şterge la fund, fiindcă te murdăreşti şi mai rău? Ospătarul ţigan Gabriel Oprea! Genericul principal al paginii I sună astfel: ,,Armata a cucerit încrederea românilor în 2011”, o compunere şcolară, scoasă de sub fustele-i jegoase de ciumăfaia Nicoleta Savin. Uitaţi-vă cum poate minţi jarteaua asta: ,,Nici un om nu a plecat din Armată în anul care se încheie (?!). Problema spinoasă a pensiilor s-a rezolvat mai mult decît onorabil” (?!). Hai sictir! Aşa o rezolvare să fie la mă-ta în bătătură, ca să iasă baba la cerşit, la Bariera Vergului. E lesne de ghicit că stîrpitura asta cu voce tabagică, Savinoaica, a primit bani, pentru a lăuda nu Armata Română, ci Armata Băsisto-Oprească. De altfel, porcăria clocită de japiţa asta atît de... războinică e ilustrată cu poza ţiganului smucit Gabriel Oprea, care, din chelner poponar, a ajuns mare comandant de oşti. * O nouă şi ruşinoasă pată pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române! În urmă cu mai mulţi ani, familia Stela şi Gh. Acatrinei, din Suceava, a luat hotărîrea de a înălţa o mînăstire, în amintirea unicului ei copil, plecat la Domnul. Cu mari eforturi financiare, aceşti oameni au ridicat sfîntul lăcaş, în comuna Panaci, din Bucovina. Cei doi sînt oameni foarte iubiţi şi respectaţi: Stela Acatrinei a fost vicepreşedintă a Consiliului Judeţean Suceava, iar Gh. Acatrinei a fost prieten cu Nicolae Labiş, dar şi primar al Fălticenilor (timp de 16 ani) şi senator PRM (timp de 4 ani). Ce s-a întîmplat? Două înalte feţe bisericeşti din zonă l-au desemnat ca şef suprem al mînăstirii, care are hramul Naşterea Fecioarei Maria, pe un oarecare Ţanev Constantin. Individul nu e preot, fiindcă nu are decît 6 clase primare. Atunci ce e? Păi, e HOŢ! În repetate rînduri, el a fost văzut (inclusiv de cei doi ctitori ai lăcaşului) furînd obiecte din mînăstire, mobilier, aşternuturi de pat, draperii etc., toate cumpărate şi donate de familia Acatrinei. Ştiţi care e culmea abjecţiei? Fiind luat la întrebări, acest bulgar cu apucături pidosnice, Ţanev, a aruncat în stradă lucrurile familiei Acatrinei şi i-a interzis acesteia accesul în mînăstire!!! E inimaginabil. Aşa ceva numai în România se poate petrece. Indiferent ce ar zice Pimen, Teodosie şi Daniel Ciobotea, faptele acestea sînt şi neruşinarea strigătoare la cer a acestui derbedeu, Ţanev, face un imens deserviciu întregii biserici. Numai nemernicul ăsta vă mai lipsea, fraţilor, că, în rest, le aveaţi pe toate. Voi nu înţelegeţi că aceşti doi oameni, Stela şi Gh. Acatrinei, şi-au vîndut moştenirea de la părinţi şi lucrurile din casă, împrumutîndu-se şi de bani, pentru a împodobi Bucovina natală cu un sfînt lăcaş? Au cheltuit mai multe miliarde de lei! Şi vine un golan pe nume Ţanev („bulgăroi cu ceafa groasă“) şi se face stăpîn pe banii şi pe munca lor! Ce ruşine! Ce formidabilă ruşine! * Campania de ,,seducţie” dezlănţuită de curva de arabi Elena Udrea continuă. Nu gratis, fireşte, ci pe bani. După ce s-a lins pe degete, la postul Acasă TV, arătînd ce ştie ea să gătească – Paraşuta din Pleşcoi (giugiuli-ne-ar un bîrzoi) şi-a comandat şi în ,,foaia vitelor de pripas”, ce-şi zice ,,Cancan”, un... pictorial! Priviţi cum sună genericul paginii I: ,,Elena Udrea a dezvăluit pentru CANCAN de weekend la ce se mai pricepe în afară de politică: «Ştiu să croşetez, să gătesc, să bat cuie şi să schimb roata la maşin㻓. Hai, să mori tu, Nuţi Spaima Puţii? De pildă, unde baţi tu cuie, să-ţi dăm muie? Cumva în capul lui Băsescu? Şi de unde au tras fomiştii de la „Cancan“ concluzia că te pricepi la politică? A ucide cîinii asta înseamnă? Sau a demola hoteluri, în loc să le fie dată o utilitate socială? Sau poate a şterpeli cca. 1,5 miliarde de euro, bani europeni? Vine ea plata nelegiuirilor, nici o grijă. Să vezi ce-or să te mai „croşeteze“ românii înfuriaţi... * Aceeaşi publicaţie scelerată a făcut dovada, în nr. de vineri, 30 decembrie 2011, că îl „filează“ pe preşedintele PRM mai rău decît o făcea Securitatea. E vorba de un reportaj, ilustrat cu 3 fotografii, sub titlul: „«Tribunul» şi-a hrănit amicii. Mîncarea lui Copos, dată la cîini de Vadim“. De unde au dedus diletanţii ăştia că Vadim a dat cîinilor „bucate pregătite de patiseria bunului său amic George Copos“? În primul rînd că Vadim nu e „bun amic“ cu George Copos. În al doilea rînd, ceea ce a dat el acelor cîini de la Casa Scînteii nu erau „bucate“ de la patiserie, ci resturi de hrană de acasă. În loc să pună mîna să le dea, şi ei, o coajă de pîine animăluţelor fără stăpîn, pîndarii de la „Cancan“, care se gudură pe lîngă hinghereasa Elena Udrea, îl urmăresc pe un şef de partid şi membru al Parlamentului European. Fiindcă e clar că ei se ţineau „coadă“ din Tribun, doar-doar îl vor prinde cu ceva compromiţător. Nici o şansă.

* Încă o dovadă a „fuşerismului“ şi „urechismului“ care caracterizează gaşca de la „Excrementul zilei“. Referindu-se la înmormîntarea bătrînului Ioan Boc, proştii ăştia au titrat, mare: „La mormînt a venit şi Mitropolitul Ardealului“. Care, în text, apare cu altă titulatură: „Mitropolitul Clujului“. Inculţii respectivi nici acum n-au priceput că sînt două persoane şi două mitropolii DIFERITE: la înmormîntare nu a fost Laurenţiu Streza, ci Andrei Andreicuţ.

* Încă o făcătură scoasă din maţele lui alcoolizate de mafiotul sondajelor, Alin Teodorescu: cică în barometrul făcut de IMAS, pentru „Adevărul“, „Regele (?!) Mihai îi domină pe liderii republicii“. Ce derbedeu, acest Alin Teodorescu! Nu te mai saturi, mă, de atîta abjecţie? Nu te sufoci cu propria vomă? Evident, jegul lui Alin cel Porcin n-ar fi avut nici o „valoare“ dacă nu era plătit şi popularizat de ţiganul băsar Dinu Patriciu – alt puşcăriabil, care îşi va muşca mîinile în curînd. Alături de „invenţia“ bolnavă a perechii de borfaşi Alin Teodorescu – Dinu Păturiciu e publicat comentariul altui ţigan cu foamea-n gît, Ovidiu Nahoi, care îl face pe Mişu Bîl-Bîl „Omul Anului 2011“. Poate „Cadavrul Viu“, nu „Omul“. Ne era milă de ticălosul ăsta bătrîn. Nu merită: ordinar a fost, ordinar a rămas, băga-i-am vată în nas. * Dacă rîndurile care urmează ar fi apărut în „România Mare“, ar fi ieşit un scandal-monstru. Pe cînd aşa... Ele au apărut în „Gazeta Sporturilor“, fiind scrise de cineva pe nume Maria Andrieş. Aceasta publică un reportaj despre nişte copii care bat mingea pe terenul „Victoria“. Echipele se numesc Spicul şi Electroaparataj. Antrenorul „spicelor“ strigă de pe margine: „Jidane, coboară, Jidane!“; „Joacă bine, Jidane!“. Iar autoarea reportajului explică: „«Jidanul» e porecla unui atacant de la Spicul“. Mişto. Ce faci, Moş Vainer, încă nu te-ai sesizat pe ei? Nu strigi „Jale! Urgie! Pogrom!“? Nu e posibil, te-ai ramolit? * Aşa-zisele tabloide colorate nu au proprietatea cuvintelor. Citim prin „Click!“, „Cancan“ şi alte lăzi de gunoi că Oana Zăvoranu, Mihaela Borcea şi Monica Gabor sînt... vedete! Ce vedete or fi astea? La ce? Dacă ele sînt vedete, o mare cîntăreaţă, sau o mare actriţă ce-o fi? * „Libertatea“ ne spune că bătrîna croitoreasă Zina Dumitrescu e „mare creatoare“. Cum aşa? E, cumva, ca Agatha Christie, sau Coco Chanel? Nu mai fiţi, mă, aşa exaltaţi... * După ce o parte a Hotelului Histria, din Mamaia, a fost demolată (abuziv, zicem noi) Miron Cozma a ţipat: „Mascaţii mi-au furat 800 de milioane din casă!“. Da’ de unde avea ăsta atîta bănet, din moment ce el e pensionar? Nu cumva sînt banii amărîţilor de mineri? Ori poate că e o arvună de la Dorin Cocoş, pentru înfiinţarea acelui partiduleţ-balama, luat în calcul de şmecherul Băsescu? * Presa ne informează că un sucevean, Vasile Domisan, în vîrstă de 36 ani, a violat o bătrînă de 83 de ani. Mai înainte, fiara încercase să violeze o altă bătrînă, de 76 de ani. Glonţul, fără nici o ezitare. Adică împuşcat pe loc, da? Altminteri nu se mai vindecă ţara asta, niciodată. * Emil Mitrache (cunoscut ca „Americanul“) a zis: „Cafeaua cu sare mă trezeşte din beţie!“. Da, dar din prostie nu te mai trezeşte nimic, ţigane... Nici pe tine, nici pe prietenul tău, tot rrom şi el, Alin Gălăţescu.

* Gazeta de Perete a Balamucului, „Cancan“, continuă să împrăştie mucozităţile care cad, periodic, din nasul lui Lucian Mândruţă, sub titlul „Vorbe de vedetă“ (şi ăsta-i vedetă, desigur, dar nu se ştie în ce domeniu). Ultima inepţie debitată de puradel sună aşa: „Doar un transplant gratuit de ficat m-ar putea face să îmi doresc să fac Revelionul la restaurant“. Ce-i asta mă, zăpăcitule? Vorbă de spirit nu e, că n-are umor, sau dacă are – e umor negru. Prin urmare, dacă o clinică îţi asigură un transplant de ficat, pe gratis, tu, imediat, îţi vei dori să faci Revelionul la un restaurant, după care, gata, afară cu ficatul tău, băgăm altul! N-ai umor mă, băiete. Şi, oricît de mult ai încerca, nu-l vei avea. Cu umorul te naşti, nu-l poţi fabrica pe cale artificială, prin sute de încercări repetate, doar-doar nimereşti o dată. Şi, în general, mai dă-te-n sloboz. * În prima zi a anului 2012 ţiganii şi-au dat în petic. Dar rău de tot. Adică s-au împuşcat ca în Ziua Sfîntului Valentin, din America anilor ’20. În mod concret, două clanuri ţigăneşti din comuna Bărbuleşti s-au încăierat. Bilanţul? Un măcel: 1 mort şi 4 răniţi. Foarte nostim a fost primarul localităţii, Liţă Dumitru, care, printre lacrimi, a zis la postul România TV: „Decedatul era deja decedat“. Cîtă profunzime! La aşa primar, aşa localitate. * În după-amiaza zilei de 31 decembrie 2011, Chiombălăul încă mai făcea eforturi să iasă în public, la cumpăna dintre ani. Întîi a vrut să se ducă în Piaţa Sfatului, din Braşov. Dar l-a descurajat directorul SPP, Lucian Pahonţu, care ştia că acolo e Vadim cu familia lui şi că, oricum, va fi tămbălău, cu fluierături şi huiduieli. Pe urmă, încurajat de liniştea mortuară de la înmormîntarea tatălui Piticului Porno, a încercat să o cîrmească spre Cluj – dar Pahonţu i-a tăiat maioneza şi de data asta. Aşa că Tătarul Nebun a rămas la Predeal, să-şi înece amarul cu haita lui de cioflingari. * Pentru că nu mai are curaj să iasă în mulţimi neorganizate şi necontrolate de Serviciile Secrete, Traian Băsescu a petrecut trecerea dintre ani, în compania lacheilor PDL. Anturajul Chiriaşului de la Cotroceni în noaptea Anului Nou a fost format din famiglia Udrea-Cocoş, Vasile Blaga, Roberta Anastase, dar şi de mult mai discreţii Gheorghe Ialomiţianu şi necunoscutul ministru al Economiei, Ion Ariton, care au preferat să intre şi să iasă pe uşa din dos a localului, pentru a nu fi remarcaţi de presă. Bairamul a început în jurul orele 22 şi s-a spart pe la 2 dimineaţa, cînd Traian Băsescu a părăsit restaurantul de la parterul hotelului, urmat, în scurt timp, şi de ceilalţi. Petrecerea a continuat, pentru Matroz, la Vila lui Ceauşescu, de la Predeal, unde Beţivul Naţional era aşteptat de cîţiva apropiaţi, în frunte cu Sebastian Şomeroiu şi Iulian Fota, consilierul pe probleme de Apărare. Alături de aceştia, Chiorul a terminat „lucrarea“ începută la cîrciumă, mergînd beat mort la culcare, la orele 5 dimineaţa. Beţia a fost reluată de Traian Băsescu pe data de 1 ianuarie 2012, în jurul orelor 18, cînd el s-a dus la o petrecere discretă, la restaurantul Hotelului Rozmarin, unde, împreună cu majoritatea miniştrilor şi parlamentarilor PDL, l-a serbat pe Vasile Blaga, de ziua onomastică, pînă dincolo de miezul nopţii. De menţionat este faptul că, la toate aceste crăpelniţe, marele absent a fost Emil Boc, care a rămas acasă cu familia, fiind în doliu. * Aşa cum spuneam, Traian Băsescu a fost sfătuit de şeful SPP, Lucian Pahonţu, să abandoneze ideea de a ieşi în noaptea Anului Nou într-o piaţă publică. Iniţial, Matrozul ar fi dorit să se dea în spectacol, ultimele variante rămase în picioare, în după-amiaza zilei de 31 decembrie, fiind Braşovul sau Clujul. Sursele noastre spun că ideea i-a fost scoasă din cap de Pahonţu, care, pe la orele 16, în ultima zi a anului trecut, l-a vizitat la Predeal. Discuţia dintre cei doi a durat circa 30 de minute. Argumentul cu care şeful SPP l-a făcut să abandoneze ideea a fost acela că, după cercetarea penală a primarilor din Cluj, Sorin Apostu, şi Braşov, George Scripcaru, Serviciilor Secrete le este imposibil să evite o contestare la scenă deschisă, Matrozul ar fi fost huiduit chiar de membri PDL. Pahonţu i-a explicat Chiorului că o astfel de manifestare poate fi organizată chiar de către oamenii de încredere ai respectivilor primari, ca răzbunare la faptul că aceştia au ajuns unul în arest, iar altul la convocări săptămînale, la Parchet. Mai mult decît atît, dar cei de la SPP ştiau că Vadim şi familia lui se aflau în Piaţa Sfatului, din Braşov, fiind înconjuraţi cu multă dragoste de mii şi mii de români, din toată ţara. Exact Strîmbă Lemne mai lipsea acolo... * Pentru că trebuie să joace rolul de personaj politic providenţial, antiprezidenţial, mogulul (mogîldeaţa) de garsonieră, Dan Diaconescu, şi-a înscenat, cu ajutorul Serviciilor Secrete şi cu acordul lui Traian Băsescu, o aşa-zisă persecuţie. Concret, OTV-ul a relatat, în prima zi a Anului Nou, cum a fost Dan Diaconescu evacuat de către Serviciile Secrete din restaurantul în care Traian Băsescu a făcut Revelionul. Conform unor surse din Serviciile Secrete, acţiunea a fost una trucată, pentru a-i creşte cota de piaţă negrişmanului din Caracal. Mişcarea s-ar fi dorit una care să capteze interesul presei, dar s-a finalizat printr-un mare fîs, pentru că presa nu a muşcat momeala. În lipsa efectului scontat, scenariul s-a transformat într-o vrăjeală ieftină, mestecată ore întregi, în direct, la OTV. Puţinii telespectatori care au citit anunţul disperat al şantajistului (ameninţat cu cătuşele, periodic, de Dorin Cocoş) au rîs cînd au citit că Diaconescu şi Băsescu sînt „doi titani“ (?!). Băiatul e dement, asta e clar, nu ştie ce să mai născocească pentru a scăpa de pîrnaie. Nu va scăpa. * Grafomanul fără talent, dar bolnav de ambiţie, Mircea Cărtărescu, a mai scos o broşurică: „Frumoasele străine“. Unde putea să apară, decît la Editura Humanitas, unde escrocul gitan Gabriel Liiceanu publică toate lichelele (de-aia a şi făcut el, imediat după 22 decembrie 1989, un Apel către lichele). Pînă cînd ne vom ocupa, pe îndelete, de noul rateu al Mamutului, vom da cîteva mostre de cacofonii, jenante pentru cineva care pretinde că e conf. univ. dr. şi candidează la Premiul Nobel: „America ci“ (pg. 37); „nu se-ncurca cu fiţuici“ (pg. 45); „comunica cine ştie cît“ (pg. 157); „bucătăria românească. Că“ (pg. 194); „gaşca cea“ (pg. 271) ş.a. În alt loc face un pleonasm de toată... urîţenia: „Peste situaţia asta de egalitate se suprapusese însă imaginea de socialist îndîrjit a lui Cocea“ (pg. 134). Numeroase alte „perle“ dovedesc că ţigănuşul a fost şi a rămas un incult. Aşa că rîndurile care urmează nu pot fi decît autobiografice: „Numărul analfabeţilor şi al imbecililor nu scade cu timpul în lume, ci creşte“ (pg. 130). Corect. Pînă ce îl vom toca mărunt pe prostul ăsta, vă vom mai servi un aperitiv: obsesiile sale lexicale, ca semn de sărăcie stilistică. Luăm, bunăoară, expresia golănească j’de mii, pe care scribălăul o suceşte şi o învîrteşte la infinit: „J’de mii de agenţi, domnule, pentru orice răhăţel“ (pg. 21); „j’de mii de cutii metalice“ (pg. 63); „j’de miile de orăşele italiene“ (pg. 75); „j’de mii de inşi pe zi“ (pg. 209); „j’de mii de poze“ (pg. 234). Hai, încă o dovadă de prostie la găina cufurită care răspunde la numele Că-că-cărtărescu: „Parisul e Paris“ (pg. 107); „O pară e o pară oriunde în lume“ (pg. 196); „am fost mereu un mare fasolar“ (pg. 163); „îmi trimit nevasta la poştă“ (pg. 223). Ce dobitoc! * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. La ora la care revista noastră pleacă la tipar, Traian Băsescu se joacă cu punga: o dată suflă-n ea (ca să inspire aurolac) şi o dată se dă cu ea, pe pîrtia de la Predeal. Ce frumos. Cît mai munceşte omul ăsta pentru Ţară şi Popor!

ALCIBIADE

Polemici « Controverse

Un concert omagial emoţionant...

Maestrul Cristian Brâncuşi a împlinit 60 de ani!

Orchestra de Cameră Radio, sub conducerea maestrului Cristian Brâncuşi, ne-a oferit un concert minunat, ea tălmăcind, la un înalt nivel artistic, o muzică profundă; majoritatea soliştilor au fost tineri, exponenţi ai „noului val“, evoluţia lor artistică întărind sensul afirmaţiei potrivit căreia „Există o altă Românie, cea adevărată – care nu este aceea prezentată în multe emisiuni de televiziune, cu tineri mari admiratori ai barurilor şi ai oribilelor discoteci! Adevărata Românie are tineri foarte valoroşi, care s-au afirmat atît în domeniul umanisticii, cît şi în domeniul ştiinţelor exacte“. Despre maestrul Cristian Brâncuşi, aflat, atunci, la începuturile carierei sale artistice, regretatul compozitor şi muzicolog Ştefan Niculescu a consemnat următoarele: „Cristian Brâncuşi, deopotrivă compozitor şi dirijor, este unul dintre cei mai pregătiţi şi promiţători şefi de orchestră apaţinînd celei mai tinere generaţii de muzicieni afirmaţi“.

Merită a fi menţionată şi caracterizarea profesorului austriac Karl Osterreicher: „Fără îndoială, Cristian Brâncuşi este perfect pregătit în toate domeniile muzicale. El se remarcă prin cunoştinţele pe care le deţine despre lucrări şi stiluri, are o tehnică dirijorală foarte clară şi face o excelentă impresie în faţa orchestrei“.

Cristian Brâncuşi a prezentat „Canti profani“, de Sabin Păutza, compozitor care a obţinut strălucitoare succese în SUA – unde i se editează toată opera! Iată cum mi-a descris muzicianul bănăţean compoziţia sa: „Organizată pe 3 secţiuni, Suita «Canti Prophani» are la bază cîteva colinde din folclorul copiilor, unele extrase din colecţia de colinde a lui George Breazul. Textele folosite sînt originale, unele redate din memorie, altele găsite în diferite colecţii de cîntece ale copiilor. Prima parte a suitei foloseşte o colindă ţigănească, «Maico, mai, colindova», care se cîntă, de obicei, în prima zi de Anul Nou. Textul, cu certe nuanţe satirice, este unul profan, asemenea cu alte părţi din suită. Secţiunea secundă este o melodie veche, ce ne aminteşte de un cîntec de leagăn al cărui refren – «Dalbe flori/ Flori de măru’» – este singurul element care ar putea să ne ducă cu gîndul la colind. Această secţiune lentă aduce un material de contrast, un autentic colind de Paşti – «La luncile soarelui» – bazat pe un mod pentatonic şi tratat, aici, sub forma unui dialog viu între cor şi orchestră. Ultima secţiune este un colind vesel, care se cîntă în dimineaţa Crăciunului – «Dimineaţa, ziua bună» – acesta fiind unul tipic pentru structura asimetrică a cîntecelor ocazionale din folclorul copiilor. Orchestraţia întregii lucrări, în care percepţia are un rol important, subliniază cu efecte de culoare frumuseţea şi prospeţimea acestor melodii tradiţionale. Corul de copii este folosit pe două, trei sau patru voci, cu unele intervenţii solistice. Materialul este dezvoltat, în cele mai multe cazuri, prin imitaţii şi canoane stricte, alternînd cu scurte intervenţii sub formă de interludii ale orchestrei. Această lucrare a fost gîndită ca o sărbătoare, în felul în care numai copiii o pot înţelege, prin combinaţia unică dintre inocenţa lor şi exuberanţa şi vitalitatea propriei vîrstei“.

Corul de Copii Radio, condus cu o admirabilă măiestrie de Voicu Popescu, ne-a impresionat profund, ducîndu-ne cu gîndul la succesul de care s-a bucurat formaţia sa în Italia, unde, după concert, Mariele Ventre, binecunoscuta dirijoare a Corului de copii din oraşul lui Ottorino Respighi – Bologna, a afirmat următoarele: „Corul de Copii Radio se numără printre cele mai bune formaţii din lume!“.

Violonistul Gabriel Croitoru – solist de talie mondială – şi talentata fiică a acestuia, Simina Croitoru, au interpretat, cu un remarcabil simţ polifonic, „Concertul în re minor pentru două viori şi orchestră“, de Bach; prin prestaţia lor, cei doi s-au înscris în constelaţia interpreţilor genialului polifonist, avîndu-i în frunte pe Yehudi Menuhin şi David Oistrah, prilej, pentru noi de a ne aminti cuvintele sublimului stilist Emil Cioran: „Fără Bach, teologia ar fi lipsită de obiect, Facerea Lumii ar fi fictivă, iar neantul – peremptoriu. Dacă e cineva pe lumea asta care să-i datoreze totul lui Bach, acela e Dumnezeu“.

În finalul manifestării, Corul Academic Radio, condus de unul dintre cei mai valoroşi dirijori din ţară, Dan Mihai Goia, şi Orchestra de Cameră Radio, dirijată de Cristian Brâncuşi au interpretat capodopera lui Vivaldi – „Gloria“– reliefînd un baroc muzical, cu armonii de o simplitate expresivă, asociat unei scriituri contrapunctive mai cantabile – latină, prin excelenţă – vestind, avant la lettre ... era „melodiei acompaniate“, dominată de Mozart şi Haydn. Iată un „protocronism“ foarte aparte. Ce păcat că din muzica lui Vivaldi se interpretează, atît de rar, opusurile vocal-simfonice. În acest climat, de o puternică forţă emoţională, s-au impus două cîntăreţe cu valenţe multiple: Irina Iordăchescu şi Oana Andra. Prima menţionată continuă, creator, arta răscolitorului ei tată, baritonul Dan Iordăchescu. Cea de a doua interpretă ne dovedeşte că este foarte bine îndrumată de celebrul pianist Al. Petrovici, distinsul ei soţ. Mai amintesc şi aportul, substanţial, al compozitorului organist Marcel Costea. În finalul manifestării, corul, orchestra şi publicul l-au omagiat pe maestru, cîntîndu-i tradiţionalul „La Mulţi Ani!“

Cristian Brâncuşi are meritul de a recreea, cu un pronunţat spirit inovator, piese din literatura universală, mai puţin cunoscute, dar şi compoziţii ale creatorilor noştri de avangardă, pe nedrept neglijate în ultimii 22 de ani. Prin aceasta şi prin seriozitatea sa exemplară, maestrul C. Brâncuşi s-a înscris în pleiada admirabililor şefi de orchestră: Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Mircea Basarab, Mircea Cristescu şi Ludovic Bacs.

Doru Popovici

P.S.1: Să nu uităm că autenticul artist Cristian Brâncuşi s-a afirmat şi în muzicologie; el ne-a oferit o capodoperă: „Estetica muzicală în viziunea lui Dimitrie Cuclin“ – opus distins, la doctorat, de profesorul Octavian Lazăr Cosma, cu calificativul: „foarte bine“.

P.S.2: Ascultînd Corul de Copii Radio, dirijat admirabil de maestrul Voicu Popescu, nu pot să nu o felicit pe Eugenia Văcărescu-Necula, fondatoarea acestui ansamblu, devenit „una meraviglia dell’arte“...

Identitate şi spiritualitate la români (2)

Motto: „Vai de naţiunea care nu merge pe picioarele sale şi este condusă, ca un orb, de alte naţiuni“. Simion Bărnuţiu

Pînă acum două decenii, ortodocşii din Serbia, catolicii din Croaţia şi musulmanii din Bosnia trăiseră în bună înţelegere, vreme de o jumătate de veac. Cine a intervenit şi i-a convins să se ucidă unii pe alţii... pentru o ficţiune? Desigur, agenţii destabilizării sociale şi naţionale. Este vorba de aceiaşi agenţi internaţionali care acţionează, în acelaşi scop, şi în România.

Al III-lea factor al identităţii noastre de neam este emoţia pe care o resimţim, sau ar trebui să o resimţim cu toţii în faţa simbolurilor trecutului nostru glorios. A-ţi iubi ţara, limba, credinţa străbună şi tradiţiile ancestrale nu înseamnă să fii extremist de stînga sau de dreapta, cum caută să ne convingă adepţii cosmopolitismului, ci înseamnă, pur şi simplu, să fii patriot, să-ţi iubeşti specificul naţional aşa cum este el, mult sau puţin. Se caută, azi, acreditarea ideii – false – că, dacă am intrat în Europa, trebuie să aderăm la curentele degradante cultivate, în prezent, în Occident, să asistăm impasibili la disoluţia instituţiilor de bază ale statului (de exemplu, la destrămarea familiei), prin acceptarea tuturor depravărilor sexuale, adulterului, incestului, pornirilor împotriva naturii, pe scurt, să ne complacem în promiscuitatea de care, de 2.000 de ani încoace, ne apără credinţa în Isus Christos. Nu prin imitarea curentelor străine, ci numai prin afirmarea specificului nostru naţional, numai prin cultivarea şi dezvoltarea spiritualităţii noastre autentice vom putea asigura un rol important României în cultura mondială. Imitaţiile şi pastişele n-au atins niciodată, nici chiar prin abuzuri, valoarea creaţiei autentice. O copie a unei creaţii de Rafael poate înşela buna credinţă a directorului de muzeu, dar specialiştii nu dorm şi, mai devreme sau mai tîrziu, falsul se descoperă şi pictura este scoasă din muzeu. La fel se întîmplă şi cu imitaţiile curentelor din afară: mai devreme sau mai tîrziu – aşa cum ne-a demonstrat-o, în atîtea rînduri, Istoria omenirii - ele ajung la coşul de gunoi al culturii unei ţări.

La noi, de o bună vreme, a devenit o obişnuinţă ca, în fiecare an, de regulă, în preajma Zilei Naţionale a României, să se desfăşoare Congresul spiritualităţii româneşti, cu participarea reprezentanţilor românilor de pretutindeni. La aceste forumuri se dezbat teme deosebit de importante şi se fac propuneri pertinente pentru conducerea statului care, de cele mai multe ori, nu face nimic să le pună în practică, îngropînd în dispreţ întreaga istorie a unui brav, luminat şi harnic popor. Noroc că marea massă a românilor ascultă, încă, de îndemnul marilor noştri înaintaşi: iubirea de neam, de limbă şi de credinţă.

Omul de tip cosmopolit - aşa-zisul om „modern“, omul fără conştiinţă de neam, fără credinţă şi fără lege - a fost mereu ostracizat de intelectualii şi scriitorii autentici. Cît de expresiv a descris Mihai Eminescu acest tip de atitudine în proza sa, dar şi în versuri precum: „Numai omu-i schimbător/ Pe pămînt rătăcitor“, punînd existenţa omului în contrast cu perenitatea codrului, privit ca simbol al valorilor tradiţionale. Şi tot el spune: „Dar noi locului ne ţinem./ Cum am fost, aşa rămînem“. Într-adevăr, şi azi, şi mîine, şi în veci, aşa trebuie să rămînem, noi – cei care avem conştiinţa Neamului Românesc: mîndri de trecutul nostru şi, totodată, deschişi spre marile cuceriri spirituale ale lumii.

Sfîrşit

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie

Microsioane istorice

Omul şi pielea lui

Strălucirea celei mai adulate dintre blondele naturale ale lumii, Pamela Anderson, la nici 50 de ani (de fapt, are 44), începe, după unele ziare care se ocupă de lumea mondenă, să pălească. Paparazzii americani au surprins-o, la plimbarea ei de la miezul zilei, nemachiată şi destul de neîngrijită. Publicînd acele imagini, presa de peste Ocean s-a răstit la ea cu asprime: „Ce e cu tine? Că tinereţea abia ţi-a început! Ce diferenţă uriaşă între apariţiile recente, bine prelucrate, şi adevărata Pamela Anderson!“. La noi, descoperindu-se că „Nivea“ a împlinit 100 de ani de existenţă, televiziunile au început să-i facă reclamă, sub logo-ul: „Omul şi pielea lui“, iar o mulţime de medici trag concluzia că „îngrijirea pieli înseamnă grija pentru propria persoană“. De

altminteri, aşa şi este: înainte de a-şi pune pe el cămaşa, omul este îmbrăcat în pielea lui. Sînt şi o mulţime de expresii precum: „Şi-a pus pielea la bătaie“, „Îţi este mai aproape pielea decît haina“, „Mai întîi îşi apără pielea“, „Sigur că ţine, în primul rînd, la pielea lui“... Omul recunoaşte, aşadar, cît de importantă îi este pielea. În ea îşi trăieşte el şi

bucuria, şi tristeţea. De aceea barbarii, cei mai cruzi dintre oameni, atacau, în primul rînd, pielea

adversarilor. Nu cu mult timp în urmă, într-un sector al Capitalei noastre, a fost ucis un om, în mod

barbar. I s-a dat foc într-o curte de liceu, legat fiind în sîrme, de la gît pînă la picioare. Cînd asasinii au fost prinşi, nici cîinii poliţiştilor nu i-au iertat, sfărîmînd  cu colţii lor de temut oasele nenorociţilor. De curînd, am citit într-un ziar englezesc confesiunea unui scriitor care, făcînd o vizită la Londra, a primit cadou o veioză, fără ştie că aceasta era confecţionată din piele de om. Cînd a ajuns cu ea acasă, bărbatul a avut un şoc. Intrigat de striaţiile şi porii abajurului, scriitorul a dus veioza, pentru teste ADN, la un

laborator criminalistic. Rezultatul l-a îngrozit: lampa era, într-adevăr, din piele de om şi putea fi cea descoperită, după încheierea celui de al II-lea război mondial, în lagărul de la Buchenwald. Amicul

scriitorului, cel care-i făcuse cadou veioza, o cumpărase de la un tîrg de vechituri din New Orleans, organizat după dezastrul provocat de uraganul Catrina, considerat una dintre marile tragedii omeneşti. În cele din urmă, scriitorul a predat veioza unui muzeu din Londra, cu o inscripţie din care să se vadă prin cîte întîmplări trecuse o lampă făcută din pielea unui om ce n-a mai avut şansa să privească lumea din jurul său. Dar o mulţime de oameni au privit prin pielea

ce-i fusese jupuită acelei victime a nazismului, pusă ca scut al unei lumînări de demult. Deasupra exponatului stă scris, simplu: „Veioză din piele de om“.

Vasile Băran

Atitudini « Polemici

Tabletă

George Nicolae-Podişor –

Scriitorul pamfletar pur-sînge

Mai zilele trecute, ne-am luat bilet pentru a pleca într-o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Buşteni. Un drum de cîteva ore, indiferent de cît de aglomerat ar fi fost sau nu vagonul în care aveam să ne instalăm, cu bagajele noastre, nu foarte voluminoase: o carte, o haină, două, înghesuite într-o geantă, cumpărată de la un om sărman, întîlnit la intrarea din Piaţa Obor. Acolo unde mulţi oameni bătuţi de soartă îşi vînd din bunurile de prin casă, spre a-şi procura banii necesari de medicamente, hrană şi pentru plata facturilor la întreţinere şi curent electric. Şi cum spuneam, aveam cu noi o carte... Da, o carte!... Însă nu una de bucate, nu de modă, nici de subiecte senzaţionale, fiindcă lectura, pentru noi, e o ocupaţie pe cît de serioasă, pe atît de importantă, un prilej de a descoperi subiecte şi personaje noi. Cît priveşte hainele, ar fi fost bine să ştim cui aparţinuseră, deoarece nu noi le-am îmbrăcat prima oară... Oricum, dacă ele ar fi provenit, cumva, de la vreun star, poate că le-am fi păstrat, cu gîndul să le donăm la vreun muzeu sau să le vindem la licitaţie. În felul acesta am fi luat pe ele suficienţi bani cît să săturăm burţile multor flămînzi din Piaţa Obor, Ferentari, Pantelimon şi din alte părţi ale Capitalei. Oameni înfometaţi, bolnavi, prigoniţi de propriile frustrări şi lipsuri. Numai că nu ştim ale cui au fost lucrurile, pentru că, la magazinul de unde le-am cumpărat, se găsesc de toate. În ciuda faptului că vînzătorii de acolo, oameni simpli, au, şi ei, greutăţile lor, patronul (sau patroana) se face că nu le vede problemele. Interesul celor ce deţin astfel de magazine este acela de a încasa din vînzarea obiectelor second-hand cît mai mulţi bani. Dacă aceasta era situaţia privind îmbrăcămintea noastră, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre cartea pe care o aveam cu noi. De ce? Este lesne de înţeles că, mai ales într-o călătorie, îţi iei cu tine o carte, pentru că te pasionează cititul sau pentru că doreşti să te documentezi în vreo problemă anume. Cartea pe care o luaserăm cu noi nu era una cu titlu răsunător, pentru care să se bată mulţimea pentru a o obţine, aşa cum se întîmpla, în anii copilăriei noastre, cu spectatorii care se înghesuiau, la Cinematograful Patria, pentru un bilet la filmul „O floare şi doi grădinari“. Oh, Doamne, ce am rostit? Patria? Mai există oare, în zilele noastre, Patrie? Pentru unii da, pentru alţii, nu! Însă Patria există în fiecare român, chiar şi în cazul celui ce leneveşte de foame aici, sau rătăceşte după cai verzi pe pereţi, în lumea largă. Revenind la cartea cu pricina: e vorba de o lucrare scrisă după moda pamfletului modern, la o masă cu uşile deschise către brîiele soarelui, prin perdele de horbotă lăsate pînă spre duşumele. Subiectele abordate sînt dintre cele mai complexe: de la limba natală, politică, scrisori de la prieteni, amintiri despre dascăli, pînă la mîndria deţinerii unei scrisori, rămase de la mama autorului într-un sertar - aidoma lui Liviu Rebreanu, care descoperea scrisorile mamei sale, Ludovica Rebreanu. Lectura acestui volum e cu adevărat apetisantă, prin densitatea propoziţiilor şi frazelor măiestrit împletite, ele dînd naştere unui mănunchi variat de subiecte, care mai de care mai interesante, atît ca suflu epic, cît şi ca dogoare a mesajului conţinut. În majoritatea paginilor acestei cărţi aveam să descoperim crîmpeie din trecutul vieţii noastre, dar şi din prezentul pe care îl trăim. Fără să supărăm pe cineva, spunem că autorul este nu numai dascăl, ci şi un iscusit pilduitor, care alege vorbe de mare fineţe pentru relatările lui scriitoriceşti. Ironic în felul său, dar şi extrem de serios în postura lui de martor a două epoci în care a trăit, hulind-o pe una şi acceptînd-o pe cealaltă, printr-o riguroasă şi serioasă comparaţie. Analizînd la rece strategiile politice specifice fiecăreia dintre cele două epoci, autorul ajunge la concluzia că, în ambele cazuri, omul simplu, în general, devine prada acestora, prin votul dat, el rămînînd, în cele din urmă, să ducă acelaşi trai primitiv, în care speranţa este un echivoc fără de ştampilă. Cu o astfel de lectură ne-am continuat călătoria - care a fost nu una de invidiat, ci de apreciat, doar din acest motiv - cu un tren obişnuit, pe măsura căilor noastre ferate actuale... Citind... citind „Confesiuni în pleasnă, cu năduf şi sictir!...“ (2011), căci despre această carte este vorba. Aveam să trăim momente de înaltă ţinută artistică, descoperind în semnatarul acestui volum, George Nicolae-Podişor, pe scriitorul tuturor celor care gîndesc lucrurile în favoarea viitorului, dar nu subapreciind prezentul. Acest autor este un autentic pur-sînge în pleasna sa, intenţia lui nefiind aceea de a bălmăji nişte subiecte, ori de a face lumea să rîdă, ci el încearcă să ofere cititorului destule motive de analiză personală. Prin cartea respectivă, George Nicolae-Podişor ne demonstrează, încă o dată, că are vocaţia unui scriitor autentic, care se bucură din plin de cele mai însemnate cuvinte, cu semnificaţiile şi ramificaţiile unor sensuri alese pe măsura omului capabil să filozofeze asupra complexităţii temelor literare care apar de unde vrei şi de unde nu vrei, pornind de la lucruri la care nu te aştepţi. Pentru că acest scriitor are harul său: pe cît de inventiv este, pe atît de realist pare, cînd vine vorba de pagina de carte. O carte precum este cea pe care noi am disecat-o prin lectură, într-o călătorie imaginară de la Bucureşti la Buşteni şi retur.

Ion Machidon

Preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Năravuri vechi la români

Cum se poate procura o blană de vulpe argintie? (1)

Iată o întrebare care, deşi simplă, clară şi precisă, devine destul de incomodă atunci cînd trebuie să i se dea un răspuns. Desigur, acesta poate fi formulat în diverse forme şi variante. Un răspuns foarte simplu ar fi, de pildă, că o cumperi de la magazinul de blănuri. Varianta complicată şi alambicată ar fi că ai avut noroc cu o mătuşă bătrînă şi bogată care, după ce a decedat, ţi-a lăsat moştenire, printre altele, şi o blană de vulpe argintie. Fără îndoială, o astfel de podoabă vestimentară, la care visează multe femei din aşa-zisa lume bună, se poate obţine şi prin alte căi şi mijloace, însă eu am aflat de una ce mi s-a părut de-a dreptul...originală. Este adevărat, în esenţă, metoda a fost necinstită, abuzivă, chiar condamnabilă, dar, trebuie să recunoaştem, insolită. Despre ea mi-a vorbit, nu de mult, un fost coleg, om care mai mereu a avut „un dinte“ împotriva şefilor „buni de gură“ în public şi „neciopliţi“ în relaţiile cu subalternii, incorecţi şi incompetenţi în activitatea profesională, oameni care niciodată n-au constituit un exemplu bun pentru cei mai tineri. Este foarte posibil ca toate cele relatate de fostul meu coleg să nu constituie un caz izolat, eu, însă, mă voi referi strict la cel despre care mi s-a vorbit. Ţin să menţionez şi faptul că nu eu l-am provocat pe interlocutor la destăinuiri şi dezvăluiri tîrzii şi că nici nu am avut posibilitatea să-i verific afirmaţiile. Mie însă, ca unul care am activat în domeniul relaţiilor externe, spusele fostului coleg mi se par verosimile. În plus, am avut ocazia să cunosc „personajul principal“, respectiv pe „tov. director“, beneficiarul vulpii argintii, dar şi pe cîţiva dintre colaboratorii lui apropiaţi, oameni cu năravuri şi apucături proaste.

Combinaţia care, în final, a dus la procurarea unei blăni de vulpe argintie, prin furt de valută şi falsificări de acte, are la bază „spiritul inventiv şi creator“ al unui director aflat în schema de conducere a unuia dintre cele mai importante departamente desemnate de „conducerea superioară de partid şi de stat“ să desfăşoare activităţi pe linia extinderii şi consolidării relaţiilor externe ale României. Funcţie importantă şi de mare răspundere, mai ales că acest „tov. director“ avea în atenţie întreg spaţiul european. Vîrsta, funcţia şi relaţiile sus-puse pe care respectivul director le avea erau singurele motive pentru care el era considerat om serios, competent şi influent. Nimeni nu ştia exact ce pregătire intelectuală are, dacă este licenţiat sau are ceva titluri; el nu ştia limbi străine şi nici nu dovedise cuiva că are înclinaţii spre un domeniu anume: muzică, teatru, literatură, tehnică, istorie sau altele. El ştia din toate cîte ceva şi se arăta gata oricînd să dea răspuns la orice întrebare. Se îmbrăca întotdeauna după ultima modă, era chiar pedant, de multe ori. Îi plăcea să spună că are relaţii la nivel înalt, să lăuda cu ele. Directorul cu pricina, ajuns om cu „relaţii“ pe plan intern şi extern, dar mai ales cu „surse“ de aprovizionare cu tot ce-i dorea inima, cu precădere din afară, bea băuturi fine, mînca delicatese, fuma numai ţigări din import, dar nu aşa, ce-o fi şi ce-o pica – întotdeauna, un anume sortiment. Cei care-i cunoşteau aceste „slăbiciuni nevinovate“, în primul rînd subalternii, aveau grijă să-i aducă sau să-i trimită, din străinătate, produse care să-i satisfacă gustul rafinat.

Acesta era directorul care, prin perioada anilor ’70, nu putea dormi din cauza unei blăni de vulpe argintie, pe care şi-o dorea, cu ardoare, pentru soţia lui. Apucase să i-o promită consoartei, dar încă nu găsise soluţia prin care să demonstreze că el este un bărbat de cuvînt. În fond, spunea cineva, pînă aici nu vedem ce păcat i s-ar putea reproşa omului. „Bine că directorul nostru nu s-a gîndit să procure o blană de vulpe argintie pentru secretara lui (care îi devenise amantă), sau pentru vreo altă femeie, de pe cine ştie unde, aducătoare de mari necazuri, aşa cum se întîmplă de cele mai multe ori“.

Acesta, respectiv directorul, ar fi primul personaj al povestirii de faţă. Al doilea personaj este un tînăr diplomat, aflat pentru prima dată, la post, într-o ţară scandinavă, acolo unde, cred unii, vulpile argintii umblă pe toate drumurile, oferindu-se să fie jupuite, spre bucuria celor bogaţi. Mai tîrziu, tînărul diplomat avea să spună că niciodată, nici măcar după ce a ajuns acolo, nu s-a gîndit că va putea să cumpere vreodată o blană de vulpe argintie. „De unde atîta bănet?“, se întreba el, pe un ton din care se înţelegea că o asemenea podoabă vestimentară este extrem de scumpă.

(va urma)

Vasile Ion Dumitru

Români, puneţi cu botul pe labe bestia fascismului unguresc!

Reprezentanţii UDMR  contra hotărîrilor judecătoreşti

Anul 2011 a fost foarte greu pentru majoritatea populaţiei României, dar şi pentru comunitatea românească din judeţele Covasna şi Harghita datorită acţiunilor de deznaţionalizare ale conducerii UDMR, cu sprijinul trădătorilor din PDL, în frunte cu preşedintele Traian Băsescu. Datorită acţiunilor de ungurizare forţată a oricărui element ce semnifică dăinuirea Neamului Românesc, permanent organizaţii ale comunităţii româneşti au acţionat în judecată faptele ilegale şi antiromâneşti ale reprezentanţilor administraţiei publice locale, precum şi ale instituţiilor statului descentralizate din aceste judeţe, conduse de către membri UDMR.

După cum s-a mai publicat în mass-media, atît în 2010, cît şi în 2011, conducătorii Primăriei Municipiului Sf. Gheorghe (UDMR) au hotărît „de la ei putere“ să schimbe denumirile româneşti cu altele ungureşti, încălcînd flagrant prevederile Legii administraţiei publice locale. În această situaţie au fost peste 35 de străzi cu denumirile unor simboluri naţionale ale Neamului Românesc. Conducerea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş a acţionat în instanţă hotărîrile Consiliului Local al Municipiului Sf. Gheorghe. Instanţele de judecată ale Tribunalului Covasna, Curţii de Apel Braşov şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au dat cîştig de cauză Forumului Civic, hotărînd anularea hotărîrilor Consiliului Local Sf. Gheorghe nr. 133,134 şi 135/ 2010. Reprezentantul Guvernului în judeţul Covasna, prefectul UDMR, a refuzat să atace hotărîrile ilegale ale Consiliului emise în 2010, pretextînd că, din punctul lui de vedere, este normal să se schimbe denumirile româneşti ale străzilor, pentru că „noi, maghiarii, sîntem majoritari aici“. Hotărîrea definitivă şi irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este pusă în aplicare, pentru că reprezentanţii instituţiilor statului refuză să se conformeze legii.

În aceeaşi situaţie se află şi fostul sediu al Băncii Naţionale Române din Municipiul Sf. Gheorghe, care, din 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărît să fie repartizat Centrului ecleziastic ortodox din jud. Covasna, cum se prevedea într-o hotărîre a Guvernului din septembrie 2004. Conducerea Consiliului Judeţean Covasna (UDMR) nu vrea să-l predea, declarînd că nu o interesează hotărîrile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La fel, unii întreprinzători români au hotărîri definitive şi irevocabile ale acestei instanţe privind unele imobile. Însă reprezentanţii administraţiei publice locale şi ai celei judeţene (UDMR) refuză să se conformeze hotărîrilor judecătoreşti.

Cum a declarat şi Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, Ioan Selejan, recent, la postul România TV: „Soarta românilor în această zonă este foarte gravă din toate punctele de vedere “. Această zonă „musteşte“ de monumente istorice privind dăinuirea strămoşilor Neamului Românesc, pe care autorităţile administraţiei publice locale (UDMR) au făcut şi fac tot posibilul să dispară. Conducerea ţării, după 1990, a renunţat să mai exercite atribuţiile de stat suveran în judeţe, lăsînd UDMR să decidă „soarta“ acestei zone. În cel mai scurt timp va dispărea orice urmă de român din centrul României. S-a ajuns în situaţia ca românii să se simtă străini în propria lor ţară.

Jurist Gică Agrigoroaie

Cine a pactizat cu iredentismul maghiar?

Efervescenţa malignă a UDMR, în materie de revendicări autonomiste, a atins (de mult!) cote primejdioase. Solicitările insistente şi imperative ale Uniunii Etnicilor Maghiari din România au escaladat, treptat, un demers anticonstituţional, ale cărui constanţă şi amplitudine atentează la înseşi temeliile Statului Român. Caracterul vădit antiromânesc al acţiunilor udemeriste nici nu mai trebuie demonstrat, el fiind deja de evidenţa axiomei. (Doar simpla afirmaţie, reiterată cu obstinaţie în ultimii ani, că ziua de 1 Decembrie este o zi de doliu pentru maghiarii din România, ar fi de ajuns pentru a exemplifica antiromânismul udemerist la cel mai înalt nivel!) Aura pretins democratică şi europeană a liderilor maghiari, de o falsitate stridentă, a încercat mereu să camufleze (şi, mult timp, chiar a reuşit) adevăratul substrat al politicii acestui conglomerat constituit pe criterii exclusiv etnice, un fel de struţo-cămilă cu busola orientată strict spre satisfacerea unor reverii autonomiste şi iredentiste. Violenţa de ultimă oră a liderilor maghiari (încurajaţi, pe faţă, de pasivitatea colegilor portocalii din coaliţia de guvernămînt), în susţinerea „pohtei ce-au pohtit-o“ decenii, nu trebuie să (mai) surprindă pe nimeni. Tactica paşilor mărunţi (dar persuasivi) a devenit deja o dulce amintire din copilăria politicii udemeriste, o fază pe care Marko Bela o evocă, probabil, cu nostalgie în memoriile sale. Visurile de autonomie ale maghiarilor rezonează, în momentul de faţă, cu încurajările făţişe venite din partea iredentismului din Patria-Mamă (Viktor Orban fiind pionul cel mai important şi mai tenace al acestei campanii agresive). Apoi, să nu-l uităm pe pastorul Lászlo Tökeş, intrat în Parlamentul European cu binecuvîntarea nedisimulată a şefului statului... român, dintr-un calcul care transcende imperativul naţional şi se situează în zona gesturilor de abdicare de la sus-amintitul imperativ. Se aşteaptă cineva ca pastorul cu apetituri recunoscut iredentiste să susţină, la Bruxelles, cauza Poporului Român? Preşedintele Traian Băsescu nu ştia, oare, pe cine încurajează să acceadă în înaltul for european? Ba bine că nu! Şi atunci? Atunci, măruntele, nefastele şi condamnabilele calcule conjuncturale au fost mai puternice decît Interesul Naţional, sacrificat cu cinism şi iresponsabilitate de dragul unui himeric cîştig electoral. Este de-a dreptul înspăimîntătoare uşurinţa cu care unii politicieni români au cedat, de-a lungul timpului, în faţa pretenţiilor udemeriste, tratîndu-le cu blamabilă îngăduinţă şi, culmea, cu supremă înţelegere. Se mai poate vorbi, astfel, de politică naţională lucidă şi responsabilă, în condiţiile în care Interesul Naţional este privit cu emfatică nonşalanţă, iar pactizarea cu promotorii agresivi ai iredentismului maghiar s-a făcut pe faţă, în văzul tuturor? Degeaba clamează, acum, Victor Ponta şi Crin Antonescu că nu vor mai face nici o alianţă cu UDMR (asta, în situaţia himerică în care vor ajunge la guvernare!) Nu cumva, tocmai guvernul pesedist al lui Adrian Năstase şi cel liberal al lui Călin Popescu Tăriceanu au fost cele care au dat nas pretenţiilor udemeriste, satisfăcîndu-le fără crîcnire? Cele două guvernări, precum şi cea actuală (în care rolul de vioară întîi îi revine PDL-ului) vor purta o grea răspundere în faţa istoriei, pentru compromisurile inacceptabile pe care le-au făcut cu eternul „partener“ de guvernare UDMR. În loc să promoveze şi să susţină, cu convingere şi responsabilitate, interesele Statului Naţional Român, aceşti politicieni de mucava au abdicat, în mod impardonabil, de la imperativul naţional şi au făcut nepermise concesii iredentismului maghiar. Ne rămîne consolarea că Istoria îi va judeca şi-i va trimite, cît mai curînd, în anonimatul pe care-l merită. Totuşi, slabă şi ineficientă consolare, pentru răul imens pe care l-au făut acestui popor!

Geo Galetaru

PDL continuă trădarea  intereselor naţionale (3)

Atitudinea antiromânească, profund duşmănoasă, continuă, însă, să se manifeste în rîndul hocheiştilor maghiari, ea luînd forme tot mai grave şi mai îngrijorătoare pentru români. Ziarul ,,Adevărul” (nr. din 19.12.2011) a continuat să monitorizeze comportamentul sportivilor respectivi şi măsurile întreprinse de forurile superioare abilitate, vizînd sancţionarea celor responsabili de acel incident. Din articolul intititulat ,,Hocheiştii din Naţională au sfidat Imnul”, semnat de ziariştii Marian Burlacu şi Mugurel Dumitru, aflăm că, după victoria echipei României, care a învins formaţiunea Ungariei cu 4-1, la intonarea Imnului Naţional ,,Deşteaptă-te, române!”, hocheiştii ,,noştri”, cetăţeni români, au tăcut. În schimb, cînd a răsunat Imnul Ungariei, aceştia ,,au prins glas”. Subliniez: hocheiştii erau echipaţi în tricourile echipei naţionale a României. Şi, colac peste pupăză – relatează jurnaliştii - după intonarea celor două imnuri, s-a cîntat aşa-zisul imn secuiesc.

Pentru aceste manifestări, de sfidare în lanţ a simbolurilor naţionale ale ţării noastre, românii trebuie să se adreseze, cu hotărîre, reprezentanţilor Puterii actuale: preşedintelui Traian Băsescu şi ,,forţei” politice majoritare din monstruoasa coaliţie care ne guvernează, mai precis, PDL-ului. O mostră din ceea ce sînt în stare să facă tinerii maghiari, atunci cînd ajung la maturitate, ne este oferită de cunoscutul actor şi regizor român Constantin Codrescu, în volumul II al cărţii sale autobiografice, intitulate ,,Pribeag prin viaţa mea”. Deşi i se asigurase o protecţie serioasă în perioada în care ocupa funcţia de director al Teatrului din Sf. Gheorghe, secţia română, iată ce i se întîmplă în timpul evenimentelor din decembrie 1989: ,,… pe uşa locuinţei mele au apărut înscrisuri ameninţătoare; copiilor mei li s-au tăiat hainele lăsate în cuierul şcolii; telefoanele primite de soţia mea ne ameninţau că, dacă nu vom părăsi oraşul, vom primi ceea ce merităm: capul ne va sta alături de picioare!” (pag.113). De altfel, atmosfera creată de revizionismul unguresc, în decembrie 1989, în localităţile româneşti cu populaţie majoritar maghiară, a fost una demnă de un Ev Mediu primitiv. Întîmplările povestite de Constantin Codrescu au fost trăite de mai toţi românii care vieţuiau alături de etnicii unguri în localităţile transilvane; de aceea, mulţi şi-au părăsit casele şi locurile natale. Cu toate acestea, majoritatea partidelor româneşti postdecembriste s-au aliat în permanenţă cu această formaţiune politică, revizionist-şovină, care se cheamă UDMR. Şi au făcut-o doar pentru a ajunge sau a se menţine la Putere, astfel încît să poată învîrti afaceri menite să sporească averile membrilor de partid şi acolilţilor lor. Din păcate, unor astfel de politicieni, Poporul Român continuă să le dea votul. E o realitate tristă pentru toţi conaţionalii noştri! Iată pentru ce spun şi scriu că PDL, acceptînd UDMR-ul la guvernare, nu face altceva decît să trădeze interesele naţionale, călcînd, totodată, în picioare, prestigiul României şi demnitatea Poporului Român.

Legat de incidentele petrecute în cadrul echipei naţionale de hochei U16, este cazul să ne referim la comportamentul tinerilor – prea tinerilor – jucători care, într-o majoritate zdrobitoare, sînt etnici maghiari, trăitori – nimeni nu poate contesta – pe pămîntul României. Aceşti adolescenţi, componenţi ai echipei sportive menţionate, prin gestul şi comportarea lor, dovedesc că ei trăiesc, deja, cu convingerea că sînt cetăţeni de naţionalitate maghiară, din închipuitul şi micul stat „Ţinutul Secuiesc“, aparţinător Ungariei, deşi pe certificatul lor de naştere scrie clar „cetăţean român“ (Oare o mai fi scriind?). Unii dintre cititori se pot întreba: de ce adolescenţi maghiari, sub 16 ani, în ziua de 1 Decembrie, Ziua Naţională a României, cînd singurul lor coechipier român le-a cerut ca măcar în această zi deosebită să i se adreseze în limba română, trei „colegi“ unguri îl iau la bătaie, iar, mai grav, ceilalţi unguri, din echipă, sting lumina, tăcînd şi nimeni neluînd apărarea românului? De aici, deci, din această manifestare, devenită, de fapt, o stare de spirit, vedem că avem de-a face cu un şovinism solidar, care a prins rădăcini durabile, pînă şi la copii şi tineri. De unde vine această atitudine, deosebit de gravă, la nişte tineri, se mai pot întreba aceiaşi cititori?

(va urma)

RADU PĂDURARIU

ULTIMA ORĂ

Liderul PRM va trimite la Bruxelles 20 de copii orfani de  la Fundaţia „Inimi Neprihănite”,

din Odorheiu Secuiesc

Pe parcursul emisiunii caritabile pe care a realizat-o postul România TV, transmisă în direct de la Teatrul Metropolis, din Capitală, preşedintele PRM a făcut mai multe donaţii. Dar cel mai important cadou l-a făcut copiilor de la Fundaţia „Inimi Neprihănite“, din Odorheiu Secuiesc. În mod concret, într-o pauză, el i-a spus realizatoarei Corina Drăgotescu că vrea să trimită, în martie 2012, la Bruxelles şi Waterloo, nu mai puţin de 20 de orfani - însoţiţi de o măicuţă supraveghetoare şi de un cameraman de la postul respectiv. Aşa după cum se ştie, aceste excursii sînt finanţate, integral, de Parlamentul European. După cîteva zile, domnul Cristian Stănescu, asistent al preşedintelui PRM, a luat legătura cu Raluca Damian, producătoare a emisiunii respective, pentru a pune la punct toate detaliile referitoare la această veritabilă expediţie.

Sluga UDMR în Harghita, prefectul Ladanyi  Laszlo-Zsolt, confirmă: Patru primării din judeţ  au pagini de Internet exclusiv în limba maghiară!

Prefectul judeţului Harghita, fostul membru UDMR Ladanyi Laszlo-Zsolt, confirmă, urmarea unei interpelări adresate de către senatorul PDL Iulian Urban Prefecturii Harghita, faptul că paginile de Internet a 4 primării de comune din judeţ sînt redactate exclusiv în limba maghiară. Această situaţie ilegală şi antiromânească este tolerată chiar de către prefectul judeţului Harghita, care nu este altceva decît sluga ilegalităţilor comise de membrii UDMR sau PCM, care conduc aceste primării. Faptul că la această oră paginile oficiale de Internet ale acestor primării din judeţul Harghita sînt redactate exclusiv în limba maghiară dovedeşte mentalitatea profund antiromânească şi şovină a primarilor din aceste comune, membri UDMR sau PCM, precum şi pasivitatea şi chiar complicitatea prefectului Ladanyi Laszlo-Zsolt cu această situaţie. A fost nevoie ca un senator de Ilfov să îi atragă atenţia prefectului de Harghita că indolenţa sa a dus la această situaţie intolerabilă. Mai mult, pentru a dovedi încă o dată cît de aservit este şovinismului maghiar promovat de UDMR, prefectul Ladanyi Laszlo-Zsolt se limitează la a trimite simple adrese, fără să solicite termene clare de respectare a legii. Aş mai adăuga faptul că în judeţul Harghita există mult mai multe primării conduse de membri UDMR sau PCM care au paginile de Internet exclusiv în limba maghiară. Bineînţeles că prefectul Ladanyi nu va face nimic în aceste cazuri pînă cînd nu va fi din nou sesizat de la Tulcea, Craiova sau Madrid, în ciuda faptului că Statul Român îl plăteşte atît de bine tocmai ca să vegheze la respectarea Constituţiei României.

DAN TĂNASĂ, Madrid

E timpul ca evreii şi maghiarii să afle:

Cine i-a trimis la Auschwitz pe cei  460.000 de evrei din Ungaria?

Ani de zile am ştiut şi eu, ca toată lumea, că ungurii, în comparaţie cu românii, sînt cei care şi-au trimis la Auschwitz, la moarte adică, compatrioţii evrei. Sute de mii de evrei din Ungaria, în 1944, au luat calea ferată a lagărelor de exterminare, de unde foarte puţini s-au mai întors. Cazul este bine cunoscut şi mult discutat. Eu însumi, în mai multe ocazii, am scris pe această temă, mergînd pe linia istoriografiei „oficiale“ din România de dinainte de 1990: în timp ce evreii din România s-au salvat aproape în întregime, evreii din Ungaria au fost supuşi unui regim de exterminare de o duritate unică. Însuşi Winston Churchill a vorbit de acest moment din Istoria Ungariei ca despre „crima cea mai abjectă din Istoria omenirii“! Acesta a fost şi titlul unui capitol din cartea mea, intitulată Transilvania – Invincibile Argumentum, publicată în 1991, dar scrisă cu mult înainte de 1990.

Am reluat acest titlu de capitol şi în cartea Protocoalele Kogaionului, publicată în 2004, dar de data asta pentru a  mă dezice de ce scrisesem mai înainte pe acest subiect! Şi o mai fac o dată, afirmînd că principalii vinovaţi pentru tragedia evreilor din Ungaria anului 1944 nu sînt ungurii, autorităţile ungureşti! Nici măcar germanii, aş putea zice!... Ci evreii! Am constatat însă, după 7 ani de la publicarea Protocoalelor mele, că ipoteza mea nu a ajuns la cunoştinţa vreunui maghiar, a vreunui ungur. Vina este în primul rînd a mea, niciodată n-am ştiut „să-mi vînd marfa“! Revin acum, din mai multe considerente, unul fiind şi acela de a le oferi tinerilor hocheişti secui din echipa României un motiv în plus ca să fie mîndri că sînt maghiari, şi nu români...

După cum se ştie, după 1990 românii s-au trezit acuzaţi şi ei de Holocaust! Acuzaţie adusă de o serie de autori evrei, a căror profesie era destul de incertă. Au devenit peste noapte specialişti în Holocaustul din România... Subsemnatul m-am considerat destul de informat asupra subiectului ca să răspund acuzaţiilor. Vrînd-nevrînd, dacă am intrat în horă, a trebuit să joc pînă la capăt, adică să mă informez în continuare şi să dau seama de cele aflate. Aşa am ajuns să aflu şi despre binecunoscuta vinovăţie a ungurilor cît este de neîntemeiată! Repet: neîntemeiată! Ci inventată sau, în cel mai bun (sau rău!) caz, exagerată. Şi precizez: soarta evreilor din Ungaria, trimişi la Auschwitz, nu s-a decis într-o şedinţă a Guvernului ungar sau a Parlamentului din Budapesta. Nici măcar într-un conclav german. Ci s-a decis în urma unei iniţiative evreieşti, a unei decizii luate la cel mai înalt nivel: Comitetul de Salvare al Agenţiei Evreieşti!

Pornesc de la datele oferite de Roger Garaudy, în cunoscuta sa lucrare Procesul sionismului israelian, ediţia românească. Această lucrare nu a fost pînă acum de nimeni contestată în privinţa acurateţei informaţiilor. Roger Garaudy, binecunoscut ca om de stînga, de atitudini democratice, liber de orice înregimentare, a fost criticat de unii pentru tenta, zic aceştia, tenta anti-semită a ultimelor sale cărţi. Dar nimeni nu i-a putut reproşa că pune în circulaţie informaţii false sau denaturate. Noi preluăm de la Roger Garaudy numai informaţiile, care, la rîndul lor, în chestiunea care ne interesează, sînt cam toate provenite de la autori sau instituţii evreieşti.

Citez în continuare din Protocoalele Kogaionului, pg. 77-79:

„Aflăm de la Roger Garaudy că nu era destul să fii evreu ca să fii primit în Palestina, în ţara strămoşilor tăi. Trebuia să fii un evreu de calitate, făcut dintr-un «material uman superior». Evreii erau admişi în Palestina «cu condiţia să nu se dovedească prin nimic o povară pentru ţară», adică pentru Israelul viitor (p. 47). Încă din 1935, un important lider sionist Ytzhak Gruenbaum, avertiza că «trebuie să avem autorizaţia de a alege pentru imigrare refugiaţii care merită (s.n.) şi, de asemenea, să avem permisiunea de a nu-i accepta pe toţi» (ibidem). Se pare că procentul evreilor din Europa ocupată de Hitler care «nu meritau» să calce în Ţara Sfîntă se ridica la aproximativ 90%!

Chestiunea evreilor alungaţi din Europa ocupată de nazişti şi pe care sioniştii nu se grăbeau să-i accepte în Israel ţine, se pare, de însăşi doctrina sionistă. Problema trebuia abordată «nu dintr-un punct de vedere filantropic, ci din punctul de vedere al nevoilor ţării»“ (ibidem). Alte texte sioniste doctrinare, încă şi mai explicite, afirmă un cinism şi un pragmatism absolut inuman. Iată ce se putea citi în Memorandumul Comitetului de Salvare al Agenţiei Evreieşti din 1943: „Trebuie oare să-i ajutăm pe toţi cei care au nevoie fără să ţinem cont de caracteristicile fiecăruia? Nu ar trebui să dăm acestei acţiuni un caracter sionist naţional (s.n.) şi să încercăm să-i salvăm cu prioritate pe cei care pot fi folositori pămîntului Israelului şi iudaismului? Ştiu că pare o cruzime să pun problema în felul acesta, dar, din nefericire, trebuie să stabilim clar că, dacă sîntem capabili să salvăm 10.000 de persoane din cele 50.000 care pot contribui la consolidarea ţării şi la renaşterea naţională sau un milion de evrei care vor deveni pentru noi o povară (s.n.), va trebui să ne restrîngem şi să-i salvăm pe cei 10.000 care pot fi salvaţi – în pofida acuzaţiilor şi solicitărilor disperate ale milionului lăsat la o parte“ (pg. 47-48). Aşadar, între 10.000 de evrei utili şi 1 milion de evrei incomozi, numai soarta celor utili îi interesa pe liderii sionişti. Cu ceilalţi, 1 milion – sau 6 milioane, se putea întîmpla orice; pagubă nu era pentru sionişti, nici dacă aceşti evrei ar fi murit. O astfel de eventualitate nu emoţiona pe nici unul dintre liderii sionişti! Ba, dimpotrivă, se pare că le convenea!

Textul de mai sus ne aduce aminte, însă, de ceea ce se petrecea cu evreii odată ajunşi la Auschwitz: erau şi ei împărţiţi în două grupuri, „ţinîndu-se cont de caracteristicile fiecăruia“, exact după acelaşi criteriu, al utilităţii. Cine putea contribui la producţia de război a Germaniei („la consolidarea ţării“) rămînea în viaţă. Ceilalţi, o adevărată „povară“ şi pentru nazişti, îşi încheiau cît mai repede existenţa lor mediocră, de rebuturi umane, de indivizi sortiţi eşecului.

Mai consemnăm faptul că textul de mai sus, emis de o instituţie, nu de mintea şubrezită a unui individ fără inimă, poartă în el un dispreţ pentru fiinţa umană care nu s-a limitat la declaraţii, ci a avut consecinţe extrem de concrete, de reale, afectînd şi, deseori, curmînd viaţa a sute de mii de oameni, a milioane de evrei, dacă iei în serios numărul de victime ale Holocaustului mediatizat de propagandiştii suferinţei evreieşti… Sîntem obişnuiţi ca un asemenea dispreţ, atît de cinic, de dezinvolt, să-l găsim în texte literare, de ficţiune, unde exagerarea unor atitudini şi poziţii are rol artistic, producînd consecinţe numai la acest nivel. Adică de data asta avem de-a face cu un text propriu-zis asasin, genocidar. Unde este solidaritatea atît de vestită dintre evrei? De ce n-a mai funcţionat? Că de solidaritate umană nici nu mai îndrăznim să vorbim!... Altminteri, textele sioniste despre existenţa a două categorii de evrei mărturisesc o „filosofie“ practică, a vieţii, de un pragmatism fără precedent în istorie, care lasă fără glas orice om normal, evreu sau creştin: „O salvare pur filantropică, precum cea a evreilor din Germania (…) nu poate decît să cauzeze necazuri perspectivelor sioniste, mai ales că şansele sînt cu atît mai limitate cu cît dezastrul este mai mare. Putem să acţionăm în favoarea evreilor germani atîa vreme cît acest lucru reprezintă un avantaj, atîta vreme cît aceştia îşi aduc în Palestina bunurile (s.n.). Refugiaţii actuali nu prezintă acest avantaj, deoarece sosesc cu mîinile goale. Prin urmare, aceştia nu au nimic de oferit Yichouvului (denumirea purtată de statul Israel înainte de a fi recunoscut în 1948 ca stat propriu-zis, de sine stătător – n.n.) şi nu putem să ne aşteptăm decît la ceea ce am constatat deja la o mare parte a evreilor germani: o distanţare totală, adesea chiar o ostilitate faţă de pămîntul Israel; o atitudine nerespectuoasă faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic, (…) o masă de oameni fără nici o legătură cu sionismul şi total lipsiţi de ataşamentul naţional.“ (pg. 48)”

Comentariul lui Roger Garaudy: „evocarea acestor texte arată întreaga diferenţă dintre iudaism, religie pe care o respect, şi sionismul politic, naţionalist şi colonialist, pe care-l combat, la fel ca pe celelalte naţionalisme. În plus, aceste texte dezvăluie impostura celor care astăzi plîng cadavrele victimelor pe care n-au vrut să le salveze“ (pg. 49).

Frază de memorat: Impostura celor care astăzi plîng cadavrele victimelor pe care n-au vrut să le salveze.

Evrei care n-au vrut să salveze evrei, aşadar!... De ce? Pentru că sînt evrei săraci, „cu mîinile goale“...

Este din ce în ce mai clar: în timpul celui de-al II-lea război mondial, liderii evreimii au conceput o selecţie (artificială) printre evreii meniţi să populeze viitorul stat Israel. Meniţi, practic, să supravieţuiască războiului. Evreii „programaţi“ să devină israeliţi trebuiau să fie evrei de calitate. Evrei ataşaţi sionismului, care respingeau ideea de asimilare cu populaţia majoritară, acceptată tacit de tot mai mulţi evrei.

De partea cealaltă, evreii săraci, evreii consideraţi de sionişti ca o „massă de oameni fără nici o legătură cu sionismul şi total lipsiţi de ataşamentul naţional“, care arătau „o atitudine nerespectuoasă faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic“. Motiv pentru care trebuiau exceptaţi de la salvare! Cumva, la un loc, toţi aceşti evrei „fără nici o legătură cu sionismul“, au fost în număr de 6 milioane?... Acele celebre 6 milioane?!

Notă: Se iţeşte din cele de mai sus o ipoteză halucinantă, dar deloc absurdă, ci decurgînd logic din textele de doctrină sionistă: Holocaustul ca pedeapsă pentru evreii cu „atitudine nerespectuoasă faţă de tot ce este evreiesc şi ebraic“! Deocamdată semnalez această ipoteză, o notez, ca să o verific cu altă ocazie, cu o documentaţie potrivită... Poate vor face alţii această verificare. Alţii mai pricepuţi, mai învăţaţi...

* * *

Care era poziţia evreilor din Ungaria din această perspectivă pur sionistă? Evreii din Ungaria erau binecunoscuţi ca evrei dispuşi să se asimileze sau chiar asimilaţi. Prin tradiţie, de pe vremea dualismului, majoritatea evreilor se declarau maghiari, îndeosebi cu ocazia recensămintelor şi a altor „probe“ de loialitate. Risc să afirm că, probabil, puţini au fost evreii din Ungaria care au părăsit confortul în care trăiau pentru a merge în Palestina, unde totul era de luat de la început. Oameni sînt şi evreii! Popor de eroi şi martiri nu a existat niciodată... Numai doctrina sionistă se pare că tocmai asta a urmărit: să-i selecţioneze pentru viitorul Israel numai pe evreii dispuşi să se constituie într-un popor de eroi şi martiri...

Putem considera că evreii din Ungaria nu prea întruneau simpatia şi criteriile de simpatie ale sionismului, ale liderilor sionişti ai evreimii. Erau cumva consideraţi „o massă“ de evrei nedemni să păşească în Ţara Sfîntă?

Citez mai departe din Protocoalele Kogaionului, pg.77-79: Aşadar, în nenumărate cazuri, evreii din Germania şi, în general, evreii din toate ţările ocupate de nazişti, nu au fost decît „materialul uman“ din care întemeietorii sionişti ai Israelului au ales (doar este vorba de poporul ales) care evrei să supravieţuiască imigrînd în Palestina şi care evrei, de calitate inferioară fiind, inutili şi indezirabili, să rămînă la dispoziţia autorităţilor naziste. O spune limpede şi marele sionist Ben Gurion, rămas în istorie ca primul şef al noului stat Israel: Minoritatea care putea fi salvată trebuia să fie aleasă (s.n.) în funcţie de nevoile proiectului sionist în Palestina“ (pg. 44). Aşadar, grija sionismului a fost să salveze minoritatea de „eroi şi martiri“, iar majoritatea, cele 6 milioane, a lăsat-o pe seama lagărelor de exterminare.

Nota bene: evreii sortiţi de sionişti lagărelor naziste alcătuiau aşadar majoritatea, deducţie confirmată expressis verbis şi în comentariul pe care Roger Garaudy îl face în legătură cu cazul Rudolf Kastner, un evreu sionist judecat în anii ’50 pentru colaborare cu naziştii. În timpul procesului, Rudolf Kastner a fost acuzat că „în acord cu reprezentanţii sionişti (dintre care cei mai mulţi erau miniştri în timpul procesului), el negociase cu Eichmann eliberarea şi emigrarea în Palestina a 1684 de evrei utili (sublinierea îi aparţine lui Roger Garaudy) pentru construirea viitorului stat Israel, în schimbul cărora îi va convinge (s.n.) pe 460.000 de evrei unguri că era vorba de un simplu transfer şi nu de trimiterea în lagărul morţii de la Auschwitz (s.n.). Judecătorul Halevi arăta că toate aceste crime fuseseră comise cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Evreiesc Mondial“ (pg. 44).

Cumplită frază: aceste crime fuseseră comise cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Evreiesc Mondial… Adică asasinarea în cvasi-totalitate a evreimii din Ungaria s-a făcut cu acordul, mai exact spus cu concursul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Mondial Evreiesc...

Şi cîteva întrebări lămuritoare:

a. Cei „1684 de evrei utili pentru construirea viitorului stat Israel“ erau probabil nişte inşi super-dotaţi, fiecare dintre ei un posibil candidat la Premiul Nobel. Au aflat ei vreodată în ce condiţii au fost eliberaţi din Germania şi acceptaţi în Palestina?

b. S-a făcut vreodată publică lista celor 1684?

c. Dacă „trimiterea în lagărul morţii de la Auschwitz“ a celor 460.000 s-a făcut „cu acordul Agenţiei Evreieşti şi al Congresului Mondial“, de ce sînt în continuare acuzaţi ungurii, statul ungar şi maghiarimea în general, de asasinarea celor 460.000 de evrei unguri deportaţi în Germania în primăvara lui 1944?

Să mai precizăm o dată despre ce crimă este vorba: în desfăşurarea Holocaustului, deportarea evreilor din Ungaria a fost apreciată de Winston Churchill ca fiind „crima cea mai abjectă din istoria lumii“. De ani de zile această crimă este pusă pe seama autorităţilor maghiare, a căror rîvnă şi al căror exces de zel în evacuarea evreilor i-ar fi uluit şi pe nemţi. Roger Garaudy ne oferă mai întîi amănuntul care anulează „meritul“ autorităţilor maghiare: înşişi evreii s-au grăbit să se îmbarce în trenurile cu pricina deoarece primiseră de la liderii sionişti toate asigurările că va fi vorba „de un simplu transfer“. Uşurinţa cu care bieţii evrei au crezut că e vorba „de un simplu transfer“ probabil că, în ochii liderilor sionişti, a constituit o dovadă în plus că toţi cei 460.000 de evrei chiar erau de o calitate mediocră, perfect inutili, nişte imbecili care îşi meritau soarta de a fi trimişi ca vitele la tăiere, într-un cuvînt – chiar că erau nedemni să calce în Ţara Sfîntă…

Cu ani în urmă, în diverse ocazii, am comentat cu avînt această „cea mai abjectă crimă din Istoria omenirii“, considerînd că ea face cel mai bine diferenţa între „bestialitatea comportamentului hunic, asiatic, al maghiarilor“ şi omenia, toleranţa, atît de tipic românească... Se pare însă că va trebui să-mi retrag acele acuze, inclusiv comentariile. Mea culpa! Rău îmi pare însă că greşeala mea nu a fost totală! Mi-ar fi făcut plăcere să-mi retrag acuzaţiile şi atît! Din păcate, sînt în situaţia de a le retrage nu pentru că aceste acuzaţii nu au temei, nu au substanţă, nu corespund faptelor, ci doar pentru că ele trebuie adresate altcuiva! Le menţin aşadar, dar cu altă adresă, pe care mi-o impune Roger Garaudy: sionismul! Sionismul este vinovat de soarta celor 460.000 de evrei din Ungaria pe care naziştii, în acord cu liderii sionişti ai evreimii, i-au „transferat“ în cuptoarele de la Auschwitz! Repet: naziştii, în acord cu liderii sionişti ai evreimii... Ba, cum spuneam mai sus, cu concursul acestor lideri sionişti!

Căci aceasta este acuzaţia teribilă pe care Roger Garaudy o formulează: evreii sionişti sînt autorii celei mai abjecte crime din istoria omenirii! Repet: aprecierea îi aparţine lui Winston Churchill. O crimă căreia i-au căzut victime 460.000 de evrei perfect nevinovaţi!

Sau, şi mai clar spus: cea mai abjectă crimă din istoria umanităţii este o „afacere“ eminamente evreiască, avîndu-i ca autori asasini pe evreii sionişti, iar ca victime pe evreii inutili…

Abjecţia acestei crime este sporită de faptul că, după război, evreii i-au acuzat pe unguri de săvîrşirea măcelului… Abjecţie totală. Nec plus ultra…

Ion  Coja

22 decembrie 2011

Post scriptum 2011: Mă bucur să le aduc la cunoştinţă maghiarilor din Ungaria şi de oriunde că pe umerii maghiarimii nu mai trebuie acceptată povara cumplitului genocid. E timpul ca maghiarii să afle acest adevăr. Şi să reacţioneze în consecinţă.

Dar şi mai important este ca evreii înşişi să afle şi ei adevărul! Şi să reacţioneze şi ei în consecinţa acestui adevăr!... Căci acesta este rostul adevărului.

Şi o ultimă întrebare: Eichman, autorul „transferului“, era cumva evreu, cum zic unii evrei?...

„România Mare“ pe meridianele lumii

Precum în cer, aşa şi pe pămînt

Albumul cu titlul bilingv al d-nei Cristina Nichituş Roncea este, cum ne dezvăluie subtitlul, o „călătorie foto prin lumea ortodoxă românească“. Cuvîntul Înainte este al academicianului Florin Constantiniu, versiunea engleză a textelor aparţine d-lui Vlad A. Arghir, iar ţinuta editorială, grafică, absolut remarcabilă, genuin occidentală, se datorează Editurii Compania, Bucureşti 2011, 128 p., 24 cm.

Globalizarea n-a pervertit în acest album nici chipurile oamenilor, nici natura. Fiecare fotografie pare un tablou pictat în Evul Mediu, cînd oamenii credeau că a doua zi vine Judecata de Apoi. Aici este, fără îndoială, măiestria discretă a artistei şi perfecţiunea tehnicii occidentale a editorului, care ne lasă să descoperim frumuseţea, taina subtilă a ortodoxiei, ca şi cum ar fi de la sine înţeles şi fiecăruia accesibilă.

Există multe albume dedicate creştinismului ortodox. Unele pun accentul pe măiestria foto, altele pe monumentalitatea arhitecturii, picturii sacrale, diferită de cea occidentală, şi mai ales pe strălucirea ritului oriental. Acum avem în faţă ceva cu totul nou, artista ne ia într-o călătorie de iniţiere, numai aparent fără pretenţii, în care noi descoperim lumea neschimbată din toate timpurile, în aşteptarea unui miracol, în care preoţii, călugării, călugăriţele, ca şi mirenii cred şi aşteaptă, în peste 200 de fotografii.

România profund ortodoxă nu urmăreşte dictonul occidental, benedictin „ora et labora“, ci contemplarea şi supravieţuirea la cel mai modest nivel cu putinţă. Nimic mai străin lumii ortodoxe româneşti decît de a produce pentru piaţa liberă, de a participa la acumularea primitivă de capital şi de a face investiţii, cum fac călugării şi credincioşii occidentali. Nici credincioşii ortodocşi portretizaţi nu sînt altfel, ci după chipul şi asemănarea celor care îi păstoresc, cu toţii contemplă, aşteaptă răbdători un miracol, pe care numai ei îl cunosc. Aşa au supravieţuit ei toate năvălirile barbare 1.000 de ani, aşa sînt ei, o enigmă şi un miracol, după cum remarca istoricul Gheorghe Brătianu.

Lumea ortodoxă e în mare criză. Se vede cu ochiul liber. Acad. Constantiniu remarca recent, influenţat probabil de prăpastia dintre credinţă şi mizeria din jur, că e mai rău decît pe vremea lui Stalin. Atunci existau, totuşi, o comuniune între Moscova şi Bucureşti şi speranţa într-o zi mai bună. Comuniunea între ortodocşi şi creştinii occidentali, cu toate că sînt în UE şi NATO, întîrzie şi de aceea perspectivele sînt sumbre. Nu există. Trei milioane de ortodocşi, majoritatea tineri, au fugit şi caută să se salveze, individual, în Occident, lăsînd ţara de izbelişte şi în grija celor care se roagă, şi ei izolaţi, sihaştri.

Precum în cer, aşa şi pe pămînt, se roagă, repetă zilnic 2 miliarde de creştini. Cerul este însă un ideal diferit la creştinii ortodocşi şi la cei occidentali, aşa că nu-i de mirare că şi pe pămînt, în Est şi Vest, lucrurile stau cam la fel. Idealul şi realitatea din lumea ortodoxă românească le aflăm din acest excelent album. Pe cînd o călătorie foto prin lumea creştină occidentală? Pe cînd o călătorie comună prin lumea creştină unită în Uniunea Europeană, pe cînd o comuniune ortodoxo-occidentală? La toate aceste întrebări retorice albumul de faţă ne ajută, subtil, să facem primul pas.

Prof. dr. Viorel Roman,

Consilier academic la Universitatea din Bremen

La adăpostul anticomunismului  s-a jefuit şi distrus tot ce au creat mai bun părinţii şi fraţii noştri  45 de ani (8)

Referitor la încadrarea în muncă, amintim cititorilor că, la sfîrşitul perioadei 1945-1989, în industria României lucrau, efectiv, 4,2 milioane de salariaţi –faţă de 1,07 milioane în 1959 şi 239.000 în 1938. Aşa au asigurat comuniştii români locuri de muncă cetăţenilor. Nu i-au lăsat să cerşească ori să plîngă pe la porţi străine pentru o bucată de pîine. Comuniştii n-au distrus şi nu au vîndut industria străinilor, dimpotrivă, am spus şi o repet, la sfîrşitul anului 1989, Statul Român înzestrase toate ramurile industriale, în proporţie de 65-70%, cu mijloace tehnice de producţie dintre cele mai avansate. În perioada comunismului, agricultura dispunea de un vast sistem de irigaţii, de numeroase Staţiuni de Maşini şi Tractoare, care nu lăsau pămîntul nelucrat, şi tot mai multe sate beneficiau de extinderea reţelei de electrificare. Unde sînt toate acestea, domnilor analişti?

Le mai spun denigratorilor comunismului şi celor reveniţi în ţară după ce-au colindat pe aiurea – au fost alfabetizaţi şi ei, şi neamurile lor –, că între anii 1946-1980, de pildă, multe localităţi şi-au schimbat total înfăţişarea.

Nu le mai repet, pentru că toată lumea le ştie.

Sfîrşit

Colonel mag. (r) Vintilă Barbu

Doctor în Drept

Imperativul întăririi rolului ONU (2)

Cea mai remarcabilă reuşită a activităţilor ONU ar putea fi considerată lichidarea sistemului colonial, prin promovarea activă şi perseverentă a procesului decolonizării şi a accesului la independenţă al fostelor colonii, care s-au înscris pe orbita unei dezvoltări libere, devenind membre cu drepturi depline ale Organizaţiei mondiale. Acest proces ireversibil a sporit exponenţial numărul membrilor ONU: de la 50 de state-membre, în 1945, la mai mult de 200 în prezent.

Din păcate, evenimentele care au avut loc pe plan internaţional după acordurile dintre URSS şi SUA la Malta, în 1989 (transformările în raportul de forţe dintre principalele state şi grupări de state, dispariţia URSS şi constituirea pe teritoriul acesteia a 15 state independente, dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi a CAER), precum şi unele evoluţii negative din aşa-numita lume a treia, confruntată cu mari probleme generate de subdezvoltare, au avut ca efect diminuarea graduală, dar continuă, a rolului şi activităţilor ONU pe plan internaţional, ceea ce s-a repercutat negativ, în special, asupra intereselor ţărilor mici şi mijlocii, nealiniate, în curs de dezvoltare.

Într-adevăr, dacă marile puteri, statele mari în general, au multiple posibilităţi pentru promovarea intereselor lor, ţările mai mici au în ONU nu numai o tribună democratică de expunere a poziţiilor, propunerilor şi iniţiativelor lor, ci şi un for de contacte, dezbateri şi negocieri, în ultimă instanţă un instrument de apărare a independenţei şi suveranităţii lor naţionale.

Ţările mici şi mijlocii, nealiniate, în curs de dezvoltare constată, cu reală îngrijorare şi preocupare, cum marile puteri, principalele state şi grupări de state şi-au creat alte foruri şi instrumente de contacte, negocieri şi relaţii, precum „G-8“, „G-24“, Uniunea Europeană (UE) şi NATO, care se substituie tot mai mult dezbaterilor de la ONU şi caută să promoveze soluţii în marile probleme de interes general fără participarea sau consultarea majorităţii covîrşitoare a statelor lumii; apar aici, cu claritate şi cu pregnanţă, avantajele unice pe care le oferă ONU, ca organizaţie cu participare şi competenţe universale.

O situaţie gravă şi anormală s-a creat în privinţa negocierilor din sfera dezarmării, prin blocarea activităţii Conferinţei pentru dezarmare de la Geneva – organism al ONU, care a negociat în trecut cîteva acorduri în materie, dar care, în prezent, este marginalizată de marile puteri, în special de cele nucleare. De altfel, şi tratativele de dezarmare dintre marile puteri au fost blocate, între acestea fiind în curs o nouă competiţie militară, foarte periculoasă, generată de instalarea scutului american antirachetă în proximitatea frontierelor Rusiei şi măsurile de înarmare anunţate de autorităţile de la Moscova, ca răspuns la instalarea unor baze militare americane în jurul teritoriului rusesc.

(va urma)

Nicolae Chilie

Societatea civilă şi perspectivele ei în dezbatere critică (1)

De mai mult timp, noţiunea de „societate civilă“ a devenit – peste tot în lume – termenul politic predilect. Fără a fi fundamentată ştiinţific, societatea civilă este socotită, de susţinătorii ei de pretutindeni, inclusiv de cei din ţara noastră, cheia succesului politic, economic şi social, la nivel naţional şi mondial. Netemeinicia acestei accepţiuni atribuite noţiunii de societate civilă este demonstrată, cu date şi fapte concludente, între mulţi alţi specialişti în domeniu, de Thomas Carathers, vicepreşedinte al secţiei pentru politică internaţională a Fundaţiei „Carnegie Endowment for International Peace“ din New York, în unul din studiile sale, din care relevăm următoarele:

Accepţiunea actuală a noţiunii de societate civilă este de dată recentă

Originile expresiei de „societate civilă“ sau de „societate a cetăţenilor“ (civil society) pot fi urmărite cu uşurinţă, pînă în antichitate, în lucrările lui Cicero sau ale filozofilor greci. Atunci cînd vorbeau despre societatea civilă, aceştia se refereau însă, în principal, la stat. În accepţia sa modernă, termenul de societate civilă a fost introdus de iluminiştii scoţieni şi de cei de pe continentul european spre sfîrşitul Secolului al XVIII-lea. Teoreticieni ca Thomas Paine sau Hegel au încercat să cuprindă în noţiunea de societate civilă o sferă învecinată cu statul, dar delimitată de acesta – un domeniu în care cetăţenii se grupează în funcţie de interesele şi dorinţele lor. Această accepţie nouă şi diferită a noţiunii de societate civilă reflectă transformările care au avut loc în realitatea economică prin apariţia proprietăţii private, a concurenţei de piaţă şi a burgheziei. Ea a luat naştere, în gîndirea autorului studiului, din dorinţa, tot mai puternic exprimată, de libertate.

La mijlocul Secolului al XIX-lea, cînd filozofii au început să-şi concentreze atenţia asupra consecinţelor pe care le-a avut revoluţia industrială asupra vieţii sociale şi politice, societatea civilă şi-a pierdut utilitatea. De abia după cel de-al II-lea război mondial ideea a redevenit actuală, fiind reintrodusă de Antonio Gramsci. Acesta vedea în societatea civilă un punct specific de pornire pentru acţiunea politică independentă şi, prin aceasta, un mediu important în lupta împotriva tiraniei. Deşi preocupările lui Gramsci, care era marxist, vizau dictaturile de dreapta, ideile sale au influenţat dizidenţi şi luptători pentru drepturile civile din Europa de Est şi America Latină – de coloraturi politice foarte diferite. Militanţi cehi, unguri şi polonezi au invocat societatea civilă, în 1989, cînd a căzut zidul Berlinului, noţiunea fiind aproape asimilată cu aceea de eroism.

În sfîrşit, în anii ’90, societatea civilă a devenit un fel de formulă magică. Tendinţa spre mai multă democraţie, care se manifestă în întreaga lume, i-a deschis noi spaţii de afirmare. În Statele Unite şi în Europa occidentală societatea civilă a fost privită ca un impuls pentru înnoirea societăţii, în ţările în curs de dezvoltare ea cîştigînd teren peste tot acolo unde statul şi guvernul şi-au diminuat influenţa. În felul acesta, după ce era războiului rece a luat sfîrşit, noţiunea de societate civilă a devenit o expresie a spiritului timpului.

(va urma)

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

CARACTERUL COMUNIST AL LOVITURII DE STAT DIN DECEMBRIE 1989

Că în decembrie 1989 nu a fost o revoluţie ci, de fapt, o lovitură de stat, în care comuniştii au luat locul unor alţi comunişti, şi-au dat seama adevăraţii români la numai o lună de la sîngeroasele evenimente. Iar cei care au luat la puricat persoanele implicate direct în acele evenimente au înţeles că a fost vorba de o acţiune bine pregătită şi orchestrată (…) În 1998 a fost publicată cartea „De la capitalism la socialism şi viceversa”, de fapt confesiunile lui Silviu Brucan, cel care a ghidat din umbră evoluţia etapelor acelor evenimente.

Iar conjuraţii dirijaţi de el au urmat cu fidelitate recomandarea „fratelui mai mare” de la Răsărit, pe care Brucan le-a transmis-o: „A declarat (Gorbaciov – n.a.) de la început că este de acord cu acţiunea de răsturnare a lui Ceauşescu, cu condiţia ca aceasta să fie concepută şi înfăptuită în aşa fel încît să ducă la menţinerea partidului comunist ca forţă politică conducătoare în România”. Şi cine era persoana cea mai indicată să-l înlocuiască pe împuşcatu’? Modelat corespunzător, timp de 30 de ani, de maşinăria comunistă, Ion Iliescu simţea „o atracţie aproape irezistibilă pentru foştii săi tovarăşi de partid” – mărturisea acelaşi Silviu Brucan, „şi era omul cel mai indicat pentru a desăvîrşi indicaţiile preţioase” ale tovarăşului Gorbaciov. Prima lui opţiune pentru funcţia de prim-ministru a fost Ilie Verdeţ, fost premier al lui Ceauşescu în anii ’70. Însă Brucan l-a propus pe necunoscutul Petre Roman. De ce? Deoarece „revoluţia“ dobîndise un caracter anticomunist. Aceasta denotă incontestabilul ascendent al „oracolului de la Dămăroaia” în faţa membrilor statului major al conspiraţiei. Istoricul Alex Mihai Stoenescu, în vol. III al lucrării „Istoria loviturilor de stat în România”, scrie: „Ion Iliescu a fost dominat şi influenţat în cele mai importante decizii, în toate deciziile-cotitură ale evenimentelor din perioada 22-31 decembrie 1989, de către Silviu Brucan. Acesta este inspiratorul şi catalizatorul celor mai discutabile hotărîri, motiv pentru care afirm şi susţin în continuare că, în realitate, rolul lui Ion Iliescu atunci a fost marginal”. Prin „Comunicatul către ţară al Frontului Salvării Naţionale”, citit de Ion Iliescu în faţa micului ecran, grupul de conspiratori anticomunişti se legitima ca fiind noua conducere a ţării, iar Ion Iliescu este uns, de comunistul Saul Brucker, conducător al României postdecembriste. Lista de semnături neaoş comuniste citite la sfîrşitul „Comunicatului” – Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Victor Stănculescu, Petre Roman, Dan Marţian ş.a. - era „întărită” de Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Laszlo Tökes. În semn de modestie, ultimul pe listă, care a devenit cel dintîi: Ion Iliescu. Acest pomelnic de nume dădea credibilitate în faţa poporului, ale cărui acţiuni dobîndeau un caracter anticomunist tot mai pronunţat. Însă lipsea ceva, care să justifice şi să legitimeze instalarea la conducerea ţării a echipei conduse de Ion Iliescu, dirijată din umbră de Silviu Brucan. Ca o necesitate stringentă au apărut teroriştii! Şi în ziua de azi, o întrebare îi macină pe cei însetaţi de adevăr: „Cine au fost teroriştii şi unde sînt?”. Răspunsul îl dă tot Silviu Brucan: „Această întrebare rezumă cea mai incredibilă şi mai ciudată faţetă a Revoluţiei din României. Şi mai probabil este faptul că nici istoricii viitorului nu vor fi în stare să o lămurească. Toate urmele au dispărut şi nici măcar un singur terorist nu mai există, pentru întrebări sau proces…Toată lumea ştia că teroriştii din România au împuşcat oameni, dar nu există nici unul care să recunoască sau să-şi nege vinovăţia. Pur şi simplu, au dispărut, deşi ei funcţionează, probabil, ca nişte respectabili antreprenori sau oameni de afaceri, ofiţeri superiori sau chiar miniştri”. Perioada 22 decembrie 1989, orele 18 – cînd au început să tragă teroriştii din toate poziţiile şi în toată ţara – 2 ianuarie 1990 a fost o perioadă tulbure, în care normalitatea nu putea fi concepută. În acest interval, conspiratorii au lichidat cuplul Nicolae şi Elena Ceauşescu, scăpînd definitiv de trecutul imediat şi creînd premizele instaurării „democraţiei”. Adică ale preluării puterii de către ei. Acum, conspiratorii vorbeau despre FSN ca despre o putere „emanată” de revoluţie şi acceptată ca atare de popor. A urmat desemnarea unui guvern. Funcţia de prim-ministru a fost încredinţată necunoscutului Petre Roman, evreu-mason. În dimineaţa zilei de 29 decembrie, este făcută publică componenţa restrînsă a noului guvern. Introducerea lui Andrei Pleşu – la Cultură, şi a lui Mihai Şora – la Învăţămînt, doi „anticomunişti“, vrea să demonstreze că noua Putere în formare este aplecată către deschidere. Naţiunea era bulversată. „Românii nu mai înţeleg nimic, iar observatorii occidentali şi mai puţin. Care a fost utilitatea „revoluţiei”? În afară de eliminarea lui Ceauşescu, ceea ce se petrece cu conducerea ţării nu este decît o simplă remaniere guvernamentală”, se putea citi în presa internaţională… FSN-ul, puterea „emanată” a revoluţiei, organizează Consiliul Provizoriu de Unitate Naţională (CPUN), o făcătură diabolică, prin care conspiratorii şi-au asigurat preluarea puterii. El trebuia să cuprindă cîte trei reprezentanţi din fiecare partid, indiferent de numărul acestora. FSN şi-a creat partide-satelit, cu numărul minim de 251 de membri necesari pentru înscrierea la tribunal. Multe erau formate din „eroi ai revoluţiei”, o altă găselniţă. În felul acesta, FSN şi-a introdus peste 200 de oameni în CPUN…

ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS.

FAPTE NEPEDEPSITE

Deoarece sîntem la acest capitol, tare aş dori ca Ion Iliescu să explice public: cum a ajuns preşedintele CFSN-ului? Ştiu precis că această funcţie nu a fost niciodată supusă la vot! Ce rol au avut Tribunalele Militare Excepţionale, înfiinţate prin decretul din 7 ianuarie 1990? Semnat de acelaşi domn Ion Iliescu pentru „judecarea şi pedepsirea de urgenţă” a „elementelor puse în slujba dictaturii”, şi care au săvîrşit „acte teroriste care au avut ca urmări pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale”. Pe cine au judecat aceste tribunale? Pe 8.01.1990, Ion Iliescu a ţinut un discurs la posturile de radio şi la TVR Liberă, text publicat şi în Monitorul Oficial. Ca un bunic a povestit despre „formaţiunile de terorişti care au încercat să destabilizeze situaţia din ţară, să împiedice instaurarea noii puteri”. Şi a liniştit populaţia cu sloganul „Armata e cu noi! Sprijină fără rezerve Frontul Salvării Naţionale”. Căuta să infirme zvonurile care începuseră să circule privind implicarea Armatei în reprimarea manifestanţilor. Zvonuri care au fost confirmate în toţi anii scurşi de la acel decembrie sîngeros, inclusiv de instanţele judecătoreşti. În Sibiu, după fuga lui Ceauşescu, colonelul Aurel Dragomir, comandantul U.M. 01512, s-a autodeclarat „conducătorul luptei antiteroriste”. Martorul Dănuţ Mureşan a declarat că Dragomir a spus, la un moment dat: „Sînt fiul acestei unităţi şi am ordin să rad Sibiul de pe faţa pămîntului pînă la nimicirea tuturor teroriştilor”. La Sibiu, Armata şi-a asumat rolul de a face ordine. Bilanţul: sute de morţi şi răniţi – în mare parte lucrători de la Miliţie şi Inspectoratul Judeţean de Securitate, zeci de clădiri distruse, sute de arestări. Ancheta Parchetului Militar a dovedit că toate arestările au fost ilegale.

TERORIŞTII – CRIMINALII NOII PUTERI

De-a lungul vremii, Ion Iliescu a exprimat mai multe „sentinţe” şi am avut ambiţia să aleg una care se potriveşte evenimentelor din decembrie 1989, care au făcut ca o lovitură de stat să fie îndreptată împotriva unei revoluţii: „Adevărul despre teroriştii din decembrie 1989 va fi cunoscut atunci cînd americanii vor afla cine l-a omorît pe J.F.Kennedy”. O consider o afirmaţie care denotă foarte multă siguranţă. Pentru el şi „tovarăşii” lui. Lucrătorii Serviciilor Secrete cunosc că un profesionist al crimei dispare în „ceaţă”, se pierde în „peisaj”. Şi, ai naibii terorişti, deşi se ştie că au fost dintre fiii lui Allah, dintre urmaşii lui Ivan cel Groaznic, ori urmaşi ai amiralului fără flotă, sau de alte etnii, chiar şi autohtoni, au făcut ca toate urmele să arate că monstruozităţile din decembrie 1989 au iz dîmboviţean. Aşadar, terorişti autohtoni! O dezinformare diabolică. Deşi pot fi catalogaţi ca asasini de cea mai joasă speţă, cu multă îngăduinţă, eu le voi spune tot terorişti. Pentru că, în fond, nu mîna de lucru contează, ci creierele care au conceput şi dirijat întreaga mascaradă, şi lichelele care au ştiut să profite… Ultimul de pe listă, Ion Iliescu, a devenit primul („cei din urmă vor fi cei dintîi”). Toţi asasinii-conspiratori au afirmat că teroriştii au acţionat, cu mult sînge rece, din dragoste faţă de „mult iubitul şi mult stimatul”. Şi pe cine a căzut „pata” (vorba cîntecului)? Pe securişti şi uslaşi, pe purtătorii petliţelor albastre! Ei au ucis pentru noua putere instalată. Pentru a se crea atmosfera de teroare psihică şi terorism calificat au fost create diversiuni care au necesitat chiar sacrificarea singurilor luptători antiterorişti din România: USLA-şii. Şi a bieţilor tineri de la Cîmpina, transmisionişti abia încorporaţi. Ei au fost „teroriştii” prezentaţi naţiunii şi unei lumi întregi. „Colegiul de dezinformare” şi-a atins scopul…

Teodor Filip

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La „Kanal D“, incultură prin publicitate

Odinioară, funcţiona în Bucureşti, la parterul blocului „Union“, din Piaţa Palatului, „Cinemateca“. Era o sală nu prea mare, unde rulau numai filme de artă, aşa că nu orice bocciu avea faţă să intre acolo. Pe de altă parte, ca să prinzi un bilet la „Cinematecă“, trebuia să te scoli cu noaptea-n cap, ori să apelezi la pile pentru un abonament lunar. Aceasta dovedeşte că, pe vremea aceea, era multă lume care se dădea în vînt după filmele unor regizori geniali, veniţi parcă dintr-un alt univers, precum Akira Kurosawa, Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, François Truffaut, Alain Resnais, Stanley Kubric sau Andrej Vajda. Desigur, nu lipseau nici snobii şi fraţii lor, cosmopoliţii, din care s-au prăsit maneliştii şi „locaţiile“ din zilele noastre. Producţii precum „Cei 7 samurai“, „Noaptea“, „Anul trecut la Marienbad“, „Hiroşima, dragostea mea“, „Blow-Up“, „Casablanca“ sau „Pianina mecanică“ – premiate şi răspremiate cu Lei şi Palmieri de Aur – erau evenimente culturale de primă importanţă, pe care ghiolbanii de astăzi nu le-ar înţelege nici să-i croieşti cu vîna de bou pe Aleea Celebrităţilor, de lîngă Magazinul „Cocor“. Pe urmă, sala de la „Union“ s-a închis, nu ştiu de ce, şi „Cinemateca“ s-a mutat la Cinema „Eforie“, lîngă Poliţia Capitalei, unde mai funcţionează şi astăzi, numai că eu am cam rărit-o cu vizitele. Însă asta a fost odată, şi ce-a fost nu va mai fi. La sfîrşitul anului care abia s-a încheiat, în Săptămîna Mare, cu un buchet de lalele roşii în mînă, i-am făcut o vizită distinsei poete şi traducătoare Elis Râpeanu, care locuieşte în apropiere, pe Strada Luterană. Nu mai fusesem de mult prin zonă şi mi-am luat ca punct de reper Blocul „Union“, care, ce-i drept, era la locul lui, încă nu intrase în ghearele dezvoltatorilor imobiliari. La fel şi „Cinemateca“, de la parter. Doar că avea cîteva lacăte pe uşă, plus un anunţ: „Renovare“. Pînă ce sala va fi gata, iubitorii de filme sînt invitaţi să viziteze puzderia de Multiplexuri, unde, pe bani mulţi, se dau numai mizerii hollywoodiene, pe care le văd gratuit şi la televizor, producţii care abundă în violenţă, sexualitate şi propagandă sionistă, totul înecat într-o publicitate demenţială. Cînd se va redeschide „Cinemateca“ – aud, în straie occidentale – sper ca, la premieră, să se dea iarăşi filmul „Fragii sălbatici“, al lui Ingmar Bergman, capodopera aceea, din anii ’60, despre iubirea care rămîne vie şi la vîrsta senectuţii. Recunosc, la data cînd am văzut prima oară filmul, n-am înţeles chiar toate subtilităţile mesajului bergmanian, sublimat în secvenţa aceea copleşitoare, cînd un domn şi o doamnă în vîrstă se plimbă într-un parc, ţinîndu-se de mînă, printre perechi de tineri. Abia la a doua vizionare am descifrat cheia acelei secvenţe: cei doi septuagenari, amestecaţi cu tinerii aceia frumoşi, simbolizau eternitatea iubirii, sentiment nobil şi dătător de fericire la orice vîrstă. Dragostea nu e ridicolă la bătrîneţe, şi conflictele dintre generaţii, cu dispreţul faţă de părul alb, nu există decît în sufletul negru al unor primitivi. Dacă ar fi fost aşa, nu s-ar mai fi născut Mitul lui Philemon şi Baucis, care a împins-o pe fosta mare balerină Irinel Liciu să se sinucidă, numai ca să plece în moarte, alături de preaiubitul ei soţ, poetul Ştefan Augustin Doinaş, care tocmai decedase. Sau celebra pereche americană Gordon Yager (94 de ani) şi Norma Yager (90), dintr-un film de pe Internet: tot din iubire, ei au murit, la distanţă de o oră unul de celălalt. Ori poate Ion şi Ecaterina, de 70 de ani, oameni simpli, care şi-au găsit dragostea tîrzie la Azilul de bătrîni din Slobozia, unde erau internaţi. Aşa stînd lucrurile, şi în lipsă de altceva mai bun, de mai multă vreme, urmăream cu interes emisiunea „Te vreau lîngă mine“, de la Kanal D, moderată de Niculina Stoican, o tînără şi frumoasă cîntăreaţă de muzică populară. Emisiunea avea succes, fiindcă era vorba de suflete singure, bătrîni sau tineri, care îşi caută perechea. Văduvi, divorţaţi sau celibatari, îndrăzneţi sau mai timizi, ei veneau în studioul emisiunii în speranţa că îşi vor găsi acolo ursitul. A sosit vacanţa de vară şi emisiunea a luat o pauză. La reluare, însă, lucrurile au degenerat şi, în curînd, „Te vreau lîngă mine“ va dispărea din grila de programe, acum cum a dispărut şi „Copiii spun lucruri trăznite“, emisiune moderată de Virgil Ianţu şi distrusă de urlătorii din culise, puşi acolo cică să sublinieze, după moda americană, momentele mai interesante, de parcă telespectatorii ar fi fost nişte idioţi şi n-ar fi ştiut să se bucure de ceea ce vedeau pe sticlă. Dincoace, emisiunea Niculinei Stoican va fi asasinată de publicitate, care îi mănîncă fix două treimi din cele 90 de minute cît ţine. Ai impresia că, de fapt, „Te vreau lîngă mine“ este un program eminamente promo – „«Nivea» pentru o viaţă“, „Berea «Bucegi», inima Bucegilor“ sau „Combate cu cap durerea de cap“... – şi că, pentru odihna cititorilor de reclame, se mai „bagă“ şi momentele Niculinei Stoican cu prietenii ei, chinuiţi de singurătatea de acasă. La fiecare 5 minute de emisie, cel puţin tot atîtea minute de „pauză“. Şi sînt numărate, bob cu bob, vreo 7-8 asemenea „scurte pauze, rămîneţi cu noi“. Scandalos! Intolerabil! Din nenorocire, aşa e la toate televiziunile, made în USA, veţi zice. Nenorociţii ăştia trăiesc numai din publicitate; şi-au creat şi legislaţia care îi apără, n-ai ce să le mai faci. Da, însă cum procedează turcii de la Kanal D întrece orice închipuire; lăcomia lor este fără margini: „Tu cu cine faci banking?“, „«Vodafone», un cadou pentru o viaţă“, „«Schwartzkopf», îngrijirea profesională a pletelor tale“, „«Med Life», chirurgie la cele mai înalte standarde“... De cînd s-a instalat balamucul la Kanal D, le-au fugit şi clienţii. Chiar dacă emisiunea s-a mutat în Pavilionul Expo, din Piaţa Scînteii, sala e din ce în ce mai goală. Iar eforturile lui Maxi, noul coleg de platou al moderatoarei, de a găsi alţi clienţi, sînt în zadar. De cînd cu reclamele la tampoane şi izmene, pînă şi Vasi, mai vechiul coleg al Niculinei Stoican, altădată simpatic, a devenit un ardelean fără pic de umor, care, pe deasupra, mai seamănă şi cu nenorocitul de Băsescu. Pînă nu de mult se auzeau ţiganii printre blocuri: „Sticle goale cumpăăăr!“. Acum, zi şi noapte, nu auzim, prin ferestrele larg deschise, răzbătînd de la televizoarele vecinilor, decît: „Cumpăraţi «Kosmodisk»“, „Bucură-te de «Libresse»“ sau „Iaurtul cu fibre te face fericit“... Măcar de s-ar vinde, pe sărăcia asta.

Paul Suditu

Salutul – o formă de respect şi de nobleţe (1)

Salutul reprezintă o formă specială de respect, care reflectă bunele relaţii dintre oameni, caracterizate prin respect, bună-cuviinţă şi amabilitate. Într-o situaţie civilizată, a te purta elegant, decent şi a-ţi saluta prietenii şi cunoştinţele reprezintă semnul bunei creşteri şi al educaţiei primite. Cine vrea să fie respectat, trebuie, la rîndul lui, să-i respecte pe cei din jur, urmînd acele reguli simple de comportament, care s-au transmis, de-a lungul timpului, din generaţie în generaţie.

Salutul se foloseşte între persoane apropiate, la momentul întîlnirii sau al despărţirii, şi se desfăşoară după reguli bine stabilite. Astfel, bărbaţii sînt cei ce salută primii femeile, oamenii mai în vîrstă, superiorii, persoanele aflate într-un grup, într-o adunare ş.a. În acest caz, salutul constă în scoaterea pălăriei, a căciulii, şepcii etc. şi înclinarea capului în direcţia celui salutat. În situaţia în care capul bărbatului este acoperit cu un basc, sau dacă ambele mîini îi sînt ocupate, atunci este suficient ca acesta doar să schiţeze intenţia de a se descoperi, concomitent cu înclinarea capului. Răspunsul la salut este identic cu salutul primit. Femeia salută şi răspunde la salut printr-un surîs şi o uşoară înclinare a capului, în orice fel de situaţie. Ea este cea care salută prima pe o femeie mai în vîrstă sau cu o poziţie socială mai înaltă, pe părinţi sau alte rude apropiate; la fel procedează faţă de persoanele din cadrul unui grup, faţă de călătorii dintr-un compartiment de tren ş.a.m.d.

E bine de ştiut că bărbatul nu trebuie să salute cu două degete la tîmplă, să sărute mîna unei femei în locuri publice sau cînd aceasta poartă mănuşi; nu se cuvine ca el să se aplece din talie, în mod slugarnic, nici să dea mîna primul unei femei, unei persoane mai în vîrstă sau mai înalt situată pe scara socială. Cînd se salută, se întinde întreaga mînă, nu doar cîteva degete. Cel ce primeşte salutul trebuie să fie atent să nu-l lase pe celălalt să aştepte cu mîna întinsă, să nu ţină mîinile în buzunar sau înmănuşate, să nu dea mîna stînd aşezat pe scaun şi să nu scuture mîna persoanei respective. De asemenea, femeia nu întinde mîna, ostentativ, spre a-i fi sărutată, nu salută niciodată prima un bărbat, cu excepţia rudelor apropiate, superiorilor de la serviciu ori preoţilor; nu răspunde la salutul unui bărbat necunoscut, dacă este singură; nu strînge mîna celuilalt, cu putere; nu se ridică de pe scaun spre a da mîna, cu excepţia situaţiilor în care este gazdă şi se deplasează în întîmpinarea oaspeţilor; ea nu dă mîna, dacă aceasta este înmănuşată (sînt exceptate cazurile în care mănuşile sînt din dantelă, material textil foarte fin, sau cînd acestea, fie ele şi din piele, sînt foarte lungi).

Atît femeile, cît şi bărbaţii se salută între ei numai prin înclinarea capului, dacă grupul de persoane în care se află este foarte numeros; aceştia se ridică de pe scaun în următoarele situaţii: cînd în încăpere îşi face apariţia o persoană respectată datorită vîrstei sau rangului; la intonarea Imnului Naţional şi la trecerea Drapelului ţării; la intrarea unui preot sosit să oficieze o slujbă religioasă.

De unde provine obiceiul ca, atunci cînd se întîlnesc, cunoscuţii să-şi strîngă mîna? Se spune că, în vremurile străvechi, gestul de a întinde mîna dreaptă era făcut cu scopul de a arăta că acela care saluta nu avea asupra lui arme. Apoi, treptat, această formalitate a devenit obicei. Referitor la uzanţa de a strînge mîna, specialiştii în sociologie şi relaţii umane ne atrag atenţia că trebuie să fim foarte precauţi, folosirea acestui gest nefiind agreată sau considerată de bun augur în anumite ţări pe care se întîmplă să le vizităm. Putem fi confruntaţi cu o serie de inconveniente şi chiar pericole atunci cînd, ignorînd obiceiurile locurilor, ne repezim, plini de entuziasm şi bunăvoinţă, să strîngem mîna persoanelor cu care intrăm în contact. Astfel, în ţările din Asia, strîngerile de mînă sînt rare şi ele trebuie să fie însoţite de multă delicateţe. Există o singură excepţie, în această zonă: Coreea de Nord, unde, în semn de salut, se dă mîna cu fermitate.

(va urma)

GHEORGHE BRAŞOVEANU

Anul 2012 - în cifre rotunde

* 1712 – 300 de ani de la naşterea Regelui Frederic cel Mare;

* 1712 – 300 de ani de la naşterea lui Jean-Jacques Rousseau;

* 1732 – 280 de ani de la naşterea lui George Washington;

* 1732 – 280 de ani de la naşterea lui Joseph Haydn;

* 1792 – 220 de ani de la naşterea poetului englez P.B. Shelley;

* 1792 – 220 de ani de la compunerea „Marseillezei“, de către Rouger de Lisle;

* 1812 – 200 de ani de la Pacea de la Bucureşti (semnată la Hanul lui Manuc), între ruşi şi turci, cînd Moscova a răpit, prin vicleşug, Basarabia;

* 1872 – 140 de ani de la moartea lui Avram Iancu;

* 1882 – 130 de ani de la naşterea lui Vasile Pârvan;

* 1892 – 120 de ani de la începutul Procesului Memorandiştilor;

* 1912 – 100 de ani de la scufundarea vaporului Titanic;

* 1912 – 100 de ani de la moartea lui I. L. Caragiale;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea dirijorului Sergiu Celibidache;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea actorului Colea Răutu;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea omului de ştiinţă George Emil Palade, primul român cîştigător al Premiului Nobel;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea actriţei Dina Cocea;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea actorului Mircea Şeptilici;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea actorului Geo Barton;

* 1912 – 100 de ani de la naşterea regizorului italian Carlo Ponti;

* 1917 – 95 de ani de la marile bătălii care au avut loc la Mărăşti, Mărăseşti, Oituz;

* 1932 – 80 de ani de la naşterea compozitorului Doru Popovici;

* 1932 – 80 de ani de la naşterea prozatorului Dinu Săraru;

* 1957 – 55 de ani de la moartea poetului George Bacovia;

* 1957 – 55 de ani de la moartea scriitorului Camil Petrescu;

* 1977 – 35 de ani de la cutremurul din 4 martie, în care au murit peste 1.500 de oameni.

Mesaje la început de An Nou

* Dr. Gheorghe Funar: Sfintele Sărbători de Crăciun şi Anul Nou îmi oferă plăcutul prilej de a vă adresa sincere felicitări şi cele mai bune urări de sănătate, împliniri şi reuşite, fericire şi prosperitate, împreună cu familia şi cei dragi. Sărbători Fericite şi La Mulţi Ani!

* Dorin Filip, preşedintele Filialei PRM Arad: Domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor, e vremea colindelor, vremea bucuriei, cînd minunea Naşterii Mîntuitorului pătrunde în suflete, înnobilîndu-le. Fie ca magia Sărbătorilor de Iarnă, cu zvon de cîntece şi clopoţei, să aducă fericire, sănătate şi bunăstare în căminul dvs. Crăciun Fericit, dvs. şi familiei.

* Mircea Nedelcu, senator PRM de Hunedoara (2000-2004): Sărbătoarea sfîntă a Naşterii Mîntuitorului Lumii, Isus Christos, să vă aducă linişte, pace, sănătate şi bucurii, dvs. şi tuturor celor dragi. La Mulţi Ani!

* Preot Ioan Aurel Rus: Acum, cînd colindele, toate născute sub zăpezi, aduc cu ele mireasmă de Isus născut în iesle, simţim şi noi, tot mai tare, atmosfera de Sărbătoare. Deschide-ţi uşa pentru ca Isus Pruncul şi Crăciunul să-ţi intre în casă! Deschide-ţi inima şi lasă-ţi bucuria şi împlinirea să intre în suflet! Deschide-ţi larg braţele şi îmbrăţişarea-ţi caldă, vorba bună şi gîndul curat să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi!... Iubirea, Înţelepciunea, Încrederea şi Generozitatea să-ţi călăuzească paşii peste tot... În familie şi în suflet să ai parte de linişte şi de iubire.

* Prof. univ. dr. ing. Olimpia Blăgoi, Filiala Judeţeană PRM Iaşi:  Fie ca Anul Nou 2012 să fie un an al păcii, respectului, iubirii, belşugului şi al visurilor împlinite! La Mulţi Ani!

* Dumitru Badea, preşedintele Filialei Judeţene PRM Neamţ: LA MULŢI ANI!  Anul 2012 să vă aducă numai bucurii, sănătate, fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor, alături de cei dragi!

* Ion Drăghia, preşedintele Filialei Judeţene PRM Mehedinţi: La cumpăna anilor, de aici, din inima Olteniei, unde puritatea neamului şi tradiţiilor noastre ancestrale s-au păstrat nealterate, vă dorim, din toată inima, un călduros La Mulţi Ani!, fiind convinşi că anul de graţie 2012 va spulbera întunericul abuziv, iar Partidul nostru Românesc va avea izbînda pe care o merită, pentru a oferi Poporului Român şansa unui trai decent şi civilizat pe bătrînul Continent european. Vă încredinţăm de preţuirea noastră şi ne vom mobiliza exemplar pentru izbînda pe care o aşteaptă multe milioane de români. La Mulţi Ani!

* Din partea tuturor susţinătorilor din Constanţa: Vă urăm un călduros La Mulţi Ani!, un An Nou fericit şi plin de realizări. Vă mulţumim că existaţi şi sperăm ca, împreună, să alungăm corupţia din România dar, totodată, şi ungurii împreună cu ţiganii, şi să redăm României conducătorul meritat şi mult iubit. Dumnezeu să vă binecuvinteze. La Mulţi Ani!

* Asociaţia „Cuţu, Cuţu“: Vă dorim un an bun, multă sănătate şi fericire! Fie ca în 2012 animalele să fie tratate cu respect. La Mulţi Ani!

* Doina Damian şi familia, Toronto – Canada: D-le Corneliu Vadim Tudor, primiţi urările noastre de sănătate, fericire şi bucurii alături de cei dragi. Mult succes în tot ceea ce faceţi. La Mulţi Ani!

* Ing. Nicolaie Ionescu, Bacău: Sincere şi calde urări de bine, sănătate şi prosperitate! La Mulţi Ani, 2012!

* Ing. ec. Margareta Premciu-Lascu: Vă doresc din suflet Crăciun Fericit şi un An Nou – 2012, cu sănătate şi prosperitate pentru dvs. pentru şi cei dragi. La Mulţi Ani!

* Emilia şi Paul Suditu : Domnule Vadim Tudor, cu ocazia Crăciunului şi a Anului Nou, numai bucurii. La Mulţi Ani!

* Călina Popa, comuna Dobroteşti, judeţul Teleorman: Naşterea Domnului şi Noul An să îi aducă binefăcătorului meu, iubitul Vadim, bucurii, sănătate şi împlinirea dorinţelor.

* Economist pensionar Ion Dicu, Piteşti: Stimate domnule Corneliu Vadim Tudor, doctor în Istorie, europarlamentar, distins OM de Cultură, la cumpăna dintre ani şi cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, permiteţi-mi să vă adresez sincere felicitări pentru tot ceea ce aţi făcut, atît în plan cultural, cît şi în plan politic, în beneficiul României şi al Poporului. Vă admir fondul gîndirii şi îmbrăţişez concepţiile politice pe care le aveţi ca sociolog, jurnalist, om politic şi eminent istoric, care poartă, cu cinste, încărcătura nobilă a Patriotismului Naţional. Cu ocazia Anului Nou, vă urez sănătate deplină, putere de muncă şi de creaţie, precum şi realizarea, cu succes, a proiectelor profesionale şi familiale, să vă bucuraţi, alături de soţie, de succesele fiicelor dvs. Tuturor vă urez noi izbînzi în viaţă. Doresc nespus de mult ca Partidul România Mare să revină în Parlamentul României, acolo unde îi este locul, iar dvs. să fiţi ales în înalta funcţie de preşedinte al ţării, funcţie pe care o meritaţi cu prisosinţă. La Mulţi Ani!

* Mădălina Antonescu: Anul 2012 să vă găsească sănătos, cu multe bucurii, să vă împliniţi toate visele, să fţi alături de cei dragi în munca şi în viaţa dvs., lumina şi binecuvîntarea dumnezeiască să va însoţească pretutindeni, astfel încît, prin deciziile şi activitatea dvs.,  să ajutaţi la întărirea speranţei, a păcii, a încrederii între oameni, a proiectelor pozitive – expresii ale altruismului şi devotamentului pentru oameni şi pentru această Planetă. La Mulţi Ani, 2012!

* Raluca Popescu: Cu speranţa că Noul An 2012 va fi mai bun decît bătrînul 2011, vă doresc multă sănătate, bucurii, prosperitate şi realizări! La Mulţi Ani!

* Florin, Florina şi Ioana-Teodora: Un An Nou plin de bucurii, reuşite şi multă sănătate! La Mulţi Ani!

* Anda şi Nicolae Mareş: Cu ocazia Anului Nou, vă rugăm să primiţi şi din partea noastră cele mai cordiale urări de sănătate, fericire şi împlinirea tuturor viselor şi dorinţelor. Noul An 2012 să vă aducă numai bucurii!

* Cornelia Hess: Fie ca Sfintele Sărbători de iarna să vă aducă numai bucurii, sănătate, prosperitate şi tot ce vă doriţi pentru Anul  2012.

Antologie bolşevică

La aniversarea lui I. V. Stalin

Figura lui Iosif Visarionovici Stalin intră în Istorie nu ca la alţi mari bărbaţi de Stat, abia după moarte. Stalin intră în Istorie încă în viaţă fiind - a intrat de mult, în maturitatea bărbăţiei sale. Şi a cunoscut, la cărunteţe, gloria unică de a fi identificat cu rezistenţa eroică şi victoria finală a popoarelor Uniunii. Iar cei care i-au atribuit acea glorie ştiau ce făceau. Ei ştiau (...) omul în jurul căruia s-au cristalizat solidaritatea şi entuziasmul patriotic al ruşilor şi al celorlalte popoare sovietice; şi mai ştiau contribuţia centrală, fundamentală, pe care înţelepciunea politică şi caracterul de oţel al actualului Generalissim şi Prim-Ministru au adus-o pentru conducerea poporului la victorie şi la marea operă de vindecare a rănilor războiului şi de continuare a muncii de instrucţie socialistă, la care asistăm azi.

Viaţa atît de bogată a lui Stalin, viaţă pe care i-o urăm cît mai lungă şi fericită, a fost un şir lung de lupte aspre, terminate, toate, cu biruinţe. S-a luptat cu ţarismul şi a biruit. Apoi cu reacţiunea din războiul civil. Apoi cu spinoasa problemă a naţionalităţilor - căreia i-a dat singura soluţie satisfăcătoare. Apoi, s-a luptat dîrz, mereu urmat de popor, cu deficienţa economică moştenită de la ţarism. A fost seria marilor planuri cincinale. Victoria asupra naturii. Şi, în sfîrşit, victoria asupra năvălitorilor. S-ar crede că, după o viaţă lungă şi atît de plină, ar fi sosit momentul odihnei. Nicidecum: Generalissimul Prim-Ministru conduce azi Uniunea într-o luptă de dimensiuni gigantice, atît pe plan intern, cît şi pe plan internaţional. Pe plan intern, lupta se duce împotriva devastărilor rămase de la ocupaţia germană şi împotriva naturii, care e silită să dea cît mai multe bogăţii, din ce în ce mai multe. Iar pe plan mondial, prin influenţa sa personală asupra opiniei publice mondiale, prin activitatea sa de îndrumare a spiritelor şi a tuturor forţelor din democraţiile grupate în jurul U.R.S.S., Generalissimul Stalin conduce lupta masselor din întreaga lume, pentru dreptate socială, libertate şi pace.

PETRU DUMITRIU („Fapta“, 23 dec. 1947)

Război corupţiei

Măria Sa Minciuna

Motto: „Minciuna stă cu regele la masă“

(Al. Vlahuţă)

În perioada atît de nefericită pe care o parcurgem, îngenucheaţi şi trişti, sărăciţi, umiliţi şi disperaţi, minciuna a înflorit ca o regină urîtă, dar împopoţonată cît se poate. Ea stă, triumfătoare, la masă cu cei ce ne conduc spre un dezastru total. Să ne amintim cîteva ocazii în care am zărit-o, sfidînd un întreg popor uluit şi dezamăgit.

Una ar fi aceea a măririi cu 50% a salariilor profesorilor. Mi-aduc aminte, cu durere şi cu un uşor zîmbet, de reacţia unui pensionar, invidios foarte pe cadre că se vor îmbogăţi de atunci încolo: „N-aveţi treabă, domnule, vă dau ăştia 50%! Şi vacanţele!...“.

Cu alte cuvinte, cei din învăţămînt sînt favoriţii guvernanţilor. Nu mai e nevoie să spun că nu s-a întîmplat minunea pentru care individul mă invidia. Şi că, parcă premonitoriu, i-am dat o replică împăciuitoare: „Lasă, bre nea Costică, vorbele! Să vedem banii şi apoi discutăm!“.

Ce s-a întîmplat, se ştie. Votată în Parlament, semnată de darnicul nostru preşedinte (ce ne mai lăuda pe noi, cei din educaţie, că merităm, c-o fi, c-o păţi!), această Lege s-a dovedit „o mare şi gogonată minciună“, ca-n basme, nu alta. Motivul? Nu sînt bani! (era să zic este, dar Băsescu e infaibibil, el nu greşeşte). A urmat cinismul cu argumentul stupid referitor la norma didactică (16 ore pe săptămînă, în comparaţie cu 16 ore pe zi ale şefului suprem). Apoi, culmea, după ce nici nu intrasem în criză, pe noi, românii, nu ne atinsese, au venit tăierile: 25% la salarii şi 15% la pensii!

Hotărîrea cu pensiile a fost respinsă de Curtea Constituţională. Dar tot li s-au furat amărîţilor de asistaţi 59%. Că nu plătiseră o viaţă tribut pentru marile pensii!

Şi acum, după ce minciuna a atins apogeul în Camera Deputaţilor prin „miss“ Roberta, măreaţa şi dreapta, echilibrata Lege a Pensiilor adoptată fraudulos, nu se aplică. Motivul, acelaşi: nu sînt bani. Chiar preşedintele, care e mai presus de toţi şi de toate, a declarat convins că şi Curtea Constituţională (sic!) de-ar da dreptate remanierilor, Legea nu se va aplica. Atunci? Minciuna se lăfăie, vedeţi, în strai „de purpură şi aur“, iar noi, muritorii de rînd, îndurăm, mîncăm răbdări prăjite, ocrotiţi de legea onestă a nelegii instaurate pe mirificele plaiuri ale Mioriţei şi ale lui badea Ion. Zadarnic, Emil Boc a încercat s-o scalde, că măsura de tăiere a salariilor se va aplica doar pînă la sfîrşitul anului. Cele 15 procente, care au fost, de fapt, mai puţine, nu reprezintă decît praf în ochii proştilor.

Şi încă o mare minciună. Cu plecăciune, nu vă mulţumim.

Gh. Militaru

P.S. S-a dovedit că există bani de pensii, la rectificarea bugetului, cînd s-a mai rupt o felie de la gura bieţilor pensionari (peste 500.000.000!) Atunci?

Nu toţi proştii pot intra în spionaj

Şi totuşi, clasa politică, cea 100% plină de proşti, cu mici excepţii, se vîră şi ea în agenţiile secrete, nu că politicienii ar şti concret ceva, ci numai să-şi dea cu presupusul şi să se bage în seamă, ca şi cum te-a lovit aşa, din senin, geniul chiar în creier. E ca un fel de Băsescu, cînd şi-a dat şi el cu presupusul faţă de istoria omenirii, deşi n-a dat destinul peste soarta lui, ci norocul, şi atunci s-a crezut Dumnezeu. S-a crezut el contra lumii. Vă spun: să vă ferească Dumnezeu de dimineaţa în care vă sculaţi şi vă veţi credeţi geniu, căci atunci prostia vă va lovi rău de tot. Supărarea este că politicul controlează Serviciile Secrete moderne, şi tragică este neştiinţa lor. Politicienii tot cu presupusul o dau şi ignoră munca profesioniştilor de pe frontul secret. Şi la noi este la fel. Ştiu miniştri care au făcut pe ei după ce au citit rapoartele SRI, în care se scria exact modul în care domnii politicieni ciordesc şi devalizează bugetul naţional. Nu de mult, Traian Băsescu ne anunţa că el şi Emil Boc ştiu dinainte tot ce s-a întîmplat şi se va întîmpla în viitor. E clar că Serviciile Secrete îi anunţă – că doar nu Maica Tereza le dă telefon şi-i cheamă la ea (Doamne ajută) – că vrea să le vîndă un pont de la nişte spioni. Cel puţin la Giurgiu, Gh. Gheorghiu-Dej le-a dat securiştilor cea mai confortabilă vilă, să muncească tovarăşii cu spor. Şi cu spor muncesc, trimit dosarele la Bucureşti pentru ca să... ce...???

Politicienii şi clanurile sînt mînă în mînă, îşi fac de cap cu hoţiile lor, n-au treabă cu legile, căci acestea sînt făcute pentru cei mici şi săraci, pentru amărîţi. A luat la cunoştinţă de munca securiştilor şi poliţiştilor, pe care i-a lăudat chiar şi FBI-ul. Ei şi, ce dacă, americanii nu ştiu că politicienii şi clanurile sînt mai tari ca Mafia?! Dar dacă românii ignoră legea, americanii cu siguranţă ne vor pune la punct. Dragi politicieni, ori faceţi politică, ori mergeţi după gratii la Rahova! Sînteţi aşa de proşti, încît toată ţara simte durerea prostiei voastre. Nu orice dobitoc fără minte poate face spionaj. Spionajul e o treabă grea şi complicată. Mai bine uitaţi-vă în gura criminalului de Ion Iliescu şi vedeţi ce vă mai spune, ce vă mai învaţă, nu mai trăiţi în hoţii şi minciuni. Scopul omului superior este adevărul.

Sofia BrânduŞ-Ittescu

Democraţi fără voie (5)

Guvernul nu vede, nu simte deloc această cumplită dramă. De aceea, nici nu se străduie să ia vreo măsură, apelînd la implacabila formulă: „Nu sînt bani!“. Nici un ministru, nici un parlamentar sau lider portocaliu nu se întreabă ce pune un şomer pe masa copiilor lui, cum poate să-şi asigure pensionarul medicamentele necesare, ori în ce măsură reuşeşte un bugetar, cu o leafă de 1.000 de lei, să-şi cumpere coşul zilnic,  să-şi achite întreţinerea, energia electrică, gazele, impozitele şi taxele. Decidenţii, mulţi dintre ei ajunşi în mod dubios într-o astfel de postură, privesc dramele sociale din jurul lor cu nepăsare, cu aroganţă ori cu cinism. Ei nu simt efectele crizei şi nu se conformează rigorilor acesteia, ci, dimpotrivă, se îmbogăţesc pe seama ei; cuvîntul şomaj nu-l furnică pe nici unul pe şira spinării, fiindcă, pentru asemenea indivizi, există totdeauna posturi libere şi, mai ales, bănoase. 

Nici una dintre guvernările care s-au perindat la cîrma ţării, în ultimii 22 de ani, n-a fost atît de ineficientă, de coruptă şi de agresivă ca aceea a tandemului Băsescu-Boc. Cu toate acestea, cei doi lideri (unul de jure, celălalt de facto) ai PDL vor să ţină în mîini frîiele Puterii şi în perioada 2013-2016, fără să se întrebe de unde vor obţine cele cîteva milioane de voturi de care ar avea nevoie pentru un nou mandat. Aşa s-a întîmplat, în repetate rînduri, cu faimoasa Daniela Andreescu, recent revocată din funcţia de şefă a Secretariatului General al Guvernului, în urma scandalului legat de conflictul de interese în care a fost implicată, prin repartizarea mai multor spaţii aparţinînd RA-AAPS către membrii familiei sale. Nici nu se stinsese bine ecoul dojenilor duioase ale premierului Boc la adresa ei, că victima  a şi fost luată în braţe de Elena Udrea, care o aprecia pentru meritele ei profesionale, considerînd, totodată, că buna sa prietena n-a greşit decît „sub aspect moral“. N-ar fi de mirare ca, în scurt timp, Daniela Andreescu – uşuită, în ultimii ani, din mai multe instituţii ale statului, pentru fapte similare cu cele  comise în cadrul Secretariatul General al Guvernului – să ocupe un fotoliu capitonat pe la Oficiul de Cadastru, sau în vreo altă instituţie păstorită de „eminenţa cenuşie“ a portocaliilor.

Cu ce ar putea să se prezinte candidaţii PDL în faţa alegătorilor, ca să obţină măcar o traistă de voturi? Cu nişte crîmpeie de autostrăzi, pentru care au tăiat kilometri de panglici? Sau poate că vor încerca să se legitimeze cu terenurile sportive săteşti, pe care bat băşica, toată ziulica, ţăranii octogenari, în lipsa tinerilor plecaţi la muncă pe alte meleaguri. Pentru alegători, bilanţul cel mai concludent al actualei guvernări îl constituie însăşi viaţa lor, apăsată de foamete, de frig, de boli, de umilinţe şi de privaţiuni de tot felul, dar mai ales de lipsa oricărei perspective. În fiecare săptămînă, preşedintele şi premierul ne avertizează, ca să ne intre bine-n cap, că în 2012 salariile şi pensiile nu vor fi majorate, întrucît nu sînt bani. Dar de ce nu sînt bani, bravi conducători? Unde sînt împrumuturile, unde sînt fondurile bugetare, atîtea cîte s-au realizat prin munca a milioane de oameni? Întrebăm fiindcă banii nu se prea regăsesc nici în investiţii productive, generatoare de noi capitaluri, nici în noi locuri de muncă şi nici în ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Nu sînt bani pentru majorarea salariilor şi pensiilor de mizerie, dar sînt bani cu duiumul pentru a fi pompaţi în buzunarele şarlatanilor care scurtcircuitează energia electrică a ţării, sînt fonduri care alimentează conturile fără limite ale clientelei politice portocalii, devenită o imensă armată pentru bătălia alegerilor, care deocamdată stau cu arma la picior, dar cu banul în mînă. De ce în alte ţări se găsesc bani pentru salariaţi, pentru pensionari şi pentru oamenii nevoiaşi? În plină criză, cînd şi-a propus ca pînă în 2020 să economisească anual cîte 2 miliarde de euro, Guvernul Austriei a hotărît ca de la 1 ianuarie 2012 să majoreze cu 2,7% pensiile de pînă la 3.300 de euro şi 1,5% pe cele care depăşesc acest nivel. De unde au austriecii bani, ca să majoreze pensiile pe timp de criză, domnule prim-ministru? Întrucît replica premierului s-ar lăsa aşteptată, probabil, multă vreme, vom răspunde noi la propria întrebare. Austria nu şi-a vîndut întreprinderile industriale, resursele naturale, amenajările turistice sau băncile. Dimpotrivă, a cumpărat de la neghiobi. De la noi a acaparat, cam pe nimica toată, mai cu seamă în perioada în care se pregătea să preia preşedinţia Uniunii Europene, gigantul PETROM; mai toate fabricile de zahăr, pe care le-a pus pe butuci; BCR, una dintre cele mai profitabile instituţii bancare europene, şi alte active.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

 

Băsescianismul reformist,  sau balamucul neostalinist! (4)

Şi totuşi, de ce îşi doreşte, atît de mult, Traian Băsescu o imunitate totală? Ei… aici se află cheia problemei. Dumnealui invocă necesitatea ca preşedintele să fie scutit, în acest fel, de tracasări ce ar greva asupra activităţii lui. Numai că el a uitat să precizeze: cine ar îndrăzni să-l tracaseze pe preşedintele Statului cîtă vreme acesta şi-ar vedea strict de îndatoririle constituţionale? Să fi avut, oare, domnul Băsescu, vreun puseu de omenie şi de îngăduinţă cu gîndul la viitorii preşedinţi ai României, cîţi vor mai fi ei de la dumnealui încolo? Ei bine, categoric nu! Manevra aceasta este una deosebit de abilă, semn că ea a stat mult timp la clocit. Aşa se explică şi faptul că, o dată cu lansarea ideii lui Băsescu, de modificare a Constituţiei, răspîndacii cotrocenişti au aruncat pe piaţă un zvon uluitor. Anume că, de dragul şi numai de dragul de a avea şi ,,ţărişoara” lui, România, o Constituţie modificată potrivit propriului concept ,,filozofic” (a se citi băsescianism de esenţă neostalinistă), Traian Băsescu este pregătit să facă un imens sacrificiu: să renunţe la 2 ani din actualul mandat prezidenţial, dacă şi Opoziţia va fi de acord cu respectivele modificări. Numai că problema este cusută cu aţă albă în aşa măsură, încît, chiar dacă răspîndacii cu pricina ne-ar fi vorbit chinezeşte, noi tot am fi înţeles perfect tîlcul ei.

Iată care ar fi acesta: fiind în al doilea mandat consecutiv, prevederile actualei Constituţii nu-i mai dau domnului Băsescu dreptul să mai candideze pentru încă un nou loc în fruntea ţării. Bun, şi care ar fi problema? Păi... ar fi, şi încă una destul de serioasă deoarece, după sfîrşitul mandatului, s-ar putea pomeni luat la întrebări de către noua Putere instalată despre o serie de probleme foarte incomode, chiar periculoase pentru domnia-sa, precum: dispariţia Flotei comerciale şi a Flotei de pescuit oceanic, folosirea abuzivă şi în mod neconstituţional a Puterii, apartamentul ultra-luxos din Str. Mihăileanu, brusca prosperitate a celor două fiice prezidenţiale, modul în care, dar mai ales motivaţia care l-a determinat pe domn’ Băsescu, atunci cînd era primarul Capitalei, de a acorda drept unilateral firmei „Luxten“ în iluminatul stradal şi etc. etc. etc. Apoi, fiind şeful adunăturii gălbejite îmbibată de afacerişti de tip mafiot, odată pierzînd preşedinţia, nu va mai putea să-i apere, din care cauză ar putea să se audă „orăcăituri“ foarte jenante pentru urechile sale. Însă, renunţînd la 2 ani din actualul mandat aflat sub incidenţa actualei Constituţii, după ce se va introduce una nouă, se pare, de fapt este chiar o certitudine că, folosindu-se de manevrele-i de culise deja cunoscute, dumnealui va putea candida din nou pentru postul de preşedinte al ţării! Bună manevră, nu-i aşa? Pretexte ar găsit dumnealui cu duiumul, deoarece cînd vine vorba de abureli este de neîntrecut. De exemplu, sînt convins c-ar lua din nou minţile unora dintre noi, spunînd că doreşte să continue reformarea şi modernizarea Statului. Şi, în final, luînd în considerare proverbiala noastră lipsă de reacţie faţă de propriile interese fundamentale, bine coroborate cu maşinaţiunile de culise în ceea ce priveşte măsluirea de voturi, ar fi foarte posibil ca domn’ Băsescu să ne ciuruiască pentru a treia oară din jilţul de preşedinte al ţării! Şi ce tare ne-ar lovi, mai ales că ar avea la dispoziţie şi noua Constituţie, ce-ar fi realizată după pofta inimii dumnealui! De fapt, ar fi floare la ureche, deoarece: ar avea totală imunitate, precum „Verde Împărat“, acel personaj din Basmele Românilor. Apoi, nici de suspendare n-ar mai avea teamă, deoarece aceasta nu s-ar putea face, decît după ce şi-ar da avizul Curtea Constituţională, pe care ar avea dumnealui grijă să şi-o aranjeze după dorinţa inimii. De asemenea, pentru a reduce la tăcere definitivă Parlamentul, după ce l-a lăsat orfan de-o Cameră, va mai realiza încă un mare vis, anume acela de-a transforma România în ţară cu regim prezidenţial. Evident că, fiind foarte grijuliu şi cu situaţia poporului suveran, domnul Băsescu va avea grijă şi de interesele acestuia. În primul rînd, din cuprinsul noii Constituţii va lipsi paragraful care consfinţea faptul că statul va acţiona în aşa fel încît să asigure fiecăruia un trai decent! În fond, pentru ce un trai decent, cînd se poate foarte bine trăi şi mizerabil?! Apoi, vor fi anulate posibilităţile salariaţilor de a-şi cere-n Instanţe drepturile băneşti luate în mod abuziv. De fapt, luarea abuzivă a drepturilor băneşti va deveni absolut legală, conform noii Constituţii. Dar grija cea mai elocventă faţă de nivelul de trai al poporului suveran rezidă în prevederea potrivit căreia Guvernul nu va avea voie să aibă un deficit bugetar mai mare de 3%.

(va urma)

NICULAE GHIŢĂ

Materiale reproduse din Ziarul „Tricolorul“

Drama învăţămîntului românesc (2)

,,La plebicist! La plebicist!”

Copilul este bătut sistematic – a fost lovit între picioare, de către plozii ,,agreatelor” mai sus pomenite, atît de puternic, încît a fost necesară intervenţia medicului. De asemenea, el este tîrît şi îndemnat să se arunce cu capul în jos de la etajul unde se află clasa, de aceiaşi ,,colegi”; îi sînt aruncate şi rupte rechizitele şi cărţile. Este trimis acasă, în puterea iernii, fără căciuliţă pe cap, din ordinul ,,doamnei” şi, tot la îndemnul ei, copilul este imobilizat, i se răsucesc mîinile la spate, este buzunărit şi i se confiscă telefonul de la care, supus zilnic la această programată stare de stress, încerca, disperat fiind, să comunice cu mama lui, singura făptură ce-i putea aduce alinare. (Am lăsat special la urmă precizarea că toată această abjecţie s-a consumat în timpul recreaţiei, adică în timpul lui liber, iar cei doi ,,executanţi” au fost plozii pe care ,,Frau” învăţătoarea i-a înaintat la rangul de ,,kappo”). Atunci cînd copilul a cutezat să protesteze, reacţie justificată, a fost potopit cu un torent de mizerii: ,,Şi ce-mi spui mie?”; ,,Dacă nu-ţi convine, mută-te la altă şcoală!”; ,,Sînteţi o familie de scandalagii”; ,,Ăsta-i internat”; ,,Eşti un dobitoc!” ş.a.m.d.  Am încercat mai multe dialoguri, iniţiate de noi, părinţii copilului, urmate de înaintarea unor petiţii. Rezultatul? Vorba lui Ciciu Penciu: ,,nula na nula”… Punctul critic generat de şirul de mîrşăvii al acestor personaje abjecte l-a reprezentat REFUZUL copilului de a mai intra în şcoală, atitudine pe care continuă să o manifeste, în pofida sprijinului oferit de o instituţie de stat, specializată în consiliere psihologică. În consecinţă, ne-am adresat, în scris, ministrului de resort. Precum era de aşteptat, nu am primit nici un fel de răspuns din partea lui, ocupat fiind, probabil, cu stabilirea genului substantivului ,,coleg”. Ne-a parvenit, însă, o ,,depeşă”, al cărei conţinut nu putea fi decît rodul strădaniei domnului inspector general, ,,nărăzmitul” alexandrescu c. Axinte. Vivat! Crescat! Floreat! (A se vedea, mai cu seamă, cum acest ,,etalon” întru ,,Educaţie pe tot parcursul vieţii” pune virguliţa înainte de ,,etc.” – Ruşinică!). Un astfel de agramat, dimpreună cu coteria de impostori care a ,,reformat” învăţămîntul românesc, a distrus o întreagă generaţie de români şi a reuşit să discrediteze minunata profesie de dascăl, supunîndu-i pe adevăraţii educatori, învăţători şi profesori la cele mai josnice umilinţe! Depeşa respectivă, chintesenţă de ,,cacademism” (sic!), ne revela cum că noi, părinţii copilului de internat, pe lîngă faptul că sîntem nişte tîmpiţi patentaţi, incapabili să priceapă sensul subtil şi rafinat al măreţului Proiect (ce s-ar putea intitula ,,Radem generaţie după generaţie!”), încălcăm dreptul la învăţătură al băiatului, prin încăpăţînarea cu care îi refuzăm statutul de victimă a experimentelor criminale la care sînt supuşi copiii României de către imuabilul ,,sistem”.

Finis terrae!

Copii smulşi de pe paturile de spital şi aruncaţi în stradă; copii omorîţi prin înfometare, prin neputinţa financiară a părinţilor de a le cumpăra medicamente; copii care se sinucid la vîrste din ce în ce mai fragede; desfiinţarea, cu o brutalitate satanică, a şcolilor; punerea în operă a unor ,,programe experimentale” vizînd copiii României; îndepărtarea oamenilor de valoare şi înlocuirea, pe criterii de culoare politică, a 200 de directori de şcoli, numai în Bucureşti; provocarea şi întreţinerea unei permanente zîzanii între părinţi şi educatori, umilirea acestora din urmă, prin refuzul de a le plăti, luni la rînd, munca depusă şi, ca un adevărat ,,finis coronat opus”, adică al Programului de distrugere a fiinţei naţionale româneşti, trimiterea unei întregi generaţii de tineri ai ţării înspre Neant, prin reversul procesului de alfabetizare. O astfel de operaţiune mă duce cu gîndul, nolens-volens, la un demers similar care, nu cu foarte mult timp în urmă, a debutat cu vorbele scrijelite, în bătaie de joc, pe acea poartă hidoasă: ,,Arbeit macht frei”. În traducere dîmboviţeană, operaţiunea se numeşte ,,Bacalaureat 2011”: lucrare drăcească, născută în creierele de mutanţi din ţară şi de aiurea şi bine pusă în practică de ,,mioriticele” lepre. Ea nu poate fi definită decît printr-un singur cuvînt: Genocid!

Prin urmare, distinse domnule Corneliu Vadim Tudor, cutez a spune astfel: Întrucît sînteţi sigurul reprezentant al adevăratei Naţiuni Române, care îşi dedică viaţa pentru binele ei, inclusiv din poziţia de europarlamentar pe care o deţineţi şi nu numai, vă rog să puneţi la curent, în legătură cu această stare de fapt, înaltul for european (necunoaşterea nu exonerează de responsabilitate!), care este plătit şi din munca mea, şi din cea a mamelor tuturor copiilor României nu pentru a ignora sau a tolera abuzurile la adresa acestora, ci pentru a le proteja dreptul la o viaţă demnă (a se citi atît ,,Declaraţia drepturilor copilului – 1959”, cît şi ,,Constituţia României”). Concret, cerem să înceteze imediat genocidul abătut asupra copiilor României!

În final, pentru că, într-unul din dialogurile, deosebit de ,,fructuoase” avute cu două mostre de (vorba monahului Iosif, de la Mînăstirea Cernica) ,,căcănari”, am fost etichetaţi – şi eu, şi soţul meu – drept ,,vadimişti” (ca şi cum a fi om şi a-ţi iubi ţara ar fi ceva de ocară), vă rugăm – s-o audă, întru trezire, toţi românii – să ne acordaţi onoarea de a ne alătura, oficial, dumneavoastră. Adică, vă adresăm rugămintea să ne primiţi, pe mine şi pe soţul meu, Emil Spătaru, în rîndul membrilor activi ai Partidului România Mare.

Închei, spunînd următoarele: Consider că Partidul România Mare trebuie să reocupe locul care i se cuvine în Parlamentul României, acolo unde a fost împiedicat să ajungă, în urma unei uriaşe fraude. De asemenea, consider că singurul om care, de mai bine de 20 de ani, şi-a pus viaţa chezaş în interesul Ţării şi al Naţiunii, opunîndu-se din răsputeri distrugerii programate a României, se numeşte Corneliu Vadim Tudor! El este acela care merită şi trebuie să devină preşedintele Românei! Deşi se va confrunta cu imense dificultăţi pentru a drege tot ceea ce au distrus, vreme de 2 decenii, secăturile vînzătoare de Ţară şi Neam, sînt încredinţată că eforturile sale nu vor fi în zadar, deoarece, repet, Tribunul este singurul om politic care poate şi, mai ales, are voinţa de a o face. Numai că, din păcate, el nu va putea, de unul singur, să ducă la capăt nobila misiune de salvare a Românei, a copiilor, a mamelor, a familiilor din această ţară. El trebuie ajutat. Cum? Incredibil de simplu: să-l alegem în fruntea Statului pe cel care ne va salva copiii de la moarte, iar numele acestui om este CORNELIU VADIM TUDOR.

Sfîrşit

PALOMA PAŞCA, o româncă

P.S. 1 – Precizez că ,,Papă tot”, directorul Greţian Meliţă, a fost ,,înălţat”, între timp, de către amicul său ,,alexandrescu.c-Axinte”, în poziţia de ,,inspector de sector”, pe ramură… (Saltavit et placuit.)

P.S. 2 – Pentru lămuriri suplimentare, ataşez extrase din presă, menite să dovedească ,,inestimabila valoare profesională”, şi nu numai, care a reprezentat germenele înduioşătoarei relaţii simbiotice dintre Greţian, Axinte-a-lu’ ,,sistem” şi … personaje mai înalte.

(Aceasta a fost prima scrisoare. Urmează cea de a doua).

JURĂMÎNTUL MASONIC MAI PRESUS DE ORICE

Conform Constituţiei României, prin lege sînt interzise asociaţiile şi societăţile secrete. Dintotdeauna, dar în special după evenimentele din decembrie 1989, masonii au susţinut/susţin că organizaţia lor nu are caracter secret, ci discret. Prin aceasta se urmăreşte păstrarea ritualului iniţiatic - spun ei.

Pentru a nu fi acuzate că acţionează în ilegalitate, unele loje masonice s-au înscris la Tribunal ca persoane juridice. Nu toate. Pentru neiniţiaţi apare o dilemă: cărui jurămînt îi dă masonul întîietate? Celui depus în faţa organizaţiei? Celui depus faţă de Stat, faţă de Constituţie? Mai ales că mulţi sînt persoane publice, cu funcţii de conducere. Masonii susţin că sînt loiali jurământului depus faţă de Constituţie. Total fals.

În „Jurnalul Naţional“ din 23 mai 1997, senatorul Radu Timofte, pe atunci vicepreşedintele Comisiei de Apărare a Senatului, declara: „Şi, mai mult decît atît, jurămîntul masonic are în conţinutul său pedepse foarte severe pentru membrii care divulgă secretele, organizaţia avînd caracter secret. Protocoalele masoneriei, care au fost publicate, reprezintă pentru majoritatea celor care le citesc motive foarte serioase de reflecţie, de reţinere, de tăcere şi de teamă. Nici măcar membrii suspuşi nu ştiu mare lucru. Bănuiesc că activităţile secrete nu sînt cunoscute decît de un grup foarte restrîns, iar celorlalţi mai mici şi mai mulţi nu le sînt prezentate adevăratele intenţii ale masoneriei, aceştia fiind simple unelte, care doar îşi imaginează că ştiu ceva“. Senatorul avea mare dreptate. Iată conţinutul jurămîntului masonic: „Jur, în numele Arhitectului Suprem al tuturor lumilor (Satana – nota TF), să nu descopăr niciodată secretele, semnele, cuvintele, învăţăturile sau practicile francmasonice şi să păstrez tăcere veşnică asupra lor. Făgăduiesc şi jur să nu trădez niciodată nimic din acestea nici prin scris, nici prin grai, nici prin gesturi, nici să pun pe altcineva să scrie, să litografieze, să graveze, să tipărească ceva, să nu dau în vileag în vreun fel ceea ce mi s-a descoperit pînă în această clipă sau mi se va descoperi în viitor. Dacă nu mă voi ţine de cuvînt, mă oblig să mă supun la următoarea pedeapsă: să mi se ardă buzele cu fier înroşit; să mi se taie o mînă; să mi se smulgă limba din gură; să mi se reteze gîtul; cadavrul meu să fie spînzurat în lojă în timpul primirii unui nou frate, iar după aceea să fie ars şi cenuşa aruncată în vînt“. Masonul jură că nu va destăinui ceea ce încă nu i s-a spus! Iată ce se întîmplă cu cei care încalcă jurământul masonic. „O „fractură” importantă în codul masonic al tăcerii a apărut în Statele Unite, la începutul Secolului al XIX-lea. William Morgan, ce trăia în Batavia – New York, dispare subit de acasă. Singurul indiciu legat de dispariţia sa a fost faptul că Morgan îşi propusese, în colaborare cu altă persoană, să publice o carte intitulată „Illustration of Masonry by one of the fraternity who has devoted thirty years to the subject”-„Ilustrări ale masoneriei de către cineva din frăţie, care şi-a dedicat 30 de ani acestui subiect“. Cartea promitea a conţine o descriere exactă a unor ceremonii şi legăminte secrete urmate şi asumate de cei care intrau în francmasonerie. Simplul anunţ al intenţiei de a publica această lucrare a fost primit cu vie indignare de multe persoane din societatea Bataviei, membri recunoscuţi ai francmasoneriei. Corpul puternic descompus al lui Morgan va fi găsit peste un an. Eşecul justiţiei americane de a-i găsi şi pedepsi pe ucigaşi a dat naştere la o mare mişcare politică anti-masonică (Partidul Anti-Masonic). În 1829 apare o descriere a tratamentului barbar aplicat în Fort Niagara căpitanului William Morgan, care a fost apoi omorît de masoni şi aruncat în Lacul Ontario pentru că a publicat „Secretele masoneriei“, scrisă de Edward Gibbins, care se autointitulează „fost paznic al fortului şi fost mason“. Iată cîteva citate semnificative din această lucrare: „Căpitanul William Morgan, din New York, un om inteligent şi republican inflexibil, convins de pericolele reprezentate de societăţile secrete, s-a hotărît să facă toate eforturile pentru a lupta contra lor. Fiind membru al masoneriei, a fost martor al corupţiei promovate de această societate secretă, al faptului că masoneria oferă avantaje personale nemeritate şi chiar privilegii celor care îi devin membri şi al influenţei invidioase a masoneriei în fiecare domeniu al societăţii. Căpitanul Morgan a fost un soldat şi un bărbat adevărat. El şi-a dat seama de conspiraţia masonică detestabilă şi a îndrăznit să-şi rişte viaţa, sfărîmîndu-şi lanţurile şi punînd în gardă oamenii simpli înşelaţi de masonerie. A fost ridicat cu forţa de o bandă de masoni şi închis sub paza unui gardian. În aceeaşi noapte, a fost luat din acea închisoare şi dus la o alta, aflată la 100 de mile, la Fortul Niagara. De aici începe mărturia domnului Gibbbins, paznicul Fortului Niagara. Astfel, putem vedea foarte clar că închisorile şi forturile noastre sînt în serviciul masonilor, pentru a-i ajuta să-şi ducă la sfîrşit metodele criminale de răpire şi pedepsire cu moartea. Citiţi acest pamflet şi răspundeţi: „Merită o societate secretă să mai existe printre noi, în condiţiile în care membrii ei pot comite crime şi să rămînă totuşi nepedepsiţi? Masonii au făcut aceasta, iar fraţii lor îi protejează. Cetăţeni, merită aceşti oameni, legaţi de astfel de obligaţii şi principii, să fie conducătorii unor oameni liberi? Citeşte şi dă mai departe“. Charles Grandison Finney (1792-1875) a părăsit, în 1821, francmasoneria şi s-a convertit la creştinism, devenind ulterior un predicator cunoscut. În 1869 a publicat cartea „The Character, Claims and Practical Workings of Freemasonry“ („Caracterul, afirmaţiile şi lucrările practice ale francmasoneriei“), în care a dezvăluit multe din secretele acestei secte satanice, avertizînd asupra pericolului pe care aceasta îl reprezintă şi din care redau: „Jurămintele masonice cer cele mai satanice lucruri cu putinţă: 1) Să ascunzi crimele înfăptuite de ceilalţi fraţi masoni; 2) Să-ţi scapi fratele mason din orice dificultate, indiferent de motivele, care pot fi justificate, pentru care a ajuns în această situaţie; 3) Să favorizezi pe fraţii masoni în acţiunile politice şi afaceri; 4)Masonii jură să se răzbune şi să persecute pînă la moarte pe cei care încalcă obligaţiile masonice; 5) Masoneria nu cunoaşte mila şi compasiunea şi obligă pe membrii săi să jure că vor răzbuna violările obligaţiilor masonice; 6) Jurămintele masonice sînt profane, luînd numele Domnului în van; 7) Pedepsele pentru cei care încalcă aceste jurăminte sînt barbare, chiar sălbatice;  8) Învăţăturile masonice sînt false şi profane;  9) Ceremoniile masonice sînt un amestec de satanic şi pueril; 10) Masoneria este o mare escrocherie, cerînd bani de la membrii săi sub pretexte false;  11) Masoneria refuză orice examinare obiectivă a sa şi se acoperă cu un văl dens, sub pretextul păstrării secretului; 12) Masoneria este o conspiraţie contra Statului şi a Bisericii“. Sper că nu mai sînt nevoit să trag concluzii.

Teodor Filip

O sorcovă de urzici pe spinarea falsificatorilor de sondaje, în Noaptea de Revelion:

* PRM - 32%

* Vadim - 40%

În intervalul  2 decembrie – 27 decembrie 2011, Departamentele de Analiză şi Sinteză ale Serviciilor Secrete au efectuat ultimul sondaj de opinie al anului care tocmai s-a încheiat, la comanda şi pentru uzul Administraţiei Prezidenţiale. Datele metodologice au fost următoarele: Eşantion: 1.350 de persoane; Marja de eroare: + 2%; Metodă de lucru: interviu telefonic.

I. Dacă în luna noiembrie 2012 ar avea loc alegeri prezidenţiale anticipate, cu ce candidat aţi vota?

1) Corneliu Vadim Tudor: 40%. 2) Sorin Oprescu: 23%. 3) Crin Antonescu: 18%. 4) Vasile Blaga: 13%. 5) Dan Diaconescu: 4%. 6) Nu ştiu; nu mă interesează: 2%.

II. Dacă în luna noiembrie 2012 vor avea loc alegeri parlamentare, cu ce partid sau alianţă politică aţi vota?

1) USL: 40%. 2) PRM: 32%. 3) PDL: 8%. 4) PP - Dan Diaconescu: 5%. 5) UDMR: 5%. 6) PNG: 3%. 7) PPMT: 3%. 8) UNPR: 2%. 9) Nu ştiu; nu mă interesează: 2%.

Fără comentarii.

Joi, 29 decembrie 2011, la postul

România TV, preşedintele PRM i-a pus, din nou,

cu botul pe labe pe provocatorii horthyşti

„ DACĂ AU NOSTALGIA LOCURILOR DE BAŞTINĂ, DE CE NU ŞI-OR POTRIVI EI CEASURILE DUPĂ ACEA ZONĂ DIN FUNDUL ASIEI,

DE UNDE AU MIGRAT UNGURII?”

E o provocare ieftină, pentru a ni se strica şi aceste sărbători. Este clar că nu oamenii simpli au născocit găselniţa asta, ci ea a izvorît din mintea înfierbîntată a unora care vor să arate că ei sînt europeni şi noi am fi orientali. În definitiv, Isus S-a născut în Bethleem, adică în Răsărit. Dar dacă ungurii au nostalgia locurilor de baştină, de ce nu şi-or potrivi ei ceasurile după  acea zonă din fundul Asiei, de unde au migrat ungurii? E un loc în pustietatea aia, unde trăieşte tribul uigurilor. Dacă îi trage aţa în Ungaria, de ce nu se duc acolo? Cel mai bun tratament faţă de această provocare ieftină este să-i ignorăm. Dacă vor să dea cu bombardele şi cu tiribombe din oră în oră nu au decît să o facă. Dar să nu intoneze Imnul Ungariei, sau al aşa-zisului Ţinut Secuiesc, care nu există, fiindcă în România abia dacă mai trăiesc 400 de secui.

CORNELIU VADIM TUDOR

RUGĂCIUNE PENTRU SUFLETUL PRIETENEI DRAGI SILVIA DINU

S.M.S. Dragă Cornel Dinu, sîntem alături de tine, eu şi familia mea. Fata noastră dragă, Silvia, este acum în cer. Întoarce-te la Domnul şi El te va lumina să treci peste aceste clipe grele. Eu m-am rugat, în genunchi, pentru sufletul minunat al Silviei. Fii sigur că vei primi mesaje de îmbărbătare de la ea.

Cu statornică prietenie,

CORNELIU VADIM TUDOR

29 dec. 2011

Şi alte publicaţii ne dau dreptate

O ŢARĂ TOT MAI BOLNAVĂ

Premierul Emil Boc a suferit, prin moartea tatălui său, o pierdere care, în orice familie, e o dramă. Singura alinare a conştiinţei e că atît el, ca fiu, cît şi medicii au făcut tot ceea ce e omeneşte posibil spre a-l salva. Aşa cum primul-ministru, înainte de a pleca la Cluj, la catafalc, şi-a îndemnat colegii de Cabinet, la ultima şedinţă de Guvern: să aibă grijă de proprii părinţi, pentru că nu se ştie niciodată cînd şi ce se poate întîmpla. Pentru un Guvern, această grijă trebuie să se reverse asupra întregii populaţii, de la prunci, la vîrstnici, şi mai ales asupra celor nevoiaşi. Pentru care accesul la o clinică de top sau la medicamente scumpe, ba chiar şi la un aşezămînt de sănătate modest este un vis.

Printr-o stranie coincidenţă, şedinţa de Guvern de marţi seara, 27 decembrie 2011, a avut pe agendă, între alte teme care chiar nu ardeau (mărirea accizelor, abordarea subiectului taxelor locale, aruncat anapoda pe piaţa publică de către Ialomiţianu, ori creşterea absolut nesemnificativă a redevenţelor pentru terenurile aurifere), noua Lege a Sănătăţii. O lege a cărei adoptare, prin orice mijloace, chiar prin angajarea răspunderii, o presează Palatul Cotroceni, la rîndul său sîcîit de FMI şi de alte cercuri de interese. O lege care reduce iarăşi răspunderea statului faţă de soarta propriilor cetăţeni şi va obstacula şi mai mult (inclusiv printr-un restrîns pachet de servicii gratuite) accesul majorităţii populaţiei la asistenţa sanitară. N-a ajuns că medicamentele s-au scumpit cumplit, că piaţa de medicamente compensate s-a îngustat brutal şi cuprinde doar leacuri ieftine şi depăşite, că gratuitatea consultaţiilor şi analizelor obligatorii înseamnă coplată şi tarife.

Un proiect de lege absurd acum, într-o perioadă de criză, de maximă austeritate, dezavuat chiar şi de personalul medical ca fiind de-a dreptul criminal, vrea să privatizeze casele de sănătate, să transforme spitalele în societăţi comerciale şi pune sub semnul întrebării programele naţionale de sănătate. Într-o ţară cu cea mai ridicată cotă de mortalitate şi morbiditate din UE, ba aflată pe cel mai prost loc din lume la incidenţa bolilor cardiovasculare. În condiţiile în care majoritatea pensionarilor, dar şi şomerii sau salariaţii cu venituri reduse nu vor putea achita costurile unei asistenţe medicale aflate doar cu numele sub supravegherea statului, noua lege va fi, de fapt, una a genocidului.

PETRU CALAPODESCU

(Text reprodus din ziarul „Libertatea“, nr. de joi, 29 dec. 2011)

Infractorul Naţional falsifică nu numai sondaje, ci şi... buletine medicale (?!)

Miercuri seara, 28 decembrie 2011, în jurul orelor 19, în cel mai mare secret cu putinţă, Traian Băsescu s-a întors de la Predeal la Bucureşti şi a făcut o vizită la Spitalul Militar, scopul fiind acela al efectuării controlului medical obligatoriu pentru şeful statului. Conform surselor noastre, scopul deplasării la spital a Chiriaşului de la Cotroceni nu a fost acela al unei vizite medicale serioase, pentru că Traian Băsescu ştie foarte bine de ce boli suferă, din controale medicale mult mai amănunţite, efectuate în ultimii ani la diverse clinici din străinătate - ci unul de imagine, adică  medicii de la Spitalul Militar să îi dea patalamaua care să ateste că e „sănătos tun“ (?!), pentru a închide gura celor care îşi pun întrebări legitime cu privire la capacitatea lui de a-şi executa mandatul, mai ales în anul electoral 2012. Conform surselor noastre, după ce a fost drastic securizat perimetrul în care Pazvante Chiorul s-a învîrtit prin spital, de peste 30 de cadre ale SPP, pacientului i s-au făcut analizele complete ale sîngelui, precum şi o tomografie. Vizita a durat circa o oră, iar lacheii medicali au minţit, din nou, zicînd, ca şi în alţi ani, că Traian Băsescu este „sănătos tun“. După vizita medicală, Traian Băsescu s-a retras la Vila Lac 2 unde, începînd cu orele 20,30, circa 3 ore a băut cu Vasile Blaga, cu care a discutat despre posibilitatea ca la începutul anului 2012, el să facă o vizită oficială în SUA. Motivul vizitei este acesta: Blaga  să se prezinte  americanilor ca un potenţial candidat la Preşedinţia României, un continuator de nădejde al politicii obediente dusă de Traian Băsescu vis-ŕ-vis de yankei. Nici o şansă...

Ziarul „Tricolorul” - pe locul I pe Internet,  din punct de vedere politic!

Fulminantă creştere a ziarului „Tricolorul“ pe Internet: în luna decembrie, peste 72.000 de persoane au citit ziarul nostru, numărul accesărilor apropiindu-se de 90.000. Interesant este faptul că, din punctul de vedere al articolelor politice, „Tricolorul“ se situează pe locul I, fiind mai citit decît „Adevărul“, „Evenimentul Zilei“, „România liberă“, „Jurnalul Naţional“ etc.

A dat strechea-n puradei:  se ceartă pe sondaje mincinoase...

Marţi după-amiază, 27 decembrie 2011, Traian Băsescu a fost vizitat la Vila de Protocol de la Predeal de eternul său partener de băutură, Sebastian Şomeroiu, şi de Gabriel Oprea. Evident, cei 3 au făcut planuri pentru anul viitor. Întîlnirea, desfăşurată între orele 18 şi 22, s-a purtat în prezenţa unei sticle de whisky scoţian vechi, marca Cardhu, care a fost rasă cît ai zice peşte – deşi ţiganul smucit se pare că nu a machit, fiind răcit. Principalul subiect al discuţiei l-a constituit, aşadar, viitorul an electoral şi i-a provocat mari supărări ospătarului Gabriel Oprea. Sursele noastre spun că, dacă, pînă cel tîrziu în luna martie a anului viitor, UNPR-ul nu i-a avînt în sondajele reale, Matrozul doreşte ca acesta să fie înghiţit de cloaca lui Dan Diaconescu. Puradelul din Caracal va fi păstrat de faţadă ca preşedinte al „formaţiunii“, gaşca lui Oprea urmînd să preia, efectiv, conducerea partidului-televizor. Ideea îl deranjează cumplit pe Gabriel Oprea, care nu este dispus să îi cedeze locul de prim solist lui Dan Diaconescu. De altfel, aşa-zisul general cu 4 stele şi-a manifestat pe faţă supărarea, spunîndu-le celorlalţi 2 că Marian Sârbu, Cristian Diaconescu sau Neculai Onţanu nu vor accepta să fie asimilaţi, ca imagine publică, cu Dan Diaconescu.

Alt sondaj mincinos, clocit de alcoolicul Alin Teodorescu...

Dinu Patriciu şi Alin Teodorescu încearcă, la sfîrşit de an, să sufle în pînzele zdrenţuite ale PDL, publicînd în fiţuica „Adevărul“ o făcătură de sondaj. Scopul aşa-zisei cercetări sociologice este acela de a întări ideea (adevărată) că USL nu va depăşi pragul celor 50 de procente. Pentru prima dată, într-o manipulare executată la comanda Puterii, partidului comandat de ospătarul de 4 stele Gabriel Oprea i se atribuie procentele  pe care le are în mod real, aflate la o cifră nesemnificativă, ce trebuie exprimată după un mare zero şi o virgulă. În schimb, procentele adevărate ale PRM-ului sînt furate şi de această dată şi, cu ajutorul lor, sînt  umflate PDL-ul şi partidul-televizor al lui Dan Diaconescu.

Interesant este faptul că de data aceasta nu avem de-a face cu o simplă manipulare pusă la cale de lacheii lui Traian Băsescu, ci, prin infecţia publicată de fiţuica lui Patriciu, americanii au început jocul manipulării alegerilor în România, scopul fiind menţinerea la guvernare a actualei Puteri, care le satisface  toate poftele. În sprijinul acestei afirmaţii stau o serie de alte mişcări ce au avut loc pe piaţa românească a firmelor care se ocupă de măsurarea intenţiei de vot. „Sociologul“ mahmur tot timpul, Alin Teodorescu, fondatorul, proprietarul şi managerul  IMAS, se laudă că firma sa a rămas cel mai mare institut sociologic independent din Europa de Est (?!), dar lucrurile nu stau deloc aşa. În lumea sociologică se  ştie că, deşi  a rămas acţionar majoritar în acte şi manager, beţivul Alin Teodorescu a vîndut firma americanilor de la Media Data Research, un grup de afaceri despre care se ştie că este fondat de CIA şi controlat de Serviciile Secrete americane, al cărui principal scop este manipularea opiniei publice de pe diverse meridiane, în acord cu politica americană. Concret, la începutul anului 2010, aflat la un pas de faliment, Alin Teodorescu a reuşit să îi convingă pe americani să îi plătească 6 milioane de dolari contra controlului firmei. Mai mult, neavînd om de încredere în zonă, americanii îl ţin în continuare manager, iar în acte proprietar al firmei. Aşa se explică mizeriile numite „sondaje politice“, executate la comandă de către IMAS şi date publicităţii de anumite ziare, care sînt scoase din burtă şi „aranjate“ în conformitate cu interesele americanilor.  Nu altfel a procedat  şi celălalt  manipulator al opiniei publice, Vasile Dâncu. Sînt de notorietate cacealmalele şi rateurile date de  acesta  în Republica Moldova unde, la alegerile de anul trecut, exit – pollurile produse sub bagheta lui Vasile Dâncu nu „s-au pupat“ absolut deloc cu realitatea de la urne, acestea fiind produse cu scopul de a acredita o eventuală fraudare a rezultatului alegerilor în beneficiul aşa-ziselor partide democratice din mica republică artificială.

NEWS ALERT

Regimul Băsescu taie şi ajutoarele sociale (?!)

Regimul portocaliu le mai dă o lovitură românilor. După amputarea salariilor şi a pensiilor, precum şi a ajutoarelor pentru copii, de la 1 ianuarie 2012 vor fi tăiate şi ajutoarele sociale. Indicatorul pe baza căruia se calculează indemnizaţiile va fi scăzut de la 700 la 500 de lei. Măsura este cu atît mai dură şi de nesuportat cu cît, şi anul trecut, Regimul Băsescu a decis ca indicatorul pe baza căruia se stabileşte indemnizaţia de şomaj să fie schimbat, evident, în defavoarea românilor. Dacă pînă în prezent indemnizaţia de şomaj ar fi fost calculată la un salariu minim care, de la 1 ianuarie, este de 700 de lei, aceasta ar fi fost de 525 de lei, însă în baza modificării făcute anul trecut de Guvern, mai nou indemnizaţia de şomaj se calculează ca 75% din acest indicator social de referinţă de 500 de lei. Este vorba de 375 de lei, ceea ce înseamnă că şomerii primesc cu 150 de lei mai puţin. Şi alte venituri şi ajutoare sociale ar urma să fie reduse prin aceste calcule similare – este vorba de venitul minim garantat, dar şi de ajutoarele pentru persoanele cu dizabilităţi. Aceşti nemernici sfidători de la Putere nu se lasă pînă nu vor fi linşaţi de o populaţie ajunsă la capătul răbdării...

Traian Băsescu şi Nicolas Sarkozy, surprinşi chicotind la funeraliile lui Vaclav Havel

Traian Băsescu ar fi „chicotit“ împreună cu preşedintele francez Nicolas Sarkozy la funeraliile fostului lider ceh Vaclav Havel.

Băsescu şi Sarkozy par să fi uitat de vechile tensiuni dintre ei pe problema expulzării ţiganilor de pe teritoriul francez, întrucît fotografiile făcute de Reuters şi AFP îi arată pe cei doi extremi de „zîmbăreţi“ unul cu celălalt. După cum cere şi protocolul, liderii activi au stat separat de cei care nu mai sînt în exerciţiu, dar şi de şefii de Guvern. Astfel, pe la strana în care a stat Traian Băsescu au trecut şi soţii Bill şi Hillary Clinton.

Mare zaiafet, de Crăciun, la Vila lui Ceauşescu, de la Predeal

TRAIAN BĂSESCU ŞI HOARDA LUI DE TĂTARI S-AU ÎMBRĂCAT ÎN ROŞU (?!),

PENTRU A NU FI DEOCHIAŢI...

Traian Băsescu l-a aşteptat pe Moş Crăciun la vila de protocol a Administraţiei Prezidenţiale din Predeal. Surse din jurul Chiorului ne-au informat că acesta a fost tartorul unei petreceri tematice (?!) restrînse, la care au participat cele două fiice, Ioana şi Elena, însoţite de viitorii gineri, respectiv broscarul Giovanni Francesco şi Bogdan Ionescu, zis Syda, dar şi famiglia Udrea - Cocoş. La paranghelie a mai fost prezent şi aşa-zisul cuplu princiar, format din Lia şi Paul Lambrino. În timp ce în România, din pricina politicii falimentare a găştii portocalii, patronată de Matroz, sute de mii de oameni nu au avut ce pune pe masă de Crăciun, Quasimodo s-a ţinut de şotii. Efectiv, toţi cei prezenţi la crăpelniţă au purtat ceva roşu (?!). De ce? Ca să nu fie deochiaţi şi să le meargă bine în 2012. Dacă mama şi fiicele, ca şi Paraşuta din Pleşcoi, au purtat cîte o rochiţă roşu aprins, precum mantia lui Moş Crăciun, Traian Băsescu şi-a asortat nasul roşu de băutură cu o cămaşă roşie cu dungi albe (sau albă cu dungi roşii), dungile fiind dispuse vertical, probabil pentru a se obişnui cu zeghea. Tot cîte o cămaşă cu roşu au purtat şi ceilalţi bărbaţi de la chef. 

Petrecerea a început în seara zilei de 24 decembrie 2011, pe la orele 19, şi s-a încheiat dincolo de miezul nopţii, la ora 1, după ce majoritatea celor prezenţi s-au cherchelit bine. Traian Băsescu, care a băut cot la cot cu viitorul ginere macaronar, era trotilat atît de zdravăn, încît paşii spre dormitor i-au fost supravegheaţi de angajaţii SPP, pregătiţi să intervină dacă ar fi venit damboulea (cum s-a mai întîmplat). Punctul culminant al petrecerii a fost cel al desfacerii cadourilor, aflate sub bradul împodobit în vilă şi care au fost primite de cei prezenţi ca fiind din partea Moşului Traian Băsescu. Sursele noastre spun că în timp ce bărbaţii au primit cîte un dar simbolic - fulare, fesuri, mănuşi sau alte accesorii de iarnă, garnisite cu cîte o sticlă de whisky scoţian, Cardhu, vechi de 12 ani - doamnele s-au învîrtit de diverse bijuterii din aur, încrustate cu pietre preţioase, brăţări, cercei sau lanţuri. Cel mai valoros cadou a fost, de departe, cel de care a avut parte Elena Udrea, şi anume colierul de diamante adus de Traian Băsescu de la Ankara, în valoare de 200.000 de dolari, o bijuterie care, spun sursele noastre, l-ar face invidios pe orice colecţionar. Aşadar, în roşu s-au îmbrăcat şi de roşu vor avea parte în anul 2012, culoare care va „curge“ gîrlă cînd o să-i linşeze populaţia înfuriată.

ULTIMA ORĂ

Traian Băsescu o ţine tot într-o beţie, pînă o să-l vedem pe năsălie...

Aflat la Vila lui Ceauşescu, de la Predeal, Matrozul Chior bea ca înecatul – probabil să uite că-i sună ignatul. Astfel, marţi seară, 27 decembrie 2011, a băut cu Sebastian Lăzăroiu. Miercuri seară, a băut cu Vasile Blaga. Joi, 29 decembrie 2011, a băut şi mai vîrtos, pentru că a participat la înmormîntarea tatălui lui Emil Boc. Cît poate să încapă într-o mînă de om, pe care-l suflă vîntul?

România va da mai mulţi bani la FMI

Guvernul a aprobat marţi seara, 27 decembrie 2011, prin Ordonanţă de Urgenţă, majorarea cotei de participare a României la Fondul Monetar Internaţional

Astfel, vom da mai mult cu 781,1 milioane drepturi speciale de tragere (DST), de la 1.030 milioane DST, cît este în prezent, la 1.811,4 milioane DST. Ministrul Finanţelor Publice, Gheorghe Ialomiţianu, a precizat că decizia Guvernului se referă la Rezoluţia nr. 66-2 din 2010 a Consiliului Guvernatorilor FMI, care prevede majorarea capitalului social al Fondului, prin creşterea cotelor ţărilor membre, se afirmă într-un comunicat al Guvernului. „Nu este vorba despre Pactul Fiscal. Decizia Guvernului nu se referă la acel fond care se constituie la nivelul FMI pentru a ajuta ţările în dificultate“, a declarat ministrul Gheorghe Ialomiţianu. La 13 decembrie 2011, conducerea BNR a solicitat Băncii Centrale Europene emiterea unui aviz cu privire la un proiect de Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului pentru acceptarea majorării cotei de participare a României la Fondul Monetar Internaţional (FMI).

Drepturile Speciale de Tragere sînt active pentru păstrarea rezervelor internaţionale, fiind create de FMI în 1969 pentru suplimentarea rezervelor oficiale ale statelor membre. DST sînt alocate de către Fond ţărilor membre în funcţie de cota-parte a fiecăreia. De asemenea, DST au rolul de unitate de cont pentru FMI şi alte instituţii internaţionale. Valoarea DST este stabilită pe baza unui coş alcătuit din mai multe valute internaţionale.

Scapă cine poate

Păstraţi amintirea ultimelor zile din 2011! Ea vă va ţine de cald începînd din primăvara acestui an. Chiar dacă 2011, ca şi 2010, a fost un an extrem de dificil, de criză majoră, răul adevărat nu l-am simţit încă. Vine Apocalipsa, dar nu aceea anunţată de textele vechi, ci dezastrul traiului de zi cu zi al celor mai mulţi români. Din primăvara anului 2012, românii vor trăi atît de greu cum nici bunicii noştri n-au trăit în vremea ultimului mare război. Ştiu că românului, optimist din fire – „n-o fi dracu’ atît de negru!“ – îi vine greu să admită că nici pe timpul ultimilor ani ai lui Ceauşescu nu i-a fost atît de dificil cum îi va fi în anul 2012. Îi vine greu să creadă că nu va mai fi posibil să se adapteze. Deja, pentru cine este atent, primele semne s-au văzut din 2011. Căderea economiei româneşti, imposibil de stăpînit, nici măcar de mama lui Jeffrey Franks, a adus după sine calvarul existenţial de zi cu zi: sistemul de sănătate care doar numără morţii, învăţămîntul la pămînt, agricultura a mers după bunăvoinţa Domnului, şomajul a crescut, preţul mîncării a explodat, iar jupuirea românilor prin taxe şi impozite pe orice a devenit hobby-ul lui Boc şi al lui Ialomiţianu. Toate acestea se vor agrava şi mai mult în anul care abia a venit. În 2012, statul român va fi la pămînt. Nici măcar stat poliţienesc nu va mai fi, pentru că pînă şi sistemul de ordine publică va fi ros de faliment. Lumea se schimbă dramatic, noi facem parte din această schimbare pe care o simţim, de care ne dăm seama, poate, mai greu decît alte naţiuni. Însă schimbarea prin care vom trece în 2012 va fi de-a dreptul tragică pentru foarte mulţi dintre români. „Principiul“ în 2012 va fi „Scapă cine poate“.

Marian Ghiţeanu

Pe unde s-au plimbat parlamentarii  în 2011. Aleşii au făcut peste  200 de deplasări în străinătate...

Cea mai costisitoare vizită făcută de către parlamentarii români a fost una în China, în valoare de peste 71.000 de lei noi. În topul celor mai plimbăreţi parlamentari, pe primul loc figurează preşedintele Comisiei senatoriale de Politică Externă, Titus Corlăţean (PSD), cu 17 deplasări, urmat de senatorul de Diaspora, Viorel Badea (PDL), cu 10 ieşiri în străinătate. Cele mai multe deplasări au avut loc în spaţiul european, dar nu au lipsit şi destinaţiile mai exotice: Senegal, Cambodgia, China, Panama şi Qatar, Vietnam, Coreea de Sud, în cazul cărora costurile cresc substanţial. Senatorii şi deputaţii au cheltuit peste 16.000 de euro pe o deplasare de 5 zile a Comisiei de Politică Externă în Coreea şi Vietnam. Cam tot atît au mai plătit aleşii pentru o vizită în Canada. O altă vizită în străinătate, care a încercat din greu bugetul Parlamentului, a avut loc în China şi a costat aproape 17.000 de euro.

Bugetul celor două Camere ale Parlamentului alocat ieşirilor în străinătate în 2011 s-a ridicat la 1 milion de lei noi. Remarcabile, prin durata şi destinaţia lor, sînt următoarele deplasări: Ioan Chelaru (PSD), 10 zile în Cambodgia; Emilian Frîncu (PNL), 9 zile în Panama; Mircea Lubanovici (PDL), 8 zile în SUA;  Cosmin Nicula (PDL), 5 zile în Qatar.

Cele mai costisitoare au fost deplasările în China – 71.837 lei, Coreea şi Vietnam – 69.932 lei, Canada – 67.412 lei, Panama – 48.292 lei, Marea Britanie – 45.008 lei, şi Belgia – 37.816 lei.

Iosif Buble

Miron Cozma s-a luat la harţă cu jandarmii şi o dă în judecată pe Elena Udrea

Miron Cozma a făcut scandal la hotelul dărîmat din Mamaia, unde locuia împreună cu soţia sa, Marilena Niţu. Cozma s-a certat cu jandarmii care asigură paza în zonă, după ce din apartamentul său nu au mai rămas decît cîteva farfurii. Fostul lider al minerilor din Valea Jiului susţine că nu există o hotărîre definitivă şi irevocabilă pentru demolarea construcţiei şi este decis să o dea în judecată pe Elena Udrea, ministrul Turismului. O parte din hotel a fost dărîmată pentru că a fost construită ilegal. Luceafărul Huilei a sosit în faţa Hotelului Histria din Mamaia împreună cu omul de afaceri George Bosânceanu şi i-a luat la întrebări pe jandarmii care păzeau zona. „L-aţi arestat pe ăla care a dat ordin să intre la mine în casă? Vreau să-mi arătaţi actul pentru care sînteţi în dispozitiv aici, nu mai sîntem pe vremea comuniştilor! Mi s-au furat lucrurile, ce aţi făcut pentru asta?“, i-a întrebat Cozma pe jandarmi. El susţine că avea în casă icoane de o valoare inestimabilă, însă cel mai valoros lucru era cartea de rugăciuni pe care o moştenise de la mama sa.

Americanii cer Ucrainei eliberarea agentei lor, maimuţa Iulia Timoşenko

Statele Unite au cerut, marţi, 27 decembrie 2011, Ucrainei să o elibereze pe opozanta Iulia Timoşenko, fost prim-ministru, condamnată în octombrie 2011 la 7 ani de închisoare pentru abuz de putere, şi al cărei apel a fost respins vineri, 23 decembrie 2011, transmite AFP.

Departamentul de Stat s-a declarat „dezamăgit“ de hotărîrea Curţii de Apel de la Kiev, adăugînd că Iulia Timoşenko şi ceilalţi responsabili politici aflaţi în arest ar trebui să aibă dreptul să participe pe deplin la „viaţa politică“ ucrainiană. Figură emblematică a revoluţiei portocalii din 2004, Iulia Timoşenko se află din luna august 2011 în închisoare. Ea a fost condamnată pentru acordurile în domeniul aprovizionării cu gaze naturale din Rusia, încheiate în perioada cît a deţinut funcţia de prim-ministru şi considerate defavorabile ţării. Statele Unite sînt dezamăgite că, la 23 decembrie, Curtea de Apel de la Kiev a respins apelul formulat de Iulia Timoşenko, a declarat Mark Toner, un purtător de cuvînt al Departamentului de Stat. Washingtonul şi-a mai exprimat dezamăgirea pentru faptul că instanţa nu s-a pronunţat în privinţa celor semnalate în timpul procesului şi al citirii verdictului în ce priveşte democraţia şi justiţia, a adăugat Toner. „Cerem guvernului ucrainian să îi elibereze pe doamna Timoşenko şi pe foştii responsabili politici deţinuţi“, a subliniat el. „Considerăm că dreptul lor de participa pe deplin la viaţa politică, inclusiv la alegerile legislative de anul viitor, nu trebuie împiedicat“, a mai afirmat Mark Toner.

SUA au dezvoltat o „tehnologie” pentru a inocula cancer? Acuzaţiile lui Hugo Chavez la adresa Washingtonului

Preşedintele venezuelean Hugo Chavez a evocat existenţa unei „tehnologii“ americane de „inoculare a cancerului“, la o zi după anunţul privind boala incurabilă de care suferă preşedinta Argentinei, Cristina Kirchner. „Nu ar fi surprinzător ca ei să fi dezvoltat o tehnologie pentru a inocula cancer fără ca nimeni să ştie!“, a declarat Chavez, referindu-se la Statele Unite, ţinta principală a criticilor sale. Hugo Chavez, care afirmă că şi-a revenit după un cancer în zona pelviană de care a fost operat în iunie 2011, a dat asigurări că nu vrea „să lanseze acuzaţii grăbite“, dar a insistat asupra „ciudăţeniei“ seriei de cancere cărora le-au căzut victime preşedinţi şi foşti preşedinţi sud-americani din anul 2009 încoace.

Şefa statului argentinian a devenit, marţi, 27 decembrie 2011, după brazilienii Luiz Inacio „Lula“ da Silva şi Dilma Roussef, paraguayanul Fernando Lugo şi venezueleanul Hugo Chavez, al 5-lea actual sau fost şef de stat din America de Sud care suferă de cancer în ultimii ani. Această serie neagră „este foarte dificil de explicat“, a continuat liderul stîngii radicale latino-americane, într-o intervenţie transmisă de presă. „Este straniu, foarte straniu“, a insistat Hugo Chavez, adăugînd că secretul va fi poate „descoperit abia în cursul următorilor 50 de ani“. Washingtonul şi Caracasul întreţin relaţii bilaterale foarte limitate şi nu au ambasadori din 2010.

Richard Nixon era homosexual? Fostul preşedinte al SUA avea probleme cu alcoolul şi îşi bătea soţia

Într-o nouă carte biografică despre Richard Nixon, care va apărea în curînd, se sugerează ca acesta ar fi avut probleme cu alcoolul, şi-ar fi bătut soţia şi ar fi avut legături strînse cu Mafia. Mai mult decît atît, în lucrarea respectivă se menţionează că Nixon ar fi fost şi homosexual: fostul preşedinte se pare că ar fi avut o aventură amoroasă cu cel mai bun prieten al său şi confident, un om cu legături în Mafia, pe nume Charles „Bebe“ Rebozo. A bombardat Cambodgia, a făcut glume antisemite şi misogine pe la Casa Albă şi şi-a ameţit rivalii politici cu campanii murdare şi lipsite de bun-simţ. Şi, bineînţeles, şi-a minţit poporul despre rolul pe care l-a avut în scandalul Watergate – intrînd în Istorie drept cel mai „întunecat“ preşedinte al Americii, scriu cei de la „Daily Mail“. Ţinînd cont de toate aceste aspecte, este greu de crezut că ar mai putea fi ceva care să umbrească reputaţia lui Richard Nixon. Şi totuşi... există.

O nouă carte biografică, scrisă de Don Fulsom, un jurnalist veteran, acreditat la Washington, care s-a ocupat de evenimentele din perioada Nixon, sugerează că al 37-lea preşedinte al SUA a avut serioase probleme cu alcoolul şi şi-a bătut soţia. Deşi, în ochii lumii, cei doi erau un cuplu fericit, Richard îşi numea soţia „nenorocita aia“. Mai mult, fostul preşedinte a abuzat-o fizic pe aceasta înainte, în timpul şi după perioada în care a fost preşedinte. De asemenea, conform sursei citate, fostul preşedinte al SUA a avut legături foarte strînse cu Mafia, inclusiv cu „Naşul“ din New Orleans, Carlos Marcello - unul dintre cei mai puternici gangsteri din acea vreme. Cea mai şocantă dezvăluire este, însă, faptul că Nixon era homosexual. Iar dacă acest lucru ar fi adevărat, atunci ar oferi o nouă perspectivă asupra acestui controversat politician. Fulsom susţine că Nixon ar fi avut o aventură amoroasă cu cel mai bun prieten şi confident al său, un om cu legături în Mafie, pe nume Charles „Bebe“ Rebozo. În biografia neautorizată a fostului preşedinte se mai scrie că însuşi Henry Kissinger, secretar de Stat la acea vreme, s-a enervat atunci cînd Rebozo a primit permisiunea de a călători cu Air Force One, privilegiu rezervat numai apropiaţilor preşedintelui.

La Casa Albă, Richard şi Patricia Nixon dormeau în camere separate, iar la Key Biscayne, lîngă Miami, unde preşedintele îşi petrecea vacanţele, Prima Doamnă nu locuia nici măcar în aceeaşi clădire cu soţul său. În schimb, Rebozo locuia chiar în clădirea în care Nixon îşi petrecea vacanţa. Autorul cărţii mai susţine că Nixon avea un consilier care îl învăţa cum să se poarte cu soţia sa în public, astfel încît să pară un cuplu sudat.

Cartea „Cele mai întunecate secrete ale lui Nixon“ apare în luna ianuarie 2012, în aceeaşi perioadă în care regizorul Clint Eastwood va lansa, în Marea Britanie, un film despre presupusul comportament homosexual al unei personalităţi a Secolului XX.

Însă, în timp ce despre şeful FBI, J. Edgar Hoover (interpretat, în filmul lui Eastwood, de Leonardo Di Caprio), se presupune doar că a avut o relaţie homosexuală cu adjunctul său, Clyde Tolson, presupusul iubit al lui Nixon avea un caracter cu totul diferit.

Bebe Rebozo a fost un om de afaceri americano-cubanez, mic de înălţime, dar arătos, fiind cunoscut pentru legăturile strînse pe care le avea cu şefii mafioţi din Miami - precum şi pentru faptul că nu reuşea să aibă o relaţie stabilă cu femeile. În cartea sa, Fulsom foloseşte documente care nu au mai fost publicate pînă acum, precum şi interviuri cu diverşi martori - inclusiv cu agenţi FBI - care aruncă suspiciuni asupra relaţiei dintre Nixon şi Rebozo, sugerînd faptul că cei doi ar fi fost „mai mult decît nişte buni prieteni“.

Asemenea crime nu trebuie să se repete!

DEMASCAREA STALINISTĂ DE LA FACULTATEA DE DREPT

Perioada a început după moartea lui Stalin şi s-a încheiat... de fapt, am fost naivi. Am avut senzaţia că continuă. De fapt, după '56, Ungaria începuse o primă fază de îngheţ, în care cei direct implicaţi au fost vînaţi. Aparent, noi (regizori, actori, n.a.) am fost lăsaţi în pace. Aveam încă impresia că zburdăm, puneam în scenă autori americani şi eram fericiţi, se dădeau premiere de gală, urmate de discuţii teribile la Capşa. Aveam impresia că a mers în continuare aşa în '57, în '58, cînd, de fapt, deja din '57 începuse strîngerea de şurub, dar noi nu ne-am dat seama. Am fost lăsaţi într-o dulce iluzie.

Şi atunci, au început procesele, care nu se desfăşurau neapărat în săli de tribunal. Se făceau la Operă, la Facultatea de Drept... Cu cine se făceau? Cu intelectualii, cu noi! Ca să bage spaima! Nu am să uit cînd am fost luaţi de la Teatru, eu aveam repetiţie în ziua aceea, la actualul Teatru Mic, pe Strada C. Mille; a venit un autobuz şi Chiril Economu, directorul Teatrului, ne-a spus: „Toată lumea, vă rugăm să vă urcaţi în autobuz, întrerupeţi repetiţiile, tot, mergem la o întîlnire, spre Operă". Dar de ce? Fără nici o explicaţie. Ne-am urcat cu toţii în autobuz şi am ajuns la Facultatea de Drept, lîngă Operă. Noi eram puţin îngrijoraţi, pentru că deja fusese procesul Andricu, la care nu am asistat. Veneau autobuze pline de oameni de artă şi cultură. Cred că au adus tot ce era în Bucureşti în momentul ăla şi au adus şi oameni din provincie. Au parcat, am intrat. Sus, la palierul de la etaj, era un bufet super. Am fost poftiţi, dacă vrem bufet, mîncăruri, băuturi, nu ştiu ce, să ne servim, e gratis. Ne aşteptau cu masa, însemna că o să stăm mult acolo. Asta era suspect. La o şedinţă nu se făcea bufet. Am început să fim îngrijoraţi cînd am văzut extraordinar de multă lume de-a noastră, intelectuali. Nimeni nu ştia de ce fuseserăm strînşi, ce se întîmpla, ce era, ce şedinţă? Ceva curios, care ne-a dat alarma, a fost că am văzut nişte figuri care nu făceau parte dintre noi, care mergeau sus la galerie. Interesant este că nu am văzut mulţi, dar i-am remarcat. După aceea ne-am dat seama că, înainte să intrăm noi, sus, la galerie, deja era plin. Dar asta am ştiut după aceea. Am fost poftiţi - avem bufet, dar nu e timp prea mult, ne-a zis cineva - înăuntru. Maestru de ceremonii era Pană (Gheorghe, activist CC. al P.M.R.). Cînd l-am văzut pe Pană, am început să fim foarte îngrijoraţi. Ăsta era cunoscut ca un dur. Ce caută Pană acolo? Era foarte agitat. Ne cerea să intrăm în sală. Ni s-a spus că este în sală şi Leonte Răutu. Dar nu l-am văzut. Am intrat în sală. Şi cînd am intrat în sală - nu s-a dus nimeni la bufet -, noi eram toţi la parter, ne-am uitat aşa, în sus, şi am văzut că este plin de oameni, care evident nu făceau parte dintre noi. Erau aşa-zişi muncitori, ni s-a zis că sus e plin de muncitori. După cum s-au manifestat, erau exact ca minerii care nu erau mineri, în 1990. Am intrat în sală şi... s-au închis uşile. Nu putea să mai iasă nimeni. În sală era tot ce era lume din teatru, din operă, din cinematografie, din presă şi edituri. Mă întrebam: cît vom sta şi de ce stăm, ce fel de şedinţă e şi de ce se închid uşile? Şi a început. S-a ridicat cortina ca la un spectacol. Am avut deodată următoarea imagine: pe scenă erau profesorul Marius Nasta cu d-na Nasta, Miliţa Petraşcu, Dora Massini. Pe ei îi cunoşteam personal. Erau şi alţii, dar nu-mi amintesc cine. Erau în picioare, doamnei Nasta, care era foarte bolnavă de inimă, i s-a permis să stea jos. Din acel moment a început un proces, cei de pe scenă erau acuzaţii, şi noi eram publicul dintr-o sală de tribunal. În speţă, care era acuzaţia? S-a spus că aceşti oameni sînt duşmanii poporului, că au complotat, că au denigrat regimul. Sala hăuia, sunetul trebuie să fi fost amplificat prin staţie. Nici nu s-a ridicat bine cortina şi ăia de sus au început să strige: La moarte! La moaaa-rteee! Ăsta e primul urlet pe care l-am auzit. Nu am să-l uit niciodată. Era făcut ca să ne traumatizeze. Totul era făcut pentru noi, ca să ne traumatizeze. Trebuia strîns şurubul şi trebuia să fie făcut ca o demonstraţie de ce ni se poate întîmpla. Tot ce se spunea era urmat de urlete. Ai spus că armata sovietică este împilatoare? E adevărat că în discuţia din casa cutare l-ai criticat pe tovarăşul... Totul întretăiat de urlete, ori era „La moarte!", ori „Huoooo!", ori „La închisoare cu ei!", ori „Distrugeţi-i!", ori „Duşmanii poporului!" Unele dintre lozincile care apăruseră frecvent în cuvîntări erau: „Muncitorii de sus vă judecă", „Muncitorimea română este aici şi vă spune vouă, care aţi trădat...", şi se arăta în sus, spre galerie. Aşa am aflat că sus sînt muncitori.

În capul meu a rămas o combinaţie între acuzaţii şi urlete. Senzaţia asta că eşti înconjurat de urlete. O prietenă mi-a spus că ce i-a rămas a fost mirosul de mititei din nări. I s-a făcut atît de rău, că era într-o continuă stare de vomă. Ce-mi mai amintesc cu precizie este de Dora Massini, care la un moment dat a apărut pe post de acuzată şi de acuzator. A fost întrebată ce părere are despre doamna Nasta. Doamna Nasta era o femeie bătrînă, slabă, foarte distinsă, stătea pe un scaun nemişcată. Nici nu putea să vorbească, nu ştiu dacă am auzit-o spunînd ceva atunci. Dora Massini, cînd a fost întrebată, a spus că doamna Nasta este duşmanca poporului şi că i-a spus asta ei. Acuzatorul a insistat, dur: Ce ţi-a spus? Dora Massini a venit la rampă, în faţă de tot (doamna Nasta era mai încolo, pe scaun, domnul Nasta alături de ea în picioare). Dora Massini a spus: „Nu mi-a spus nimic". Nu am să uit figura Dorei, era disperată, a zis atunci: „Dar mi-am dat seama că este duşmanca poporului din privirea ei!". Mi s-a părut ceva atît de monstruos să inventezi ceva din nimic. Era ceva de un absurd total. Şi lucrurile au continuat aşa. De Miliţa Petraşcu s-a zis că e duşmancă şi că face artă decadentă. De doctorul Nasta că ideile lui sînt împotriva medicinei sovietice... Ne-au ţinut cît ne-au ţinut acolo, apoi s-a dat o pauză. Au apărut nu ştiu cîţi indivizi, nişte gealaţi cu figuri tipice de securişti, care au început să ne îndemne să ieşim din sală. Şi să mergem la bufet. Ne-au mînat ca pe nişte oi spre bufet. Există momente cînd eroismul este să nu mergi la bufet, să faci tot ce poţi să nu ajungi acolo. Totul era gratis, bufetul era super, nu văzusem lucrurile alea de ani de zile nicăieri. Am ajuns pe scări aproape de bufet. Nimeni nu se atingea de nimic. Era o omenire acolo. Toţi încercau să stea cît mai departe de bufetul ăla. Cîţiva s-au apropiat totuşi. Sînt momente cînd ţi se face rău dintr-odată şi simţi nevoia imperioasă de un pahar cu apă sau de ceva să pui în stomac. Cînd eşti absolut distrus, ai senzaţia că nu mai poţi trăi pînă-n clipa următoare. Dacă sînt oameni care au atins ceva din acel bufet, poate să fie din două motive. Din nepăsare, din cinism în nici un caz; nu pot bănui pe nimeni de cinism atunci. Poate să fie din laşitate, iar alţii din imperioasa nevoie de a nu leşina. Impresia era asta. Ajunsă acasă, seara, Dominic, soţul meu, mi-a spus: „Eşti bolnavă, ce s-a întîmplat? Parcă eşti moartă!" Verde, albă, nu ştiu cum arătam. Eu nu mă vedeam pe mine, dar i-am văzut pe alţii. Am văzut oameni care erau morţi, efectiv. Nu era frica. Unii sigur că au fost înfricoşaţi, trebuie să fi fost o frică cumplită, am avut senzaţia asta, erau oameni înfricoşaţi înfiorător. Alţii încercau să persifleze, am întîlnit şi din ăştia. Ceea ce am simţit eu, şi cred că asta a văzut Dominic pe faţa mea, şi eu pe a altora, a fost că am simţit moartea, nu frica. Nişte oameni care au murit. Cînd mori, nu ţi-e frică. (…)

Nici unul nu vorbea despre ce se întîmpla pe scenă. Se schimbau vorbe. Ca-n conversaţia de salon, cum spune englezul, vorbeşti despre brînză şi vreme. Nu se vorbea despre brînză, dar despre vreme, da. Munch are o pictură teribilă, Strigătul. Senzaţia era asta, de chipuri cadaverice. Nişte oameni care au murit. În pauza aceea fiecare încerca să fie singur, dacă putea. Încercai să nu fi aproape de oameni care te cunosc, să nu înceapă nici o conversaţie. Şi mai încercai ceva, să te fofilezi, cu speranţa absurdă că există o ieşire din clădire. Lumea se plimba pe lîngă uşi, ca să iasă de acolo. Asta am făcut şi eu, au făcut-o şi alţii. Toţi făceam, nenorociţii, cam acelaşi lucru, încercam cu nişte biete, stupide şiretlicuri de indieni Sioux să ne strecurăm, să nu fie vizibil că am căuta o ieşire. Deci căutam WC-uri, culise, scenă ca să găsim o ieşire, o uşă, o fereastră. Dar peste tot era barat de oamenii lor. Constatarea asta că sînt prizonieră a fost groaznică. Senzaţia mea era că ceilalţi sînt morţi, şi nu mai aveau nimic, decît cel mult chef să fugă. Ceea ce am avut şi eu, dar nu am reuşit. Şi atunci ne-am întors în sală.

Şi a urmat partea a doua idem ca partea întîi. A fost judecat dl. Nasta foarte tare şi Miliţa Petraşcu. Dora Massini eu cred că era drogată. Erau şi oameni din sală care acuzau. Eu pot să jur că Răutu a aranjat demascarea asta. Finalul a fost ceva abrupt.

În momentul în care ai fost adus în sala aia, eşti încuiat, cînd simţi că mori, cînd deasupra ta se strigă „La moarte!", „Duşmanii poporului la închisoare!", în momentul cînd vezi pe martirii ăia de pe scenă, te aştepţi ca finalul să fie apoteotic, ca la teatru. Era ca la teatru, te aştepţi la un final, cînd vine Securitatea, îi arestează şi spune: la zdup cu ei, iată ce se întîmpla cu duşmanii poporului. Ăsta era finalul către care te ducea toată înscenarea. Sau să fie ghilotina pe scenă şi să asişti la teroarea de la Paris din 1789, să vezi ghilotina care cade. Dacă există manipulare bine făcută, să ştii că asta a fost bine făcută. Am fost aduşi încetul cu încetul să aşteptăm, într-un crescendo, să fim torturaţi, noi, cei din sală, pentru că sîntem fermentul de discordie, de nesupunere în acest regim, şi sîntem aduşi la moarte civilă şi intelectuală. La îngheţ. Cei de pe scenă erau în faţa noastră, şi va fi ceva sîngeros, teribil, în care vor fi arestaţi, torturaţi, decapitaţi, omorîţi. Aşa a fost, la asta ne-au adus. Şi deodată, în momentul cînd am fost aduşi aici, totul s-a terminat. Au venit pe scenă nişte persoane care i-au scos pe acuzaţi din scenă, pur şi simplu. Am rămas aşa în sală, scena goală. Urletele s-au potolit. De altfel, urletele cam obosiseră. Am impresia că la pauză ăia au fost bine hrăniţi. În final, acolo sus nu a mai fost aşa o activitate serioasă ca-n partea întîi. Hrana nu le-a făcut bine, probabil li s-a dat şi de băut, şi cam adormiseră. Partea a doua a fost mai puţin zgomotoasă. Partea a doua a fost măcinătoare, nu a mai fost cu ciocane în cap, a început. Actul doi a fost de înmormîntare pentru noi, potolită, dar clară. Cei de sus zbieraseră suficient şi-şi făcuseră treaba şi puteau fi trimişi acasă sau în cazărmi, la Armată, la Securitate, de unde erau. Cei de pe scenă au fost luaţi. Nu-mi amintesc de nici o cortină. S-a terminat aşa, fără nimic, fără să ni se spună nimic. După ce au ieşit din scenă, unul, altul au încercat să se ridice. La un moment dat, cînd au văzut că se pot ridica liniştiţi, şi că ăia de sus nu zbiară, s-au ridicat şi ceilalţi, Toată lumea s-a ridicat. S-au făcut nişte lungi coloane printre scaune, am ieşit. De data asta, nu am fost aşteptaţi de nici un fel de autobuz. Am ieşit ca după un spectacol, era seară şi lumea s-a risipit.

SORANA COROAMĂ STANCA

Pentru împrospătarea memoriei

De la savana africană, în jungla balcanică

Motto 1: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!". ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

Motto 2: „Pînă la moarte te luptă pentru adevăr, iar Dumnezeu Se va lupta pentru tine". BIBLIA

Luni, 31 iulie 1995, mi-a fost dat să văd una dintre cele mai uluitoare scene din viaţa mea. Părăsisem celebra rezervaţie naturală „National Krüger Park" şi ne îndreptam, cu maşinile, spre micul Aeroport Skukuza, pentru a lua avionul spre Johannesburg şi, mai apoi, spre Cape Town. Întreaga delegaţie senatorială se afla sub puternica impresie a uriaşei rezervaţii, în care petrecuserăm 3 zile de neuitat, despre care, cu siguranţă, voi scrie mai pe larg.

Am apucat să vedem, în stare naturală, mai toate animalele lăsate de Dumnezeu să populeze savana africană: elefanţi, girafe, hipopotami, zebre, antilope impala, antilope gnu, cerbi de apă, hiene, şacali, maimuţe, vulturi, şopîrle albastre şi multe altele. Parcă ne aflam pe legendara Arcă a lui Noe. Impresia era cu atît mai grozavă, cu cît le vedeam la doi paşi de noi, traversînd şoseaua spre ochiurile de apă sau către unul din cele 5 rîuri ce străbat marele parc natural, ba chiar, într-o bună zi, eu cu profesorul Nicolae Manolescu am coborît din maşină (ceea ce, fireşte, nu era voie) şi am alergat după o girafă superbă, să ne „prindă” în poză Cristian Dumitrescu. Numai rinoceri n-am văzut. Vînaţi în mod sălbatic, ei sînt pe cale de dispariţie - în unele ţări africane nu mai există nici măcar un exemplar, iar în „National Krüger Park” mai sînt doar vreo 250, număraţi din helicopter. Explicaţia? Fiare cu chip de om, mai fiare decît sălbăticiunile, le tot măcelăresc, cu convingerea că vestitul corn al bietului animal ar putea servi pentru obţinerea unui afrodisiac. Şi n-am mai văzut alte două specii: lei şi leoparzi. Dar Creatorul îi răsplăteşte pe cei răbdători şi încrezători! În ultima zi, aveam să dăm ochii cu ambele specii, care fac mîndria Africii şi înflăcărează imaginaţia atîtor şi atîtor generaţii de oameni, de pe toate meridianele lumii. Leopardul (din specia Cita) l-am văzut datorită unei agitaţii neobişnuite printre cîrdurile de antilope, sporită şi de salturile fulminante ale unui fel de iepure mai mare (sau căprioară mai mică): „Cineva le vînează!“ - a exclamat şoferul microbuzului nostru roşu, marca Toyota, care nu era altul decît unul dintre cei 4 şefi supremi ai rezervaţiei, Christo Van Der Linde (german de origine, din părinţi sosiţi în Africa de Sud în anul 1710). A oprit maşina şi a început să dea înapoi. Leopardul şchiopăta, probabil fusese rănit de vreun animal, ori se înţepase într-una din labele din faţă. A renunţat la pradă. S-a tolănit într-un crîng, a căscat prelung şi s-a culcat la umbră. Impresia extraordinară ne-au produs-o, însă, doi lei, femelă şi mascul. Prima a fost identificată leoaica, nu de către noi, ci de ceilalţi vizitatori, care veneau cu maşinile din sens opus, pe şosea, şi ne-au informat. Într-adevăr, ceva mişca în iarba înaltă şi îngălbenită de seceta iernii africane. Era la mai puţin de 150 de metri de noi. Şi-a ridicat capul. Unii dintre noi am crezut că vietatea se spală, ca orice felină. Eu am bănuit că mănîncă ceva, prea făcea mişcări bruşte cu capul. Impresia mea dintîi s-a întărit atunci cînd am văzut, în jurul ei, dînd tîrcoale, tot mai multe animale de pradă. Parcă o ştafetă nevăzută a savanei a vestit că acolo e un ospăţ, aşa că s-au adunat, în cercuri tot mai strînse, toţi mîncătorii de cadavre. Primii sosiţi au fost şacalii, vreo 20 la număr. Pe urmă, a înaintat tiptil, cu precauţii, trădînd o rafinată viclenie, un animal mai mare decît şacalii: o hienă. În scurtă vreme, au săgetat văzduhul tremurător de căldură cîteva stoluri de păsări de pradă. Nimeni, însă, nu cuteza să se apropie: regina animalelor încă era acolo! Orice lovitură a ei ar fi putut fi fatală fiecărei sălbăticiuni care stătea la pîndă. Într-un tîrziu, leoaica a isprăvit cu masa. M-am uitat, instinctiv, la ceas. Era 8,30 dimineaţa. A pornit agale spre... noi! Da, da, venea spre noi, tacticoasă şi plictisită. A trecut la vreo 15 metri de noi şi a traversat şoseaua. „E rănită!” - a exclamat cunoscătorul desăvîrşit care e Van Der Linde. Într-adevăr, în zona interioară a pulpei drepte, sus, aproape de pîntec, o rană mare şi roşie trăda o proaspătă încăierare; poate tot cu o leoaică, fiindcă mi-e greu să cred că vreun alt animal s-ar încumeta să atace o leoaică. Preşedintele Senatului Africii de Sud, interesantul domn Koetsee (localnicii pronunţă Kuţia), care ne-a însoţit tot timpul, a fost de părere că e rănită la ambele picioare din spate. Şi acum, începe spectacolul: nici nu s-a îndepărtat leoaica la cîţiva paşi, nici nu s-au oprit din balans firele de iarbă ridicate de sub povara greutăţii sale, şi prădătoarele s-au şi repezit asupra rămăşiţelor acelui leş! După hălcile de carne şi oasele cu care tot fugeau, era vorba de un animal ceva mai mare: poate o zebră, poate o antilopă gnu, care e ca un tăuraş negru, cu coamă şi coarne, cunoscută mai mult din romanele comice ale lui Ilf şi Petrov. Întîi au hărtănit cadavrul şacalii: mici şi ageri ca o vulpe, galbeni spre roşietici, chiar simpatici la înfăţişare, ei au fugit, însă, repede din calea hienei şi a marilor păsări de pradă pogorîte din înalturi. Iar acestea, la rîndul lor, au dispărut ca prin farmec la apariţia Lui, a Regelui Animalelor, fără de care Cartea Junglei n-ar avea nici un farmec: Măria Sa, Leul! M-am mîndrit ca un copil că am fost primul care l-a văzut, în fundul zării, sub dunga de un verde închis a unui deal. Atunci, au început o agitaţie şi o vînzoleală imposibil de descris în cuvinte, poate doar peliculele prezentate sîmbătă seara, la Teleenciclopedia, v-ar putea convinge. Parcă întreg pămîntul se cutremura de pasul majestuos al magnificului animal. Era un exemplar fabulos, cu un cap uriaş şi o coamă ca o aură cosmică, aşa cum mai văzusem pe ţărmul Mediteranei, la Nisa, în cuşca unei Grădini Zoologice ambulante, în februarie 1987. Numai că leul de la Nisa se plimba neputincios între 4 pereţi de gratii, traversînd cuşca în diagonală, dus-întors, de mii de ori pe zi, iar leul din savană era liber şi în stare naturală. Era unul dintre acei lei care, cînd rag noaptea (după cum ne spunea fotoreporterul Günther Komnick), fac să vibreze aerul pînă la mari depărtări. La vreo 200 de metri de el, o antilopă gnu se dădea de ceasul morţii: cum l-a simţit, a ciulit urechile, a mai fremătat o dată nările în vînt, s-a arcuit pe picioarele din spate, şi cu un salt năpraznic a pornit ca o bezmetică în partea opusă. Era spaima dezordonată a morţii. Numai că leul nu părea că are chef să ucidă. Mergea leneş şi trist, ca un suveran părăsit de consoartă. Părea decupat dintr-o altă variantă de final la filmul „Out of Africa“; mai ţineţi minte leul şi leoaica tolăniţi pe mormîntul pilotului întruchipat de Robert Redford. Leul nostru, probabil, îşi căuta perechea, ar fi venit el către şosea, dar prea se strînseseră vreo 10 maşini gălăgioase şi prea multe braţe ridicau prin ferestrele deschise aparate de filmat şi de fotografiat. Şi aşa am văzut noi, pe parcursul unei jumătăţi de ceas, doi lei despărţiţi de o şosea argintie, după vreo ceartă matinală, de-a lor. Se ciorovăiseră, pesemne, pe cursul dolarului. Şi aşa am mai văzut şi un întreg ciclu al pîndei şi al vînătorii, în toată sălbăticia lui.

Atunci m-am gîndit, cu tristeţe, la însuşi destinul meu. Asistam la propria mea vînare! Tot astfel, în urmă cu vreo 15 ani, un operator şi-a filmat, involuntar, propria moarte: a fost atacat în adîncul Oceanului de un rechin, a scăpat aparatul din mînă, iar acesta, fiind pornit, a înregistrat uciderea omului, secundă cu secundă. Ce sînt eu, oare, în jungla societăţii româneşti: leoaica rănită, cadavrul nevăzut din care smulgeau şi fugeau şacalii şi hienele, ori poate antilopa ameninţată de fălcile morţii, sau, cine ştie, poate chiar leul care i-a pus pe fugă pe toţi? Cine ştie, s-ar putea să fiu cîte puţin din toate. În orice caz, de un lucru pot fi sigur: la ora la care urmăream scena asta tocmai bună de Premiul Oscar pentru imagine, şacalii, hienele şi pasările de pradă rupeau din mine de zor, în contumacie, năpădind presa cu cele mai scelerate minciuni. „Cînd stăpînul nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă“ - proverb etern! Familia şi colaboratorii mei apropiaţi, cu care vorbeam la telefon aproape în fiecare seară, nu mi-au relatat nimic din toate astea, ca să nu-mi strice plăcerea acestei experienţe unice pe care am avut-o în Africa de Sud. Ce nu ştiu, însă, oamenii din jurul meu este că sînt mult mai tare decît se poate bănui şi că Noul Testament pe care îl ţin în buzunarul de la cămaşă, deasupra inimii, îmi dă izvoare nesecate de putere. Liber-cugetătorii nu vor putea intui niciodată ce forţă tainică întăreşte şi păzeşte casa omului credincios. Ei şi-au simţit poziţia ameninţată, aşa că au declanşat, din umbră, un atac furibund împotriva mea. Pentru nişte personaje care au mîinile pătate de sîngele lui Nicolae Ceauşescu şi al atîtor şi atîtor oameni nevinovaţi, în acel „abator cu public“ din decembrie 1989, nici măcar nu e foarte greu să însceneze diversiuni împotriva unui simplu om, care n-are nici armată, nici conturi în bănci, nici sprijinul unor Servicii străine. Practic, vînătoarea împotriva mea a început atunci cînd, exasperat de dezastrul fără precedent al ţării, m-am spovedit în faţa celor 100 de bătrîni de care am grijă, prin programul umanitar „Cina Creştină“, şi am spus cu năduf: „În faţa ticăloşirii acestei ţări, n-am decît o alternativă: ori mă retrag definitiv din viaţa publică, ori îmi depun candidatura la Preşedinţia României“. Sărmanii mei bătrîni! Au izbucnit în lacrimi, au aplaudat cu mîinile lor umflate de muncă şi strîmbate de artrită, unii mi-au sărutat mîna într-un elan pe care mi-a fost imposibil să-l opresc, deşi eu nu sînt vrednic - vorba Bibliei - nici să le spăl lor picioarele. Ei, bine, atunci a intrat multă pleavă politică într-o adevărată panică! Unii eterni candidaţi mi-au dat de înţeles că, dacă voi face eu acest pas, ei se retrag de pe acum. Eu, în realitate, nu anunţasem nici o opţiune politică, darmite o candidatură! Pur şi simplu mă aflam într-un moment de maximă surescitare şi revoltă: un general de Aviaţie intrase în greva foamei din pricina Mafiei Caselor, un număr impresionant de gangsteri zburdau în libertate şi ne sfidau pe toţi, băncile încăpuseră pe mîna unor nemernici fără scrupule, ţiganii răpeau copii de români în Roşiorii de Vede, iar un maior de Poliţie, colorat şi el, o teroriza pe mama unuia dintre copii, care venise la sediul P.R.M. într-o stare de şoc imposibil de reprodus etc. Aşadar, şandramaua cu păianjeni şi şobolani s-a cutremurat din temelii! „Păzea, nenorocire, vine ăsta, care a anunţat că în 48 de ore ne va băga la puşcărie şi ne va confisca averile!“ - cam aşa se şoptea, pe la colţuri. Iar o ziaristă năbădăioasă şi cu ochii împrăştiaţi, care lucrează pe la B.B.C., o intimă a Convenţiei Democratice, dar şi a Palatului Cotroceni, a mărturisit recent cuiva: „S-a dat undă verde ca în două luni Vadim să fie lichidat!“. Desigur, e vorba de o lichidare politică, fiindcă nu-l cred pe cineva atît de inconştient să mă lichideze fizic, întrucît a doua zi ar fi o revoltă populară greu de stăvilit. Carevasăzică, s-a deschis sezonul de vînătoare! Toate lepădăturile mă atacă din toate părţile! Se pun pariuri, se organizează concursuri de scenarii care mai de care mai demenţial, pentru a fi aruncate pe piaţă! Se fac „monstruoase coaliţii“ valabile numai în perioada vînării mele, după care foştii atacanţi se vor sfîşia, din nou, între ei. Nici o armă din panoplia minciunii, a calomniei, a falsului grosolan, a murdăriei, a intrigii şi a ticăloşiei n-a fost cruţată şi n-a rămas agăţată în cui, s-a pus la bătaie toată recuzita de tip K.G.B. şi Mossad, pentru a fi compromis cu orice preţ. Şi cum orice gogoaşă nu poate lua naştere decît ca o secreţie a viermelui de mătase, a avut loc şi anomalia secolului: un Serviciu de Protecţie şi Pază, care funcţionează încă ILEGAL, a aruncat pe piaţă, cu voie de la stăpînire, demenţiala acuzaţie că aş fi colaborat cu Securitatea! Imediat, în jurul acestui vierme al intoxicării informaţionale, s-a ţesut şi s-a umflat gogoaşa, zi de zi, tenace, diabolic. Canaliilor de profesie le picase un plocon nesperat, din partea unei instituţii oficiale, normal că au intrat în joc şi l-au dus pe culmile nebănuite ale delirului. Adevărul? Nu contează, important e să-l exterminăm pe Vadim! Întîi, a apărut în ruşinea presei româneşti, „Ziua“, minciuna jenantă că m-aş fi îmbătat (?!) la Restaurantul Select, aş fi căzut cu scaunul (?!), m-aş fi lovit la cap (?!), apoi m-aş fi dus val-vîrtej la Institutul Medico-Legal, ca să-mi scot un certificat medical, cum că m-ar fi lovit (?!) nişte salariaţi ai S.P.P. Aici, una din două: ori cineva a intoxicat, cu bună-ştiinţă, ruşinoasa publicaţie, pentru a o compromite definitiv, ori altcineva şi-a pierdut complet simţul măsurii şi publică fabulaţiile unor minţi bolnave, la grămadă, şi să-şi vîndă şi fiţuica, şi să-i tragă în mocirlă pe patrioţii români. Înclin să cred că a doua variantă e cea corectă, pentru că „ştirea“ a fost preluată şi de ziarul unguresc de limbă română „România liberă“. Fireşte, s-a profitat de absenţa mea din ţară. Dar autorii diversiunii au uitat că Partidul România Mare are şi un Comitet Director, care în numai cîteva ore a spulberat toate aberaţiile astea: 1) Patronul localului cu pricina atesta, cu martori, că eu n-am mai fost pe-acolo de 8 luni (în realitate, n-am mai luat masa acolo de exact 3 ani, din vara lui 1992); 2) Institutul Medico-Legal declară că n-am fost acolo după nici un certificat; 3) Nimeni nu poate susţine că m-a văzut vreodată în stare de ebrietate, darmite să mai cad şi cu scaunul (?!); 4) În fine, la ora la care pretind lichelele astea că s-ar fi produs încăierarea, mă aflam de două zile la 10.000 km distanţă, la capătul lumii! Profitînd de absenţa mea din ţară, nedemnul minoritar care s-a proţăpit în fruntea fiţuicii „Ziua“ şi care, pentru a şterge impresia dezastruoasă produsă de turnătoriile lui, cu plată, la Securitate, produce nişte zgomote tot mai jenante - publică un fel de serial despre viaţa mea, abject şi mincinos de la un capăt la altul. N-are rost să repet tîmpeniile acestui rebut uman, ele aparţin de domeniul patologicului şi i-ar da satisfacţie individului, care abia aşteaptă să-l bage cineva în seamă, să-i ridice vreo minge la plasă, ca să ţipe ca o broască pe care a călcat-o căruţa, să dea în judecată, să facă sondaje de opinie despre cocina aia în care îşi amestecă tărîţele cu fierea etc. De la un asemenea specimen, care a fost în stare să-şi bată tatăl şi să o declare pe mama copilului său, lunile trecute, în „Tinerama“, ţigancă sută la sută, ne putem aştepta la orice. Îi e foame animalului, şi sete, are maţul gros şi nesăţios, el din ce să trăiască? Ca la un semnal, s-a lansat pe piaţă, tot în lipsa mea, o altă diversiune, la fel de prost ticluită: cică o Asociaţie Naţională a Patrioţilor din Securitate (?!) a trimis un fax ciudat, cu pagini lipsă şi reveniri ulterioare, din care reiese că eu aş fi colaborat cu Securitatea (?!), aş fi fost infiltrat prin cercurile arabe (?!) şi vorbeam pe telefonul guvernamental (?!) din localurile de noapte, pentru a-mi informa legăturile superioare. Multă lume necăjită! Cine poate crede asemenea imbecilităţi? În faţa mărturiilor scrise ale generalilor Iulian Vlad, Ion Coman şi Aron Bordea, dar şi ale colonelului activ de S.R.I. Ilie Merce, care din proprie iniţiativă au declarat public că n-am avut nici o legătură, cu nici o Securitate, în faţa celor 2 dosare imense (de circa 1.000 de pagini), pe care le am deocamdată, şi care atestă că, dimpotrivă, am fost urmărit şi interceptat zi şi noapte de Securitate - cine e atît de idiot să creadă invenţiile unei „asociaţii“ care nici nu există, nu e înregistrată nicăieri? Cea mai sinistră acuzaţie e chestia cu arabii, la fel de „adevărată“ ca şi falsificarea semnăturii ambasadorului unei ţări ca Irakul, acum vreo 3-4 ani, din care reieşea că aş fi primit ca mită milioane de dolari, astfel încît diplomatul a trimis „României libere“ o dezminţire vehementă. Cel mai mult regret tîrîrea în noroi, de către un personaj primitiv, ca Dumitru Iuga, a memoriei generalului Ioan Alexandru Munteanu, care, fiind mort de cîteva luni, nu mai are cum să se apere. Sărmanul om a fost chinuit toată viaţa lui: singurul lui copil e handicapat din naştere, el a fost închis 6 ani, pe motive de divulgare a secretelor Securităţii, după care, cînd a zis şi el că a ieşit la lumină, a făcut ciroză din pricina tratamentului din închisoare (îmi mărturisea că mînca fiertura de urzici cu cozi de şopîrlă tăiate cu secera pe cîmp) aşa încît, la numai 50 şi ceva de ani, a murit. A fost înmormîntat cu onorurile cuvenite, sub drapel, şi cu salve de armă, la Cimitirul Ghencea Militar. În privinţa colonelului (nu maiorului, cum greşit se scrie) Ilie Merce, nu pot să spun decît că îmi era vecin, stătea la doi paşi de mine, tot la bloc, şi a fost, şi a rămas un om sărac. Pentru a pune lucrurile la punct, voi spune, o dată pentru totdeauna, că atît eu, cît şi Eugen Barbu, am fost PRIETENI cu aceşti doi ardeleni minunaţi pe nume Ioan Alexandru Munteanu (fost student la Istorie al academicianului David Prodan) şi Ilie Merce, aşa cum toate familiile din ţara asta au avut cîte un prieten în Miliţie, în Securitate, în Consiliul Popular, fără a considera aşa ceva ca fiind degradant. Adevăraţii patrioţi din Securitate au fost oameni ca Vlad, Merce, Munteanu, Bordea (nu Bondrea, cum tot îi scriu eronat „fax“-iştii anonimi) - iar nicidecum membrii aşa-zisei Asociaţii inexistente, care mint de îngheaţă apele. Nutresc speranţa că aceşti securişti rataţi nu au pretenţia să ne rescrie ei viaţa şi să ne interzică a fi fost prieteni cu cine am dorit noi. Eu atîta le spun acestor secături: să producă dovada aşa-zisei mele recrutări, adică ANGAJAMENTUL meu la SECURITATE. Există aşa ceva? Nu există! Există vreun alt ofiţer de Securitate, în afara unui general mort şi a unui colonel activ, prieten în continuare cu mine şi cu familia mea, care poate fi invocat de fantomele astea ca pretinse „legături“ ale mele? Nu există! În schimb, există un colonel Georgescu, care, pe cînd era maior, m-a anchetat în februarie 1969, în căsuţa noastră de paiantă, împreună cu un locotenent, există toate notele şi rapoartele prin care eram pîrît, încă din 1967, că cer Basarabia şi Bucovina pentru România, că iau apărarea studenţilor demonstranţi, în decembrie 1968, că protestez faţă de demolarea bisericilor, că mă bat pentru viza de ieşire din ţară a artistului Nuni Anestin (bolnav de cancer, plecat să se opereze în Spania, aşa e, Olga Bucătaru?) şi pentru viza de intrare în ţară a istoricului Radu Toma ş.a.m.d. Dar, n-ai cu cine dialoga. Aşa e la vînătoarea politică, se folosesc toate trucurile, toate capcanele, prada trebuie să fie hăituită pînă la epuizare. Am învăţat de mult să nu mă mai mir de porcăriile publicate în „Ziua“, impostorul care conduce fiţuica fiind în stare să-l acuze, post-mortem, de colaborare cu Securitatea, pînă şi pe fostul nostru ambasador la Washington, Mihai Botez, care fusese, de fapt, un autentic rezistent. De fapt, inepţia asta a fost lansată de un alt isteric, Cornel Dumitrescu.

Dar nu vă spun că apare, hop-ţop, la spartul tîrgului, şi Nicolae Dide? Acesta, după ce a colindat prin lumea largă pe bani de furat, îşi face apariţia la „Ziua“, şi debitează porcăriile lui cunoscute, pentru care o să-l bag o dată, cu mîna mea, la puşcărie?! De bună-seamă, cel mai indicat ar fi să-i ascult pe unii din preajma mea şi să nici nu-i bag în seamă pe troglodiţii ăştia. Aşa aş face, dacă aş fi numai scriitor. Dar sînt senator şi şef de partid. Un om ca mine n-are voie să lase nimic neexplicat, fiindcă orice umbră de suspiciune planează asupra formaţiunii politice pe care o conduc. O altă variantă comportamentală a adoptat istoricul Dan Zamfirescu, care a declarat, încă de acum aproape 2 ani, într-un interviu, că a colaborat cu Securitatea şi că se mîndreşte cu asta! Personal, cred că bravează pe undeva, dar sînt de admirat sîngele rece şi curajul lui de a spune, răspicat, că Securitatea a făcut şi unele lucruri bune în ţara asta. Aş vrea să am motive să mărturisesc sus şi tare, în dispreţul pigmeilor: „Da, am lucrat cu Securitatea, pentru binele ţării mele, aşa cum au făcut englezii cu Intelligence Service, francezii cu Biroul 2, israelienii cu Mossad, americanii cu C.I.A.!“. Dar nu pot să spun aşa ceva, fiindcă n-ar fi adevărat. Fie din prostie, fie din netrebnicie, există puşlamale politico-gazetăreşti care încurcă epocile: şi anume, pun pe acelaşi plan partidul dintre 1945 şi 1965 cu partidul dintre 1965 şi 1989, care a demascat fărădelegile comise de falanga staliniştilor. Aşa şi cu Securitatea. A fost, într-adevăr, odioasă în perioada 1945-1965, dar, o dată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, s-au mai primenit cadrele, arestările au scăzut sub 5% faţă de perioada anterioară şi, în general, s-a urmărit apărarea Interesului Naţional. Toate ţările au voie să aibă Servicii Secrete. România nu are voie, decît, desigur, dacă ele devin o anexă a altora. Nutresc speranţa că volumele 5 şi 6 ale lucrării „Cartea Albă a Securităţii” vor depăşi pragul de subiectivism afişat pînă acum de unii şi de alţii şi vor prezenta nu numai actele de „eroism“ ale unor ţărănişti bătrîni, care sînt scuzaţi, astfel, pentru tonele de Note Informative PLĂTITE de Securitate, ci vor publica şi Notele referitoare la rezistenţa românească a altora. E clar că se urmăreşte, prin toate mijloacele, scoaterea mea din minţi. Se mizează pe eventuale greşeli din partea mea. Am informaţii că „echipa de zgomote“ încă e în dubiu, nu s-a hotărît ce să mai arunce pe piaţă: am fost un curvar şi jumătate - sau un homosexual, chestiuni antagonice şi imposibil de verificat, tocmai de aceea sînt utilizate în „arta diversiunii“.

Numai cîteva cuvinte despre un serial publicat în obscura foaie „Bursa“, de un şi mai obscur „politolog“, căruia nu-i fac onoarea de a-i publica numele. Denunţul lui public, cacofonic şi leşinat, se pare că a fost comandat tot din sferele unde am băgat groaza în oase cu o posibilă candidatură. El poartă titlul cantemiresc „Mărirea şi decăderea revistei şi Partidului «România Mare»“. Încă din primele rînduri, tot eşafodajul e pus pe un teren greşit, ca un turn de paraşutişti clădit pe o groapă de gunoi: „Un eveniment politic important, care a avut loc de curînd, a fost tratat mai degrabă cu indiferenţă atît de politicieni, cît şi de mass-media. Revista «România Mare» şi anexa ei, «Politica», şi-au încetat apariţia“. Ce fenomen curios, fraţilor: deşi declarate moarte, uite că revistele apar, ca dovadă că răspunsul de faţă nu e scris pe ziduri, ci chiar în „România Mare“, care are un tiraj de vreo 10 ori mai numeros ca mortuara „Bursa“ şi o audienţă şi o circulaţie de cîteva sute de ori mai mari. Penibilul „analist“, care după primul nume e tiz al lui Lenin, iar după al doilea e vînzător de paste făinoase (Vladimir Pasti - nota red.), se bate singur cap în cap: într-un loc scrie despre mine „Nu este un bun ziarist şi nici nu şi-a propus să facă ziaristică“, iar mai la vale, afirmă exact contrariul, adică „Partea de revistă care i-a asigurat succesul a fost tot timpul scrisă de Vadim însuşi (...). Ca polemist, este un adversar redutabil şi stăpîneşte o tehnică rară şi adusă de el pentru prima dată în politică – cea a grotescului“. Pizma micului cîrcotaş depăşeşte, însă, pragul grotescului de care vorbeşte, atunci cînd citim o inepţie colosală: „În rest, revista funcţiona ca un debuşeu pentru o echipă de intelectuali care nu ar fi putut publica în altă parte“. Hai să-i enumerăm pe intelectualii care, din 1990 şi pînă azi, au publicat la noi, dintre care unii au fost laureaţi cu Premiul Naţional „România Mare“: Edgar Papu, Ion Lăncrănjan, Raoul Şorban, Mihai Ungheanu, Mitzura Arghezi, Ileana şi Romulus Vulpescu, Mircea Muşat, dascălul de Drept Tudor Popescu, George Sbîrcea, Mircea Micu, Adrian Păunescu, Eugen Teodoru, Carmen Stănescu, Valentin Teodorian, Titus Raveica, Corneliu Sturzu, Horia Zilieru, Vasile Rebreanu, Dumitru Fărcaş, Emilia Şt. Milicescu, Florin Piersic, Leonida Lari, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Alice Vera Călinescu, Mihai Brediceanu, Dan Iordăchescu, Hajdu Gyözö, Iuliu Ioan Furo, George Alboiu, Gabriel Iuga, Manole Neagoe, Iosif Constantin Drăgan, Mihaela Brukenthal-Ţuţuianu, Ion I. Brătianu, Gh. Romanescu, Titus Gîrbea, Teofil Vîlcu, Tudor Gheorghe, Antonie Iorgovan, Liviu Maior, Şerban C. Andronescu (S.U.A.), Alexandru Frîncu (Brazilia), C. Michael-Titus (Anglia), dr. Ana Tătar (Germania), Albert Poch (Israel), Demetrius Kricopol (S.U.A.), Andrei Alexandru şi Doina Damian (Canada), Anghel Rugină (S.U.A.) şi mulţi alţii. Ca şi în cazul nedemnei publicaţii „Ziua“, şi „Bursa“ face o gravă confuzie de planuri: ia drept reală o iluzie de-a sa, adică prezintă ca sigură dispariţia publicaţiilor noastre, ceea ce vede orice om normal că este ireal, deci, descalificant pentru cei care au minţit opinia publică.

Şi, astfel, m-am întors eu din feerica savană africană, în sinistra junglă balcanică! Iată că iar am călcat pe un şomoiog de şerpi. Le-am pus oglinda în faţă, le-am arătat şi le-am dovedit că fură, aşa că a intrat din nou în funcţiune impresionanta solidaritate a canaliilor. Mîine, aceeaşi bandă va născoci alte acuzaţii împotriva mea. Inutil. Steaua mea urcă vertiginos. Asta, deşi bandiţii au darul de a te face să te simţi tu vinovat că le-ai demascat fărădelegile!

CORNELIU VADIM TUDOR

POST SCRIPTUM: Tocmai cînd am zis eu că am scăpat cu viaţă după ce am traversat Planeta de la un capăt la altul cu avioanele, tocmai cînd mi-am luat copilaşii să-i duc în vacanţă, în Poiana Braşov, uite că am dat peste nişte canalii care se îndeletnicesc tot cu vînătoarea de oameni. Mai întîi de toate, o oarecare Electra Ghiza (am crezut, la început, că e vorba de un magazin Fero-Metal sau de fiare de călcat) publică într-o fiţuică nou-creată, intitulată „Bună dimineaţa Braşov“ (agramat titlu, fiindcă lipseşte o virgulă, le e foame, săracii, au mîncat-o), nişte porcării inimaginabile despre o masă creştinească pe care am luat-o la ,,Coliba Haiducilor“, condusă de inegalabilul Viorel Nica. Eu, deputatul Iuliu Ioan Furo, Mitzura Arghezi şi Cornel Ciontu, ca şi două distinse doamne din S.U.A., care ne însoţesc, şi anume cîntăreaţa Mariana Bădoiu şi cercetătoarea în sociologie Aurelia Anderson, am băut numai apă minerală; dar madam Electrica bagă deştele în priză şi scrie că am făcut un chef monstru. Noi am ascultat Mozart, la casetofon - coana Reşou inventează lăutari, care, într-adevăr, circulau de la un butuc la altul, dar ei sînt ai localului respectiv de vreo 20 de ani, iar, în ceea ce ne priveşte, i-am plătit ca să tacă. Noi părăsim localul la ora 18, fiindcă trebuia să îmbăiem, să hrănim şi să culcăm fetiţele - tanti Ghiza-Electroliza zmîngăleşte hîrtia cum că am chefuit pînă noaptea tîrziu (?!). Ne-am lămurit imediat cînd am aflat cine se afla în spatele acestei cópii a ziarului „Ziua“, că tot seamănă la titlu: partiduleţul în derivă P.D.-F.S.N., mai exact patronii publicaţiei, deputatul Vasile Bran şi senatorul Aristotel Căncescu. Din păcate, cei doi ciraci ai lui Petre Roman sînt sponsorizaţi de proprietarul firmei de construcţii ,,DOMOREX“, ing. Mircea Suman (fratele lui, cunoscutul Radu Suman, parcă era ceva mai român). O altă suită de mizerii a declanşat-o un individ pe nume Nicolae Goia - personajul e un paranoic pur-sînge, care-şi atribuie mai multe identităţi, îşi schimbă vocea, joacă teatru, e agitat etc. Întîi a sunat la vila unde trag şi unde, de altfel, de ani de zile plătesc totul pînă la ultimul bănuţ. A pretextat că e un prieten al meu. Numai că eu nu am prieteni cretini, am avut unul pe nume Radu Theodoru, dar a ieşit la pensie. După 10 minute a telefonat cu vocea schimbată, prezentîndu-se colonelul Octav Dumitrescu, de la U.M. 01224, informîndu-mă că se îndreaptă spre noi două camioane pline cu „revoluţionari“ de la „GHIMBAV“ şi „NITRAMONIA“ - Făgăraş. Fireşte, la cea mai sumară verificare s-a dovedit că totul fusese o alarmă falsă, nu există nici un colonel cu numele acesta, iar unitatea militară este la fel de inexistentă. Apoi, psihopatul a mai dat nişte telefoane, pentru întreţinerea psihozei, s-a interesat unde luăm masa de seară, după care s-a prezentat în persoană la locuinţa unde sîntem găzduiţi, recomandîndu-se doamnei care administrează vila cum că este Nicolae Goia de la postul local de Televiziune PRO TV - Canal 8. M-am lămurit repede şi ce e cu canalul ăsta, care pretinde că reprezintă celebrul CNN din S.U.A. E tot un fel de bişniţă a Mafiei locale. Aşadar, cu banii furaţi din visteria statului, partidul care a ruinat o ţară şi-a cumpărat şi amenajat posturi de Televiziune şi Radio, tipografii, publicaţii, cu care torturează un popor întreg. Din păcate, marele, puternicul judeţ Braşov e terorizat cam de 100 de puşlamale care n-au scrupule, şi nici un Dumnezeu. Sincer să fiu, pe mine m-ar amuza toate acestea, fiindcă vreo 5-6 boboci din ăştia înfulec la micul-dejun, toată viaţa m-am luptat cu lichelele, n-o să mă dau bătut tocmai acum, cînd biruinţa este atît de aproape. Totuşi, eu nu sînt de capul meu, am doi copilaşi mititei, care sînt ţinuţi sub teroare şi pe care trebuie să-i apăr. Eu am venit la Braşov, care este oraşul mamei mele, din dragoste, deşi există zeci de localităţi ale ţării care mă invită să-mi petrec concediul, dar am venit şi pentru că m-au invitat muncitorii de la Uzina „TRACTORUL“, cu care mă voi vedea zilele acestea. Îi rog pe aceşti nobili fii ai muncii să măture pleava asta cu furtunul cu apă rece.  

(Text reprodus din „România Mare“,

nr. din 18 august 1995)

ADEVĂRUL DESPRE SCUTUL ANTIRACHETĂ

Pe seama acestui subiect s-a scris şi se va scrie mult, fiind un subiect actual, cu implicaţii politice deosebite la nivel global. Dacă sfîrşitul războiului rece a fost o lovitură teribilă pentru grupările militariste din SUA, care produceau pe bandă rulantă tehnică de război, dar nu aveau nici unde să o testeze, nici unde să o folosească, pierzînd, în consecinţă, bani grei, căderea comunismului şi dezmembrarea Uniunii Sovietice au oferit acestora o imensă gură de oxigen. S-au născut astfel, sub lozinca DEMOCRACY şi a luptei împotriva terorismului, războaiele din Irak, Iugoslavia, Afganistan, care nu au dovedit altceva decît dorinţa de diktat a Americii, care, pe fondul lipsei unui adversar puternic capabil să-i ţină piept, doreşte să-şi impună dominaţia la nivel planetar, prin instaurarea aşa-zisei Noi Ordini Mondiale şi a unui Guvern Mondial.

Iată că acest plan capătă contururi tot mai concrete, iar alianţa politico-militară în care se află ţara noastră pare a ne oferi orice, numai securitate nu. Prinsă la mijloc, din punct de vedere geografic, între cele două principale părţi beligerante, Rusia şi China pe de o parte, şi Israel şi SUA pe de alta, România trebuie să-şi caute drumul în acest labirint al intereselor geo-politice. Pentru România, subiectul este foarte fierbinte, căci poziţia strategică pe care o ocupă în Europa de Est, în coasta Rusiei, principalul adversar al NATO, ca şi a fostelor ţări din CSI aliate acesteia, nu reprezintă altceva decît o vulnerabilitate evidentă la adresa siguranţei naţionale. Bazîndu-se pe inconştienţa, dar şi dorinţa bolnăvicioasă a unor personaje de a se menţine la Putere, promotorii Noii Ordini Mondiale acţionează împotriva Rusiei cu fel de fel de provocări, care pot duce, în final, la un conflict armat cu consecinţe dezastruoase, cel puţin pentru zona balcanică. Acesta este şi fondul noului, şi totodată vechiului, subiect al scutului antirachetă american, acceptat imediat şi necondiţionat de către Traian Băsescu, pe teritoriul României. Nu trebuie să uităm nici un moment că noua doctrină militară a Moscovei identifică România cu un stat inamic. Pe lîngă liderii de la Kremlin, cei mai vehemenţi în criticile la adresa politicii duse de Traian Băsescu sînt liderii militari ruşi. Să ne reamintim afirmaţia colonelului Igor Korocenko, redactorul-şef al publicaţiei „Ria Novosti“ („Apărarea Naţională“), care a publicat o fotografie în care apar rachete ruseşti suprapuse drapelului României, potrivit căruia „Rusia trebuie să avertizeze România că, în cazul în care componentele sistemului american antirachetă sînt amplasate în această ţară, ele vor deveni ţinte prioritare ale rachetelor ruseşti”. Scutul american antirachetă este, evident, cel mai sensibil subiect de discuţie între americani şi ruşi, unii insistînd să continue proiectul, ceilalţi fiind nemulţumiţi de amplasarea unor elemente ale scutului în Europa de Est, mai ales. În opinia mai multor specialişti americani, sistemul de apărare antirachetă a devenit piatra de încercare în relaţiile dintre Rusia şi SUA. După ce a oferit cîteva variante de locuri de compromis, toate respinse de americani, fostul preşedintele rus, Vladimir Putin, a sugerat, la Moscova, în prezenţa fostului secretar de Stat, Condoleezza Rice, şi a fostului secretar al Apărării, Robert Gates, ca Statele Unite să îşi amplaseze scutul antirachetă „pe Lună”. Vladimir Putin a ironizat cu acea ocazie ameninţarea iraniană evocată de Statele Unite pentru a justifica amplasarea în Polonia şi Cehia a unor elemente ale scutului antirachetă, considerat drept ameninţare de Rusia. Vladimir Putin a avertizat, de asemenea, că amplasarea unui scut american antirachetă în Europa va transforma continentul într-un „butoi cu pulbere”. „Considerăm nocivă şi periculoasă transformarea Europei într-un butoi cu pulbere şi dotarea ei cu noi arme, a declarat Putin în faţa premierului portughez, Jose Socrates, aflat în vizită la Kremlin. Creează riscuri noi şi care nu sînt necesare pentru întreg sistemul de relaţii internaţionale şi europene”. Actualul preşedinte rus, Dmitri Medvedev, a declarat că Rusia va lua în considerare eventuale represalii, dar este în continuare deschisă discuţiilor. „Nu vom exagera în legătură cu acest lucru, dar ne vom gândi la represalii. Nu sîntem împotriva negocierilor şi le vom continua”, a declarat Medvedev la Summit-ul G8 din Japonia, de anul trecut. Declaraţiile liderului de la Kremlin au venit după ce Moscova a ameninţat, printr-un comunicat al Ministerului de Externe, că va fi nevoită să-şi folosească forţa militară în cazul unei eventuale instalări a scutului american antirachetă în apropiere de frontiera sa. „Dacă, în apropiere de frontierele noastre, începe o desfăşurare reală a sistemului de apărare antirachetă strategic american, atunci vom fi obligaţi să reacţionăm nu în mod diplomatic, ci prin tehnici militare”, a subliniat ministerul. Tot o reacţie a Moscovei la acest scut antiaerian este şi livrarea către Iran a sistemului de rachete sol-aer S-300. Tranzacţia de livrare a rachetelor ruse a fost semnată în urmă cu 3 ani, dar rachetele nu au fost livrate, datorită presiunilor exercitate de SUA şi Israel. Sistemul S-300 poate urmări şi ataca simultan 100 de ţinte aeriene la o distanţă de 120 km şi posedă un grad ridicat de imunitate faţă de tentativele de bruiere. Cu alte cuvinte, deţinînd asemenea tehnologii, ruşii nu pot fi atît de grav afectaţi de sistemul american antirachetă. De altceva sînt deranjaţi, în mult mai mare măsură, şi anume de pătrunderea tot mai puternică a americanilor în sferele lor de influenţă, dar şi de ideea unei flote americane în Marea Neagră, cel mai tîrziu în 2015, la doi paşi de navele lor de război din Crimeea, prezenţă confirmată de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat de la Washington. Faptul că, în 2009, Traian Băsescu minţea cu neruşinare în legătură cu siguranţa conferită României de instalarea scutului antirachetă a fost confirmat chiar de către unii dintre cei mai înalţi specialişti americani. Astfel, înainte de deplasarea la Moscova în prima sa vizită oficială după obţinerea mandatului de preşedinte al SUA, în iulie 2009, Barack Obama a primit o scrisoare semnată de 20 dintre cei mai titraţi fizicieni din SUA, între care 10 laureaţi ai Premiului Nobel, oameni de ştiinţă care au participat la conceperea a sute de programe militare, în care era îndemnat să renunţe la instalarea componentelor scutului antirachetă în Europa. „Rachetele de interceptare, care ar urma să fie desfăşurate în Europa, nu au fost încă testate şi nu şi-au demonstrat posibilităţile în condiţii de atac real… Toate testele precedente au decurs conform unui scenariu scris dinainte, iar sistemele de apărare au primit din timp întreaga informaţie referitoare la detaliile tehnice ale atacului. Considerăm că preconizatul sistem de apărare antirachetă în Europa nu va fi capabil să ofere protecţie în faţa unui atac real cu rachete”. În sprijinul celor 20 de fizicieni s-a exprimat şi Theodore Postol, profesor la Massachusetts Institute of Technology, fost consilier al comandantului Marinei Militare a SUA pentru apărarea antirachetă, care a continuat să beneficieze de acces la documentele de serviciu ale Pentagonului legate de problema scutului antirachetă. Într-un amplu interviu acordat presei americane, Postol preciza că el nu se numără printre cei 20 de semnatari ai mesajului către preşedintele american. „Pur şi simplu, ne-am coordonat planurile: eu am prezentat un raport consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, James Jones, iar ei au trimis apelul lui Obama”. Potrivit lui Theodore Postol, planul de creare a cîtorva zone de apărare antirachetă a eşuat încă din vara anului 1997, după o serie de teste, sub numele de cod IFT-1A. „De la una din bazele noastre din Pacific au fost lansate 11 rachete-ţintă şi 10 obiective false: baloane de diferite forme şi mărimi. Atunci a ieşit la iveală că sistemul de identificare a ţintei cu care sînt echipate rachetele interceptoare nu poate distinge între un balon şi focosul unei rachete balistice. Or, aceasta înseamnă că o întreagă armată de rachete interceptoare, asupra desfăşurării căreia insistă Pentagonul, va reacţiona la orice obiect care zboară la o anumită altitudine. Dacă e să comparăm costul unui balon cu cel al unei rachete interceptoare inutile, devine clar că despre o apărare eficientă nici nu poate fi vorba”, a declarat Theodore Postol. Aceste demersuri nu au rămas fără urmări. La 17 septembrie 2009, Statele Unite au anunţat că Administraţia Obama a făcut modificări în planurile de apărare antirachetă, propunînd desfăşurarea în 4 etape a scutului antirachetă în Europa. Astfel, prima fază presupune desfăşurarea, în cursul lui 2011, de sisteme disponibile şi, atenţie, testate de apărarea antirachetă, inclusiv sistemul Aegis (care intră în înzestrarea navelor de război), interceptorul SM-3 (Block IA) şi senzori de tipul AN/TPY-2 (radare mobile ce intră în înzestrarea forţelor navale ale SUA). Scopul acestor sisteme este de a furniza Europei şi cetăţenilor americani din Europa o apărare antirachetă regională. România este inclusă în faza a doua, care presupune desfăşurarea, după testări suficiente, pînă în 2015, a unei versiuni mai capabile a interceptorului SM-3 (Block IB), atît în configuraţii pe mare, cît şi terestre, precum şi plasarea unor senzori avansaţi, pentru a extinde teritoriul apărat împotriva rachetelor cu rază scurtă şi lungă de acţiune. Faza a treia include şi Polonia, astfel încît, pînă în 2018, să fie instalate, după dezvoltarea şi testarea completă, variante mai avansate ale interceptorilor SM-3 Block IIA, aflate în prezent în dezvoltare, pentru a contracara rachete cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune. În fine, faza a patra a scutului este fixată pentru 2020 şi prevede dezvoltarea unor interceptori de generaţie SM-3 Block IIB, pentru contracararea rachetelor cu rază medie şi intermediară de acţiune, dar şi potenţiale rachete balistice intercontinentale ce ar viza Statele Unite. Evident că această perspectivă nu poate lăsa indiferentă Moscova, care îşi vede astfel periclitată aşa-numita forţă de descurajare atomică. De aceea, pe 15 aprilie a.c., la întrunirea Consiliului NATO – Rusia, ministrul de Externe Serghei Lavrov a reiterat propunerea unui sistem unificat antirachetă, în care decizia să se ia cu participarea Rusiei: „În termeni practici, aceasta înseamnă că delegaţii noştri se vor afla la Bruxelles, de exemplu, şi vor trebui să fie de acord cu apăsarea butonului roşu pentru lansarea rachetei, indiferent dacă aceasta pleacă din Polonia, Rusia sau Marea Britanie”. Răspunsul secretarului general al NATO, Rasmussen, a fost: „Ne gîndim la două sisteme – unul NATO şi unul rusesc – care vor coopera şi vor schimba informaţii pentru a ne asigura securitatea”. Discuţiile de la Bruxelles privind scutul antirachetă continuă chiar în aceste zile, concomitent cu pregătirile pentru o întîlnire între miniştrii Apărării din cadrul Consiliului NATO – Rusia din 9 iunie şi pregătirile pentru întîlnirea dintre preşedinţii Rusiei şi SUA pe marginea Summitului G8 de la Deauville, de la sfîrşitul lunii mai. Pe de altă parte, pe 28 aprilie a.c., Viktor Ozerov, preşedintele Comitetului Federal pentru Apărare şi Securitate al Rusiei, declara că Moscova va pune în funcţiune, pînă la sfârşitul anului 2011, un sistem de apărare aero-spaţial, adică îşi va desfăşura un scut antirachetă propriu. În aceste condiţii, nu cred că mai încape vreun dubiu asupra fondului problemei. Devine tot mai evident faptul că Moscova nu poate accepta instalarea în coasta ei a unui sistem capabil să-i blocheze potenţialul de atac/contraatac cu rachete nucleare intercontinentale. Dar nu numai aspectul defensiv al scutului antirachetă american dă frisoane Kremlinului, ci şi riscul, pe care ruşii îl iau foarte în serios, ca acesta să se transforme, la un moment dat, într-un complex dispozitiv ofensiv, instalat şi pus la punct chiar sub nasul lor.

Colonel (r) Dan Zamfirescu

Povestea unei mame participante la „revoluţia“ din decembrie 1989

În anul 1989, aveam 26 de ani şi eram mama a două fete, una de 6 ani şi alta de 1 an. Pe amîndouă le-am crescut cu mare greutate, mai ales înainte de decembrie 1989. Cea mare la 2 ani a facut hepatită, la grădiniţă, şi regimul pe care trebuia să i-l administrez îmi dădea mari bătăi de cap. Nu găseam mai nimic din ce ar fi trebuit să mănînce, asta însemnînd carne de pui, de vită, legume proaspete şi atîtea altele. Eram într-un dute-vino continuu, în căutarea tuturor celor trebuincioase. Urmărind cu sufletul la gură ce se întîmpla în Europa, speram că şi România se va alinia valului de schimbări. Cînd a avut loc Congresul PCR, iarăşi am sperat că va lua cineva taurul de coarne şi că se va întîmpla ceva. Dar lumea n-avea curajul să mişte-n front. Am fost din nou dezamăgită, dar, cum speranţa moare ultima, am aşteptat. Nicolae Ceauşescu, speriat, a făcut greşeala vieţii lui, „sfătuit” de Securitate şi de alte Servicii Secrete, să organizeze mitingul de la Bucureşti, din 21 decembrie. Atunci şi-a semnat condamnarea la moarte, atent plănuită de aceleaşi Servicii, care l-au lucrat ca la carte, cu ajutorul ruşilor şi al americanilor, care nu mai puteau să accepte că noi, o ţară mică, prăpădită, nu mai eram la cheremul lor. Politica pe care a dus-o Nicolae Ceauşescu, de a achita datoriile, i-a fost fatală. Din păcate, ne-a fost şi nouă, pentru că la revoluţie au pierit atîţia oameni nevinovaţi, mai ales tineri, care au crezut că ies în stradă pentru libertate, dar, de fapt, au fost manipulaţi din umbră de aceste structuri foarte bine organizate, care au ştiut unde să „lucreze”.

În data de 21 decembrie, mă aflam, după-amiază, la Editura „Universul”, la Secţia de legătorie de carte. Aşteptam cu sufletul la gură să văd ce se va întîmpla la mitingul organizat la Sala Palatului, pentru că ştiam că nu se va termina cu bine. A început discursul preşedintelui, iar la puţin timp s-a auzit rumoare. În acel moment, mi-am luat haina, am lăsat televizorul deschis şi am plecat pe stradă. Dinspre Piaţa Victoriei se vedea, deja, o coloană de manifestanţi formată din muncitori adunaţi de la Uzinele 23 August, Republica şi IMUAB, care se îndrepta spre Piaţa Romană. Eu locuiam în acea perioadă pe Căderea Bastiliei, foarte aproape de ASE, vecină cu Ion Caramitru, care stătea în balconul vilei în care locuieşte, împreună cu soţia şi cu mama sa, şi urmărea ce se întîmplă în stradă. Am plecat împreună cu coloana de manifestanţi spre Universitate, fiind chiar în primele rînduri. Din păcate, nimeni n-a imortalizat aceste momente, pentru a putea aduce dovada celor spuse de mine. Am ajuns la Universitate, eu m-am dus la serviciu, dar gîndul îmi era la ce se întîmplă în stradă. Bineînţeles că nimeni n-a mai muncit în acea zi şi, pe la orele 17, ne-au dat drumul acasă, mai ales că eram în mare majoritate femei şi trebuia fiecare să ajungă la familie. Fata mea cea mică, de 1 an, era la creşa săptămînală a Combinatului Poligrafic Casa Scînteii, pentru că soţul meu lucra acolo. Aşa că nu-mi făceam griji pentru ea, ştiam că e în siguranţă.

Am ajuns acasă, televizorul mergea în continuare, iar pe post erau difuzate melodii patriotice. În 22 decembrie, Nicolae Ceauşescu fugise cu elicopterul, l-am văzut cînd şi-a luat zborul de pe sediul CC-ului, pentru că secţia unde lucram noi era la ultimele etaje şi aveam deschidere spre Sala Palatului. Am ieşit din nou în stradă, să iau pulsul. Deja lumea se aduna în Piaţa Romană, dar erau manifestanţi şi la Universitate. Se făcuseră cordoane de militari şi jandarmi, era greu de trecut dintr-o parte în alta, aşa că am preferat să rămîn mai aproape de casă. Şi bine am făcut, pentru că seara, pe la orele 19, cînd toţi erau adunaţi în scuarul din Piaţa Romană şi cîntau „Deşteaptă-te, române!”, s-a dat „tonul la cîntec”. Am văzut cum Caramitru, care s-a ascuns cît timp lucrurile au fost urîte, a apărut ca din senin, după ce noi pactizaserăm cu militarii şi le-am pus flori în ţevile puştilor îndreptate spre mulţime ameninţător, s-a urcat pe prima maşină blindată şi a devenit liderul mulţimilor. Pentru că era o figură cunoscută a filmelor româneşti, a fost asimilat numaidecît şi, în euforia generală, nimeni nu s-a gîndit de ce nu a fost mai devreme în mijlocul manifestanţilor. Era de-ajuns că oamenii erau reprezentaţi de un personaj important, nu? Cu pumnul ridicat către cer, striga la unison cu manifestanţii „Libertate!”, îndemnîndu-ne „să mergem la Televiziune”. Căci acolo era cuiul lui Pepelea. Acolo s-au continuat manipulările la cel mai înalt nivel, ducînd la moartea atîtor oameni. Naivi, i-am urmat pe Ion Caramitru şi pe Mircea Dinescu, care, şi el, a apărut pe nepusă masă la Televiziune, pozînd în mare dizident. Dacă a fost atît de amărît pe vremea lui Ceauşescu, de ce a stat într-o vilă boierească, din care, înainte de revoluţie, se auzeau în fiecare zi acordurile pianului imens, pe care nu se obosea să-l ascundă de ochii lumii, la geamurile imense neexistînd perdele? Sau poate, astea erau directivele de la Securitate, să existe „transparenţă”, să poată fi urmărit.

Dar să ne întoarcem la decembrie 1989, cînd au murit, ca un făcut, o grămadă de „decreţei”, cum au fost numiţi cei care s-au născut după promulgarea decretului care interzicea întreruperile de sarcină. Parcă a fost un făcut să iasă în stradă tocmai cei pe care Ceauşescu i-a „forţat” să vină pe lume. Asta pentru că, probabil, şi-au dorit să se nască într-o ţară liberă, unde să nu se moară de foame şi de frig. Şi ne-am obţinut libertatea, cu mari sacrificii, nu ca în Cehoslovacia, unde a fost „Revoluţie de catifea”, sau în Germania de Est, unde dărîmarea Zidului Berlinului a însemnat eliberarea. La noi a trebuit să curgă sînge nevinovat, au trebuit să moară oameni, pentru a duce la bun sfîrşit un complot pus la cale cu multă meticulozitate de Serviciile Secrete, aşa cum a dezvăluit şi istoricul Alex Mihai Stoenescu. Pe vremea lui Ceauşescu nu aveam căldură, apă caldă, mîncare, dar aveam un loc de muncă obligatoriu, o casă, o maşină... Astăzi, avem de toate (în magazine), avem apă, căldură, minuni ale tehnologiei, dar bătrînii ne mor de foame, au ajuns să iasă pe străzi şi, timid, uitîndu-se în stînga şi în dreapta, să nu-i vadă cunoscuţii, caută în gunoaie după resturile aruncate de cei bogaţi. Halal guvernanţi avem, dacă ne-au adus în halul ăsta! Sărbători fericite! Poate anul 2012 ne va aduce schimbarea pe care o aşteptăm cu toţii!

Dana Georgescu

AFORISME

De cînd eram elev, nu intrasem încă la liceu, îmi plăceau aforismele. Pe vremea aceea nu se numeau aforisme, ci „MAXIME ŞI CUGETĂRI”. Mă fermeca stilul lor concis, care în cîteva cuvinte te făcea să te gîndeşti la adevăruri solide, care uneori nici nu-ţi trecea prin minte cît de adevărate erau. Pentru mine, unele din ele erau adevărate cugetări filozofice, exprimate simplu, pe înţelesul tuturor. Erau ca o adevărată poartă de intrare în domeniul filozofiei, precum procedeele homeopatice din medicina clasică.

Am încercat şi eu să gîndesc cîteva, dar am avut şi necazuri. Astfel în Motto-ul capitolului IV din cartea „Din lumea sportului – Călcîiul lui Ahile” am scris : „Voinţa este motorul înţelepciunii. Ea face ca raţiunea să capete formă şi conţinut”. Dar, spre necazul meu, o greşeală de tipar a transformat cuvîntul „raţiune” în „naţiune” şi a stricat totul. Gîndindu-mă la sportivi, altă dată am scris: „Voinţa este un amestec de dragoste şi ură, de perseverenţă şi ambiţie, de vis şi realitate”, definiţie care a fost de mult folos pentru încurajarea elevilor mei.

Înţelegeţi astfel interesul meu de a asista recent la Librăria „Sadoveanu”, din Capitală, la lansarea volumului lui Corneliu Vadim Tudor, intitulat „CELE MAI FRUMOASE AFORISME”. Am primit o carte cu autograf de la autor. Nu am mai avut răbdare şi, în timpul tradiţionalelor autografe, am deschis cartea să-mi arunc o privire asupra conţinutului. Cînd citiţi aforisme, nu le citiţi ca pe o ştire de ziar sau ca programul TV. Rămîneţi o clipă pe gînduri, ca să înţelegeţi, să dezlegaţi ce adevăr conţin şi cît de mult sînteţi de acord cu el. Am deschis prima pagină de aforisme şi unul din ele mi-a sărit în ochi: „Uneori, am senzaţia că Imnul Naţional nu e «Deşteaptă-te, române!», ci «Somnoroase păsărele»“. Cîtă amărăciune se ascunde în el, exprimată într-un fel ironic-hazliu! Şi deformaţia mea profesională m-a dus imediat la viaţa sportivă.

Avem sportivi ajunşi la o mare valoare naţională, mai ales la fotbal, care în loc să se trezească la obligaţiile pe care le au faţă de societate, faţă de cei care s-au străduit să-i ridice, se complac la o viaţă de petreceri, de pierdut nopţi, şi uneori se prezintă la antrenamente ca nişte somnoroase păsărele.

Dar nu numai aici ne duce gîndul. Uneori vezi la competiţii internaţionale, cînd se cîntă Imnurile Naţionale, cum străinii pun atîta înflăcărare cînd se cîntă Imnul lor, iar sportivii români, dacă uneori – mai rar, este drept – cunosc şi cuvintele, îl şoptesc, parcă le-ar fi  teamă să nu fie auziţi sau să trezească pe cineva.

Însă nu numai sportivii pot da asemenea senzaţii. Ci şi toţi care fac, sau care acoperă o mulţime de fărădelegi din lumea sportului, ca să nu mai vorbim şi de viaţa de zi cu zi, în care am amorţit faţă de nedreptăţile care ni se fac.

În final, să mă ierte cititorul pentru divagaţiile din acest material, dar am urmărit să fie un prilej de a vă apropia de aforisme. Încercaţi !

SILVIU DUMITRESCU

Mică enciclopedie

Impostori celebri (12)

Printre artiştii şi oamenii de litere care-i umpleau salonul se numărau fraţii Goncourt, Arsene Houssaye, Théophile Gautier - un foarte vechi prieten - Sainte-Beuve, Edmont About, Delacroix, pînă chiar şi celebrul critic şi eseist H. Taine. Principesa Mathilde Bonaparte se sufoca de indignare în faţa atitudinii acestor oameni remarcabili, care nu se sfiau să frecventeze casa acelei „caraghioase“,  cum o numea ea. Ei nu aveau nici măcar scuza că erau atraşi de frumuseţea ei. Trecuse timpul cînd îi vrăjea pe toţi cu înfăţişarea ei atrăgătoare. Nu reuşise să îmbătrînească  frumos. Se îngrăşase şi reuşea cu greu să mascheze ravagiile vîrstei prin haine somptuoase şi bijuterii. Singurii care mai rezistau tentaţiei de a nu fi prezenţi la ospeţele marchizei erau cîţiva reprezentanţi a ceea ce francezii numeau „la vieille France“, care le reproşau cu vehemenţă oaspeţilor ei prezenţa lor în acea casă, dar aceştia aveau deja un răspuns pregătit: „Trufe şi vinuri celebre. Ne plictisim la masă, pentru că Paďva nu are conversaţie şi pentru că Henckel al său tace ca peştele, dar noi vorbim între noi pe la colţuri, cînd fumăm trabucuri excelente“. Şi totuşi, fosta marchiză de Paďva, devenită contesă de Donnersmarck, nu arunca banii pe fereastră hrănindu-i pe toţi aceşti pleşcari, care uitau de rangul lor în faţa bunătăţilor de la masa fostei prostituate. Ea îşi deschisese salonul în anul 1859, cu un an înaintea bătăliei de la Sadova. Dacă Tereza nu vorbea, pentru că natura n-o înzestrase şi cu spirit, dacă neamţu greoi tăcea ca peştele, în schimb, invitaţii  contelui Henckel, văr cu Bismarck, vorbeau mult prea mult şi în timpul mesei, nu numai pe la colţuri, aşa cum pretindeau.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

Moartea mistică a omenirii (11)

Swedenborg şi Dostoievski

* Wagner * Freud, Jung şi Materializarea gîndirii ezoterice * Rădăcinile oculte ale modernismului * Bolşevismul ocult * Gandhi

Marele spirit unificator al modernismului, cel care îi adună laolaltă pe Picasso, Joyce, Malevich, Gaudí, Beuys, Borges şi Calvino, este o dorinţă de a submina şi distruge materialismul ştiinţific aflat la ordinea zilei. Este nevoie de o anume investigare a vieţii acestor artişti şi scriitori pentru a înţelege că erau cu toţii profund implicaţi în domeniul ocult şi că ezoterismul le oferea îndrumarea estetică şi filozofia de viaţă.

Dacă îi privim pe Baudelaire şi Rimbaud ca puncte de plecare reprezentative pentru modernism, ne este foarte uşor să interpretăm tulburarea simţurilor pe care ei o recomandă ca scop în sine. Cei doi credeau însă de fapt că, atunci cînd lumea materială dispare, trăsăturile lumilor spirituale devin vizibile. ,,Poetul devine el însuşi clarvăzător, spunea Rimbaud, întorcînd toate înţelesurile cu susul în jos, într-o manieră prelungă şi raţională“.

Gauguin, Munch, Klee şi Mondrian erau teozofi. Pe acesta din urmă, teozofia l-a învăţat că este posibil să discernem o realitate spirituală ce structurează aparenţele lumii materiale. Gauguin se vedea pe sine însuşi ca făurind sculpturi care – aidoma Golemului – pot fi aduse la viaţă de spirite neîntrupate. Aidoma lui Franz Marc, Kandinsky era discipolul lui Rudolf Steiner, dar principala influenţă formativă asupra picturilor sale, cea care a deschis calea abstracţiunilor, a fost aceea a „formelor-gînd“ percepute în stare de transă şi înregistrate de teozofii Anni Besant şi C. W. Leadbetter. Klee s-a reprezentat pe sine în picturi meditînd asupra celui de-al III-lea ochi. Malevich era vrăjit de Ouspensky.

Rădăcinile ezoterice ale artei lui Matisse sînt puţin mai bine ascunse, dar el susţinea că uneori trebuia să privească săptămîni şi chiar luni în şir un obiect pe care voia să-l picteze, înainte ca spiritul acestuia să-l îndemne să-i confere o expresie artistică.

Arhitectura cu influenţe arabe a lui Gaudí, caracterizată de arabescuri luxuriante, în care se îmbină şi se contopesc forme animale şi umane, invită vizitatorii să intre într-o stare alterată de conştiinţă.

Spania este, probabil, ţara europeană în care supranaturalul se află cel mai aproape de suprafaţa vieţii de zi cu zi. Picasso, marele artist-mag al modernismului, a avut întotdeauna o puternică predilecţie pentru interferenţele lumilor spirituale. În copilărie, unii dintre prietenii săi credeau că el are capacităţi supranaturale, ca darul profeţiei şi abilitatea de a citi gîndurile. Cînd a vizitat Franţa, Max Jacob, Eric Satie, Apollinaire, George Bataille, Jean Cocteau şi alţii l-au iniţiat într-o sofisticată tradiţie ocultă.

Picasso utiliza frecvent teme ezoterice în lucrările sale. Uneori se reprezenta pe sine însuşi sub chip de Arlechin. Acest personaj este asociat cu Hermes şi cu lumea subterană, mai cu seamă în oraşul său natal, Barcelona, unde victoria Arlechinului asupra morţii este celebrată anual în carnavaluri. Prietenul său, Apollinaire, îl numea uneori „Arlechin Trismegistus“. Alteori, Picasso se înfăţişa în picturi într-o imagine din tarot, suspendat între lumea materială şi cea spirituală.

Analizînd o lucrare din 1934, mult timp ignorată, ce înfăţişa o luptă cu taurii, Mark Harris reliefa tema din Parsifal. Eseul său este un exemplu ilustrativ al modului în care gîndirea ezoterică poate ilumina dimensiuni interzise eticii convenţionale. În tinereţe, Picasso fusese membru fondator al unul grup numit Valhalla, format pentru a studia aspectele mistice ale operei lui Richard Wagner. Desenele înfăţişau scena în care practicantul magiei negre aruncă spre Parsifal suliţa lui Longinus, dar fiindcă acum Parsifal este iniţiat, aceasta nu face decît să plutească deasupra capului său.

(va urma)

Jonathan Black