Revista Romania Mare - NR. 1118 -ANUL XXII - VINERI 30 DECEMBRIE 2011

Adio, 2011! Bun venit, 2012!

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Noapte de Iarnă

A nins. Beat de vin purpuriu, părăseşti după miezul nopţii sumbrul cerc al oamenilor, flacăra roşie a vetrei lor.

O, bezna!

Ger negru. Aspru-i pămîntul, aerul are gust amar. Stelele tale se-nchid în semne de rău augur.

Cu paşi împietriţi izbeşti traversele căii ferate, cu ochii ieşiţi din orbite ca un soldat luînd cu asalt o neagră redută. Avanti!

Amară zăpadă şi Lună.

Un lup roşcat pe care-l sugrumă un înger. Picioarele tale scrîşnesc în umblet ca gheaţa albastră şi, plin de tristeţe şi trufie, un zîmbet îţi împietreşte chipul şi fruntea păleşte în voluptatea gerului;

sau se-nclină-n tăcere peste somnul unui paznic prăbuşit în coliba-i de lemn.

Ger şi fum. O albă cămaşă-nstelată îţi arde umerii împovăraţi, şi vulturii Domnului îţi sfîşie inima de metal.

O, colina de piatră. Liniştit şi uitat se topeşte trupul rece-n zăpada de-argint.

Somn negru. Urechea îndelung însoţeşte căile stelelor în gheaţă.

În sat, la trezire, sunau clopotele. Argintiu se ivi pe poarta dinspre răsărit ziua trandafirie.

Georg Trakl

(traducere din limba germană

de Mihail Nemeş)

Biblioteca Naţională

Ce beau popoarele

Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun cine eşti. Spune-mi ce mănînci, ca să-ţi fac descripţia anatomică. Spune-mi ce bei, ca să-ţi fac portretul caracterologic.

Bei vutcă? Te cunosc: eşti violent, tandru, nihilist şi infatuat. Săruţi prietenul şi pe urmă îl sugrumi în cumplite remuşcări de conştiinţă. Bei bere? Eşti greoi la pas şi acerb la muncă, înceţoşat la minte şi idilic sufleteşte. Bei rachiuri tari, ca anglo-norzii? Cine nu-i ştie? Bei vinuri uşoare? Vei fi sclipitor ca franţuzul. Bei şpriţuri? Eşti valah, din speţa lui Mitică Popescu. Bei ţuică? Fereşte-te de ţuicari. Bei cafea? Vei sta tologit pe sofa, în aromeală.

* * *

Brîul civilizaţiei coincide cu centura de podgorii. Nunta de la Cana Galileea ne pomeneşte de vinul palestinian şi de vinurile greco-italo-iberice, devenite celebre. S-au mutat, mai sus, treptat, în Franţa, pe Rhin, la Viena, la Tokay şi se opresc la Cotnar. Dincolo de această centură, nu mai există civilizaţie, decît în măsura în care londonezii, de pildă, s-au obişnuit să bea porto, moscoviţii, şampanie franţuzească şi de Crimeea. Cînd americanii se vor dezvăţa să mai bea coca-cola, ginuri şi lapte, se vor civiliza. Laptele este excelent pentru copii, dar vinul este laptele bătrînului înţelept şi al omului matur civilizat.

Petre Pandrea

Un îndemn mai actual ca oricînd:

Eliberaţi Palatul Cotroceni!

Nu cred în Nostradamus. În urmă cu vreo 20 de ani, am primit cadou un exemplar din cartea profeţiilor lui Nostradamus (în limba italiană), pe care le-am buchisit cum m-am priceput mai bine. Nu era nimic convingător. La ciudatul evreu francez, pe numele său adevărat Michel de Nôtre-Dame (1503-1566) totul se petrece DUPĂ. Poate că el o fi fost un vizionar, poate că faima i-a fost sporită de teribila tragedie a familiei sale, dar dacă îl iei la bani mărunţi vei vedea că nimic nu rezistă. Am observat un fenomen curios: toţi cei care se căznesc să descifreze criptogramele scrise, în momente de transă şi delir, de acest om suferind, fac eforturi disperate de a silui mai multe limbi ale pămîntului, de a extrage din catrenele lui Nostradamus acele frînturi de cuvinte şi sintagme care s-ar putea potrivi cu realităţi deja întîmplate în răstimpul celor mai bine de 400 de ani care au trecut de atunci. Unele interpretări sînt atît de trase de păr, încît sînt călcate în picioare toate normele istoriei, logicii, semanticii. Nu mai pomenesc de faptul că circulă mai multe variante „originale” şi că nici o copie, în nici o limbă, nu seamănă cu alta, toate fiind ajustări apocrife, după consumarea evenimentelor. La o confruntare serioasă cu viaţa, nimic din cele scrise de întunecatul spiţer şi astrolog nu rezistă. O asemenea putere profetică vine de la Dumnezeu, ori eu, unul, mă îndoiesc că acest personaj a avut o asemenea relaţie profundă cu Demiurgul, care să-i eclipseze pe marii profeţi biblici.

Mă gîndeam la toate astea urmărind o emisiune transmisă în direct, pînă la ora 4 dimineaţa, de Antena 1. Amfitrion era Adrian Păunescu, care a tratat cu umor multe dintre momentele încîlcite şi nebuloase ale argumentaţiei unora dintre invitaţi. Între aceştia, un rol central îl juca un domn distins, cu părul alb, pe nume Vlaicu Ionescu. Am mai auzit cîte ceva despre acest domn, dar nu-l văzusem niciodată la lucru.  Aveam să mă conving că e extrem de cultivat şi iubitor de ţară - chiar dacă premiza nu e tocmai corectă, încrederea lui (apud Nostradamus) în România Mare şi în viitorul Poporului Român este reconfortantă. Fireşte, ca naţionalist nu pot fi de acord că trebuie să ne transmită Nostradamus, de la mijlocul veacului al XVI-lea, optimismul necesar faţă de ţara noastră.

(continuare în pag. a 12-a)

CORNELIU VADIM TUDOR

August 1998

 Normal că această ţară nu va pieri, normal că ea nu va fi sfîrtecată, normal că românii vor găsi calea de a-şi făuri Istoria, pe mai departe, aşa cum o fac de la prima legiune romană care a călcat pe podul lui Apollodor din Damasc, peste Dunăre. Hai să fim serioşi, veşnicia Neamului Românesc nu poate fi „încapsulată“ într-o strofă obscură, de către un ghicitor în stele de acum 4 secole! Personal, m-a impresionat plăcut prestaţia d-lui Vlaicu Ionescu. Într-o lume din ce în ce mai agresivă, mai grăbită şi mai violentă, printre atîţia trădători şi elitişti cărora le e ruşine cu Neamul lor, un român de modă veche propovăduieşte, cu eleganţă, pe toate meridianele lumii, în faţa cui e dispus să-l asculte, numele bun al României. Cinste lui! Alături de el, cărturarul Dan Zamfirescu, care nu mai are nevoie de nici o prezentare - în pofida unor atacuri neloiale faţă de mine, îl consider una dintre cele mai bogate şi mai ascuţite minţi ale culturii române, care va rămîne în memoria societăţii noastre, îndeosebi prin formulările antologice pe care le-a rostit despre unii oameni şi unele evenimente importante. Sînt convins că au existat mulţi români care au urmărit acest veritabil marathon televizat, cu interes şi chiar cu emoţie, pînă la sfîrşit. Pentru că există în noi toţi o doză de curiozitate care ne face să uităm de raţiune, de înlănţuirea cauzală a momentelor vieţii, pentru a plonja, fie numai şi în glumă, în sfera paranormalului. Eu, unul, cred în fenomenele paranormale, mergînd pînă acolo încît să afirm că fenomenele paranormale sînt, în Istorie şi în Politică, mai numeroase decît fenomenele normale. Cred şi în visele premonitorii, care mă vizitează uneori. În ce nu cred eu? Nu cred în ghicitul în cafea, în globul de cristal, în cărţi de joc. Aşa ceva e străin de spiritul Bibliei.

Şi acum, să trec la subiectul propriu-zis al editorialului meu de azi. Un distins realizator de Televiziune, care se ocupă de emisiunile religioase, m-a vizitat recent la biroul meu de la partid şi mi-a dezvăluit ceva deosebit de interesant: „Aveţi o Biblie la îndemînă? Aş vrea să ne uităm la Psalmi“. Aveam, la buzunarul de la inimă, Noul Testament, legat în piele roşie, cu litere de bronz, pe care mi l-a lăsat moştenire bietul tata. „Da, se pare că e o ediţie care are şi Psalmii. Deschideţi, vă rog, la Psalmul 109“. Am deschis. „În unele ediţii, subiectul la care mă refer eu este numerotat 108, dar e acelaşi lucru. Ştiţi care e culmea? Acest Psalm 109 a fost scris de Domnitorul Şerban Cantacuzino, cu mîna lui, în Condica Mînăstirii Cotroceni. Acest sfînt lăcaş a fost dărîmat de familia Ceauşescu, atunci cînd a fost amenajat Palatul. Ei, bine, tot blestemul acestui Psalm avea să se reverse, după mai bine de 300 de ani, împotriva familiei respective!“.

Am citit Psalmul 109. Cu alţi ochi. Ai unui avertizat. Ai unui iniţiat. Şi m-am cutremurat. Asta da, premoniţie! Nu ştiu dacă lumea cunoaşte, dar acest Şerban Cantacuzino era un munte de om, avea peste 2 metri înălţime. Trimis să-l mazilească, un imbrohor turc avea să fie înspăimîntat de moarte: voievodul Ţării Româneşti ştia de ce venise trimisul Padişahului, aşa că a jucat o scenă de teatru, ridicîndu-se în picioare şi răcnind la nişte supuşi, cu voce şi ochi de tigru înfuriat, astfel că turcaleţul şi-a vărsat, pe şalvari, filigeanul cu cafea fierbinte, ba gurile rele zic că ar fi făcut pe el de frică. La 1688, Domnitorul avea să moară, de congestie cerebrală (unii zic că ar fi fost otrăvit). Dar, să nu vă mai fierb. Iată cum sună Psalmul 109, pe care, nu ştiu din ce imbold, editorul şi tipăritorul Bibliei de la Bucureşti l-a scris, cu mîna lui, în actul de temelie al Mînăstirii Cotroceni:

„Dumnezeul laudei mele, nu tăcea! Căci potrivnicii au deschis împotriva mea o gură rea şi înşelătoare, îmi vorbesc cu o limbă mincinoasă, mă înconjoară cu cuvîntări pline de ură şi se războiesc cu mine fără temei. Pe cînd eu îi iubesc, ei îmi sînt potrivnici; dar eu alerg la rugăciune. Ei îmi întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea mea. Pe vrăjmaşul meu pune-l sub stăpînirea unui om rău, şi un pîrîş să stea la dreapta lui! Cînd va fi judecat, să fie găsit vinovat şi rugăciunea lui să treacă drept un păcat! Puţine să-i fie zilele la număr, şi slujba să i-o ia altul! Să-i rămînă copiii orfani şi nevastă-sa văduvă! Copiii lui să umble fără nici un căpătîi şi să cerşească, să-şi caute pîinea departe de locuinţa lor dărîmată! Cel ce l-a împrumutat, să-i pună mîna pe tot ce are, şi străinii să jefuiască rodul muncii lui! Nimeni să nu mai ţină la el şi nimeni să n-aibă milă de orfanii lui! Urmaşii lui să fie nimiciţi şi să li se stingă numele în neamul următor! Nelegiuirea părinţilor lor să rămînă ca aducere aminte înaintea Domnului şi să nu se şteargă păcatul mamei lor! Domnul să-i aibă totdeauna înaintea ochilor, ca să le şteargă pomenirea de pe pămînt; pentru că el nu şi-a adus aminte să facă îndurare, pentru că a prigonit pe cel nenorocit şi pe cel lipsit, pînă acolo încît să omoare pe omul cu inima zdrobită. Îi plăcea blestemul: atunci să cadă asupra lui! Nu-i plăcea binecuvîntarea: atunci să se depărteze de el! Se îmbracă cu blestemul cum se îmbracă cu haina lui, îi pătrunde ca apa înlăuntrul lui, ca untdelemnul în oase. De aceea, să-i slujească de veşmînt ca să se acopere, de încingătoare cu care să fie totdeauna încins. Aceasta să fie, din partea Domnului, plata vrăjmaşilor mei şi a celor ce vorbesc cu răutate împotriva sufletului meu. Iar Tu, Doamne Dumnezeule, lucrează pentru mine din pricina Numelui Tău; căci mare este bunătatea Ta, izbăveşte-mă! Sînt nenorocit şi lipsit, şi îmi e rănită inima înlăuntrul meu. Pier ca umbra gata să treacă, sînt izgonit ca o lăcustă. Mi-au slăbit genunchii de post şi mi s-a sleit trupul de slăbiciune. Am ajuns de ocara lor; cînd mă privesc ei, dau din cap. Ajută-mi, Doamne Dumnezeule meu! Scapă-mă prin bunătatea Ta! Şi să se ştie că mîna Ta, că Tu, Doamne, ai făcut lucrul acesta. Măcar că ei blesteamă, Tu binecuvîntează; măcar că se ridică ei împotriva mea, vor fi înfruntaţi, iar robul Tău se va bucura. Potrivnicii mei să se îmbrace cu ocara, să se acopere cu ruşinea lor cum se acoperă cu o manta. Voi lăuda foarte mult cu gura mea pe Domnul, Îl voi mări în mijlocul mulţimii; căci El stă la dreapta săracului, ca să-l izbăvească de cei ce-i osîndesc sufletul“.

Am reprodus, în întregime, acest Psalm al Regelui David. E o comoară. E unul dintre cele mai bogate şi mai pilduitoare dintre florilegiile de versete ale Bibliei. Înclin să cred că primul pe care l-a lovit trăznetul blestemului lui David a fost chiar fiul său, răzvrătitul Absalom, care uneltea să-l omoare pe părintele său, dar şi-a agăţat părul lung şi negru în coroanele unei păduri de măslini, din goana măgăruşului, l-au prins soldaţii regali şi i-au tăiat capul, însă David a suferit cumplit, şi-a smuls hainele de durere şi şi-a presărat pe creştet cenuşă. Povestea asta m-a fascinat şi, student în anul II fiind, am scris o piesă de teatru cu titlul „Absalom“, care s-a repetat la Studioul Cassandra al I.A.T.C., în regia regretatului dascăl Mihai Dimiu, după care, dat fiind subiectul ei biblic, a fost eliminată din repertoriu. Psalmul 109 îi vine, aproape mănuşă, lui Ceauşescu. Pentru că una dintre cele mai grave erori ale lui a fost demolarea bisericilor. (Acelor pizmaşi, gen Nicolae Manolescu şi Paul Efimovici Goma, care m-au atacat, în scris, cum că eu aş fi susţinut dărîmarea lăcaşurilor de cult, ar trebui să le crape obrazul de ruşine - în realitate, eu m-am luptat, din răsputeri, să opresc dezastrul, iar cîteva biserici din Bucureşti, dacă mai sînt azi în picioare, mi-o datorează şi mie, şi mă gîndesc la Biserica Mînăstirii Mihai Vodă, la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, la Biserica Colţei, la Biserica Berzei, la Biserica Domniţa Bălaşa ş.a.). Poate că vina principală a purtat-o nenorocita educaţie ateistă pe care, adolescent fiind, Ceauşescu a primit-o pe la Cercurile Muncitoreşti pe care le frecventa, uneori, în temniţă. De fapt, el a dărîmat biserici ca să ridice, în locul lor, templele lui. Eu cred că acestea nu se excludeau reciproc, ar fi avut loc, berechet, împreună. Dar el era orgolios şi încăpăţînat. Nu ştiu cît de mult ar fi revoluţionat el societatea românească, dacă ar fi avut un orizont spiritual mai larg. Sau, cine ştie, poate că ar fi evitat unele greşeli grave, dar ar fi făcut altele. Ar fi făcut, de pildă, greşelile tipice pe care le fac intelectualii. În cea mai mare parte a lor, intelectualii trădează. Uitaţi-vă în jurul nostru şi, dacă eu n-am dreptate, pedepsiţi-mă prin necitirea revistei mele în următoarele săptămîni: nu muncitorii şi nici ţăranii ne-au adus în situaţia catastrofală de azi. Ei sînt nişte victime ale unui snop de intelectuali. Marii trădători de Neam, care au încheiat tratate înrobitoare şi au închinat Ţara străinilor - sînt intelectuali. Marii cîrcotaşi, cărora le e ruşine că sînt români şi răspîndesc în populaţie otrava unor atacuri de lez-naţiune, pe toate canalele presei scrise şi audio-vizuale - sînt intelectuali. Marii mafioţi, care au jefuit Patrimoniul Naţional, care au ruinat deliberat industria, agricultura, turismul, sănătatea, învăţămîntul, capacitatea de apărare a ţării, dînd lovituri mortale băncilor şi scoţînd miliarde de dolari peste hotare - sînt intelectuali. În fine, marii mincinoşi ai Naţiei, care se prefac că stau de veghe la borna Interesului Naţional, că dau legi, că aplică legi, că reformează societatea românească din temelii, că duc Poporul, de mînă, pînă la Grădina Raiului NATO şi U.E., dar, în realitate, îşi fac interesele lor banditeşti, dau oamenii afară din case, patronează reţelele Mafiei, se acoperă şi se muşamalizează unul pe altul – sînt intelectuali. Mi-ar fi imposibil să mi-l imaginez pe un gangster ca Valeriu Stoica lîngă strung, cu o bască spartă-n cap. La fel cum ar fi de neconceput o Zoe Petre trăgînd la maşina de cusut, la Apaca, iar apoi mîncînd roşii cu brînză, într-un vestiar torid. Ei au fost daţi la şcoală de părinţi cu stare, ca să devină boieri şi boieroaice. Sau ciocoi şi ciocoaice. Fiecare dintre noii îmbogăţiţi de război consumă, pe lună , cam cît 100 de muncitori şi ţărani. Aşa au fost obişnuiţi. Lor le este peste mînă să priceapă cum se poate trăi cu o pensie de 200.000 de lei pe lună, cînd există mafioţi care dau bacşiş, la cîrciumă, 2 milioane de lei. Prin anii ’80, am predat o altă piesă de teatru la Ministerul Culturii. Bunul meu amic, regizorul de film Doru Năstase, a dus-o, personal, la Teatrul de Comedie. Era o critică acidă a stării sociale din România. Una dintre parabole se referea la cumplita nedreptate care i s-a făcut şoferului de taxi Gh. Samoilescu, care a fost închis pentru o crimă pe care n-o săvîrşise, iar, în vremea asta, părinţii lui s-au sinucis iar nevasta l-a părăsit. Nu puteam bănui, pe atunci, că, după ani şi ani, soarta avea să mi-l scoată în cale pe nemernicul de procuror, care l-a condamnat pe nedrept, i-a violat nevasta iar apoi, cînd bătrînii şi-au pus capăt zilelor, a avut cinismul infernal să intre în celulă şi să-i şuiere printre rădăcinile putrede ale dinţilor ceva de genul acesta: „Tac-tu şi-a pus şbilţul de gît, mă-ta şi-a băgat degetele-n priză, ia plaivazul şi dă o declaraţie, recunoaşte tot!“. O asemenea bestie, după ani şi ani de zile, a crezut că-mi poate zdrobi şi mie familia, aşa cum i-a distrus-o acelui om simplu, lipsit de apărare. N-a reuşit. Dumnezeu nu va fi, niciodată, de partea celor răi. În finalul piesei despre care scriam, exista monologul unui erou: „Făceţi-mă să înţeleg: în numai 10 ani eu am traversat toate cele 3 pături sociale şi am trecut din frunte la coadă. În tinereţe am fost ţăran, deci pe treapta a II-a a societăţii. Apoi m-am dus la oraş, am urmat Şcoala Profesională şi am devenit muncitor, făcînd, astfel, parte din forţa politică conducătoare a societăţii, deci eram pe locul I. Pe urmă, am vrut să mă specializez, am dat la facultate, am absolvit-o cu mari sacrificii şi, cînd credeam şi eu că am progresat, m-am pomenit azvîrlit pe ultima treaptă a societăţii, ca intelectual, deci, pe locul III. Acum, spuneţi-mi şi mie: unde am greşit eu? Sînt pedepsit că am vrut să mă perfecţionez, să devin mai bun la locul de muncă, să fiu mai util societăţii?“. Din pricina acestui final, dar şi a altor secvenţe, directorul de atunci al Teatrului de Comedie, amicul Silviu Stănculescu, mi-a cerut (dar nu de la el) să rescriu ultimul act, altminteri piesa nu se putea juca. Am refuzat. Acela era tot farmecul piesei.

Nu am nici o pornire sadică împotriva intelectualilor. Eu însumi mă consider, şi probabil că sînt, un intelectual. Dar, vorba unei zicale, unde e carte multă, e şi nebunie multă. Proporţional vorbind, cei mai respingători codoşi ai unei societăţi, indiferent de ţară, nu-i dau oamenii simpli, ci oamenii cu pretenţii. Un om simplu se vinde mai greu. Omul cu pretenţii, însă, nu stă prea mult pe gînduri. Fiindcă el îşi creează, imediat, justificări. A avut el, Ceauşescu, păcate multe şi grele. Dar nu şi-a trădat ţara, asta nu se poate contesta. Prefer, de un miliard de ori, un muncitor amărît, fără ştiinţă de carte prea multă, în dauna unui „gînditor“, „filosof“, „analist“, „politolog“, „politician“ care este, pur şi simplu, o curvă. Or, mie nu-mi plac curvele - nici cele de noapte, nici cele cu ifose metafizice. Originea mea proletară mă dă de gol. Am să-mi fac o echipă de muncitori destoinici, cinstiţi, cu judecată sănătoasă - asta, în eventualitatea că mă voi muta la Palatul Cotroceni. Fiindcă pot fi sigur de un lucru: ei nu mă vor minţi, cum mint acum unii intelectuali care văd bine că aşa-zisul contract cu firma Bell Helicopters este un jaf împotriva României, dar acţionează exact pe dos. (Avînd în vedere că pînă şi F.M.I.-ul s-a opus acestui contract fraudulos, putem trage concluzia că există pe lume bandiţi mai mari decît cei din Mafia Financiară internaţională – sînt acei evrei care încearcă să-şi plaseze gioarsele de armament). Muncitorii nu mă vor îmbrobodi, cum ne îmbrobodesc acum nişte intelectuali, că e bine să aprobăm o Universitate de Stat în limba maghiară, în condiţiile în care toată lumea îşi dă seama că aşa ceva ar fi un focar de holeră morală pentru Transilvania românească. Habar n-are actuala Putere cîtă ură a încolţit în sufletele românilor, care abia de-şi mai tîrăsc zilele, cînd au văzut, la televizor, cum contrabandiştii de ţigări au ieşit din închisoare, fugind în zig-zag, fiind făcuţi scăpaţi de o Justiţie pe care nu mă sfiesc să o numesc iresponsabilă şi criminală. Eliberarea, în bloc, după numai 2 luni, a acestor personaje, reprezintă sinuciderea politică a lui Emil Constantinescu şi a C.D.R., fiindcă şi minciuna, şi sfidarea mai au, totuşi, o limită, dar neruşinarea actualei Puteri este abisală: întîi s-a asigurat că adevăraţii gangsteri (Dorin Marian, Nicu Anghel, Dudu Ionescu ş.a.) sînt protejaţi, a mai anunţat şi vreo 200 de arestări (?!), după care, cînd opinia publică s-a luat cu alte probleme, într-o zi de vacanţă, i-a eliberat pe toţi!

De o parte a balanţei – Victor Babiuc, Ioan Mircea Paşcu, Gheorghe Tinca, Valeriu Tabără, Radu Vasile, Zoe Petre. De cealaltă parte – Petre Roman, Radu Berceanu, Daniel Dăianu, Andrei Marga, George Pruteanu şi întreg P.R.M.-ul. Oameni de diferite pregătiri, din diferite partide, fie de la Putere, fie din Opoziţie. Noroc cu aceştia din urmă, care au înţeles că Interesul Naţional nu e o chestiune facultativă, de optică sau umori personale. Nici o raţiune militară, strategică sau investiţională nu poate obliga România să plătească cca. 4 miliarde de dolari pentru nişte elicoptere, pe care, aţi văzut şi singuri, orice furtună le poate face pilaf în 5 minute, la sol. Şi nici o raţiune de algoritm politic sau de diplomaţie nu poate forţa România să facă ceea ce n-au făcut nici S.U.A., nici Germania, nici Marea Britanie, nici Franţa, nici Italia şi nici Spania, la care ne tot raportăm, adică o Universitate de Stat într-o altă limbă decît cea oficială. Aici lucrurile sînt clare şi, cine insistă, ar trebui pedepsit penal, pentru că iroseşte timpul socialmente util.

Înapoi la muncitori! Înapoi la ţărani! Acesta e izvorul de geniu şi de onoare al fiecărui Popor! Nici unul dintre cei care i-au urmat lui Ceauşescu în fotoliul prezidenţial nu a fost la înălţimea lui. Nici Iliescu, nici Constantinescu. Dacă ar fi simţit puţin duhul aparte al Palatului Cotroceni, unul dintre ei ar fi reclădit bisericuţa din incintă. Dar nu s-au învrednicit nici Iliescu, nici Constantinescu. Problema care se pune este asta: s-a oprit blestemul Psalmului 109 la Ceauşescu, ori va mătura totul în cale, precum coada Cometei Halley? Regele David - Şerban Cantacuzino - Nicolae Ceauşescu- Ion Iliescu - Emil Constantinescu. Fiecare a condus oameni, în felul său. Dar puterea cuvîntului e mai mare decît omul vremelnic. Iar acest blestem vaticinar îi va spulbera pe toţi cei care îi prigonesc şi îi înfometează pe oamenii simpli. Cine n-are milă de Popor, să nu se aştepte la milă de la Dumnezeu. Eliberaţi Palatul Cotroceni! Numai copiii, cu puritatea lor de îngeri, pot exorciza acele locuri tenebroase. Eu, unul, dacă voi veni la Putere, voi reda acelei impozante clădiri şi parcului cu arbori seculari distincţia lor din anii elanului romantic, cînd lumea mai şi muncea în ţara asta, nu stătea la telenovele latino-americane, adică aş face acolo, din nou, Palatul Pionierilor!

Festivitatea inaugurării noului sediul central al PRM

Comunicat de Presă

Vineri, 23 decembrie 2011, a avut loc festivitatea inaugurării noului sediu central al PRM. Au participat numeroşi membri şi simpatizanţi ai partidului, foşti şi viitori parlamentari, generali, colonei, ziarişti. Liderul PRM a tăiat panglica inaugurală, după care a susţinut o scurtă Conferinţă de Presă. Un sobor de preoţi, condus de Emil Cărămizaru, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, din Bucureşti, ajutat de preotul Vladimir Lapte, din Basarabia, şi de diaconul Ciprian Dinu, a oficiat slujba de sfinţire a clădirii. Corala „Divina Armonie“, patronată de profesoara Paula Ciuclea şi dirijată de colonel (r) Marius Firca, a susţinut un frumos program de colinde.

Printre persoanele publice care au participat la eveniment s-au numărat: primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, senatorul PSD Sergiu Nicolaescu, generalii Marcu Tudor şi Ioan Cîrciumaru, colonelul Dan Zamfirescu, arhitecta Anca Petrescu, avocatul Viorel Dumitrescu, conf. univ. dr. Mihaela Ionescu, Marioara Zăvoranu, prof. univ. dr. Viorel Roman, de la Universitatea din Bremen (Germania), cîntăreaţa Elena Pascu, consilierul Silviu Crăescu şi vărul său, luptător pe frontul din Afganistan (aflat în permisie, de Sărbători), Dorel Vulpoiu, mai mulţi români din diaspora, consilieri ai primarului general al Capitalei ş.a.

Să fie într-un ceas bun! Cu Dumnezeu înainte!

Biroul de Presă al PRM

24 decembrie 2011

Mesaje la cumpăna dintre ani

* Emil Boc, primul-ministru al României: Sărbători fericite!

* Sorin Oprescu, primarul general al Capitalei: Sărbători liniştite!

* Mihai-Răzvan Ungureanu, directorul Serviciului de Informaţii Externe: Cele mai calde felicitări cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă şi toate urările de bine pentru anul ce va veni.

* Prof. univ. dr. Iulian Creţu, preşedintele Fundaţiei Naţionale Henri Coandă Pentru Sprijinirea Tinerilor Supradotaţi: Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să vă găsească cu bine şi sănătate şi să vă aducă împlinirea tuturor dorinţelor pentru dvs., pentru frumoasa familie, pentru toţi cei dragi. În cadrul acţiunii de recîştigare a copilăriei, vă trimitem cîte 1 exemplar din unele publicaţii editate de Fundaţie şi destinate sufletului copiilor şi vieţii lor actuale şi viitoare. La Mulţi Ani! Dvs. şi tuturor celor dragi.

* Bogdan Mihai Chetreanu, comisar CNVM: Sărbătoarea Crăciunului şi sosirea Noului An îmi oferă prilejul de a vă adresa cele mai calde urări de sănătate, fericire şi prosperitate. La Mulţi Ani!

* Prof. univ. dr. Sabina Funar, consilier de conuri, Departamentul XII: În aceste vremuri pline de simboluri, Moş Crăciun şi Noul An 2012 dorim să aibă, pentru dvs. şi cei dragi, o specială semnificaţie de bine şi alese împliniri.

* Niculina şi George Moisescu: În murmur de colinde, Sfintele Sărbători şi Noul An vă aducă bucurie şi un izvor de sănătate pentru toţi cei dragi dvs.

* Prof. Vasile Ioan Zbârcea, Brăila: Domnule preşedinte Corneliu Vadim Tudor, închinător la Isus cel Întrupat. Îl rog să vă ajute să ajungeţi bătrîn ca Dunărea şi necontenit să răzbateţi pe culmi ale bucuriei atinse, uneori, chiar şi de cei prea plini de noroc.

* Ilie Iosub, fost deţinut politic: Domnule preşedinte, de Sfintele Sărbători ale Crăciunului şi Anului Nou să vă aducă Domnul multe bucurii belşug, sănătate, fericire în familie, mai multe succese, noroc şi voie bună.

* Colectivul de redacţie „România Mare“: Stimate domnule preşedinte, cu ocazia Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului Nostru Isus Christos,  vă urăm multă sănătate, tradiţionalul „La Mulţi Ani!“ şi Crăciun binecuvîntat.

* Gheorghe Constantin Anin: „Azi cu strămoşii cînt în cor/ Colindul sfînt şi bun./ Tot moş era şi-n vremea lor/ Bătrînul Moş Crăciun“… Sfintele Sărbători să vă aducă în familie fericire, bucurie, împlinirea tuturor dorinţelor. „Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun./ Dar nu uita, cînd eşti voios,/ Române, să fii bun“. La Mulţi Ani!

% Ovidiu Ion şi familia sa: Dragă domnule dr. Corneliu Vadim Tudor, cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului şi Noului An 2012, praznicul naşterii Pruncului Isus Christos îmi prilejuieşte ocazia de a aşterne cîteva gînduri şi urări străbune şi creştineşti celui care doresc să ne conducă în viitorul apropiat, Praznic Luminos şi Sărbători Fericite, iar anul 2012 să vă întărească în izbîndă şi viaţă pentru o reuşită politică dreaptă şi cinstită. Tribunule drag, Vadim, fie ca lumina celei mai fericite sărbători a creştinătăţii să vă aducă în suflet Pace, Linişte şi, peste toate, Credinţa că pe această lume  nu sîntem singuri. Orice aţi face şi oriunde vă veţi duce, Mîntuitorul Isus Christos să vă binecuvînteze în Noul An pe dvs. şi familia, cu iubire şi Pacea Sa Sfîntă. Sărbători Fericite şi un An Nou cît mai bun, doresc atît colectivului redacţional al revistei „România Mare“, cît şi colectivului redacţional al ziarului „Tricolorul“. Crăciun Fericit, drag Popor Român, La Mulţi Ani tuturor membrilor PRM. La Mulţi Ani şi Crăciun Fericit, mult optimism pentru toţi, încredere în viitor şi în puterea de siguranţă a Poporului Român. Cu dragoste şi afecţiune frăţească.

* Liliana Tetelea, Bucureşti: În Pomul Anului Nou, Floarea sufletului Poporului Român să-nflorească pentru dvs., iar la viitoarele alegeri rodul lor să îl culegeţi. Sănătate, putere de muncă şi fericire. La Mulţi Ani!

* Prof. ec. Valentin Paul Neamţ, general (r) Dumitru Marcu, colonel (r) Sabin Tuduce: Domnule Corneliu Vadim Tudor, cu ocazia sfintelor Sărbători de Iarnă, vă urăm domniei voastre şi întregului colectiv redacţional, cît şi familiei, multă sănătate, fericire, prosperitate, putere de muncă în lupta cu trădătorii de Neam şi Ţară, şi „La Mulţi Ani!“

* Prof. de istorie Cristan Stoica: Din partea Organizaţiei de Tineret a PRM Arad, îmi permit să vă adresez cele mai sincere urări de sănătate, fericire şi putere de muncă domniei voastre şi familiei, şi un călduros „La Mulţi Ani!“.

* Mil. (r) Ilie Marin Cristea: Domnilor redactori ai publicaţiilor „România Mare“ şi „Tricolorul“, vă adresez din inimă cu ocazia sfintelor Sărbători de Iarnă, urarea de mai bine, multă sănătate şi putere de muncă. Şi vă rog să nu uitaţi că sîntem români. „La Mulţi Ani!“.

* Ing. Emil Crişan, preşedintele Filialei Judeţene PRM Alba: Sfînta sărbătoare a Naşterii Domnului să vă aducă multă sănătate, voie bună şi împlinirea tuturor dorinţelor alături de familie şi cei dragi dvs.

* Ion Dicu, preşedintele Filialei Judeţene PRM Giurgiu: De sfintele Sărbători să deschidem uşa pentru oaspeţi dragi, şi inima pentru speranţă, bucurie şi lumină. Să fim mai buni şi să privim înainte cu încredere, ştiind că dacă avem credinţă, drumul din faţa noastră va fi presărat cu împliniri.

Săptămîna pe scurt

* Orgolii bolnave ale unor colaboratori ai preşedintelui PRM * Realitatea TV trăieşte din reluări penibile * Ziarul „Azi“ popularizează sondajul mincinos pe care l-a scos din maţe porcul de Bogdan Teodorescu * Fiţuica „Cancan“ are 899.000 de cititori într-o zi (polară) * Ţiganca curvă Elena Udrea a devenit sufocantă

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Un Crăciun fără zăpadă e ca un meci de fotbal fără goluri. Dar, aşa-i românul cînd se cusurgeşte: cînd e zăpadă, ne plîngem că e; cînd nu e zăpadă, ne plîngem că nu e. * Vineri, 23 decembrie, a fost inaugurat, festiv, noul sediu central al PRM, situat pe Str. Vasile Lascăr, nr. 16, Bucureşti. A fost frumos. Un sobor de preoţi de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, condus de tînărul paroh Emil Cărămizaru, a oficiat slujba de sfinţire. Corala „Divina Armonie“ a încîntat numeroasa asistenţă cu colinde. Au venit şi oameni de peste 80 de ani (regizorul Sergiu Nicolaescu, generalul dr. Ioan Cîrciumaru, avocatul Viorel Dumitrescu ş.a.). A venit şi „Mama Casei  Poporului“, arhitecta Anca Petrescu. A venit şi Marioara Zăvoranu, cu fratele ei. A venit şi generalul Dănuţ Saulea. A venit şi generalul Marcu Tudor, fratele Tribunului. A venit şi primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu. A venit şi profesorul Viorel Roman, din Germania. A venit şi Silviu Crăescu, însoţit de vărul său, luptător în Afganistan, aflat în permisie de Sărbători. Numai cîţiva oameni cu funcţii în PRM n-au venit: Victor Iovici (viceprimar general al Capitalei), Ion Stoica (primar al Municipiului Buftea), Florin Simion, Costel Avram (vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara), Corneliu Bichineţ (vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Vaslui, zicea că are tatăl bolnav), Nick Şerbu, Nicuşor Stan şi Adrian Roşeţi (consilieri generali PRM la Capitală). Păcat. Dacă într-un asemenea moment ei nu sînt alături de conducerea partidului, e trist. Liderul PRM a vrut să nu se încheie blestematul an 2011 înainte ca partidul să se mute în casă nouă. Şi s-a mutat. Unde este mafioata Daniela Andreescu, secretar general al Guvernului şi şefă supremă a bandei de la RA-APPS? Nu mai e, aut! Unde e Adriean Videanu, borfaşul care o dirija, prin telefon, pe escroaca Şomâldoaca? E pe făraş, şi el. Aceeaşi soartă o va avea şi tartorul suprem al acelei evacuări ordinare, Traian Băsescu. Hai, că se strînge laţul, mai e puţin. * Una dintre cele mai grăitoare dovezi că postul Realitatea TV a dat ortul popii (nici nu-i de mirare, cu nişte „ţepari“ imbecili la cîrmă, ca Elan Schwartzenberg, Cozmin Guşă-Căpuşă şi Sergiu Toader) este avalanşa de reluări. Am calculat că cca. 15% din programul fiecărei zile înseamnă reluări, antice şi de demult. Unul dintre aceste „bis-uri“ îl reprezintă un aşa-zis film documentar despre demolarea Bisericii Sfînta Vineri, din Capitală. O ruşine. Atît demolarea, cît şi relatarea. Deşi pretinde că se documentează, Stelică Tănăsică nu-i ajunge lui Stelică Ogică nici pînă la lingurică (n-am găsit altă rimă). Elementul principal nu era Biserica dărîmată, ci pălăria de gabor a lui Stelian Tănase. Ca şi umbrela fostului paroh, Gelu Bogdan. Am înţeles că în ziua filmării ploua, dar ar fi fost de dorit ca respectivii să aibă parte de un duş rece, poate s-ar fi dezmeticit. De ce spunem asta? În tot acel documentar nu se suflă o vorbă despre actul de mare curaj pe care l-au făcut 10 scriitori şi artişti români, care, înainte de demolare, au trimis o telegramă generalului Ilie Ceauşescu – telegramă care, în cîteva ore, a ajuns la Elena şi Nicolae Ceauşescu. A fost mare vîlvă atunci, iar un general de Securitate a încercat, după două zile, acasă la Eugen Barbu, să-l convingă pe iniţiatorul şi autorul telegramei de protest, Vadim, să-şi retragă textul, să dea o dezminţire. Inutil. Atît Vadim, cît şi Eugen Barbu au rămas pe poziţii, zicîndu-i emisarului Elenei Ceauşescu să înceteze dărîmarea bisericilor, fiindcă o să-i bată Dumnezeu. Reamintim numele semnatarilor acelei telegrame extraordinare, care figurează şi în Cartea Albă a Securităţii, şi în numeroase Dosare de Urmărire: Corneliu Vadim Tudor, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, Sabin Bălaşa, Doru Popovici, Mihai Pelin. Unde era foarte guralivul popă Gelu Bogdan? Nicăieri. Cum a protestat el? N-a protestat. De Stelian Tănase, ce să mai vorbim: el însuşi mărturiseşte că trecea, şi el, pe-acolo, prin preajmă, şi a văzut lume (?!). Astăzi e uşor să faci pe curajosul şi dizidentul, după ce atunci, cînd era foarte greu, ai tăcut mîlc. Curajul extrem al celor 10 personalităţi îi umileşte pe aşa-zişii „rezistenţi“, care, ulterior, aveau să se bată cu cărămida în piept: Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana, Doina Cornea, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, H.R. Patapievici, Sandi Mehedinţu (Popa Ţeavă), Mihai Şora ş.a. Vorba românului: „După război, mulţi viteji se-arată“. Da, dar sînt viteji de plastilină, sau de carton. Atunci, în iunie 1987, 10 scriitori şi artişti patrioţi şi-au asumat un mare risc şi au tras un semnal de alarmă. Biserica Sfînta Vineri avea să fie demolată, din păcate – dar după acel protest ultimativ, care se încheia cu somaţia „DESTUL!“, nu s-a mai dărîmat nici un alt lăcaş de cult, tocmai pentru că scandalul declanşat de cei 10 era prea mare. Tot răul acestei permanente dezinformări, prin omisiune, pleacă de la preotul Gelu Bogdan, care dovedeşte o îngrozitoare lipsă de caracter. Şi ştiţi care e culmea? El e naşul de cununie al lui Vadim – la cîteva luni de la demolarea Bisericii Sfînta Vineri, Gelu Bogdan l-a cununat pe tînărul scriitor. Dar, vorba unui alt proverb: „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...“. E limpede că popa cu pricina nu i-a iertat, niciodată, lui Vadim zdrobitoarea superioritate. Asta-i situaţia. Dar el se face de rîs, trăgîndu-l în această mocirlă a compromiterii şi pe Stelian Tănase. * Tot în Ajunul Crăciunului, Antena 3 a inventat un cuvînt imposibil: AMNISTIŢIE. Aşa scria pe banda de jos, că „Preşedintele Cubei, Raul Castro, a anunţat o amnistiţie pentru aproape 3.000 de deţinuţi“. Din nefericire, greşelile comise la acest post sînt din ce în ce mai numeroase de cînd el e condus de mult prea îngîmfatul Mihai Gâdea, care nu mai dialoghează decît cu Angela Gheorghiu, cu Margareta Duda, cu CNN, cu dracul să-l pieptene – după care face cîte o şezătoare cu angajaţii postului, tronînd în chip de „stăpîn al inelelor“ (ghiulurilor). Eşti prea mic, puştiule. Dar ştii cît de mic? Cît un ombilic plin de pipilic. * O nouă barbarie împotriva cîinilor s-a petrecut, de Crăciun, la Tg. Jiu! Zeci de cîini fără stăpîn au fost ucişi, iar cadavrele lor au fost aruncate pe malul Jiului. Este îngrozitor ce se întîmplă în ţara asta! Aici şi numai aici putea să ducă abjecta campanie declanşată împotriva acestor îngeri neprihăniţi de bestiile Traian Băsescu, Elena Udrea, Sulfina Barbu, Ştefan Pirpiliu, Mihai Atănăsoaie, Sorina Plăcintă şi alţi „şobolani portocalii“. Ruşine, Chiorule! Fie ca bunul Dumnezeu să vă chinuiască şi pe voi, în anul 2012, aşa cum chinuiţi voi bietele animale! * Cine se rupea-n figuri şi făcea pe deşteapta, luni seara, la România TV? Bătrîna ciocănitoare Monica Tatoiu, care se întreba: „Ce diferenţă este între un porc şi un cîine?“. Hai sictir! * Ziarul „Azi“ nu e cu nimic mai breaz decît „Evenimentul zilei“. În nr. de joi, 22 decembrie, publicaţia FSN-istă condusă de Octavian Ştireanu s-a făcut că ia drept bune rezultatele „sondajului“ scos din maţele lui puturoase de fripturistul Bogdan Teodorescu. Poftim generic de pagină: „Dan Diaconescu a intrat în lumea bună a prezidenţiabililor: clasat al treilea în sondaje, după Antonescu şi Isărescu!“. Iar titlul articolului mincinos sună astfel: „Dan Diaconescu pe podium la preşedinţi“. E clar că lipseşte o literă (corect ar fi fost „la preşedinţie“). Dar e şi mai clar că lui Octavian Ştireanu îi lipseşte caracterul. Încă o dată se adevereşte că între PDL şi USL nu este nici o diferenţă: toţi sînt nişte borfaşi! Cît despre „sondaj“, e jenant. Exact umflatul ăsta de Bogdan Teodorescu mai lipsea, după 22 de ani de fraude electorale şi sondaje clocite de firme de bucătărie! Fir-aţi ai dracului de derbedei, minţiţi şi furaţi pînă şi în postul cel mare al Crăciunului! * Ştiţi ce-a făcut Marian Vanghelie cu cîteva zile înainte de Crăciun? A organizat o masă bogată, la ROMEXPO, pentru 6.000 de profesori. În realitate, ospăţul nu era pentru ei, ci pentru... Elena Udrea, care a fost şi ea acolo, ca s-o vadă dascălii şi s-o voteze cînd va candida la Primăria Generală a Capitalei. Nici o şansă. Asta şi dacă va candida singură, o să iasă pe locul II, giugiuli-ne-ar un bîrzoi... * Ziarul „Naţional“ continuă să comită greşeli gramaticale impardonabile. În nr. de joi, 22 decembrie, aici a apărut acest titlu: „SUA nu transmite condoleanţe pentru Jong-Il“. E vorba de moartea fiului lui Kim Ir-Sen. Numai că acordul corect este „SUA nu transmit“, că, vorba aia, e mai multe state...

* Duioase schimburi de replici între actorul american Sean Penn (nu Pean, cum titrează acelaşi ziar „Naţional“) şi actriţa cubaneză Maria Conchita Alonso, pe Aeroportul din Los Angeles. Ea a strigat: „Eşti un comunist tîmpit!“. El a replicat: „Iar tu eşti o scroafă!“ Ce frumos! În acest caz, ea n-ar fi trebuit să călătorească într-o cuşcă, la cală?

* Titlul săptămînii trecute a văzut lumina tiparului în acelaşi ziar: „Uite ce îşi doresc starurile de Sărbători: Rihanna vrea să facă sex în draci de Crăciun“. Păi, de draci o să aibă parte tot anul care vine, dacă aşa înţelege negresa asta să cinstească ziua naşterii Domnului. Iar grăsana englezoaică Adele a declarat că ea împodobeşte un brad din plastic, fiindcă bradul natural emană miros de răşină, care pe ea o duce cu gîndul la... vomă (?!). Ce asociere ciudată! Asta mănîncă pînă vomită, de-aia voma face parte dintre reperele ei. * Nu înţelegem cu ce tupeu îl fac unii, pe Ceauşescu, „analfabet“. Fostul şef al statului ştia mai multe limbi decît Emil Constantinescu şi Traian Băsescu la un loc: ştia ruseşte (doar învăţase la Moscova), ştia englezeşte şi, culmea, după mărturisirile fotoreporterului amercian Peter Turnley, ştia franţuzeşte! Şi atunci? Pentru un om simplu, plecat de la „talpa ţării“, era arhisuficient. * Idiot ziar acest „Cancan“! Şi mincinos: pretinde, pe manşetă, că are „899.000 cititori pe zi!“. Poate într-o zi polară, de 6 luni, dar nici măcar atunci. Numai fiţuica asta tuberculoasă, care a născut o emisiune şi mai tuberculoasă (la postul musulman Kanal D, Adrian Ar-tenie) a preluat secreţia de hormoni ai prostiei de la dobitoaca Oana Zăvoranca: „«Magiciana» Melissa a pretins, în mai multe SMS-uri, trimise Oanei Zăvoranu, că liderul PRM a apelat la farmece ca să-şi «vindece bolile» şi să-şi atingă scopurile. Vadim către vrăjitoare: «Scapă-mă de impotenţă şi fă-mă preşedinte!»“. E de rîsul curcilor. Unul dintre cei mai virili bărbaţi din România ultimelor decenii, care se culca, uneori, şi cu 3 femei pe zi, iar odată a făcut amor chiar cu 4 – să fie acuzat de o cioară analfabetă de... impotenţă! La scurtă vreme, ţiganca a intrat la pîrnaie, pentru înşelătorie şi alte fărădelegi. Autorul penibilului „articol“ este un oarecare Doru Brăileanu. Dacă liderul PRM se pune la mintea foii de rahat „Cancan“ şi o dă în judecată, pe unde scot ăştia cămaşa? Au probe cele două ţigănci? Să le facă publice. Numai că aşa ceva nu există. Au baragladinele astea probe că Vadim ar fi fost la vrăjitoare tot aşa cum are şi şoferul traficant de minori Cezar Marin că Tribunul l-ar fi semnat în fals şi i-ar fi încasat leafa (?!). Dar, aţi observat numitorul comun al celor 3 ţigani? Şi cele două păduchioase, şi şoferul pedofil şi traficant aruncă numele lui Vadim atunci cînd sînt pe punctul de a intra la pîrnaie, tocmai din calcul, pentru a înmuia inima anchetatorilor şi a dovedi că ei îl dau în gît pe cel mai redutabil adversar al Mafiei Portocalii. Nu ţine figura, minciunile sînt prea prost ticluite, se vede cusătura de la o poştă. Încercaţi altceva. Şi încă o informaţie: procurorii afirmă că vor mai fi băgate la zdup încă vreo 3 vrăjitoare. Şi cu celelalte ce facem? * În acelaşi număr din „Canci-Canci“, un alt păduche cu foamea-n gît, ca şi Adrian Artene, pe nume Claudiu Vălimăreanu zgîrie hîrtia cu un alt denunţ tembel: „«Pistolarul de la Parlament», Constantin Duţu, turnător la Securitate. Recrutat după ce şi-a obligat balerinele să se prostitueze“. Iar dedesubt, cu litere ceva mai mici: „Cazier nepătat“. Şi atunci, de ce mă-ta mai baţi cîmpii mă, boule? Şi cum îţi permiţi să scrii că maestrul Duţu „l-a ameninţat“ cu pistolul pe Sergiu Nicolaescu, la 6 luni după ce se demonstrase că acela era un pistol de jucărie, din ebonită, folosit ca recuzită pentru musicalul „Bonnie şi Clyde“, de la Teatrul Tănase? Ce presă furunculoasă! Şi nenorociţii ăştia de la „Cancan“ pretind că au aproape 1.000.000 de cititori zilnic! De unde şi pînă unde? Dar, iată cum se numesc cîţiva dintre paraziţii care mişună la abjecta publicaţie: Lucian Romaşcanu (director general, să-i băgăm în cur mangal), Oana Costea (redactor-şef), Orlando Valache şi Liviu Chiriţă (redactori-şefi adjuncţi). După care începe delirul, nişte specimene cu nume de păduchi flauşaţi: Zgondoiu, Slujitoru, Gâlcă, Ghioca, Cioca, Cicioiu, Blănuţă, Cioponea, Urechescu, Şuică şi alţi oligofreni. * Încă un slugoi PDL care şi-a vopsit părul, după Daniel Morar: masonul Sorin Frunzăverde. Cînd l-am văzut la televizor ne-am făcut cruce cu limba-n gură: deasupra unor sprîncene roşcate şi rare se boltea un fel de „cască“ neagră ca pana corbului! Ce-i asta, mă, eşti nebun? Ori, poate, eşti şi tu bulangiu, mai ştii? * Fosta prostituată de arabi şi de negri Elena Udrea pompează bani grei pentru propria ei reclamă. Sub formă de „contracte de publicitate“, adică BANI PUBLICI. Ultima şpagă a dat-o postului tv Acasă, care a încercat să o popularizeze în Ajun de Crăciun, sub titlul „Sărbători cu Elena“. Adică cioara făcea mîncare (?!): salată de boeuf, sarmale etc. Se vedea de la o poştă (ah, ce cuvînt potrivit pentru bagaboanta asta!), că habar n-are, era cît pe-aci să-şi taie deştele alea ca nişte cîrnăciori de Pleşcoi. Dar ce teatru juca! Şi cum se mai lingea pe „haripi“, dînd ochii peste cap, adică „ce gustoasă mîncare“, cum a învăţat-o mă-sa. Dar piranda a bătrînă cînd ar fi putut s-o înveţe să gătească, din moment ce fii-sa scăpase caii încă de la 14-15 ani, după care făcea naveta la Bucureşti, mai exact la bordelul de lîngă Gara de Nord (Str. Ştefan Furtună) şi apoi la Hotelul Inter? Pe cine crede curva asta că prosteşte? Alături de ea, băgînd „cotorul“ în gură (de varză) namila aia de Roxana Ciuhulescu, pe lîngă care Paraşuta din Pleşcoi părea o raţă pitică (măritată cu un cocoş), impresie sporită şi de faptul că ea nu prea are... gît! Da, da, e din ce în ce mai cocoşată, de la atîta supt. * Na, că şi odrasla lui Ion Ţiriac a început să scrie articole, ba chiar studii economice! În foaia lucioasă (şi răpciugoasă) „The Marketer“, subintitulată „Revista oamenilor de afaceri vizionari“, Ion Alexandru Ţiriac publică o compunere şcolară intitulată: „România, încotro?... Adevărata criză“. Că un drogat ca el are viziuni, asta nu mai trebuie demonstrat, face parte din efectele heroinei, cocainei etc. Mai mult ca sigur că textul e scris de vreun „negru“. Dar cel care semnează, I. Al. Ţiriac, ar fi putut măcar să-l corecteze. Nu l-a corectat. Sau n-a ştiut s-o facă, fiindcă el e „băiat de bani gata“, ce treabă a avut el cu şcoala? Iată cîteva greşeli elementare, de gramatică, inadmisibile pentru cineva care dă lecţii altora: „în jurul noţiunii de familie şi tradiţie, a (sic!) ideii de constanţă şi solidaritate“ (corect, „al ideii“); „pe fondul unei restructurări generale masive (economice, sociale, educaţionale) a (sic!) boomului informatic“ (corect „al boomului”); „enorm de mult spaţiu“ (e un pleonasm) etc. Altă gafă, surprinzătoare pentru odrasla unui fost sportiv: „Stadioanele din străinătate sînt pline de spectatori la orice tip de competiţie – atletism, tenis, înot, canotaj...“. De cînd au loc competiţiile de tenis, înot şi canotaj pe... stadioane? Normal ar fi fost să scrie arene, dar de unde atîta inteligenţă la cineva la care Poliţia a găsit vreo 9 kg de droguri şi abia l-a salvat ta-su de închisoare? * În aceeaşi publicaţie stupidă, o fată pe nume Corina Vinţan, care pozează în semi-curul gol (sau, mă rog, în curul semi-gol), deşi am înţeles că e diplomată, face o cronică la cartea unei oarecare Alexandru Răducanu, care aduce Publicitate la revistă. Cartea conţine interviuri cu foşti ambasadori în ţara noastră, avînd titlul: „Ambasador în România“. Cică e coordonată de „bunul meu prieten Alexandru Răducanu“. Corina Bubulina n-a auzit de virgule, dar le vede la cacofonii, încă din prima frază scriind „pentru noi ca cititori“. Nu e nimeni ca Corina, desigur. La un moment dat, Corina Vinţan cade pe spate (n-ar fi prima, şi nici ultima oară, aşa a şi făcut ea carieră) faţă de un sfat „simplu dar foarte adevărat“ pe care îl dă, în cărţulia respectivă, fostul ambasador al SUA, Nicholas Taubman: „Trebuie să învăţaţi să vindeţi România“. Nu-ţi e mă (fă) ruşine? Acest Taubman a fost un simplu negustor de piese de schimb, analfabet, aşa că tratează ţara noastră ca pe o marfă. Nu credem că lui i s-ar permite să folosească acest limbaj şi faţă de America, sau Israel, fiindcă, în secunda următoare, i s-ar da dinţii pe gît. Desigur, ni se poate răspunde că specimenul a vorbit metaforic – dar astfel de metafore negustoreşti nu sînt permise vizavi de o ţară. Însă ce face Corina Cioclovina? Face pe ea de fericire, considerînd că aberaţia rudimentarului Taubman „înseamnă în primul rînd o mai mare încredere în calitatea produsului care se numeşte România“. Ascultă, Corina, tu eşti proastă, sau te prefaci? Ţara asta nu este un PRODUS. Dacă tu ai tot fost la produs, asta nu înseamnă că ţi se va permite să aplici „valorile“ tale şi în ceea ce priveşte o entitate sacră, care e Patria noastră. Şi, în încheiere, ne vom referi la poza cu care îţi garniseşti inepţiile, reproducînd două versuri din poezia „Moscova cîrciumăreasă“, de Serghei Esenin: „Ce-ţi dezveleşti cracii?/ Dă-te la toţi dracii!“. * În aceeaşi revistuţă cretină, „The Marketer“, apare un interviu – fluviu cu Dan Puric. Cine i l-a luat? Mona Muscă? Hai, că era nostim: Puric, intervievat de Muscă. Ce insecte minunate! Dar, nu, acest interviu nu poartă nici o semnătură, însă putem bănui că e luat de grafomanul Alexandru Răducanu. Acest băiat, Puric, nu-i om prost de felul lui, dar prea vorbeşte în citate. De fapt, astea sînt spalierele pe care se caţără el, fiind mai mult păianjen decît puric. Deşi simulează modestia, fostul muncitor necalificat şi actual mim (o şti să meargă şi-n mîini?) e bolnav de orgoliu: „am încercat (...) să încerc să redresez fondul sufletesc al neamului“. Hai, mă, Purice-n ureche, că sacrificiul e prea mare: ai încercat să încerci? Cum de mai rezişti? Interviul e plin ochi de cacofonii, ceea ce dovedeşte că stratul primar al actorului-insectă e foarte sărăcăcios. Cîteva exemple: „de a ridica celelalte popoare“; „opinie publică că“; „o să zică că“; „turmă mică care-şi face treaba“; „încălca cu cinism“ ş.a. Altceva: „obrăznicia sovieticul (sovieticului – nota red. R.M.) rus este frate cu obrăznicia sovieticului român“; poate ai vrut să spui „soră“, Purice... Pe urmă, nu înţelegem de unde ai scos tu că există „poporul britanic“? Există englezi, irlandezi, scoţieni, galezi – care alcătuiesc Marea Britanie, dar sînt popoare diferite. E ca şi cum ai zice „poporul sovietic“. Altă prostie, de fapt un pleonasm: „imens de mult“. Pentru un creştin, cum te pretinzi, e inexplicabilă expresia „înaintea erei noastre“ – se zice „înainte de Christos“. Nu pricepem de ce îl urăşti tu, Purice mic şi simpatic, atît de tare pe Ceauşescu! Ce ţi-a făcut omul ăla? Pe vremea lui jucai, în filme, roluri de ucenici cu bască şi motocicletă, care se rupeau în figuri UTC-iste; nu a remarcat nimeni că ai fi ciripit (bîzîit) ceva (nu ştim cum se exprimă purecii). Nu-ţi face cinste, deloc, mizeria asta: „Comuniştii au luat lepra satului şi au făcut-o primar, au făcut-o prim-secretar de partid, preşedinte de stat; tot această specie ne conduce şi astăzi“. Oare aşa să fie? Care era averea lui Ceauşescu, pe care îl numeşti „lepra satului“? Dar a primarilor de pe vremea lui? Nula na nula, adică nu era. Îţi dăm un exemplu, puştiule: fostul primar-general al Capitalei, Gh. Pană, a murit, nu demult, cu minţile rătăcite şi cerşind pe străzi. Dar primarii „capitalişti“ ai aceleiaşi Capitale, în frunte cu Crin Halaicu, Traian Băsescu şi Adriean Videanu sînt putred de bogaţi (ultimii doi fiind miliardari în euro). De ce-l numeşti tu, un om care stă într-un picior, ca barza, şi face tot felul de giumbuşlucuri – pe Ceauşescu „lepra satului“? Aşa o fi fost el şi cînd îl primea pe Richard Nixon la Bucureşti? Şi cînd era plimbat, cu caleaşca aurită, prin Londra, de Regina Angliei? Şi cînd vorbea de la înalta tribună a ONU? Măi, băiete, controlează-te, fiindcă o sări el, purecele, de cîteva sute de ori înălţimea proprie, dar tu ai depăşit măsura. Treci pe la redacţie, să încercăm încercarea reeducării tale, fiindcă, repetăm, tu nu eşti prost... * În „Adevărul“, Liviu Antonesei publică un articol cu titlul „Populismul – practică, teorie, analiză“. La un moment dat, el scrie: „Iliescu ne bombarda cu lapte şi miere, găina năştea pui vii, iar Vadim ne servea ostropel de unguri!“. Moldoveanul ăsta ar vrea să aibă umor, dar nu prea le bungheşte. În primul rînd că îl atacă pe Vadim exact în punctul lui forte: lupta cu şovinismul unguresc, în care trecerea timpului i-a dat dreptate. În al doilea rînd, de ce la chestia cu găina născătoare de pui vii n-a dat nici un nume? Această paranteză se află între două nume proprii: Iliescu şi Vadim. Cine absentează de aici? Cum cine? Ion Cristoiu! Fie că Antonesei l-a omis, deliberat, fie că numele Monstrului din Găgeşti a fost tăiat de Grigore Carti-Anus, care îl are pe sîsîito-pelticul respectiv drept colaborator la fosta „Scînteie“.

* Ruşinea presei dîmboviţene, „România liberă“, n-are loc de cîinii fără stăpîn. O idioată, pe nume Cristina Boiangiu, publică denunţul calomnios: „TRATAMENT. Prefectul propune ca municipalitatea să suporte costurile. Cea mai proastă veste pentru Capitală. Aproximativ 50.000 de persoane vor fi agresate de cîinii fără stăpîn în următorii cinci ani conform unei estimări realizate de Prefectura Capitalei“. De unde ştie derbedeu ăla de Atănăsoaie ce se va întîmpla peste 5 ani, cînd el e prost ca noaptea? Iar „România liberă“ se pune la mintea lui mucilaginoasă. Ce nemernici! * În acelaşi ziar unguresc de limbă română îşi suflă mucii o zăpăcită pe nume Ruxandra Paul, care semnează „doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard“. Asta nu trebuia să traverseze Oceanul pentru a scrie ca o gîscă. O fi rudă cu Caracatiţa Paul (Vass)? * Ce-a păţit jigodia care a uitat cuşca deschisă la Grădina Zoologică din Sibiu, astfel încît tigroaica Mihaela a scăpat? Ce-au păţit imbecilii care au ucis acel splendid animal? NIMIC! Bravo, Klaus Iohannis, parcă te-ai vrut prim-ministru! Halal! * Ziarul „Tricolorul“ a depăşit nr. 2.350. Deşi e cel mai bun din ţară, n-are bani. De ce? În primul rînd fiindcă e boicotat la difuzare. În al doilea rînd fiindcă Oficiile Poştale au primit ordin să NU le accepte românilor banii de abonamente. Ce sinistră cenzură! * Am mai scris despre cartea coordonată de Caracatiţa Paul (Vass), intitulată „Forţa politică a femeilor“ (Ed. Polirom). Un jeg. Dar ce zicem noi jeg? O batjocură la adresa bunului-simţ, a oamenilor cinstiţi, din ţara asta. Cine credeţi că scrie la ,,lada de gunoi” respectivă, dîndu-ne sfaturi şi erijîndu-se în etaloane morale? Păi, ţineţi-vă bine de patine şi grisine: Roberta Anastase, Oana Badea, Sulfina Barbu, Anca-Marilena Bălălău, Rozalia Biro, Anca Boagiu, Sorina Plăcintă, Adriana Săftoiu, Oana Băluţă, Alexandrina Gătej, Elena Stolojan, Monica Tatoiu – adică personaje care ne provoacă, în cel mai bun caz, rîsul, iar uneori revolta. Dar sînt ,,agăţaţi” şi bărbaţi: Laszlo Borbely şi Kelemen Hunor (ungurii ei, ai lui Vass!), Vasile Dâncu, Gh. Falcă, Traian Igaş, Valeriu Stoica, Sever Voinescu-Cotoi, Varujan Vosganian. Textele sînt adunate cu furca, la grămadă, de această unguroaică ulcerată de ambiţii (cea mai mare ambiţie a ei este aceea ,,de a deveni un foarte bun comisar european, care să reprezinte România”, guiţă Miss Piggy, la pg. 160). Această unguroaică e un Bulă feminin, o şmecheră pusă pe carieră şi făcut bani, dar la adăpostul unei pregătiri intelectuale. Pe care n-o are, ea fiind o incultă, care şterpeleşte de prin cărţi şi publicaţii ceea ce-i sună ei bine la urechea aia bleagă. De plidă, introducerea pe care o face cărţii poartă titlul ,,Chelbosul şi scufia de mărgăritar, sau Despre femeile din politica românească”. Treaba aia cu „chelbosul“ ar fi, în mintea ei, o „vorbă a Izabelei Sadoveanu, rostită într-un moment de cumpănă a istoriei politice româneşti“, după cum a aflat ea, Vass, dintr-o lucrare a unei alte unguroaice, din Cluj, Ghizela. Dar nu trebuia să-i spună Izabela, via Ghizela, cum e cu chelul, căruia îi lipseşte tichia de mărgăritar, fiindcă asta e o străveche zicală românească! ,,Nivelul” de gîndire şi de scriitură pe care îl atinge Caracatiţa Paul e năucitor, ca dovadă această ,,cogitare” stupidă: ,,Or, oarecum în răspăr cu vulgata (?!) bunului român, trăsăturile societăţii româneşti, aşa cum se degajă ele din rapoartele experţilor nu sînt prea grozave”. Asta-i zăludă, fraţilor! Ce-i aia ,,vulgata bunului român”? La ce cîrciumă, sau la ce şuetă de sfertodocţi a auzit ea expresia asta? Cuvîntul ,,vulgata” nu există, de sine stătător, în limba română – există doar „latina vulgata“, adică „latina populară“, dar nu şi „vulgata bunului român“. Altă dovadă de prostie: „România stă galant la coada clasamentului, cu un 11,4% femei parlamentare în Camera superioară (Senat – nota red. R.M.) şi cu 9,6% femei în Parlamentul României“. Trecem peste formula redundantă („România... în Parlamentul României“) şi ne oprim la greşeala de fond: această aşa-zisă consilieră a lui Emil Boc, care turuie ca o moară stricată pe mai multe posturi TV deodată, încă nu a aflat că Senatul (Camera Superioară) face parte din... Parlamentul României! Dar, ce contează? Cartea să iasă! Oricum? Nu, nu oricum: toate partidele să fie reprezentate, cu excepţia PRM! Iată cu cîtă nesimţire minte unguroaica Vass: „În căutarea unui răspuns am hotărît să aduc în faţa opiniei publice mărturiile doamnelor de succes ale politicii româneşti“ (aşa e, de teapa, sau ţeapa, unor individe ca Sorina Plăcintă, Sulfamida Barbu, Anca Boagiu, Roberta Anastase, Alexandrina Gătej, Elena Stolojan şi a altor curci plouate, care securistă, care infractoare). Şi ce a făcut sîrguincioasa carieristă, plătită, din bani publici, la Guvern? „Le-am scris, prin urmare, tuturor ministrelor, senatoarelor, deputatelor, eurodeputatelor, prefectelor (?!), singurei preşedinte de consiliu judeţean, primăriţelor, preşedintelor de organizaţii de femei naţionale, judeţene şi chiar locale – indiferent de culoarea lor politică“ (pg.7). De ce minţi, Caracatiţo? Indiferent? Dar pe reprezentantele PRM de ce le-ai sărit? Iată cîteva nume cu mult mai importante decît anonimele Băluţă, Bădic, Bălălău, Nemeş, Vărzaru, Florineta Resteuran, Gherghina Vrămuleţ, Moţa, Mostavi, Rozalia Biro, Dindelejan, Mitroi – ne referim la doamnele Mitzura Arghezi, Irina Loghin, Anca Petrescu, Daniela Vlădescu, Bianca Ionescu, Mariana Ştefan, Mihaela Ionescu (doctor în opera lui Shakespeare, fostă deputată), Marioara Zăvoranu, cărora li se adaugă numeroase primăriţe, consiliere ş.a.m.d. Lor de ce nu le-ai scris, şovină mică şi şmecheră? Păi nu le-ai scris, fiindcă tu nici nu ştii să scrii, decît cacofonic. Cîteva exemple: „politică? Cît“; „ca cetăţenii“ etc. Încă un exemplu de agramatism: „procesul de luare al (sic!) deciziilor“ – corect se zice „luare a deciziilor“. În ceea ce crede tovarăşa Vass am văzut. Hai să vedem şi reversul, adică în ce nu crede unguroaica: „Nu cred în talent sau în noroc ca substitute pentru muncă“ – aşa sună titlul unei compuneri pe care şi-o bagă (vîră) singură în cărţulia cu pricina. Această „cogitare“ îi prilejuieşte reflecţii de o înălţime ameţitoare: „Important mi se pare să nu pretinzi că eşti altceva şi că poţi duce mai mult decît e cazul. Nu simt neapărat nevoia să mă caţăr pe Everest. Mă simt la fel de bine şi pe Colţii Morarului“. Adînc. Ai mare grijă, Cicciolino din Sălaj, să nu fie colţii lui Daniel Morar. Ne vom ocupa, altă dată, de această carte incredibilă. Pînă atunci, vom reproduce, aproape integral, textul scris de o oarecare Elena Munteanu (PDL), care spune cum erau să fie linşaţi de ţiganii lui Marian Vanghelie ei, ,,ciumaţii portocalii”. Vă sfătuim să citiţi, pînă la capăt, amintirile acestei foste ICRAL-iste, care şi-a făcut singură, cadou, o vilă, cu o curte imensă, în Cartierul Cotroceni, a năduşit în mai multe campanii electorale dar, ce bagabonţi, ei nu i-au dat nici o ciosvîrtă la împărţirea prălzii: „Am candidat în anul 2000 din partea UDC la funcţia de primar al Sectorului 5 împotriva lui Marean Vanghelie. Am fost un ghimpe în coastă pentru el, am fost foarte aproape unul de altul, dar, cu metodele lui, a reuşit să ocupe fotoliul de primar. Am strîns din dinţi, dar nu l-am iertat. Mi se părea nedrept ca el să ajungă primar şi de aceea am candidat împotriva lui, doar că nu am folosit aceleaşi arme. M-am gîndit că doar avînd un partid puternic în spate poţi să reuşeşti şi să îţi învingi adversarul. Fac parte din Organizaţia PDL a Sectorului 5 din august 2005. Înainte de a mă înscrie în PDL m-am gîndit îndelung, să văd dacă pot face faţă la ceea ce înseamnă membru de partid şi dacă pot îndeplini sarcinile ce mi se vor încredinţa. Este o mare responsabilitate să fii membru de partid. Am avut emoţii cînd am completat adeziunea şi, din ziua aceea, ceva în sufletul meu s-a schimbat. Contribuiam, alături de colegii mei, la schimbarea destinului ţării. La început, am fost secretar executiv la oameni de afaceri. Acţiuni, binefaceri, mese rotunde, contribuţii etc. Au urmat alegerile europarlamentare. Muncă, acţiuni. A urmat un moment greu, neaşteptat şi, consider, nedrept: referendumul pentru preşedinte. Am fost împreună cu fiul meu şi cu domnul Preda la sediul de campanie de lîngă Piaţa Galaţi ca să îl încurajăm pe domnul Traian Băsescu, să fim alături de el, dar dumnealui a fost cel care ne-a încurajat pe noi, pentru că, de emoţie, abia am bîiguit cîteva cuvinte. Nu am vorbit acolo, dar, cînd am ajuns pe stradă, am înţeles că nu trebuie să precupeţim nici un efort dacă vrem să reuşim. Am învins, dar, de fapt, e meritul dumnealui. Bucurie mare... La Sectorul 5 era o nebunie cu preşedintele Chiriţă, pare-se că cine nu este cu el nu are ce căuta acolo, tabere, bisericuţe etc. Domnul Chiriţă s-a îmbolnăvit şi a fost numit preşedinte domnul senator Cristian Rădulescu. A urmat o perioada grea de tatonări şi din partea noastră, a membrilor de partid, şi din partea dumnealui, ca preşedinte, mai ales că venea de la o organizaţie mare şi avea impresia că Sectorul 5 nu există pe harta Bucureştilor. Lucru care pe mine m-a jignit, pentru că eu locuiesc în Cotroceni, pe strada care duce la Palatul Cotroceni, şi mă simt foarte în Bucureşti. Se apropiau alegerile locale şi am considerat că trebuie să creez condiţii mai bune la sediul de partid, unde ne petreceam foarte mult timp. Am modernizat şi am utilat sediul cu aer condiţionat, birouri, imprimantă, consumabile şi altele. Pentru că eu conduc o firmă de pază şi am angajaţi din cadrul electoratului Sectorului 5, am fost foarte eficientă în campanie, dar de mare ajutor mi-a fost şi faptul că am lucrat 14 ani la ICRAL Cotroceni, acum SC Cotroceni SA. Cunoşteam lumea, cunoşteam electoratul Sectorului 5, ajutasem multe persoane, iar ele aveau încredere în mine şi ştiau că fac ceea ce trebuie. Cînd domnul Sebastian Valentin Bodu a fost desemnat să candideze la fotoliul de primar am fost foarte bucuroasă, pentru că îl cunoşteam şi ştiam că putem face echipă. Locuiesc pe Bulevardul Eroii Sanitari nr. 57 şi am o curte mare. Am făcut acasă sediu de campanie, cu cort, cu bannere şi afişe. Domnul Cristian Rădulescu a condus activitatea cu o mînă de fier şi nu ne-a permis să neglijăm nici un detaliu. Uneori era obositor de meticulos cu toate aspectele şi le trecea în revistă împreună cu noi de cîte trei-patru ori, ca să nu omitem nimic, pentru că nu ne permiteam să pierdem. Am învăţat multe de la dumnealui, punea mare preţ pe respectarea cuvîntului şi pe împlinirea datoriei aşa cum se cuvine. Pe domnul Bodu l-am însoţit ca o umbră în toate expediţiile prin sector, pentru că este un sector cu probleme, însă eu primeam informaţii despre mişcările contracandidatului în timp util şi aveam acţiuni de succes. Cînd domnul deputat Nicu Păun, care se declarase de partea noastră, i-a întins o capcană între două blocuri în formă de V cu alei înguste de retragere şi cu oameni apropiaţi primarului căţăraţi pe blocuri cu pietre la ei, fiul meu a reuşit cu bodyguarzii şi cu maşinile personale să scoată candidatul teafăr şi nevătămat şi să îl ducă la sediul de campanie. Acţiunile de noapte conduse personal de domnul Rădulescu erau adevărate aventuri. Toate acţiunile lui Vanghelie (despre care a relatat şi presa), cu tiruri cu telefoane mobile,  plasme, oameni care au declarat că au dat buletinul şi au primit bani, produse, bătăi... Am dat o grămadă de CD-uri la poliţie şi la televiziuni şi nu s-a făcut nimic. Perioada dintre primul tur şi al doilea a fost de coşmar pentru Vanghelie. Se pare că a cheltuit mai mult decît a preconizat, ba chiar am intrat peste el, conform înregistrărilor. Domnul Bodu era ca argintul viu şi trebuia supravegheat tot timpul cînd discuta cu cetăţenii, pentru că erau foarte mulţi provocatori. În ziua votului am avut, personal, 30 de maşini la secţiile de vot şi i-am dejucat planurile lui Marean Vanghelie, descoperind cîţiva romi la Secţia 24, cu intenţii despre care am motive să cred că nu erau tocmai curate, romi care au sechestrat cadrele medicale de pe Salvare, au blocat strada ca la miting, probabil ca să meargă doar PSD la vot. Am însoţit maşinile cu sacii de vot la Primărie, dar probabil că s-au produs ilegalităţi în secţiile de vot, unde trebuie să fi existat trădători. S-a obţinut un scor bun, neaşteptat de bun - 45% -, la care cred că am avut un mare aport, fără să mă laud. Au urmat alegerile parlamentare din noiembrie 2008. M-am gîndit că ar trebui să candidez pentru Camera Deputaţilor, fiind îndemnată şi de colegii mei. Se formase o echipă la Sectorul 5. Ştiam că ne puteam bizui unii pe alţii şi ştiam ce poate fiecare. Drept urmare, am părăsit sediul din Ferentari nr. 72 şi m-am îndreptat spre sediul din Lister nr. 3, pentru că eu candidam pentru Colegiul nr. 22. Am plătit întreţinerea pe 8 luni din urmă, lumina la fel, am utilat şi am modernizat sediul, de la aer condiţionat şi sistem de alarmă pînă la cafetieră şi mătură. Am reparat instalaţia electrică, am igienizat, aşa cum face un bun gospodar care vrea să îi meargă bine. Dar nu s-a potrivit. Pentru Senat, din colegiul meu, trebuia să candideze domnul doctor Cătălin Cârstoiu şi a apărut domnul Gheorghe Udrişte. Fireşte, om vechi în partid, cu funcţii, cu notorietate, aşa că ce s-a gîndit el? - că îi stă mai bine în sediul din Lister, şi s-a comportat într-un mod care mie mi-a repugnat, aşa că l-am lăsat singur acolo. Dar se învaţă din fiecare acţiune. Am colantat un autocar cu «premier Theodor Stolojan şi deputat Munteanu Elena», cu imnul partidului răsunînd în tot sectorul, am făcut mii de scrisori de intenţie, scrisori către cetăţeni, de 3 feluri, fluturaşi, pixuri, brichete, baloane, pungi, fulare, căciuli, door-to-door, urcă şi coboară şi stai cu mîinile întinse pe la Complexele Mega Image, Prosper, Nic etc., şi oferă flori, garoafe şi trandafiri portocalii, materiale promoţionale şi convinge electoratul că tu şi PDL contaţi. Nu am precupeţit nici un efort. Am folosit fiecare moment ca să promovez imaginea partidului şi a mea. Sînt economist şi jurist, iar mesajele către electorat veneau de la sine. Mă cunoştea multă lume din sector. Fiul meu are 32 de ani, a crescut şi a copilărit în Cotroceni, şi este foarte cunoscut; la rîndul lui, are o mulţime de prieteni, cu părinţi, unchi, mătuşi şi bunici. Mai greu a fost cînd am comandat bannerele şi steagurile! Şi am surprins oameni de la Poliţia comunitară şi ADP cînd le dădeau jos cu cangea şi le băgau în maşina de gunoi. Am CD-urile cu înregistrările făcute cînd s-a întîmplat, şi la Trafic Greu, şi la Elefterie, colţ cu Carol Davila. Am făcut multe bannere şi steaguri, dar nu înseamnă că mi-a venit uşor cînd am văzut că le distrug. Le-am păzit şi pe cele ale domnului Udrişte şi, cînd am sunat la sediu să le spun, lui Gabi Pârvu şi domnului Udrişte, ce s-a întîmplat, ei s-au ascuns, au considerat, poate, că eu, dacă am firmă de pază, sînt obişnuită să merg pe la Poliţie, să urc etaje, să dau declaraţii... A doua zi, la Conferinţa de Presă, cine credeţi că a luat cuvîntul? Domnul senator Udrişte, care le explica cetăţenilor (sic!) că o să construiască un metrou care o să treacă prin Panduri şi pe la Nic - cînd ploua în Cotroceni, toate subsolurile erau pline cu apă. Vă daţi seama cîţi români fericiţi făcea? După ce am făcut reclamaţie la Secţia 17 Poliţie pentru distrugeri, mă trezesc, în 2010, cu NUP de la Poliţia Comunitară, că le-am luat bunuri şi i-am îmbrîncit. Nici măcar nu ştiam că mă judec cu cineva, pentru că nu am primit nici o citaţie. Noi aveam aprobare de la Luxten pentru lipit afişe pe stîlpi, iar PSD am înţeles că avea hotărîre de la primar. Toate acţiunile pe care le consideram ilegale, ale Partidului Social-Democrat, le înregistram şi le trimiteam la Realitatea şi la Poliţie. Nu am primit însă nici un sprijin. O colegă care candida pentru Colegiul 20, zona Iacob Andrei, m-a rugat să mă duc la sediu în Ferentari cu autocarul, pentru că urma să vină domnul preşedinte Emil Boc, ca să mergem împreună în Iacob Andrei. Sincer, am crezut că a răpus-o oboseala şi a luat-o razna. Doamna Rodica Toth nu a glumit, domnul preşedinte chiar a venit. Vă puteţi închipui că am înmărmurit. Nu aveam destui bodyguarzi ca să îi asigur protecţia, totul a fost din scurt. Domnia-sa mi-a povestit că mă cunoaşte foarte bine din ce i-a spus Sebastian Bodu, din campaniile în care se pare l-am scăpat de bătaie. Am încercat să-l conving să nu meargă în acea zonă pentru că este periculos şi nici nu are ce să vadă. Nu m-a înţeles. Ne-am urcat cu alai în autocar - eu aveam inima cît un purice, pentru că autocarul nu era al meu şi nici nu ştiam dacă are asigurare. La domnul Bodu fuseseră maşinile mele, dar acum situaţia era mai delicată. La Piaţa Ferentari s-a urcat presa şi, cînd am ajuns în zona respectivă, îmi amintesc că domnul preşedinte, care cred că în viaţa lui nu a văzut aşa ceva, a exclamat: «dar aici chiar este ghetou!» Nu era mare lucru: mizerie ca la balamuc, izmene pe la geamuri cu cratiţe şi alte obiecte, gropi şi băltoace, iar domnul preşedinte, cu pantofii lui impecabili, călca pe unde era mai curat. Cînd romii au început să îi ceară case, bani, mîncare, serviciu nu ştia încotro să se îndrepte. A fost un coşmar. Printre romi a apărut şi o apropiată a lui Marean Vanghelie, care a înroşit telefonul, nevenindu-i să creadă, după cum am auzit-o spunînd, «Boc este aicea, mă!». Am primit telefon de la un binevoitor care m-a anunţat că oamenii lui Vanghelie pleacă de la Piaţa Rahova spre Ferentari şi atunci nu am ezitat să mă adresez domnului preşedinte şi să îl rog să ne retragem de urgenţă. L-am adus în deplină siguranţă la sediul nostru din Ferentari şi sînt convinsă acum că şi dumnealui are ce să îi povestească lui Bodu cînd întîrzie avionul. La una dintre secţiile de votare s-a anunţat că s-a furat ştampila şi probabil că n-a fost singura problemă apărută în secţiile de vot. Am ieşit pe locul al doilea, dar deputată a ieşit Alina Gorghiu, de pe locul al treilea, că aşa este cu redistribuirea. Nu am ieşit deputată, dar am format o echipă extraordinară la Sectorul 5. Aşteptam şi noi să fim chemaţi la Modrogan şi să fim răsplătiţi, după cum spusese domnul preşedinte Boc. Cum nu eram chiar fitecine - am două facultăţi, sînt consultant fiscal, am făcut şi alte cursuri -, nu mă aşteptam să nu primesc nimic. Am auzit de la domnul Udrişte, care cred că mai avea puţin şi îşi ducea şi patul în Modrogan, că a ieşit domnul Falcă la ei şi a ţipat odată să plece acasă, să nu stea cu mîna întinsă, că nu le dă nimeni nimic, încît nici nu am mai dat pe acolo decît o dată, cînd m-a chemat domnul Rădulescu. Domnul Udrişte a ajuns director la Metrorex, pesemne pentru că a stat lipit în Modrogan, doamna Cristina Trăilă, preşedintă la agenţia cu achiziţiile publice, doamna Rodica Toth, vicepreşedinte la ANPC, iar subsemnata, nimic-nimic. Dar nu s-a terminat... La organizaţia PDL Sector 5 a fost numit interimar domnul Marian Zlotea, care a numit pe cine a dorit şi ne-a invitat afară din sediul de partid, fiindcă el nu are nevoie de serviciile noastre. Replica: «Nu v-am băgat eu mîna în buzunar ca să candidaţi, vă priveşte», a fost o grozăvie. Nu puteam accepta ideea. Eu m-am născut, am crescut şi am lucrat în Sectorul 5, cunosc aici toate problemele, de ce să merg la alt sector? Cu ce am greşit? Nu m-am lăsat, am mers după domnul Sebastian Bodu la organizaţia PDL Sector 3, la domnul deputat Ştefan Pirpiliu, continuînd să ajut cu angajaţii mei şi cu acţiunile. În judeţul Constanţa, am fost tot timpul în relaţii de colaborare cu cei 7 primari PDL, mai ales la prezidenţiale. Pe 4 noiembrie 2009 am fost la Alexandria, unde l-am felicitat pe domnul preşedinte Băsescu la Prefectură. Bodyguarzii mei au fost cei care au luat un banner mare cu Mircea Geoană şi l-au pus pe bloc, căci altfel domnul Băsescu şi-ar fi ţinut discursul în faţa electoratului avîndu-l în fundal pe domnul Geoană. Un amănunt pe care nu îl observase nimeni. Am fost şi la Craiova şi la Piteşti. S-ar părea însă că sînt foarte discretă, pentru că, atunci cînd i-am spus domnului preşedinte Boc că fac pază la IDM, mi-a zis că îi place că este o pază discretă. Curtea şi casa mea au fost sediu de campanie portocalie, cu autocar colantat frumos şi cu gust, şi tot ceea ce am făcut am făcut din suflet, dar acum, cînd văd că nu mă bagă nimeni în seamă, parcă mă doare atîta «discreţie». Am avut activitate intensă, bărbaţii stăteau în birouri, iar eu pe teren, că doar aveam fişa postului şi la partid... Să alerg, să mă expun, ca să ajungă ei, «bărbaţii», în funcţii şi să construiască destinul ţării. Nu îmi mai trebuie nimic, pentru că am 56 de ani, dar consider că sînt prea mulţi bărbaţi ineficienţi, dar şi femei care au ajuns în posturi importante şi ne conduc destinele, şi mulţi nu au făcut decît să îşi schimbe hainele şi coafura, însă în interior nimic. Am avut noroc! Domnul deputat Ştefan Pirpiliu a fost numit preşedinte al organizaţiei PDL Sector 5. Ştiţi ce a însemnat aceasta? Puteam să ne întoarcem acasă, la sediul nostru de partid, aveam voie să intrăm! Ştiţi ce înseamnă să îl vezi pe Marian Zlotea în bancă, şi nu la prezidiu? O răsplată a muncii lui - şi, credeţi-mă, nu sînt nedreaptă! El spune că a muncit, dar cred că nu este un bun manager şi, dacă nu ştii, ceri ajutorul. Însă este omul care ştie tot... «Lăsaţi-mă, doamnă, să văd ce pot să fac eu singur, cu strategia mea». Asta spui în campanie prezidenţială? Ai orgolii?“ * O altă tipăritură execrabilă este cea semnată de un oarecare Nicolae Constantin, cu titlul: ,,Dicţionar de personalităţi istorice româneşti” (Editura Cetatea de Scaun Târgovişte). Asta cică ar fi ,,Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită”. Dacă asta-i aşa, ne imaginăm ce idioate au fost precedentele. Rareori am văzut o carte mai stupidă ca asta! Este inimaginabil cît de multe greşeli sînt între coperţile ei. Apropo de coperţi: pe ele figurează Avram Iancu, Al. I. Cuza, Vlad Ţepeş (coperta I) şi Mircea cel Bătrîn, Decebal, Ştefan cel Mare, Carol I (coperta II). Dar înăuntru, care credeţi că sînt ,,personalităţile istorice româneşti”? Pur şi simplu te cruceşti: turcul Afif-Bey, ,,comisar al Porţii la Iaşi” (corect este Arif-Bey); turcul Ali-paşa, ,,reprezentantul Turciei la Congresul de pace de la Paris din 1856”; ungurul Anonimus, ,,numele (?!) notarului anonim al regelui maghiar Bela al III-lea (1173-1196), primul cronicar maghiar de limbă latină”; Armistiţiul cu Naţiunile Unite (?!); ARLUS (?!); Athanaric, „căpetenia goţilor“; secuiul Balassa Melchior; ungurul Bathory Baltazar; toată familia maghiară Bathory; sasul Bedeus Iosif; ungurul Bekes Gaspar; toată familia maghiară Bethlen; bancherul german Bleichroder Gerson; generalul sovietic Bodenko;  generalul austriac Buccov; ungurul Budai Nagy Antal; Camarila regală (?!); călugărul franciscan Ioan Capistano; Cercul românilor de peste munţi (?!); Chestiunea orientală (?!); Ciubăr-Vodă („comandant maghiar“); Clauza naţiunii celei mai favorizate (?!); Comitet de femei (?!); Comitetul de Oblăduire (?!); Alexandru Walewsky, fiul lui Napoleon Bonaparte, făcut cu Contesa Walewska (ar fi fost bine dacă era român!); preotul got Wulfila; călugărul ortodox sîrb Visarion Sarai; hanul turcoman Uzun-Hasan ş.a.m.d. O nebunie! Un delir! Evident, la loc de cinste sînt P. M. Băcanu, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Ana Blandiana, Doina Cornea şi alţi „dizidenţi“. Bine că sînt ăştia, dar autorul se face că n-a auzit de marii scriitori Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Nichita Stănescu ş.a. Ce derbedeu. Revenim noi, nici o grijă. * Luni, postul România TV s-a făcut de baftă, invitînd-o în studio pe croitoreasa de zdrenţe Adina Buzatu. Ce mutră de vulpe hoaţă are putoarea asta! Ce ochi apoşi, ca lăturile de peşte! Cine o tot cultivă pe curva asta proastă, care se îmbracă mai nasol ca o paparudă, punîndu-şi nişte ţucaluri în cap de-ţi vine s-o iei la trap? * Revista „Harababura“, condusă şi patronată de strălucitul regizor Geo Saizescu, merge înainte! Am primit la redacţie ultimul număr pe anul 2011 – excelent, ca şi cele de pînă acum. E publicată lista premianţilor pe anul care abia s-a încheiat. Între laureaţi se află şi dl. Corneliu Vadim Tudor, care a primit Premiul „Tudor Arghezi“. * Am aflat că William Brânză a fost informatorul colonelului (actualmente general) SPP Dănuţ Saulea! * Angajaţii postului B1 TV au făcut, şi ei, un clip de Crăciun. Cine cînta de mama focului un colind creştin? Nimeni altul decît dementul Radu Banciu, care se scremea să intre, şi el, în rîndul oamenilor (?!). După ce a bălăcărit, tot anul, seară de seară, şi vii, şi morţi, într-o manieră sub-umană, ăsta nu merită decît şuturi în uter. Şi le va primi. * Nici o zi fără Elena Udrea! După Acasă TV, hop şi Realitatea TV, cu „Interviu pe pîrtie“, difuzat a doua zi de Crăciun, luni. A dracu’ pîrţîită, numai pe pîrtie nu mai dăduse ochii peste cap şi nu mai mîncase silabele cuvintelor! Ce jigodii, tripleţii ăia nenorociţi care au pus laba pe Realitatea TV, Elan Schwartzenberg, Cozmin Guşă şi Sergiu Toader! Ce-o tot pupaţi, bă, în popoul cu celulită pe analfabeta asta? Vă dă bani? Vă dă muie? Huooo! * LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Traian Băsescu l-a aşteptat pe Moş Crăciun la vila de protocol a Administraţiei Prezidenţiale din Predeal. Surse din jurul Chiorului ne-au informat că acesta a fost tartorul unei petreceri tematice (?!) restrînse, la care au participat cele două fiice, Ioana şi Elena, însoţite de viitorii gineri, respectiv macaronarul Giovanni Francesco şi Bogdan Ionescu, zis Syda, dar şi famiglia Udrea - Cocoş. La paranghelie a mai fost prezent şi aşa-zisul cuplu princiar, format din Lia şi Paul Lambrino. În timp ce în România, din pricina politicii falimentare a găştii portocalii, patronată de Matroz, sute de mii de oameni nu au avut ce pune pe masă de Crăciun, Quasimodo s-a ţinut de şotii. Efectiv, toţi cei prezenţi la crăpelniţă au purtat ceva roşu (?!). De ce? Ca să nu fie deochiaţi şi să le meargă bine în 2012. Dacă mama şi fiicele, precum şi Paraşuta din Pleşcoi, au purtat cîte o rochiţă roşu aprins, precum mantia lui Moş Crăciun, Traian Băsescu şi-a asortat nasul roşu de băutură cu o cămaşă roşie cu dungi albe (sau albă cu dungi roşii) dungile fiind dispuse vertical, probabil pentru a se obişnui cu zeghea. Tot cîte o cămaşă cu roşu au purtat şi ceilalţi bărbaţi de la chef. Petrecerea a început în seara zilei de 24 decembrie, pe la orele 19, şi s-a încheiat după miezul nopţii, la ora 1, după ce majoritatea celor prezenţi s-au cherchelit bine. Traian Băsescu, care a băut cot la cot cu viitorul ginere macaronar, era trotilat atît de zdravăn încît paşii spre dormitor i-au fost supravegheaţi de angajaţii SPP, pregătiţi să intervină dacă ar fi venit damboulea (cum s-a mai întîmplat). Punctul culminant al petrecerii a fost cel al desfacerii cadourilor, aflate sub bradul împodobit în vilă şi care au fost primite de cei prezenţi ca fiind din partea Moşului Traian Băsescu. Sursele noastre spun că în timp ce bărbaţii au primit cîte un dar simbolic – fulare, fesuri, mănuşi sau alte accesorii de iarnă, garnisite cu cîte o sticlă de whisky scoţian, Cardhu, vechi de 12 ani – doamnele s-au învîrtit de diverse bijuterii din aur, încrustate cu pietre preţioase, brăţări, cercei sau lanţuri. Cel mai valoros cadou a fost, de departe, cel de care a avut parte Elena Udrea, şi anume colierul de diamante, adus de Traian Băsescu de la Ankara, în valoare de 200.000 de dolari, o bijuterie care, spun sursele noastre, l-ar face invidios pe orice colecţionar. Aşadar, în roşu s-au îmbrăcat şi de roşu vor avea parte în anul 2012, culoare care va „curge“ gîrlă cînd o să-i linşeze populaţia înfuriată.

ALCIBIADE

Polemici « Controverse

Omagiu Arhimandritului

Zareh Baronian

Genialul William Shakespeare a fost şi un profund admirator al lumii Euterpei. În acest climat orphic citez o maximă a sa, despre muzică, tradusă de Tudor Vianu: „Omul care nu are muzică în dînsul/ Şi nu-i mişcat de armonia sunetelor blînde/, E capabil de trădare, perfidii şi stricăciuni“. Un nou „uomo unico, uomo singolare, uomo universale“, poate fi considerat Arhimandritul, mitrofor şi doctor Zareh Baronian, cel care este şi un profund muzician, nelipsit de la sublimele concerte simfonice, vocal simfonice, de muzică de cameră; totodată, el îmi apare prezent la cele mai bune spectacole de operă şi de balet, socotind muzica a fi „nostalgia lui Dumnezeu“. Acest sublim teolog armean, care a omagiat ortodoxismul, a împlinit 70 de ani. El ni s-a înfăţişat ca un mişcător patriot al armenilor, dar şi un impresionant „român filo-român“. La mulţi ani, maestre, şi noi realizări în domeniul creaţiei liturgice!

Iată biografia sa: „Arhimandritul mitrofor dr. Zareh Baronian s-a născut la data de 2 octombrie 1941, în Municipiul Bucureşti, într-o familie de intelectuali, primind la botez numele de Hagop. Tatăl său, poetul Zareh Balbul (pseudonim literar), a fost profesor la Şcoala Armeană din Bucureşti, iar mama sa, Haiguhi, era învăţătoare de limba armeană şi germană la şcoala primară. Bunicul lui după mamă, Nerves Keropian, a fost protopop al Bisericii Armene din Bucureşti, iar ambii unchi, matern şi patern, au fost, de asemenea, preoţi.

După absolvirea Şcolii elementare armeneşti din Bucureşti, cu sprijinul Ministerului Învăţămîntului şi la cererea directorului şcolii, începînd din anul 1955, a urmat cursurile Liceului Pedagogic din Erevan (Armenia), după care, între anii 1959-1961, a funcţionat ca învăţător la Şcoala Armenească din Bucureşti.

În anul 1961, ca urmare a propunerii noului ierarh al Eparhiei Armene din România, P.S. Dirair Mardichian, ţinînd cont atît de dorinţa personală, cît şi de cea a părinţilor săi, cu sprijinul Departamentului Cultelor din România, Zareh Baronian a plecat la Ecimiadzin (Armenia), pentru a urma cursurile Academiei Duhovniceşti din cadrul Patriarhiei Armene. În anul 1963, de ziua Înălţării Sfintei Cruci, a fost hirotonisit diacon şi, cu binecuvîntarea Sanctităţii Sale Vasken I, Patriarhul Suprem de Ecimiadzin al Bisericii Armene, a urmat un an de studii la Academia Teologică de la Zagorsk (Rusia).

În iarna anului 1965 îşi susţine teza de licenţă, iar la data de 10 ianuarie, acelaşi an, este hirotonisit  ieromonah, schimbîndu-şi prenumele din Hagop în Zareh, conform canoanelor Bisericii Ortodoxe. Între anii 1967-1970 urmează cursurile de doctorat la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti, secţia practică, sub îndrumarea P.C. pr. prof. dr. Ene Branişte, iar în anul 1975 îşi susţine teza de doctorat cu titlul «Liturghia Bisericii Armene în cadrul liturghiilor celorlalte rituri liturgice răsăritene. Studiu comparativ», pentru care obţine nota 9,57, excepţional.

În anul 1969 este hirotonisit arhimandrit în Biserica Sfîntul Mesrop, de la Oşagan (Armenia), iar după 2 ani, în 1971, în Catedra Patriarhală din Ecimiadzin (Armenia), este ridicat la rangul de mitrofor, primind a doua «Cruce Patriarhală», de la Întîistătătorul Bisericii Armene. În acelaşi an, cu prilejul absolvirii cursurilor doctorale, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian Marina al Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat importanta distincţie «Crucea Patriarhală», pentru contribuţia la adîncirea relaţiilor între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Armeană.

La data de 1 aprilie 1973, Arhimandritul mitrofor Zareh Baronian a fost numit în funcţia de vicar administrativ al Episcopiei Armene din R. S. România, cu sediul la Bucureşti, îndeplinind această funcţie pînă în anul 2001.

În noiembrie 1996 l-a însoţit pe P.F. Patriarh Teoctist Arăpaşu într-o vizită în Armenia.

Printr-un Decret din anul 2004, preşedintele României, Ion Iliescu, i-a conferit Ordinul «Meritul Cultural», Categoria G (Cultele), în grad de Ofiţer, Prea Cuviosului Arhimandrit Zareh Baronian.

Arhimandritul mitrofor dr. Zareh Baronian a publicat mai multe articole teologice în reviste din România şi din străinătate, şi anume: «Despre imnele liturgice ale Bisericii Armene» (în «Ortodoxia», 1969); «Biserici armene, monumente de artă din  Moldova» (în «Biserica Ortodoxă Română», 1970); «Rînduiala hirotesiilor şi hirotoniilor în Biserica Armeană» (în «Ortodoxia», 1971); «Slujba botezului şi a mirungerii în Biserica Armeană» (în «Mitropolia Banatului», 1969); «O importantă menţiune despre cultul sfintelor icoane» (în «Studii Teologice», 1971); «Lucrări şi studii ale savantului H. Dj. Siruni» (în «Biserica Ortodoxă Română», 1972); «Activitatea Sfîntului Nerses Şnorhali (Graţiosul) în lumina ecumenismului contemporan» (în «Ortodoxia», 1974); «Armenii din Transilvania şi lăcaşurile lor de cult» (prelegere ţinută la seminariile teologice din Cluj şi Caransebeş, noiembrie 1974).

Teza sa de doctorat, intitulată «Liturghia Bisericii Armene în cadrul liturghiilor celorlalte rituri liturgice răsăritene. Studiu comparativ», a fost tradusă atît în limba germană, cît şi în limba armeană de către IPS Mesrop Kricorian, Arhiepiscopul Bisericii Armene din Viena.

După anul 1989, Arhim. dr. Zareh Baronian a publicat o serie de studii, care doresc să facă cunoscută Biserica Armeană credincioşilor ortodocşi din România: «600 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Armene din Moldova»; «Ce ştim şi ce nu ştim despre Crăciun şi Anul Nou»; «Biserica Armeniei la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea»; «Importanţa Liturghiei armene din punctul de vedere al ecumenismului contemporan»; «Lămuriri asupra datei Paştelui»; «O importantă menţiune despre cultul sfintelor icoane» etc.

Între anii 1990-1995, publică în revista «Ararat», periodicul comunităţii armene din România, un serial închinat istoriei Bisericii Ortodoxe Apostolice Armene, iar în perioada 2002-2004, în cadrul aceluiaşi periodic, editează un alt serial, în semn de omagiu adus profesorilor Şcolii Armene din Bucureşti. A mai publicat o serie mare de articole cu caracter istoric, religios şi cultural.

De asemenea, i-au apărut în volum lucrările: «Liturghia Bisericii Armene în cadrul liturghiilor celorlalte rituri liturgice răsăritene. Studiu comparativ» (Ed., Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1975); «Cuvînt despre liturghia Bisericii Armene şi liturghiile răsăritene» (Ed. Eikon, 2003)“.

* * *

Arhimandritul mitrofor doctor Zareh Baronian mi-a mărturisit următoarele: „Şi armenii, şi românii au avut o istorie tragică, suferind mai ales din pricina imperialismului turcesc“. Armenii şi românii nu au avut războaie de cucerire, ci războaie de apărare. Şi armenii, şi românii s-au condus după preceptele christice; istoria lor ar putea avea ca „motto“, cuvintele Sfîntului Ioan Gură de Aur: „Viaţa necurată împiedică înţelegerea adevărurilor înalte“. Profundul teolog a studiat operele genialilor creatori, în frunte cu Eminescu, Brâncuşi şi Enescu, susţinînd că, în pofida loviturilor primite de un destin crud, „românii au strălucit, prin timpii seculari“, prin cultura lor, fără de care istoria culturii europene nu poate fi concepută. Mi-a vorbit, tulburător, despre marii muzicieni armeni: Komitas, Haciaturian, Ohanesian, Tumagian, Zobian, Doluhanova, Aznavour. A fost prieten cu martirul Siruni, cel ce a fost deportat în URSS şi s-a numărat printre cei mai valoroşi elevi ai nemuritorului Nicolae Iorga. Într-o zi mi-a citat un fragment din eseul „Umanismul marii muzici“, de „divinul critic“ George Călinescu: „Cu cît o operă îţi reclamă mai multă pregătire, cu atît e mai săracă. Pentru a pricepe poezia lui Eminescu n-ai nevoie de un lung exerciţiu, afară de vocaţia înnăscută a omului de a înţelege un limbaj universal. Muzica de dans e cercuală, epocală, inteligibilă tineretului, oamenii maturi, bătrînii o gustă rar. Romanţa sentimentală nu place oricui, în orice caz, merge în anume împrejurări şi la anume dispoziţii. Dar pune-mi Simfonia a IX-a, dimineaţa, la prînz sau seara, de sînt voios ori îndurerat, în uzina unde duduie motoarele, la mare, unde valurile se izbesc de dig, şi eu, om din mulţime, voi fi transfigurat, voi simţi că viaţa e un act solemn, «ceva» depăşind existenţa empirică şi singulară a fiecăruia din noi“.

Doru Popovici

Identitate şi spiritualitate la români (1)

Motto: „Vai de naţiunea care nu merge pe picioarele sale şi este condusă, ca un orb, de alte naţiuni“. Simion Bărnuţiu

Conceptul de spiritualitate românească e aproape sinonim cu cel de identitate naţională, şi e alcătuit esenţialmente din elemente imprescriptibile ale conştiinţei de neam, ale culturii şi tradiţiilor străbune. Ca şi conceptul identităţii de neam, conceptul spiritualităţii este compus din forţe invizibile, dar reale: forţa limbii noastre comune, apoi a credinţei noastre, la care se adaugă o valoare mai volatilă decît primele, dar cel puţin tot atît de ineluctabilă: EMOŢIA în faţa vestigiilor gloriosului nostru trecut, de pildă ruinele cetăţilor voievodale, sau altele de natură similară.

Ni se pare natural să vorbim româneşte şi e foarte adevărat că vom rămîne români, atîta vreme cît ne vom păstra limba. Avem exemple triste şi îngrijorătoare: pierderea a sute de mii de români din Basarabia, din Balcani şi din Ungaria, care s-au deznaţionalizat odată cu pierderea limbii. Clopotul acesta de alarmă va suna în deşert, dacă nu-l auzim cum trebuie, sau dacă nu e auzit de diriguitorii noştri politici, în special de cei de la Putere, singurii în măsură ca – prin politica lor – să asigure preponderenţa limbii noastre în România şi menţinerea ei în regiunile din afara ţării unde locuiesc fraţi de-ai noştri. Tot ei, politicienii, sînt în măsură să asigure strîngerea de capitaluri materiale, financiare şi spirituale, şi încredinţarea lor unor mîini cinstite, care să promoveze cultivarea limbii atît în România (unde există regiuni în care se contestă preponderenţa limbii române), cît şi în afară ţării (unde există pericolul pierderii limbii). E o misiune grea şi istovitoare, şi necesită cunoştinţe avansate şi experienţă în relaţiile publice. Doar cu paleative nu se poate îndeplini acest deziderat. Generaţii după generaţii s-a realizat acest imperativ şi rezultatul trist îl vedem de jur împrejur. În Balcani, din cele aproape 3 milioane de români macedoneni, care trăiau acolo pînă acum două secole (şi care au avut un rol atît de important încît au înfiinţat prima universitate din Balcani!), dacă au mai rămas 200.000. În Ungaria, din cei 200.000 de români care trăiau în jurul oraşului Gyula, între Tisa şi graniţa de vest a României actuale, dacă mai trăiesc 10.000, dar şi aceştia vorbesc mai bine ungureşte decît româneşte! Iar în Basarabia, ce să mai vorbim. Toţi cei ce am fost acolo cunoaştem situaţia tragică a compatrioţilor noştri: limba română se vorbeşte mai mult la sate. Dacă nu se intervine acolo cu diplomaţie şi competenţă, generaţiile următoare de români îşi vor pierde probabil limba şi spiritualitatea.

Religia este a doua forţă care ne uneşte din moşi-strămoşi. Românii s-au născut creştini-otrodocşi. Principatele Române, Moldova şi Valahia, au fost întemeiate de voievozi ortodocşi veniţi din Transilvania. Faptul spune clar că, şi în Transilvania, românii erau tot ortodocşi, altfel spus creştini de rit byzantin. De aceea au şi fost excluşi din viaţa socială. Românii transilvăneni nu aveau credinţa cuceritorilor temporari ai Transilvaniei, care i-au adus în stare de iobăgie. Azi românii sînt stăpîni în ţara lor, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne purtăm ca vecinii noştri şi să-i excludem din viaţa socială pe cei de altă credinţă. Constituţia României asigură tuturor drepturi egale şi nici un român, oricare ar fi credinţa lui, nu este exclus de la exercitarea drepturilor constituţionale. De altfel, deosebirea dintre religia majoritară şi celelalte religii creştine este minoră. Dar pentru o astfel de deosebire să ajungi să te omori cu vecinul tău, cum s-a ajuns în fosta Iugoslavie, este curată nebunie!

(va urma)

Colonel (r) Cristache Gheorghe

Doctor în Istorie

Atitudini « Polemici

Marga Dumitrescu Frasinu  a împlinit 85 de ani

Marga Dumitrescu Frasinu s-a născut la 9 decembrie 1926, în comuna Daia, din judeţul Giurgiu. De curînd şi-a aniversat cea de-a 85 zi de naştere, în anotimpul în care, afară, iarna umblă în haine albe de gală, în şoaptă, pe străzile cu pomii înmărmuriţi de visuri blajine. Lîngă sobele de teracotă se nasc amintiri despre istorie şi viaţă, care, adunate într-un buchet de flori, dăinuitoare fapte, devin scrieri literare. Sărbătorita noastră nu este doar scriitoare, ci şi sfătuitoare pentru toţi cei care-i calcă pragul casei, fie chiar şi pentru cîteva momente.

Ca un confrate ceva mai tînăr, am avut prilejul să o cunosc, cu mulţi ani în urmă, la şedinţele furtunoase ale cenaclului ,,Mihai Eminescu”, condus de scriitorul Valeriu Gorunescu, care, în februarie 2012, va împlini venerabila vîrstă de 90 de ani. La vremea aceea, adică prin anii 1980, am ascultat-o vorbind, citind. În devotamentul său faţă de literatură, a făcut tot ce i-a sta în putinţă să nu se risipească în lucruri mărunte, dezamagindu-şi cititorii, iar truda sa de atunci avea să-i aducă, azi, gloria mult meritată. Cărţile sale fiind bunuri de consum cultural pentru iubitorii cu aplecare spre literatura tradiţională.

Marga Dumitrescu Frasinu, în toate etapele vieţii sale, a făcut literatură, nu doar la masa de lucru, ci şi cu viu grai, în convorbirile telefonice. Iată pentru ce rîndurile noastre sînt din cele mai sincere, dorind ca ele să constituie momente de bucurie pentru dumneaei şi pentru toţi cei care o cunosc, iar pentru ziua sa de naştere, din această lună, îi dorim sănătate şi să trăiască tot mai mulţi ani întru fraternitate şi prietenie cu toţi cei care îi sînt aproape, şi să rămînă aşa cum reiese din poveştirile sale pline de viaţă şi suflet. Pentru cei care nu au avut prilejul să îi citească biografia, vom spune că Marga Dumitrescu Frasinu a publicat prima lucrare în revista ,,Tomis” – Constanţa, în anul 1956; lucrarea este o nuvelă, numită ,,Scandalul”, care a fost şi premiată.

Debutul editorial l-a avut în anul 1986, cu volumul de poezie ,,Nostalgie”, apărut la Editura Litera.

Dintre volumele tipărite ale autoarei amintim: ,,A cincea generaţie” – roman (2000); ,,Statuia mea” – proză scurtă (2001); ,,Şuviţă de lumină” – roman (2003); ,,Eu şi casa dintre drumuri” – roman (2003); ,,Marie apă vie” – poezii (2003); ,,Prin poarta spiritului” – proză (2004); ,,Acces la transcendenţă” – proză (2004); ,,Drum de lumină-n avalanşă de timp” – roman (2005); ,,Semnul coroanei” – schiţe şi nuvele (2006); ,,În drumul către cer” – roman (2007); ,,Întîlniri pe rîul sîngelui” – roman (2007); ,,Iubiri împlinite” – proză (2008) şi ,,Dincolo de cuvinte” – proză (2010). Numele acestei autoare apare şi în culegeri colective de versuri, poezii, proză.

În poezia Margăi Dumitrescu Frasinu se întîlnesc aspecte lirico-dramatice, ce conturează imagini cu voievozi, care probează că trecutul nostru nu este doar unul ce ţine de legendă, ci pur şi simplu este unul al istoriei cu bărbaţi adevăraţi, care au ştiut ce vor pentru ţara lor, în cazul prozei, cărţile, în majoritatea lor sînt construite din scene ce ţin de lumea satului copilăriei sale, Daia, prin care s-a remarcat în lumea literară. În prezent, se evidenţiează printr-o proză modernă. În volumul ,,Dincolo de cuvinte” (2010), elementul de bază constă în cursivitatea frazei, a implicării moderate a personajelor (iubire, tristeţe, speranţe, regrete...), pe linia preţuirii dintre oameni şi a repulsiei faţă de tot ce poate fi xenofobie.

Şi, iată că, acest decembrie pentru scriitoarea noastră – este un dar divin condeiului său şi vîrstei pe care a împlinit-o... şi ninge des... şi ninge cu profunde colinde pentru familia sa în mare sărbătoare şi tradiţionale urări!

Ion Machidon

Preşedintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Cea mai sfîntă zodie la greci

Pentru că de curînd s-a încheiat Zodia Săgetătorului, nu e prea tîrziu să le urez tuturor nativilor, un sincer „La Mulţi Ani!“. În primul rînd, unei personalităţi de neînlocuit, Corneliu Vadim Tudor, apoi iubitei mele surioare şi, de ce nu, chiar mie, căci aproape toată viaţa mea am dovedit că sînt un săgetător autentic, care este semnul dreptăţii şi al liniştii. În toate bisericile greceşti se află semnul Săgetătorului, care este considerată cea mai frumoasă şi puternică zodie. Diagrama este formată din 3 semne tari: omul, calul şi arcul. Semne care simbolizează forţa şi aspiraţia spre spiritualitate. Arătaţi-mi un săgetător care a cedat vreodată sau a făcut ce i-a spus altcineva! Niciodată. Nativul acestei zodii este: puternic, tenace, bun, frumos, talentat, priceput, inteligent, bun inovator, plin de umor şi haz, vrednic, familist, uneori puţin dur, face numai ce vrea el şi vă sugerez să nu staţi în calea lui sau să-l contraziceţi, căci sînteţi un om terminat. Niciodată un săgetător n-a făcut ce au dorit alţii, indiferent de risc, fiindcă săgetătorii sînt foarte curajoşi. Inteligenţa nativului nu poate fi niciodată demolată. Să ţineţi cont de aceasta, pentru că altfel veţi fi dvs. cei distruşi. Grecii spun că, dacă moartea bate la uşa unui săgetător, nu-l va găsi acasă, el fiind plecat spre primul doctor estetician, pentru că ţine la frumuseţea lui.

Nativilor acestei zodii nu le place să primească sfaturi, aceştia îţi dau imediat replica: ,,Nu mă învăţa să greşesc, căci dacă trebuie o pot face şi singur“. Graţie inteligenţei lor, majoritatea săgetătorilor sînt aleşi pentru a fi spioni. Sînt foarte secretoşi, de la ei nu vei afla nimic niciodată. Ei nu-şi ucid idealurile, nu renunţă la visurile lor, se iubesc foarte mult pe ei înşişi, dar îi pot distruge cu uşurinţă pe alţii. Ştiu să trăiască frumos, dar le place şi riscul. Sînt ca o ruletă rusească: ,,Dacă scapi viu, cîştigi, altfel, desigur, eşti mort“, dar de foarte multe ori ei sînt marii cîştigători şi învingători. Nu sînt panicoşi, spun cu seninătate: ,,Lacrimile se usucă de la sine“. Le place: corectitudinea, adevărul, educaţia, cinstea, demnitatea, lectura. Familia şi profesia nu îi încurcă, ci îi susţin. Ei ţin cont de versurile poetului chinez (supranumit poetul vinului), Li Tai Pe: ,,Cînd viaţa ţi se pare grea/ Şi dacă vrei să reuşeşti,/ Trei lucruri trebuie să faci,/ Să uiţi, să lupţi şi să iubeşti“. Săgetătorii sînt convinşi că: ,,Frumuseţea-i trecătoare,/ Banul e înşelător,/ Mintea e folositoare,/ Dar nu-i dată tuturor“.

Sofia BrânduŞ-Ittescu

Microsioane istorice

Un omagiu neaşteptat

Prin anii 1970-1972, Adrian Păunescu şi soţia, poeta Constanţa Buzea, s-au aflat cu o bursă în America de Nord, timp în care am avut grijă de cei doi copii, Ioana şi Andrei (eu fiind naşul lor şi de cununie, şi de botez). În acest timp am primit

45 de scrisori de la Adrian şi Constanţa şi, probabil, că tot atîtea le-am trimis şi eu lor, comunicări pline de patos şi dor, dar şi de informaţii din viaţa noastră de atunci. De mai multe ori Adrian mi-a scris despre Mircea Eliade, cu care se întîlnea adeseori, despre preocupările sale, povestindu-mi că-i luase mult timp corespondenţa cu Petru Comarnescu pe tema „Jalei“ de la înmormîntările la sate. Că iată ce se petrecuse: savantul Constantin Brăiloiu, care trăise pînă în 1958, exilat în Elveţia, diplomat, estet, etnolog, muzicolog şi folclorist, alcătuise o culegere numită „Bocetul din Gorj“, extrasă din marele fond arhivistic de muzică populară din întreaga lume, înregistrat pe discuri, pe care i l-a transmis prietenului său din Bucureşti, Petru Comarnescu, rămas în viaţă pînă în 1970. În „Istoria religiilor“, Mircea Eliade dezvoltase teoria nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decît problema supravieţuirii post-mortem, considerînd că sîntem îndreptăţiţi să căutăm în folclor şi etnografie documente, urme de experienţă concretă, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere supravieţuirea sufletului şi justifica îndreptăţita afirmaţie a lui Lucian Blaga: „Pentru cei de la sat, moartea avea cu totul altă semnificaţie. Sufletul mortului pleca să-şi întîlnească fraţii, rudele, prietenii în lumea cealaltă“. Mircea Eliade constată că simbolismul începe să se organizeze în „sistem“, în „metafizică“, adică să devină cultură numai cînd se aplică asupra morţii. Şi cultura aceasta începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Are dreptate, aşadar, Blaga: „Mioriţa reprezintă ideea de reintegrare în Cosmos prin moarte“. De aceea – spune Blaga – durerea în faţa morţii nu este atît de tragică la sat. Femeia îşi jeleşte copilul cu un ton liniştit, împăcat. Asemenea, feciorul îşi plînge mama cu fruntea spre Cer. În „Bocet din Gorj“, Constantin Brăiloiu cuprinde cel puţin două idei ale acceptării morţii cu seninătate, ca pe un drum atrăgător: „Cu ochii priveşte, cu mîna primeşte, şi noi am venit că am auzit, că eşti călător cu roua-n picioare, pe un drum de soare“.

Dar şi ca un drum greu, împovărător: „Bradule, bradule, cin’ţi-a poruncit, de mi-ai coborît, de la loc pietros, la loc mlăştinos? Dar ei nu m-au luat ca pe alte lemne. Şi ei că m-au luat, tot din vale-n vale, cu cetina-n cale, să le fiu de jale. Eu dacă ştiam, nu mai răsăream“. Culegerea lui Constantin Brăiloiu a ajuns, aşadar, la Petru Comarnescu, unul dintre cei mai importanţi istorici de artă din România, luîndu-şi doctoratul la Universitatea din California, la Los Angeles. După cel de al II-lea război mondial, sub regimul cenzurii bolşevice, publicaţiile lui au fost limitate la monografii de artă şi traduceri literare. Cu toate astea, împreună cu Nicolae Argintescu – Amza a înviorat mereu prezentările de expoziţii de arte plastice. „Bocet din Gorj“ după ce l-a îmbogăţit, transcriindu-l, l-a dat la timp lui Mircea Milcovitch, născut în România, în 1941, unde a studiat la Academia de Arte Plastice, dar s-a stabilit în Franţa, la Paris, unde s-a remarcat ca artist-sculptor de reputaţie mondială, lucrările sale în marmură de Carara fiind prezentate în muzee şi colecţii din întrega lume. Cu Petru Comarnescu, sculptorul Mircea Milcovitch a colaborat de pe cînd era în România, student, cînd a lucrat şi în cinematografie cu Sergiu Nicolaescu la costume şi scenografie. Petru Comarnescu i-a prezentat şi expoziţiile de la Bucureşti, Craiova şi Târgu-Jiu. O expoziţie a fost prezentată şi la Târgu-Cărbuneşti, oraş de care aparţine administrativ şi comuna mea Pojogeni, unde Mircea i-a făcut o fotografie şi casei în care m-am născut la 20 ianuarie 1931 şi mi-am petrecut copilăria. Recent, în preajma zilei mele de naştere, m-am pomenit cu o carte miraculoasă, numită „Bocet din Gorj“, în care era publicată şi poza casei mele, făcută de tata (Gheorghe Băran), după modelul casei din Hobiţa, meşterită de Nicolae Brâncuşi, unchiul lui Constantin Brâncuşi. Am privit-o cu ochii înotînd în lacrimi: iată scara pe care de-atîtea ori am alergat, pridvorul în care dormeam cu tata în nopţile de vară şi stîlpii printre care priveam Luna şi Luceafărul lui Eminescu, şi fereastra dincolo de care e şi-acum masa pe care, de cîte ori mă duc „pe-acasă“, sora mea, Aneta, îmi pune patefonul.

Vasile Băran

Unguri

Fie ca anul 2012 să aducă ori arestarea,  ori expulzarea din România a teroriştilor unguri!

Antiromânii fac ce vor

Conducerea centrală a UDMR, întrunită la 17 decembrie a.c., într-o şedinţă a Reprezentanţilor Unionali (CRU), desfăşurată în Municipiul Sf. Gheorghe, din judeţul Covasna, a adoptat unele ,,proiecte”, pentru consolidarea comunităţii şi creşterea natalităţii în rîndul populaţiei ungureşti din Transilvania românească. În proiectul intitulat ,,Fiecare maghiar contează”, se prevede, pentru următorii ani, sprijinirea etnicilor maghiari din ,,diasporă” – adică din celelalte judeţe din Transilvania – între aceştia fiind incluşi şi ceangăii din Moldova. În acest scop, prin implicarea ministerelor şi agenţiilor guvernamentale pe care le controlează, reprezentanţii maghiarimii vor înfiinţa unităţi şcolare în limba ungurească, în fiecare aşezare rurală din aşa-zisa diasporă, unde locuiesc cel puţin 3 coetnici, sau clase cu predare în maghiară. De asemenea, se preconizează înfrăţirea tuturor localităţilor din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş aflate sub conducerea membrilor UDMR cu acele localităţi, de pe întreg teritoriul României, în care trăiesc minoritari unguri, pentru a-i sprijini pe aceştia în implementarea unor programe vizînd conservarea tradiţiilor proprii şi dezvoltarea demografică a populaţiei maghiare. Aşa după cum au mai declarat, aceşti duşmani ai Poporului Român au avut o întrevedere şi cu reprezentanţii bisericilor tradiţionale (în afara celei ortodoxe), cerîndu-le preoţilor unguri să încurajeze, prin orice mijloace, sporirea natalităţii în rîndul ,,turmelor” pe care aceştia le păstoresc.

În data de 22 decembrie a.c., conducerea Primăriei Municipiului Sf. Gheorghe (UDMR) a anunţat că, în 2012, va deschide o linie de finanţare, din bugetul local, pentru sprijinirea familiei, consolidarea valorilor tradiţionale şi creşterea demografică a populaţiei maghiare. Primarul localităţii a mai declarat că, împreună cu omologii lui din aşa-zisul Ţinut Secuiesc, va acorda sprijin tuturor organizaţiilor non-guvernamentale şi bisericilor implicate în acţiuni vizînd schimbarea mentalităţii familiilor, îndeosebi din clasa de mijloc, pentru a avea cel puţin 3-4 copii, deoarece s-a observat o scădere continuă a natalităţii în zona ,,Ţinutului Secuiesc”. Cu alte cuvinte, pentru creşterea numerică a hoardei migratoare, edilii-şefi ai acestor localităţi au deschis linii de finanţare din Bugetul Statului Român! Pentru comunitatea românească, din resursele statului nu s-a alocat nici un ban, din contră, există, parcă, un soi de strategie menită să facă să dispară românii din vatra lor strămoşească, făcînd astfel pe plac duşmanilor ţării, care nu precupeţesc nici un efort pentru a-şi consolida enclava lor ungurească în inima României.

Unii angajaţi (români) din Poliţie, Armată, SRI, care îşi desfăşoară activitatea în judeţele Covasna şi Harghita, se declară nemulţumiţi de dezinteresul manifestat de conducerea Statului faţă de situaţia conaţionalilor din această parte a ţării, afirmînd că, prin politica adoptată, se încurajează eliminarea românilor din zonă şi, în paralel, materializarea demersului UDMR, de a obţine autonomia teritorială a aşa-numitului Ţinut Secuiesc (unguresc). Aceştia susţin că rapoartele înaintate preşedintelui ţării, primului-ministru şi Parlamentului României, referitoare la acţiunile desfăşurate în zonă de Serviciile Secrete străine, îndeosebi ale celor din Ungaria, nu sînt luate în considerare. Prin anumite canale, ei au cerut ca unele formaţiuni politice de la centru să nu mai acuze Serviciile de Informaţii care slujesc ţara că ele s-ar afla de partea trădătorului Traian Băsescu. De asemenea, aceştia solicită sprijinul unor forţe politice patriotice, subliniind că ei se află pe cîmpul de luptă pentru a servi interesele Neamului Românesc. Ţinînd cont de toate aceste realităţi, se vede clar că regimul condus de Traian Băsescu, atît de insensibil la suferinţele şi năzuinţele românilor, este pe cale să dispară, iar forţele naţionale din Armată, Poliţie şi SRI abia aşteaptă să scape de el.

Jurist GICĂ AGRIGOROAIE

PDL continuă trădarea  intereselor naţionale (2)

Date fiind evenimentele potrivnice intereselor naţionale ale României care au loc în această perioadă, este necesar să reiau cîteva consideraţii referitoare la demersurile revizioniştilor unguri, pe care le-am expus într-un episod anterior, publicat în revista ,,România Mare”. Mai precis, e vorba de acţiunea vizînd ungurizarea copiilor de ceangăi români, prin înfiinţarea de şcoli cu predare în limba maghiară, în judeţul Bacău, unde aceştia vor fi obligaţi să înveţe, în afara unei limbi străine pentru ei, şi o aşa-zisă Istorie a Ungariei. În articolul respectiv scriam că tinerii români ceangăi vor trebui să ştie, la absolvirea unor astfel de şcoli, 3 lucruri: că sînt unguri, de cînd lumea şi pămîntul; că satele/localităţile în care trăiesc sînt legate de ţara-mamă, Ungaria; că trebuie să fie uniţi şi să ceară, fără încetare, autonomie.

Iată, însă, că presa noastră ne relatează, în aceste zile, ce anume ar mai putea învăţa copiii şi tinerii noştri în acele şcoli. Un exemplu îl constituie comportamentul unor adolescenţi unguri din echipa de hochei pe gheaţă a României (categoria sub 16 ani). În ziua de 1 Decembrie, adolescentul Florin Cosmin Marinescu - român, deci -, membru al echipei amintite, le cere coechipierilor săi, toţi de etnie maghiară, ca măcar de Ziua Naţională a României să vorbească în limba română. Ca răspuns, în vestiarul unde se petrece întîmplarea, este stinsă lumina, moment în care 3 dintre tinerii maghiari (Antal Alfred, Greb Istvan şi Molnar Akos), la adăpostul întunericului, îl iau la bătaie pe Florin. Atitudinea agresorilor dovedeşte felul în care sînt educaţi copiii şi tinerii în unităţile de învăţămînt maghiare. Este interesant de văzut, în cele ce urmează, ce au declarat responsabilii de aceeaşi etnie, care deţin funcţii importante în domeniul sportului românesc, cu privire la acest incident.

Preşedintele Federaţiei Române de Hochei pe Gheaţă (F.R.H.G.), Tanczos Barna: ,,Totul a început cu o ceartă între Marinescu şi Alfred, o ceartă între doi copii. A fost o altercaţie verbală. Alfred l-a înjurat pe colegul său. A urmat incidentul din vestiar, unde a fost stinsă lumina şi i-au fost aplicate lui Marinescu acele ciupituri cu prosopul umed, gest care, din păcate, se mai practică în vestiarele sportivilor” (,,Adevărul”, nr. din 15.12.2011). Aşadar, în opinia acestui oficial, totul a fost o joacă de copii, ce nu ar trebui luată în seamă. Bineînţeles că preşedintele FRGH nu a scăpat nici o vorbă despre faptul că acesta e rezultatul educaţiei transmise, prin programele de învăţămînt, la nivelul şcolilor, de toate gradele, din Ungaria. Cei mai mulţi dintre ziariştii români, cărora ne alăturăm şi noi, au cerut excluderea celor 3 bătăuşi maghiari din viaţa sportivă. Nu e, însă, de acord preşedintele Tanczos Barna; el doreşte doar excluderea lor din lotul naţional de juniori. Bine că acceptă măcar sancţionarea acestor sportivi cu apucături de bătăuşi, noi înţelegînd că, în acest mod, el recunoaşte gravitatea faptei săvîrşite de tinerii săi conaţionali.

(va urma)

RADU PĂDURARIU

Hocheiştii din Miercurea-Ciuc, huiduiţi la Bucureşti: „Afară cu ungurii din ţară!”

Mai mulţi suporteri ai echipei de hochei pe gheaţă Steaua Bucureşti au scandat la adresa ungurilor şi a Ungariei, la meciul cu HSC Miercurea-Ciuc, desfăşurat luni, 19 decembrie a.c., la Patinoarul Mihai Flamaropol, din Capitală. „Afară, afară/ cu ungurii din ţară!”, „România, România!” şi „Noi nu vrem maghiari în România!” au fost cîteva dintre scandările steliştilor. Galeria echipei a cîntat Imnul României, dar şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” şi „Noi sîntem români”. De asemenea, fanii au arborat 6 steaguri ale României şi un portret al Regelui Ferdinand. La meci au asistat aproximativ 100 de spectatori. Înaintea partidei, conducerea CSA Steaua a solicitat suporterilor, printr-un comunicat, să încurajeze în mod sportiv echipa favorită şi să nu scandeze lozinci cu caracter etnic. Acest apel al CSA Steaua vine ca urmare a incidentelor care au avut loc, în ultima perioadă, în cadrul loturilor naţionale de hochei pe gheaţă ale României. Hocheistul Florin Cosmin Marinescu a fost agresat de Ziua Naţională a României de către colegii săi de etnie maghiară, din lotul naţional Under 16. Un alt incident a avut loc, vineri, 16 dedembrie a.c., la Miercurea-Ciuc. Înainte de meci, jucătorii României, majoritatea de etnie maghiară, ar fi cîntat imnul Ungariei. La finalul partidei, cînd s-a intonat „Deşteaptă-te, române!”, jucătorii au păstrat aceeaşi tăcere ca la început, dar au cîntat, public, imnul Ţinutului Secuiesc.

Şi alte publicaţii ne dau dreptate

Pe cine nu trădează UDMR

UDMR speră să intre într-un rol de balama şi la viitoarele alegeri. Adică să decidă şi atunci coaliţia majoritară. În acest scop, încearcă să pară mai liberă faţă de PDL, se mişcă încet spre un grad de libertate, spunînd tot mai des că a supărat şi Puterea, nu numai Opoziţia. În raportul politic prezentat sîmbătă, 17 decembrie a.c., la Consiliul Reprezentanţilor Unionali, preşedintele formaţiunii, Kelemen Hunor, sublinia că „dacă se supără pe noi ambele tabere, înseamnă că sîntem pe drumul cel bun". Afirmaţii de acest gen au venit tot mai des dinspre UDMR în ultima perioadă şi ele nu sînt deloc întîmplătoare. Liderii maghiari vor să acrediteze ideea că n-au fost chiar aşa, trup şi suflet, cu actuala Putere, precum se spune, ci dimpotrivă, au fost destul de deschişi şi faţă de Opoziţie. Este evident că ei vor să arvunească de pe acum o posibilă alăturare la guvernarea viitoare, în cazul în care aceasta va reveni actualei Opoziţii.

Dinspre USL, însă, bate vîntul unei radicalizări faţă de UDMR, pe care Ponta şi Antonescu au declarat explicit că n-o mai doresc într-o viitoare guvernare. Desigur, se ştie că în politică niciodată nu trebuie să spui niciodată, dar claritatea opţiunii de respingere a colaborării postelectorale cu UDMR este un fapt în premieră pentru politica românească. Pînă acum, partidele aspirante la preluarea Puterii se purtau cu UDMR „ca şi cu oul“, ştiind cît de valoroasă este balamaua celor 7 procente din Parlament, care întotdeauna puteau determina majoritatea. Din 2000 încoace, nu UDMR s-a dus unde era Puterea, ci Puterea s-a dus acolo unde a vrut UDMR.

Liderii maghiari speră să joace acelaşi rol şi în 2012. De aceea, ei încearcă de pe acum să strîngă dovezi de eligibilitate morală, pe care să le alăture scorului electoral. Dificultatea majoră pe care trebuie s-o învingă în această privinţă este reproşul că sînt părtaşi la o guvernare catastrofală. Dar UDMR îşi prezintă rămînerea alături de PDL ca pe o mare virtute. „Noi nu trădăm, iar ca să se supere cineva pe noi că nu am trădat este o prostie“, a spus sîmbătă, 17 decembrie a.c., liderul UDMR, în deschiderea şedinţei de la Sf. Gheorghe, făcînd trimitere directă la USL. Numai că rolul pe care-l joacă UDMR pe scena politică actuală nu poate fi redus la această loialitate. Loialitatea sa nu este una pasivă, de decor, în sensul că doar ar sta alături de PDL, ca să ridice mîna la nevoie. UDMR este foarte activă în politicile acestui regim. Cu numai 7% pondere în Parlament, formaţiunea maghiară deţine puterea decizională în peste 30% dintre instituţiile administrative ale ţării.

Judecăţile de natură etică nu epuizează aprecierile unui comportament politic. Mai este de văzut şi conţinutul acestuia. În spaţiul social şi al intereselor unor colectivităţi largi, etica nu poate să opereze decît însoţită şi de alte criterii. Susţinătorii regimurilor totalitare nu sînt loiali acestora, ci complicii lor. Despre UDMR nu se poate spune că este loială PDL, ci complice Regimului Băsescu. Între loialitate şi complicitate este o mare diferenţă. Liderii maghiari încearcă să se ascundă în spatele frumoasei lozinci că nu sînt trădători. Or, nu este vorba de trădarea în sine, ci de trădarea cui? De fapt, UDMR nu trădează o politică falimentară pentru ţară şi nişte conducători incompetenţi, corupţi şi cu tendinţe totalitare.

Nimeni nu îndeamnă UDMR „să trădeze“ în abstract. Ci să abandoneze o cale care face rău acestei ţări. Este vorba aici de o altă categorie etică - aceea a responsabilităţii. UDMR este responsabilă, dar numai faţă de interesele proprii. „Laitmotivul nostru este laitmotivul comunităţii maghiare din România“, a declarat Kelemen Hunor, menţionînd că acest deziderat a fost urmărit permanent, indiferent de partenerii cu care s-a aflat pînă acum la guvernare. Ca să-şi urmeze acest „laitmotiv“, UDMR consimte să fie părtaşă la o guvernare dezastruoasă pentru România. Şi, ca să-şi vadă de interese jos, în sala maşinilor, liderii maghiari defilează pe punte cu ideea că ei nu trădează. Dar vaporul nu mai are mult şi se scufundă, trăgînd la fund şi UDMR-ul, cu virtutea „loialismului“ în braţe.

Octavian Ştireanu

(Text preluat din ziarul „Azi",

nr. din 19 decembrie 2011)

László Tökéş - nesancţionat - continuă nelegiuita sa învrăjbire etnică

„Să se încheie odată cu colonizarea românească a Transilvaniei” – Acest slogan l-a scris László Tökés pe drapelul Partidului Popular Maghiar din Transilvania

În data de 9 decembrie a.c., la Târgu Mureş, a avut loc şedinţa constitutivă a Partidului Popular Maghiar din Transilvania, eveniment despre care canalul de televiziune Duna TV n-a întîrziat să relateze chiar în aceeaşi zi. Se pare că respectivul post a difuzat cu mare bucurie atacurile dezlănţuite împotriva României, cu care László Tökés s-a grăbit să iasă din nou la rampă. Despre amintita reuniune am aflat din Buletinul de ştiri, difuzat de Duna TV. Acest articol l-am redactat bazîndu-mă pe informaţiile transmise din Budapesta, pe faptele şi textele prezentate de amintitul Buletin de ştiri al Duna TV. Tot pe baza acestor informaţii îmi exprim indignarea faţă de defăimarea ticăloasă făcută de Tökés la adresa României şi a Poporului Român.

Atît în calitatea mea de cetăţean român loial şi patriot, cît şi în aceea de scriitor şi redactor maghiar din România, de ani de zile privesc neputincios la indiferenţa autorităţilor de la Bucureşti, care n-au nici o reacţie faţă de seria mesajelor defăimătoare şi învrăjbirile etnice incalificabile lansate împotriva României şi a Poporului Român de László Tökés, fost episcop de Piatra Craiului, fost preşedinte de onoare al UDMR, actualmente preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania şi vicepreşedinte al Parlamentului European. Este cunoscut că atît defăimarea, cît şi învrăjbirea interetnică sînt sancţionate sever de legile ţării, dar mai cu seamă de Constituţia României. Ca să nu mai amintim de faptul că de mult ar fi trebuit să ia poziţie Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instituţie condusă de un membru al UDMR. S-ar fi cuvenit să fie sancţionate la timp acţiunile discriminatorii, antiromâneşti ale fostului episcop reformat László Tökés.

Împreună cu compatrioţii mei, români şi maghiari deopotrivă, în zadar aşteptăm ca autorităţile române să aplice prevederile legale contra acţiunilor şi provocărilor anticonstituţionale ale lui Laszlo Tökés, deoarece nimeni nu face nimic în acest sens. Dincolo de aceste lucruri, mai mult ne dă de gîndit că şeful statului, Traian Băsescu, ignorînd total faptul că timp de 22 de ani László Tökés s-a compromis în fel şi chip atît politic, cît şi moral, i-a decernat fostului episcop reformat cea mai înaltă distincţie a României. I-ar trebui retrasă de Administraţia Prezidenţială, dacă s-ar trece în revistă în mod corect seria discursurilor şi acţiunilor defăimătoare lansate de László Tökés împotriva României şi a Poporului Român. E regretabil că nu a fost aplicată nici pînă în prezent această măsură legală, cu sancţiuni binemeritate. László Tökés, ca preşedinte al Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania, ca principal iniţiator al înfiinţării Partidului Popular Maghiar din Transilvania, şi „înger păzitor” al acestui partid din punct de vedere ideologic şi politic, s-a adresat astfel participanţilor reuniunii constitutive de la Târgu Mureş a partidului născocit de domnia-sa: „Libertate pentru Transilvania! Noi, cei care am aderat la acest nou partid maghiar, de azi înainte nu ne vom îndrepta atenţia către Bucureşti, nu ne vom orienta spre Bucureşti, ci ne vom concentra toate forţele asupra Transilvaniei”. Cu alte cuvinte, Tökés nu-şi va arunca spre Bucureşti „privirea vigilentă”, ci exclusiv asupra Transilvaniei, ceea ce în realitate înseamnă că pentru partidul nou înfiinţat Bucureştii nu reprezintă Capitala ţării. Iată, în opinia lui László Tökés, marea lovitură, obiectivul de bază al pogramului Partidului Popular Maghiar din Transilvania, care - se pare - va rezolva problema prin himera „îngerului păzitor” al partidului: „Încheierea, o dată pentru totdeauna, a colonizării româneşti a Transilvaniei”. Aşa a ordonat marele conducător maghiar. Orice comentariu este de prisos. Cel care astăzi, în România, poate rosti un asemenea discurs, poate propaga ideea colonizării româneşti a comunităţii maghiare din Transilvania - care, se pare, va fi stopată doar de Tökés et company - din cauza sentimentului de ură şi de defăimare, a ajuns să nu mai aibă nici un Dumnezeu. Iar asta numai din cauza dorinţei de a se afla în fruntea a cît mai multor alegători maghiari, în postura de mare viteaz, salvator al naţiunii.

László Tökés vorbeşte despre o colonizare română a Transilvaniei, ceea ce este absolut imposibil şi absurd, deoarece membrii conducerii superioare a UDMR au participat aproape în fiecare Guvern român, cu diverse orientări politice. De asemenea, în forumurile centrale şi judeţene ale democraţiei constituţionale erau – şi sînt şi acum – prezenţi şi membri ai UDMR. Prin urmare – potrivit lui László Tökés – „maghiarii supuşi colonizării româneşti a Transilvaniei” sînt ucişi, nimiciţi cu ajutorul miniştrilor udemerişti? Pur şi simplu, este incredibil că László Tökés este în stare de o asemenea logică absurdă, de asemenea afirmaţii imposibile, cu care vrea să îi prostească şi să-i ameţească pe maghiarii din Transilvania.

László Tökés, cel ce se jură mereu pe Sfînta Evanghelie, ar trebui să se ruşineze din cauza acestor atacuri defăimătoare, mîrşave, îndreptate împotriva României şi a Poporului Român. Dar, probabil, este incapabil să facă toate acestea. Ce poţi să aştepţi din partea unui maghiarotard, care, recent, a fost în stare să pretindă din partea Poporului Român scuze pentru maghiari din cauza prevederilor Tratatului de la Trianon, pentru perioada interbelică, precum şi pentru cele întîmplate în cele două decenii de după decembrie 1989? Un lucru este sigur: nu poţi să ai pretenţii de la o asemenea făptură să dea dovadă de loialitate cetăţenească, de deschidere europeană, toleranţă politică, spirit european, pe scurt: de umanitate, bun-simţ, smerenie creştină şi respect faţă de Poporul Român frate. De 22 de ani, Tökés demonstrează cu fraze sforăitoare, cu faptele sale scandaloase, că aceste valori umane eterne sînt departe de el, precum cerul de pămînt.

Vorbind despre părintele spiritual al Partidului Popular Maghiar din Transilvania, întrebarea se pune de la sine: cum au reuşit, cu ce argumente a fost înregistrat la Tribunal acest nou partid politic, în condiţiile în care fiecare lider al respectivei formaţiuni, în frunte cu László Tökés, nu susţinea altceva decît că noul partid maghiar este un partid aşa-numit „autonomist”, care a fost înfiinţat pentru a obţine, faţă de UDRM şi Partidul Civic Maghiar, autonomia teritorială pentru maghiarii din Transilvania, dar nu doar în aşa-zisul „Ţinut Secuiesc”, ci şi pe teritoriile judeţelor Satu Mare, Bihor, Arad şi Bistriţa?! Evident că acest partid, cu acest obiectiv fundamental de natură politică, socială şi etnică, este, indiscutabil, o formaţiune politică anticonstituţională. Şi aşa va rămîne pînă cînd se va schimba Constituţia, adică pînă cînd Legea fundamentală va prevedea sau va permite divizarea teritoriului unitar al ţării, respectiv autonomia pe bază etnică, sau federalizarea României.

Să avem încredere că la orizont nu va apărea un Parlament român în stare să voteze destrămarea unităţii teritoriale a ţării, a Statului Naţional Unitar Român.

Faptul că, în pofida celor arătate mai sus, formaţiunea înfiinţată la propunerea lui László Tökés a fost înregistrată la Tribunal ca partid politic va rămîne o întrebare deschisă. Un lucru însă este sigur: un partid maghiar anticonstituţional, al cărui iniţiator este un László Tökés, îşi va desfăşura activitatea nu spre gloria ţării noastre comune, România, şi a Naţiunii Române, nici măcar a etniei maghiare din această ţară. În concluzie, putem afirma că acest partid, care seamănă vînt, în mod cert va culege doar furtună!

Hajdu Gyözö

Neobrăzare ungurească

Domnule Vadim,

Vă rog să-l invitaţi pe domnul Mihai Drecin la mai multe televiziuni, pentru a vă ajuta (dumnealui fiind şeful catedrei de Istorie a Universităţii din Oradea), să explicaţi Naţiunii Române şi să cereţi Guvernului în scris să anuleze de urgenţă Legea retrocedării dată în 2001 şi 2005. Maghiarii, în ultimii 10 ani, au acaparat extrem de multe păduri şi imobile în Transilvania (90% din ele cu acte false), scopul lor fiind, în final, de a avea intabulată în proprietatea lor aproape toată Transilvania. Atunci vor cere direct, cu nesimţire, alipirea la Ungaria.  Acum, pe rol sînt foarte multe procese, care ar trebui stopate automat, prin anularea Legii retrocedărilor de către Guvern. Şi ar trebui făcute comisii judeţene, pentru verificarea actelor prin care au fost făcute retrocedările. Vă dau un exemplu concret: Biserica Romano-Catolică a primit la sud-est de Oradea 7.000 de hectare din superba pădure de stejar Bobostea. Stejarii din această pădure au între 150 şi 300 de ani. Pădurea fiind foarte mare, în ea vînau, pe timpul lui Ceauşescu, pe bani foarte mulţi, oamenii de afaceri din Germania şi Vestul Europei. Era plină de cerbi, chiar şi de cerbi lopătari. Catolicii au revendicat pădurea la primăriile din zonă, care au întrunit comisiile de retrocedare zonale şi fără să-l cheme pe proprietarul pădurilor din România, care este Ministerul de Finanţe, au retrocedat automat această splendidă pădure la romano-catolici. Şeful Ocolului silvic din Oradea, domnul Hulea, a făcut scandal şi s-a opus retrocedării, cerînd verificarea documentelor aduse de maghiari, dar nici nu a fost lăsat să vorbească de către comisia zonală de retrocedare. Maghiarii, cu aprobarea retrocedărilor în mînă, au mers la comisia judeţeană de retrocedare, care şi ea a fost neglijentă în verificarea actelor cu care au venit ei. Astfel, automat, a confirmat retrocedarea. Maghiarii au plecat la cartea funciară să intabuleze pădurea în proprietatea lor. În primăvara lui 2011, au vîndut-o unor tăietori de lemne, care, în iulie 2011, au început tăierea pădurii, arbore după arbore. Dacă nu se intervine urgent, această splendidă pădure va dispărea în maximum 2 ani! Familia Banffy cere în instanţă 100.000 de hectare de pădure şi multe imobile din centrul Clujului. O mare parte din suprafeţele cerute deja le-au primit, dar şi multe clădiri, pe care le-au primit cu acte false, adică nu aveau nici un drept!

Potrivit Legii exproprierilor din 1921, nimeni nu avea voie să deţină mai mult de 200 de iugăre de pădure în zona montană, adică aproximativ 100 de hectare. Aceasta înseamnă că, după naţionalizarea din 1921, făcută de Regele Ferdinand, nimeni nu putea să aibă mai mult de 100 de hectare de pădure. În judeţul Bihor, Biserica Catolică a primit deja nu 100 de hectare, ci aproximativ 130.000 de hectare: toţi munţii din jurul Staţiunii Stîna de Vale, Padiş, Padurea Bobostea… Bánffy Daniel, care s-a retras o dată cu trupele de ocupaţie germano-horthyste, a fost ministru al Agriculturii în guvernul horthyst al Ungariei. Astfel, s-a considerat că el a luptat împotriva Statului Român şi a intrat sub incidenţa Decretului 187 din 1945, semnat de Regele Mihai, anterior venirii comuniştilor la Putere. Actul normativ prevedea că acelora care au avut o atitudine duşmănoasă la adresa Statului Român să li se exproprieze toate proprietăţile deţinute la momentul respectiv. (În 9 februarie 1945, Regele Mihai semnează Decretul 187, care ordonă confiscarea automată a tuturor averilor deţinute în România de către cei care au avut o atitudine duşmănoasă la adresa Statului Român pe timpul celui de-al II-lea război mondial şi a celor care s-au retras din România o dată cu armata de ocupaţie germană şi horthystă). În 1921, o dată cu naţionalizarea pădurilor şi terenurilor, Statul Român i-a despăgubit pe grofii din Transilvania în lei de aur. Deci Legea de înfiinţare a Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (CASBI) lasă fără obiect cererile urmaşilor grofilor maghiari, deoarece toţi membrii familiilor lor au părăsit România împreună cu trupele germano-horthyste în septembrie-octombrie 1944. Inclusiv cel mai bogat dintre ei, Banffy Daniel. Pînă acum s-au retrocedat cîteva castele din cele 57 pe care le revendică aceşti urmaşi ai grofilor, dar şi aproximativ 20.000 de hectare de pădure, şi nu era voie. Restul de păduri, pînă la 180.000 de hectare, cît pretind că au de primit urmaşii grofilor, sînt acum pe rolul instanţelor din Reghin şi Mureş. Rezultă că aceste păduri şi cele 57 de castele nu intră sub incidenţa Legii retrocedării, pentru că ele nu au fost confiscate de către comunişti.

Vali P., Oradea

Dacă nu o mierleşte pînă atunci

TRAIAN BĂSESCU VREA SĂ INAUGUREZE, LA 15 IANUARIE 2012, EXPLOATAREA URIAŞELOR BOGĂŢII DE LA ROŞIA MONTANĂ, PE CARE

VA PUNE GHIARA EVREUL UNGUR GEORGE SÖRÖS!!!

Jefuirea zăcămintelor de la Roşia Montană nu mai poate fi oprită. Conform unor informaţii din anturajul lui Traian Băsescu, la mijlocul lunii ianuarie 2012, cu surle şi trîmbiţe va fi deschisă oficial exploatarea de aici. Sursele noastre spun că marţi dimineaţa, 20 decembrie a.c., la orele 8, Chiriaşul de la Cotroceni a vorbit la telefon cu miliardarul George Sorös, aflat în aceste zile la Londra. Evreul ungur l-a sunat pe Machitorul Naţional şi cei doi au stabilit ca, în jurul datei de 15 ianuarie 2012 (ziua de naştere a Poetului Naţional, Mihai Eminescu!), să aibă loc deschiderea oficială a exploatării. Ultimul obstacol în calea jafului care se prefigurează - emiterea autorizaţiei de mediu, pentru exploatarea aurului cu o tehnologie pe bază de cianuri - a fost înlăturat. Conform celor discutate de cei doi, ministrul Mediului, László Borbély, este pregătit ca la începutul lunii ianuarie să emită controversata autorizaţie. Acest lucru se va face prin încălcarea deciziei Parlamentului European, care, în mai 2010, a votat, cu o majoritate zdrobitoare, o Rezoluţie, prin care se cerea interzicerea exploatării în Europa a metalelor preţioase prin tehnologii toxice, pe baza de cianuri. La deschiderea festivă a exploatării va participa, dacă nu se răzgîndeşte pînă atunci, sau dacă nu crapă, chiar Traian Băsescu, care va fi secondat de ministrul Mediului, László Borbély. Discuţia telefonică dintre Matrozul Chior şi mafiotul iudeo-maghiar a durat circa 15 minute, iar Traian Băsescu părea din cale afară de mulţumit că, în curînd, se va achita de datoria pe care o avea la Sörös, aceea de a-i pune în braţe o incomensurabilă bogăţie naţională, pentru care acela l-a finanţat, pînă acum, cu cel puţin 500 de milioane de dolari. Rămîne de văzut care va fi reacţia populaţiei României. Şi încă ceva: şi-au primit şpaga, de zeci de milioane de dolari, Kelemen Hunor şi László Borbély?

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

De ce nu ies profesorii  în stradă

Aflu de la televizor că profesorii ameninţă cu ieşirea în stradă. Waw, săriţi, că vine sfîrşitul lumii! Faţă de ce sînt în stare profesorii ăştia – cu morţi, răniţi şi maşini incendiate în faţa guvernului – demonstraţiile violente din Grecia au fost o simplă promenadă. Pînă acum, cea mai numeroasă ieşire în stradă a profesorilor (,,personal best”, cum se tot exprimă un creştin la ,,Eurosport”), s-a produs în noiembrie 2004, cînd peste 7.000 de protestatari din toată ţara au parcurs distanţa dintre Piaţa Revoluţiei şi Palatul Victoriei şi au strigat lozinci antiguvernamentale şi antiprezidenţiale. De atunci, a început declinul şi, astăzi, dacă n-ai nici o treabă acasă, du-te frumuşel la Ministerul Educaţiei, din dosul Cişmigiului, să vezi, cu ochii tăi, cum 7-8 profesori, rebegiţi şi flămînzi cică...,,pichetează” (ce-o fi aia?) ministerul, pentru a trage un semnal de alarmă la adresa lui Frankenstein Funeriu. De cînd liderii sindicali ai profesorilor, cum ar fi Aurel Cornea şi Cătălin Croitoru, au făcut blat cu Puterea, s-a terminat şi cu mişcarea sindicală din Educaţie. Singurul care mai mişcă ceva, în sensul că apare la televizor, în blugi şi dat cu gel, este Marius Nistor. Dar şi despre el au început să se audă unele chestii nasoale cu nişte salarii, încasate în timp ce lipsea de la serviciu, şi un teren intravilan sau un apartament primit cadou, pare-mi-se. Din cîte cunosc, una dintre puţinele acţiuni sindicale cu adevărat energice, conduse de Marius Nistor, s-a desfăşurat în septembrie 2009. Atunci fuseseră chemaţi în faţa Primăriei Sectorului 3 cam 500 de profesori din sector, să protesteze pentru neacordarea Primei de vacanţă. Era an electoral şi toţi primarii de sectoare acordaseră această primă de 1.000 de lei, numai primarul Liviu Negoiţă refuzase. Dar, în ziua cu pricina, au venit în faţa primăriei, alături de Marius Nistor, doar...vreo 10-15 protestatari, pretext pentru nedemnul primar să se răţoiască la ei, scărpinîndu-se în pantaloni prin buzunar. Ceva mai tîrziu, tot la televizor, Marius Nistor avea să se recunoască dezarmat: ,, - Ce vreţi să mai fac, dacă profesorii nu mai vor să iasă în stradă?...”. Această categorie socială este, cu siguranţă, mai altfel decît majoritatea. La o analiză mai strînsă, ar rezulta cîteva motive care să explice anomalia.

1. Dintre toţi intelectualii români, cunoscuţi pentru versatilitatea lor, profesorii sînt cei mai laşi. Muncitorul e mai simplu şi mai direct, o ţine pe a lui, albă sau neagră. Intelectualul, în schimb, e o mare cutră, face conexiuni mai rapide, cîntăreşte toate variantele şi trece dintr-o parte într-alta, în funcţie de interese. Un alt exemplu recent: de 3 luni nu s-au mai dat salariile pentru profesorii din judeţul Teleorman. Cîţi intelectuali - profesori, medici şi alte categorii - să fie în tot judeţul? Destui, am zice. Cu toate acestea, mereu aceiaşi 15-20 de protestatari ,,pichetează” Prefectura din Alexandria, fără nici o şansă, căci prefectul PDL, Teodor Niţulescu, e un mare bandit, care se pupă, bot în bot, cu Băsescu şi nu se sperie decît, eventual, de glonţ.

2. Să nu se uite că ponderea salariaţilor din Educaţie o formează femeile. Or, multe din ele au bărbaţi cu salarii mult mai mari şi, prin urmare, doamnele nu se prea îndeamnă să iasă în stradă, unde ar putea să fie filmate, şi, de aici, neplăceri pentru soţi, la serviciu. Să nu-i uităm nici pe naivi, care, dezamăgiţi de nepăsarea întregii societăţi faţă de cultură, au crezut în balivernele băsesciene, privind aşa-zisa reformă în Educaţie, l-au votat pe nenorocit şi aşteaptă, ascunşi după perdele, rezultatele visate.

3. Teama disponibilizărilor. În România de astăzi doar ţiganii ce se mai înmulţesc, dar nu-i interesează cartea. Prin urmare, şcolile se depopulează rapid. Şi dacă nu mai sînt elevi, cine mai are nevoie de profesori? La noi, s-a mai văzut învăţămînt fără cadre calificate (în special la ţară), dar, fără elevi, nu se poate, trebuie să tragem oblonul, domnilor!

4. Declarînd că vor să reformeze şi Învăţămîntul, de 20 de ani, guvernanţii n-au făcut decît să-i minimalizeze importanţa şi, în anii următori, îl vor desfiinţa cu totul. Nimeni nu a uitat declaraţiile demenţiale făcute de Băsescu, mîndru că a ajuns preşedinte miliardar poate tocmai fiindcă a trecut prin şcoală ca gîsca prin apă. N-au fost uitate nici vorbele lui proaste de mai ieri, cum că Şcoala românească nu a dat decît... tîmpiţi! Dacă s-o fi referit la el şi la fratele Mircea, s-ar putea să fi avut dreptate...

5. În atare situaţie, nu-i de mirare că în gimnazii, şcoli profesionale, licee şi universităţi au crescut violenţa, prostituţia, consumul de droguri, hoţiile de tot felul şi multe alte infracţiuni.

6. Să nu uităm salariile mizerabile ale profesorilor, care i-au adus, ca pe nişte cerşetori, la marginea societăţii. Din acest motiv, pe bună dreptate, nu mai au chef de muncă şi sînt desconsideraţi şi de elevi, şi de părinţi. Recent, am fost martorul unei scene incredibile: un profesor în vîrstă a fost prins fără bilet în autobuz şi controlorii se pregăteau să-l ia la bătaie. Norocul lui a fost un alt călător, care îl cunoştea şi a strigat:

,,– Iertaţi-l că e profesor, săracul!... – Păi, dacă e profesor, de ce poartă cravată? Să umble, dracului, desculţ, ca să-l recunoaştem şi noi!...”.

7. Ştiaţi că un Ordin mai vechi al ministerului interzice exmatricularea pentru absenţe sau indisciplină, la clasele I-X? Iar repetenţia se declară doar toamna, indiferent de numărul corijenţelor şi numai cu acte doveditoare-beton? Din acest motiv, cazurile de indisciplină, popularizate şi în presă, au fost sancţionate doar cu scăderea notei la purtare sau, cel mai grav, cu mutarea disciplinară la alte şcoli a delincvenţilor. De aceea, văzînd că nimeni nu îndrăzneşte să-i deranjeze cu ceva, loazele de elevi îşi fac de cap.

8. Mai există un Ordin prin care elevele gravide de la cursurile de zi pot frecventa şcoala, dar cu multe precauţii din partea profesorilor. De asemenea, unele dintre ele sînt primite la ore chiar şi cu prunci, în cărucior. Pînă nu de mult, în ziua de salariu, profesorii făceau chetă şi ajutorau tînăra mămică, bucuroşi că au un ,,nepoţel” şi la şcoală.

9. În sfîrşit, dar nu în cele din urmă, să nu uităm nici Mafia, fioroasa Mafie încăpuşată în minister şi în Inspectoratele Judeţene de Învăţămînt. Exceptînd situaţiile cînd unii directori şi inspectori au mai murit sau chiar s-au pensionat, de vreo 20-30 de ani, atît la centru, cît şi la teritoriu, activează încă aceiaşi dinozauri, care, ca să-şi păstreze scaunele, se tot perindă prin partidele ajunse la putere. Dacă nu-i mai interesează sau nu mai au voie să sprijine şcoala, unica preocupare a acestor indivizi a rămas cum să agonisească tot mai multe şpăgi. Aşa a apărut şi Mafia în Educaţie: Mafia manualelor şcolare, Mafia admiterii în liceu şi în universităţi, Mafia bacalaureatului, Mafia doctoratelor şi a burselor în străinătate, Mafia taberelor şcolare, Mafia numirilor de inspectori, directori de şcoli şi profesori etc. Cei 12 miniştri, care s-au tot succedat la Educaţie – începînd cu Mihail Şora (1990) şi terminînd cu Daniel Funeriu (astăzi), nu au făcut nimic pentru stîrpirea acestui flagel. Ba, dimpotrivă. Şi rezultatele se văd, fără să se ia vreo măsură de îndreptare: programa şcolară tot mai subţiată, bacalaureaţi care nu ştiu tabla înmulţirii, elevi ucişi în curtea şcolii şi profesori bătuţi în clasă, sex între eleve şi profesori, o elevă pozînd despuiată în ,,Playboy” şi alta pe catedră, sex oral, la 12 ani, în toaleta şcolii etc. A mai rămas ceva de făcut? Poate îl violează cineva şi pe Funeriu, în biroul său din minister, să ştim o socoteală. Sau mai ştii, îi face bucuria chiar Băsescu, dacă tot l-a numit acolo...

P.S. Ministrul Funeriu pretinde că vrea să întroneze corectitudinea în ,,parohia” lui. Foarte bine, dar iată cum o face – Bacalaureat 2011. În alţi ani, chiar în ziua examenului de literatură română, proba scrisă, miniştrii Andrei Marga, Ecaterina Andronescu sau Cristian Adomniţei extrăgeau subiectul, urmăriţi de camerele de televiziune, după care totul ajungea în teritoriu. Era ceva corect şi în văzul lumii. Anul ăsta însă, Funeriu a făcut extragerea, pe furiş, cu o seară înainte. De ce? După plecarea lui, inspectorii de faţă au multiplicat frumuşel subiectul şi l-au făcut cadou, poate contra-cost, unor elevi privilegiaţi. A doua zi, la examen, erau elevi care se lăudau că ştiu subiectul pe care-l pregătiseră, noaptea, acasă...

Paul Suditu

Cînd Clio suferă de Alzheimer (2)

Profitînd de faptul că în 1902 a erupt vulcanul Momotombo, eveniment pe care nicaraguienii l-au imortalizat printr-un timbru, în care, în fundal, acesta apare în plină erupţie, Bunau-Varilla a cumpărat de pe piaţa filatelică din New York cît mai multe astfel de timbre, pe care le-a lipit pe foi subţiri precum cele de anunţuri mondene, şi le-a aşezat pe pupitrul fiecărui senator de la Casa Albă, unde urma să se discute despre reluarea lucrărilor la canal. Timbrul avea următorul text: „Martor oficial al activităţii vulcanice în istmul din Nicaragua...“. Numai că inginerul francez nu respecta adevărul istoric. Emisiunea filatelică „Vulcanul Momotombo“ a apărut în anii 1899-1900, şi nu în... 1902, cum susţinea Bunau-Varilla! După discuţii aprinse, lucrările au fost reluate în 1904, canalul fiind deschis pe 15 august 1914, fiind construit pe teritoriul statului Panama.

O altă întîmplare nostimă s-a petrecut la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, mai precis, în 1897, în capitala Franţei. Într-o dimineaţă însorită de primăvară, un bărbat îmbrăcat elegant, a intrat în unul dintre cele mai strălucitoare hoteluri din Paris, din apropierea Pieţei „La Concorde“, unde s-a prezentat ca fiind secretarul personal al Majestăţii Sale Mario I al Sedangului. El a închiriat pentru următoarele zile un frumos apartament pentru stăpînul său, precum şi toate încăperile primului etaj. După cîteva zile a sosit la Paris şi Majestatea Sa Mario I, cu tot fastul, însoţit de 3 miniştri şi o întreagă suită de servitori. Interesîndu-se, lucrătorii hotelului au aflat că ţara Sedang s-ar afla în apropierea litoralului chinezesc, şi că e vorba de un protectorat francez, iar regele Mario I ar fi venit la Paris pentru a rezolva anumite probleme diplomatice ale ţării sale. Cum în acea perioadă Franţa avea numeroase colonii în diferite zone ale globului, nimeni n-a pus la îndoială această afirmaţie. Mai cu samă că, pe adresa Majestăţi Sale, au început să sosească scrisori francate cu timbre viu colorate şi cu desene exotice. O asemenea scrisoare, prin împrejurări obscure, a ajuns în mîinile unui proprietar de magazin filatelic, care a solicitat o audienţă la rege. În urma discuţiilor acestuia cu regele Mario I, a primit mărci poştale ale statului Sedang în valoare de 80.000 de franci, care s-au vîndut ca pîinea caldă. Dar vestea s-a răspîndit repede în toată Franţa şi numeroşi proprietari de magazine filatelice l-au luat cu asalt pe rege, care, potrivit datelor oficiale, în numai 10 zile, cît a durat nebunia, a vîndut timbre în valoare de 2 milioane de franci. După această afacere bănoasă, regele şi suita sa au dispărut tot aşa de misterios cum apăruseră. O scrisoare lăsată în camera de hotel de Majestatea Sa explica plecarea precipitată a sa, chemat de nişte treburi foarte urgente în sudul Franţei, dar promitea că va reveni curînd. Proprietarului hotelului i s-a părut, totuşi, ciudată comportarea regelui, şi, cu toate că Majestatea Sa achitase toate datoriile făcute la hotel, a anunţat poliţia. În scurt timp „Majestatea Sa“ a fost reţinută la frontieră, prilej cu care s-a aflat că, de fapt, era vorba de un fost ofiţer francez, iar miniştri din suita sa făceau parte din lumea interlopă a Parisului. Adevăratul nume al regelui era Louis Davi din Toulon. El a povestit la tribunal cum i-a veni ideea de a cîştiga bani mulţi din mărcile poştale ale unui... stat inexistent. Despre numele ţării pe care o „conducea“, a aflat în urma unei expediţii în Orientul Îndepărtat, cînd a întîlnit între China şi India o regiune deluroasă, care se numea Sedang, nume pe care i l-a dat... ţării sale inexistente!

Sfîrşit

Gheorghe BraŞoveanu

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei

După 70 de ani...

Gherman Pintea, fost primar  al Odessei, între mit şi realitate (2)

Odată cucerită Odessa, Maresalul Antonescu l-a numit ca primar al oraşului pe Gherman Pintea. Mai tîrziu, referindu-se la acel moment, acesta din urmă a declarat: „Mareşalul, care nu suferea contraziceri, s-a formalizat şi mi-a spus că el constată cu regret că eu nu vreau să-mi iau răspunderea guvernămîntului Transnistriei. Şi, ca atare, m-a numit primar al oraşului Odessa, unde era sigur că voi face treabă bună, date fiind experienţa şi pregătirea mea administrativă. De altminteri, a adăugat Mareşalul, vei fi numai cu titlu, primar general, căci, de fapt, vei fi, guvernator al oraşului şi Portului Odessa“. (Aceste aprecieri reprezintă dovada că Mareşalul Ion Antonescu studiase bine „fişa“ lui Gherman, pentru că, într-adevăr, acesta avea o bogată experienţă în domeniul administrării unui oraş: fusese primar al Chişinăului în 1923,1927-1928, 1932. De asemenea, fusese membru în 10 legislaturi consecutive ale Parlamentului României Mari, fiind ales, de două ori, şi vicepreşedinte al Adunării Deputaţilor).

După numirea sa ca primar, Gherman Pintea n-a avut viaţă uşoară la Odessa. În momentul cînd a ajuns acolo, oraşul şi locuitorii acestuia se aflau, cum avea el să declare mai tîrziu, „într-o situaţie jalnică: oraşul era distrus în cea mai mare parte de bombardamente; apă nu era de la începutul lui august, trotuarele şi străzile (erau) desfundate; uzinele de electricitate fuseseră aruncate în aer de sovietici; diguri nimicite, morile şi fabricile, de asemenea; populaţia era înfometată, iritată şi extrem de speriată de zvonurile care circulau, conform cărora nemţii nu ucideau numai evrei, ci şi restul populaţiei“.

Înhămat serios la treabă, Pintea a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a readuce, cît de cît, viaţa oraşului la normalitate. Obiectiv greu de atins în condiţiile de război de atunci. Totuşi, ceva a reuşit, datorită experienţei lui anterioare şi faptului că, fiind un bun cunoscător al limbii ruse, cîştigase, într-o oarecare măsură, încrederea populaţiei locale. După cum citim în lucrarea lui Ion Constantin, proaspătul primar de la Odessa a avut de înfruntat şi alte obstacole, unul dintre ele fiind rezistenţa bolşevică, bine camuflată şi organizată. Amintim, în treacăt doar, de aruncarea în aer a Comandamentului Militar de la Odessa, incident care a declanşat, în lanţ, alte evenimente militare, sociale şi politice dureroase, unele dintre acestea cu reverberaţii care ajung pînă în zilele noastre. De pildă, ordinul de execuţie a unor oameni, în special evrei, bănuiţi că ar fi minat Comandamentul Militar, ordin care a fost pus în practică imediat, fără o cercetare prealabilă şi temeinică, menită să stabilească participarea şi, în consecinţă, vinovăţia fiecăruia.

Gherman Pintea, nefiind militar, avea o altă viziune asupra unor asemenea evenimente şi situaţii conflictuale. Din această cauză a şi intrat în conflict cu comandanţii militari români şi germani din Odessa. La un moment dat, chiar cu Mareşalul Antonescu, care, neştiind exact cum stau lucrurile, ar fi spus: „Dacă Pintea ar fi militar activ, l-aş împuşca fără judecată, imediat“.

În lucrarea la care ne referim sînt prezentate multe date interesante, unele, bănuim noi, avînd, pentru mulţi cititori, un caracter inedit. Aceasta, pentru că dr. Ion Constantin a studiat multe documente din arhivele SRI, scoţînd la iveală, pentru prima dată, aspecte necunoscute din perioada cînd Gherman Pintea s-a aflat la Odessa, ca primar.

Volumul pe care îl analizăm cuprinde unele capitole din care aflăm alte momente din viaţa lui Gherman Pintea, petrecute după încheierea războiului, cînd el se afla refugiat la Bucureşti, fiind vînat şi hărţuit de fosta Securitate. Din unele surse rezultă că, mulţi ani la rînd, Gherman Pintea a fost urmărit şi de consilierii sovietici, KGB-işti acoperiţi, trimişi cu sarcini speciale în România. Aceştia ar fi vrut să-l aresteze şi să-l trimită la Moscova, pentru cercetări. Se dorea ca, în final, să fie judecat şi condamnat pentru crime comise, chipurile, în perioada în care a îndeplinit funcţia de primar general al oraşului Odessa.

Urmărirea şi supravegherea lui G. Pintea, concomitent, atît  de către Securitate, cît şi de către Serviciile Speciale sovietice, au transformat viaţa acestui om într-un adevărat calvar, din care n-au lipsit arestările, anchetele nesfîşite, condamnările şi trimiterile la închisoare (Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Gherla, Piteşti, Poarta Albă). O informaţie interesantă este aceea că fosta Securitate ar fi mers pînă într-acolo încît a încercat chiar şi recrutarea lui Gherman ca agent, pentru a nu-l lăsa în mîinile Serviciilor Speciale sovietice (?!). Este posibil şi aşa ceva, întrucît războiul, tacit şi permanent, dintre Serviciile de Informaţii, oferă, de multe ori, surprize incredibile pentru oamenii mai puţin familiarizaţi cu astfel de probleme.

În cele 384 de pagini ale cărţii scrise de doctorul în Istorie Ion Constantin, se găsesc nu numai date şi informaţii detaliate despre toate momentele şi evenimentele trăite de basarabeanul Gherman Pintea (n. 13.05.1894, în judeţul

Bălţi – m. 1.02.1968, Bucureşti), ci şi numeroase cópii ale unor documente. Avem, aşadar, de-a face cu o lucrare foarte bine documentată, cu un veritabil caracter ştiinţific. Iată de ce ea merită a fi citită, studiată chiar.

Sfîrşit

 Vasile Ion Dumitru

Dictatura, după 22 de ani de la Revoluţie

Decembrie 1989. Ziarele, televiziunea şi radioul îi condamnau pe „huliganii” de la Timişoara. Aceleaşi mijloace sînt folosite şi acum, dar împotriva revoluţionarilor, numiţi impostori, de această dată, şi nu huligani, ca acum 22 de ani. Deci, la Putere este aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie, şi tot dictatură este, de vreme ce nimeni nu are acces la mijloacele de comunicare, controlate sever de către Putere. În anii ’90 erau condamnaţi ziariştii pentru „calomnie“; trebuia băgată frica în oasele acestor indivizi, care îşi permiteau să îi critice pe ei, cei ce aveau să ducă România la dezastru din toate punctele de vedere. Revoluţionarii sînt numiţi impostori, cel mai vehement între cei care afirmă acest lucru fiind Emil Boc, primul-ministru al României. Totul ar fi normal, dacă nu ar fi anapoda, adică Guvernul se critică singur, dar vinovaţi să fie alţii, revoluţionarii, cei ce şi-au riscat viaţa şi libertatea în urmă cu 22 de ani. Era de ajuns să revină pentru o oră regimul comunist şi toţi „huliganii” de atunci, revoluţionarii de azi, ar fi fost puşi la zid şi executaţi ca duşmani ai poporului. Certificatele de revoluţionar au înscris deasupra „GUVERNUL ROMÂNIEI” şi a-i identifica pe impostori era simplu, dacă aceştia mai sînt printre noi. În Legea 341/2004 se vorbea de organele statului, Parchete, Servicii etc., care să verifice documentele existente în dosarele examinate. Nu de către asociaţiile de revoluţionari au fost eliberate certificatele, ci de către comisii reprezentînd Statul Român. Deci Emil Boc este contra lui însuşi şi, cu ajutorul mass-media, se trage în pianist, nu în cei cu adevărat responsabili de eventualele nereguli. Revoluţionarii le-au stat în gît LOR, celor care au avut alte planuri pentru România: distrugerea a fost mult mai lentă decît o vroiau ei, erau persoane incomode, cum era Dan Iosif, aşa că eu cred că i s-a grăbit moartea . Nici dl. Antonie Iorgovan nu le era pe plac; l-am cunoscut personal, am avut 3 întîlniri cu „părintele Constituţiei“; nu demult a fost ziua Constituţiei si nu am avut impresia că i s-a adus vreun omagiu, să fie amintit că a fost cel care a avut o contribuţie de seamă la elaborarea primei Constituţii democratice de după comunism. Am aceleaşi dubii în legătură cu moartea suspectă a d-lui Antonie Iorgovan. Cred că ar fi fost primul care ar fi contestat Legea nr. 410/2011, îngheţarea pensiilor şi salariilor, strecurată în pachetul care se vota, pe furiş, fraudulos, ca de obicei, prin grija Robertei Anastase, care nu era la prima manevră de acest gen. Se fură pe faţă, în luminile videocamerelor, iar lumea nici nu se gîndeşte să iasă în stradă să protesteze. Dacă s-a dat un mandat Robertei Anastase, acesta nu era unul pentru fraudarea voturilor în Camera Deputaţilor, în dispreţ total faţă de popor.  Dar dacă la unii se îngheţau pensiile şi salariile, revoluţionarilor şi altor categorii li se eliminau toate drepturile, în dispreţul unei Legi a recunoştinţei, în vigoare; deci, o discriminare vizibilă şi din avion, dar nu de la „înălţimea” Curţii Constituţionale, obedientă vocii de la Cotroceni. Nu s-a văzut că în Constituţia României nu se admit discriminările de acest fel şi mai ales că se încalcă şi Convenţia de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Apropo, la 10 decembrie 2011, s-au „sărbătorit”, fără manifestări publice şi consemnări în presă, 63 de ani de la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care nu este partea forte a unei dictaturi. Este clar că nu s-a făcut altceva decît să se asculte vocea de la Cotroceni. În 7 decembrie 2011, am declarat şi am arătat, cu probe clare, mai multor televiziuni, că se falsifică dosarele la CEDO, cu complicitatea autorităţilor române, probe depuse la Corpul de Control al primului-ministru, Emil Boc, şi înaintate d-lui Traian Băsescu, pe care l-am rugat să trimită dumnealui Memoriul de 37 de pagini la DNA, în iulie 2011. Am fost dat afară din incinta DNA de către procurorul Pavel Mihai, ca să nu înregistreze memoriul meu. Am redepus memorii la Guvern, dar Daniela Andreescu, fost secretar general al Executivului, a trimis totul d-lui Ialomiţianu, la Ministerul Finanţelor, om care se pricepe doar să taie pensii şi salarii şi nu văd cum ar fi competent în Crima Organizată; memoriul conţinea probe de falsificare de documente de la CEDO, ştampile false pentru Consiliul Europei, infracţiuni la Legea 78/2000, de care ar fi trebuit să se ocupe DNA, instituţie care este, clar, un instrument de manipulare a opiniei publice. În 11 iulie 2011 am fost dat afară de acolo, iar Traian Băsescu a făcut dispărut memoriul meu. Probele sînt clare şi vorbesc de la sine, dar nu mi s-a mai răspuns pînă acum. La fel şi Emil Boc. Am informat fie pe unul, fie pe celălalt, de demersurile făcute la toate instituţiile; deci preşedintele României ştie exact ce au muşamalizat Emil Boc, DNA, IGPR şi invers. După 22 de ani se falsifică dosarele la CEDO şi în ţară domneşte Dictatura Crimei Organizate. Sînt umiliţi revoluţionarii, militarii, pensionarii, profesorii, în general, toţi cei ce nu sînt cu ei. Cam aşa era şi în dictatura comunistă, dar conducătorii de atunci erau parcă mai umani decît actualii trădători de Neam şi Ţară. Unii se lasă păcăliţi de învrăjbirea care îi asmute pe unii contra altora, dar uită că nerespectarea drepturilor fiecăruia dintre noi afectează întreaga societate. Nu trebuie să fim împotriva Armatei, aşa cum se încerca vorbindu-ni-se despre pensionarii militari, că nu meritau solde aşa de mari. Uităm ce însemna viaţa militarilor, de cîte privaţiuni au avut parte. Eu sînt inginer mecanic şi căpitan în rezervă iar, în 1980, după invazia Uniunii Sovietice în Afganistan, am fost concentrat 40 de zile. Într-o duminică, am vrut să merg la Tecuci. Copiii mei erau la socri şi nu am putut, nu puteam părăsi garnizoana, asta era viaţa militară. Compensaţia a fost pe statul de plată; ca ofiţer, am fost plătit mai bine decît ca inginer şi nimeni nu m-a împiedicat să mă angajez în Armată. Dar am preferat viaţa civilă, mai multă libertate personală, chiar dacă erau mai puţini bani. Şi să se vină acum să se denigreze pensionarii militari, că nu meritau să fie plătiţi bine, că erau nişte leneşi, chiulangii şi beţivi, mi se pare o altă manipulare, foarte periculoasă, cu atît mai mult cu cît se loveşte într-unul din pilonii de bază ai ţării: ARMATA. Manipulările sînt specifice dictaturilor. Mussolini şi Hitler învrăjbeau lumea împotriva evreilor, a ţiganilor sau slavilor, comuniştii contra celor cu origine socială „nesănătoasă” – boieri, chiaburi, preoţi. Socrul meu, şi nu numai el, nu a mai putut studia, deoarece era fiu de preot. Acum, la rînd sînt revoluţionarii, pensionarii militari, profesorii, categorii desemnate ca profitoare, care vor de toate, fără ca afirmaţiile să se bazeze pe principii, legi şi documente, doar că aşa vrea Traian Băsescu sau Emil Boc. Se invocă lipsa banilor, dar se refuză recuperarea unui miliard de dolari de la Bancorex, motivîndu-se lipsa banilor pentru a soma datornicii. S-au luat împrumuturi de 20 de miliarde de euro şi nu se ştie unde sînt banii, nu se vede nimic, dar se afirmă că nu avem 2 miliarde de euro pentru a exploata singuri minele de la Roşia Montană, adică sîntem luaţi drept cretini cu toţii. Nu s-a luat nici o măsură de creştere a producţiei, de creare a locurilor de muncă, mai ales de către mediul privat, dar se invocă faptul că sînt prea mulţi pensionari faţă de cei ce sînt angajaţi. Se cheltuiesc miliarde abuziv, se refuză executarea marilor datornici la stat şi se fură, într-o zi, de 3 ori mai mult decît indemnizaţiile revoluţionarilor, decît suma necesară măririi pensiilor, a salariilor profesorilor şi altor drepturi furate de către actualul regim totalitar. Dar foarte trist este faptul că majoritatea presei tace atunci cînd i se ordonă. Tăcerea acesta se va întoarce şi împotriva celor care acum acceptă compromisurile. Sper că va veni vremea cînd persoanele vinovate vor fi judecate precum fostul prim-ministru al Ucrainei, Iulia Timoşenko, sau naziştii condamnaţi în procesul de la Nürnberg. Căci acum este vorba de genocid, fraude, medicamente lipsă, spitale închise; se extermină un popor, încetul cu încetul. Cultura, în România, este Cenuşăreasa guvernărilor de după decembrie 1989, deoarece, după cum zicea Immanuel Kant, „Un popor lipsit de cultură este uşor de manevrat”. Şi asta se vede, unii chiar îi cred pe guvernanţi. După 22 de ani, după atîta sînge vărsat şi sacrificii, am ajuns la o dictatură mai rea, mai perfidă decît cea pe care am desfiinţat-o, iar cei ce au vrut binele Naţiunii sînt puşi la zid.

Ing. Viorel Bulete

Război corupţiei

A fi român

A fost o zi de 1 Decembrie tristă. Deşi soarele strălucea puternic pe cer, iarna părea că nu vrea să-şi intre încă în drepturi. Cu toate acestea, în sufletele multor români pătrunsese un frig necruţător. Ce falnic este Imnul nostru Naţional, dar cît de fals au răsunat, la Alba Iulia, cuvintele rostite de ,,măreţul” prim-ministru al ţării şi de majoritatea liderilor de partide, care ne-au oferit nişte discursuri sforăitoare. S-a trezit şi un ,,iscusit” ministru de Interne să bălmăjească, şi el, nişte vorbe ,,de bine”, fără să-i treacă prin minte că prea puţini oameni mai sînt dispuşi să creadă în minciunile guvernanţilor. Cei ce trăiesc în mizerie şi se confruntă cu tot felul de lipsuri, cei ce n-au ce pune masă şi al căror viitor este tot mai nesigur, trăind sub permanenta ameninţare a pierderii locurilor de muncă – toţi aceştia n-au cum să mai creadă în balivernele politicienilor de la Putere.

Sîntem conduşi, astăzi, de oameni fără credinţă în Dumnezeu, fără milă şi … fără Patrie. Ei îşi bat joc de acest popor, neavînd nici cea mai mică mustrare de conştiinţă. A sosit momentul să ne întrebăm: pînă cînd?

Domnilor guvernanţi, aţi aşezat peste trupul ţării un văl de întuneric şi de frig. Ce urări le puteţi voi adresa, la zi de sărbătoare, profesorilor, pe care îi ignoraţi, medicilor, pe care îi alungaţi, pensionarilor, pe care îi îndemnaţi să se ducă mai repede în lumea celor drepţi?

E timpul să preţuim mai mult Ţara, să ascultăm mai atent cuvintele Imnului Naţional, pentru a pătrunde vibrantul lor mesaj, mai ales acum, cînd se încearcă denigrarea lui.

La un post de Televiziune, un profesor universitar afirma - cu emfază, ni s-a părut – că nu e bine şi nici potrivit să spui: ,,Sînt mîndru că sînt român!”. Iar un specialist în muzică declara că Imnul nostru ,,nu sună bine, nici ca poezie, nici ca melodie”. În aceste condiţii, ce să ne mai mirăm că valorile primordiale ale Statului Român sînt puse la îndoială?

De aceea, ca să combatem şi noi reacţiunea, vorba lui Nenea Iancu, am să reproduc, din memorie, cuvintele atît de sincere, impregnate de un profund patriotism, ale unui mare actor român: ,,Că-mi iubesc Ţara? Bineînţeles, sînt român. Trebuie să înveţi a fi român”. Şi a plîns. Lacrimi de durere pentru vremurile triste pe care le trăieşte, astăzi, neamul nostru. Omul acesta este mîndru că e Român. Din aromân: Papa Iani e numele lui, Sebastian Papaiani.

Tristă zi de 1 Decembrie…

GH. MILITARU

Băsescianismul reformist,  sau balamucul neostalinist! (3)

Se pare că amploarea afacerilor oneroase de tip mafiot este atît de mare, iar încrengătura formată din indivizi ce reprezintă ,,crema” hoţilor patentaţi este atît de întinsă, încît e clar că, acum, spinările multora dintre portocaliii cu diverse funcţii importante prin administraţia centrală şi locală sînt străbătute de valuri de fiori. Şi acest lucru e valabil nu doar în Vămi, ci peste tot, de-a lungul şi de-a latul ţării. De exemplu, s-au descoperit cîteva lucruri dubioase la Bistriţa, în afacerile derulate de o firmă la care, printre acţionari, figurează şi soţia deputatului PDL Ioan Oltean, politicianul chinuit, de ceva vreme, de broscoiul care i-a rămas înţepenit în gît. Însă, dat fiind că el este un reprezentant de frunte al adunăturii portocalii, anchetatorii au primit, probabil, ordin s-o lase un pic mai moale, fiindcă nu se ştie ce surprize vor apărea… Şi pentru ca mass-media să nu rămînă fără subiecte de sorginte băsescianistă, promotorul respectivului curent ,,filozofic” neostalinist, adică Traian Băsescu, în persoană, a ieşit la rampă cu ultimul ,,produs” al gîndirii sale: modificarea Constituţiei!

Mărturisesc foarte sincer că, în momentul în care l-am auzit vorbind cu siguranţa aceea a lui, care stîrneşte doar ilaritate printre cei care nu şi-au lăsat creierele lustruite precum sticla de propaganda mincinoasă a portocaliilor, am rămas îndelung pe gînduri, întrebîndu-mă: ce anume îl determină pe Traian Băsescu să se dea în spectacol atît de des? Da, aceasta e opinia mea! Pentru că, la fel ca în alte dăţi, prin felul în care s-a prezentat şi şi-a expus noul ,,proiect”, făcînd abstracţie totală de prerogativele ce-i revin, potrivit Constituţiei, în calitate de preşedinte al României, domnul Băsescu s-a dat, efectiv, în spectacol. Din cele relatate de dumnealui în faţa ziariştilor, a reieşit că doreşte ca Legea fundamentală a ţării să fie modificată după propriile idei. Numai că acestea sînt, într-o proporţie covîrşitoare, total aberante, ori absolut anacronice în raport cu prevederile unui Stat de drept european, din Secolul XXI. Însă, din mulţimea de idei nebuloase, precum ceaţa într-o zi mohorîtă de toamnă, s-a ivit o chestiune clară, ca apa unui izvoraş de munte, şi anume aceea că domnul Băsescu vrea ca România să devină Republică prezidenţială, în care nici un demnitar să nu mai beneficieze de imunitate, cu o singură excepţie. Aţi ghicit: cu excepţia preşedintelui! Doar el va avea imunitate totală: chiar şi atunci cînd, ,,ciupit” binişor, după cîteva păhărele de trăscău englezesc, s-ar urca la volan şi ar demara val-vîrtej, alertînd la maximum zecile de sepepişti din escortă, iar, în goana lui veselă, l-ar lovi cu atîta hotărîre pe vreun biet pensionar, încît l-ar trimite instantaneu la cele veşnice, înainte de termenul ,,planificat”.

 (va urma)

NICULAE GHIŢĂ

Democraţi fără voie (4)

În doar cîţiva ani, PCR a ajuns cea mai mare formaţiune politică din România, în timp ce partidele istorice, ai căror lideri au fost aruncaţi în închisori, unde mulţi au şi murit, s-au prăbuşit iremediabil. Reeditînd acest tip de strategie, PDL încearcă, şi el, să se cîrpească pentru viitoarele alegeri, adunînd în jurul său frînturi de partide, risipite pe actuala scenă politică a ţării: UNPR, Partidul Poporului (o gogoaşă umflată sub proiectoarele Televiziunii de garsonieră) PNG (stîna politică a oierului Gigi Becali) şi, mai nou, Partida Romilor. Înţelegerea cu această din urmă formaţiune lămureşte, de fapt, misterul strînsei amiciţii dintre familia Băsescu şi Bercea Mondialu, şi al relaţiilor Palatului Cotroceni cu Casa Regală Cioabă; ea explică şi intervenţia în plen, la Bruxelles, a Elenei Băsescu, prin care aceasta propunea ca romii să aibă reprezentanţi în Parlamentul European.

Nimeni nu se aştepta ca, după instalarea la Putere, pe căi dubioase, a democrat-liberalilor, în ţară să curgă lapte şi miere, iar românii să trăiască, într-adevăr, bine, aşa cum le ura, ironic, la tot pasul, preşedintele Băsescu. Dezastrul fără margini care s-a produs în decursul a mai bine de 2 decenii de tranziţie bezmetică, pe canavaua căreia s-au ţesut corupţia generalizată, politicianismul greţos şi lupta oarbă pentru Putere, a condamnat ţara la sărăcie şi mizerie pentru multă vreme. Pe deasupra, românii au avut marea neşansă ca, în aceşti ultimi ani, bîntuiţi de o teribilă recesiune mondială, ţara să fie condusă de un regim străin de interesele ei primordiale,  de un guvern incompetent şi corupt, care, prin politica sa agresivă de austeritate, subminează economia naţională şi, în acelaşi timp, atentează grav la însăşi viaţa cetăţenilor ţării. După aproape 3 ani de criză, România a ajuns un infern. Producţia industrială, activitatea din construcţii, transporturi, comerţ şi din alte domenii se află într-un declin permanent. Produsul intern brut nu mai poate fi cîrpit, deficitele bugetare nu mai pot fi stăvilite, investiţiile străine abia depăşesc 1 miliard de euro; şomajul va afecta, pînă la sfîrşitul anului viitor, aproape 1 milion de persoane (bugetarii fiind primii vizaţi), iar pensiile şi salariile, deja ciuntite, vor rămîne îngheţate şi în 2012.

Copiii învaţă în şcoli neîncălzite, pensionarii îşi strigă sărăcia sub cerul liber, la minus 2-3 grade, între frigul de afară şi cel din casele multora dintre ei nefiind mari diferenţe, iar bolnavii îşi irosesc ultimele resurse de viaţă, agitîndu-se, fără speranţe, între spitale, atîtea cîte mai sînt, şi farmacii.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

Înca un motiv pentru care a fost arestat primarul Comunei Jilava

JUSTIŢIA E PENTRU UNII MUMĂ, PENTRU ALŢII CIUMĂ...

Către

PROCURATURA GENERALĂ A ROMÂNIEI

Doamnă Procuror General,

Subsemnatul Bădinici Marian Florin Corneliu, domiciliat în Bucureşti, Str. Gen. Berthelot nr. 47, Sector 1, vă rog să binevoiţi a lua la cunoştinţă următoarele fapte:

Sînt fiul lui Bădinici Dumitru, născut la data de 26 iulie l908, din părinţii ILIE Ion (zis Bădinici – patronimic) şi ILIE Niculina. Bunicul meu a luptat în primul război mondial ca locotenent în Armata Română, iar după război a fost primar al comunei Jilava (alăturat, poza oficială). La data de 22 martie 1944, în deplinătatea facultăţilor mintale, bunicul lasă în paşnică posesiune şi desăvîrşită proprietate întreg avutul său imobiliar celor doi fii: tatălui meu şi unchiului Niţă (Ion) I. Ilie. Nu numai că bunicul a lăsat aceste terenuri moştenitorilor legali, dar chiar a specificat care anume parte din acestea s-o ia fiecare. Testamentul a fost încheiat la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, sub nr. 7857/22 martie 1944, şi a fost semnat de testator locotenent Ilie Ion, din Bucureşti, Şos. Giurgiului nr. 193. Ca să se elimine orice confuzie legată de patronimic, se face precizarea în testament că „fiului meu Dumitru I. Ilie îi mai zice şi Dumitru I. Bădinici, fiind una şi aceeaşi persoană“.

La data de 2 mai 1944, bunicul meu a încetat din viaţă, iar la data de 22 martie 1945 se încheie procesul-verbal de impunere a averii defunctului de către Administraţia Financiară de Constatare Indirectă, Sect. III Albastru, certificîndu-se că masa succesorală a rămas intactă, nu există evaziune sau omisiune, defunctul nefăcînd pe timpul vieţii înzestrări, donaţiuni, vînzări, sau cesiuni de bunuri cu titluri (ataşez copii ale acestor documente).

Menţionez că tatăl meu, Bădinici I. Dumitru, nu s-a bucurat în nici un fel de moştenirea obţinută, deoarece, spre deosebire de fratele său, care a rămas agricultor, a terminat Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Economice şi s-a mutat la oraş, profesînd, pe timpul comuniştilor, în Bucureşti.

Din documentele de mai sus reiese că masa succesorală EXCLUSIV a tatălui meu, respectiv a mea, se compune din următoarele suprafeţe:

1. Teren de 5.000 mp – lîngă Fabrica DUX – situat în Şos. Giurgiului nr. 193/301, învecinat la: Nord – Fabrica DUX; Sud – moştenitorii defunctului Tudor Ivan; Est – Şoseaua Naţională; Vest – moştenitorii defunctului Nicolae Mincu.

2. Teren de 22.500 mp – între satul Progresul şi Jilava, învecinat la: Nord – moşia Jilava; Sud – drumul dintre planuri; Est – Gheorghe Buzdugan; Vest – linia de cale ferată Bucureşti - Giurgiu.

3. Teren de 10.000 mp – la marginea satului Progresul, învecinat la: Nord – moştenitorii defunctului Ilie Bădinici; Sud – drumul dintre planuri; Est – Petre Şerbănescu; Vest – Dida Gheroiu.

4. Teren de 5.000 mp – situat în Bd. Metalurgiei (loc zis Eforie), învecinat la: Nord – drum; Sud – drumul dintre planuri; Est – Niculae Moldoveanu; Vest – moştenitorii defunctului Stan Iordache.

5. Teren de 5.000 mp – situat în satul Progresul, învecinat la: Nord – drum; Sud – Petru Stoian; Est – linia ferată Bucureşti – Giurgiu; Vest – Constantin I. Ilie.

6. Teren de 11.253 mp – situat în satul Progresul, învecinat la: Nord – drum; Sud – Stoian Jandarmul; Est – Constantin Ilie; Vest – Iordan şi alţii.

În afara terenului de la poziţia 4, toate terenurile ţineau de comuna Jilava, satul Progresul.

Din anul 1992 am încercat, fără succes, repunerea mea în proprietate conform Legii nr. 18/1991, Legii nr. 1 şi Legii nr. 10, înregistrînd cererile nr. 22440, 22441, 22442, 22443, 22444, 22445/19.09.2005, adresate Primăriei Sector 4, cererile adresate Primăriei Jilava, cererile adresate Arhivelor Naţionale, cu nr. 39081, 82, 83, 84, 85/14.10.2005, precum şi nr. 3822 SANIC/2011. Toate autorităţile mai sus menţionate mi-au spus că „nu deţin schiţe şi planuri cadastrale referitoare la proprietăţile declarate la Recensămîntul din 1948“. Vă sesizez că în Sectorul 4 şi la Primăria Jilava s-au făcut multe retrocedări în ultimii ani, a căror legalitate este îndoielnică. Pe baza căror documente, schiţe şi planuri cadastrale s-au făcut aceste retrocedări, dacă pentru mine nu a fost posibil acest lucru? Cu mulţumiri,

Marian Florin Corneliu Bădinici

22 decembrie 2011

Procurorului General al României –

Laura Codruţa Kövesi

Materiale reproduse din Ziarul „Tricolorul“

Liderul P.R.M. a lansat noua sa carte,

intitulată „Cele mai frumoase aforisme“

Comunicat de Presă

Miercuri, 21 decembrie a.c., Librăria „Mihail Sadoveanu“ din Capitală a găzduit un eveniment cultural deosebit: preşedintele P.R.M., domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European, şi-a lansat cea de-a 31-a carte a sa, intitulată „Cele mai frumoase aforisme“. Au trecut 32 de ani de cînd tînărul scriitor Corneliu Vadim Tudor prezenta publicului, în aceeaşi librărie (pe care ulterior, la începutul anilor 2000, avea să o salveze de la desfiinţare), volumul de poezii „Epistole vieneze“, în prezenţa prietenului şi mentorului său spiritual Eugen Barbu, a actorului Florin Piersic, a lui Ladislau Hegeduş, secretar de Stat în Ministerul Culturii la acea vreme, precum şi a însărcinatului cu afaceri ad-interim al Ambasadei Austriei la Bucureşti.

Festivitatea de miercuri a fost deschisă de directoarea de onoare a librăriei bucureştene, doamna Georgeta Munteanu, care a salutat faptul că înainte de încheierea acestui an scriitorul şi omul politic Corneliu Vadim Tudor este prezent la o nouă întîlnire cu cititorii săi.

Regizorul şi prof. univ. dr. Geo Saizescu a ţinut să sublinieze personalitatea complexă a autorului, în egală măsură scriitor şi istoric, polemist strălucit, un om şi un creator care nu i-a dezamăgit niciodată pe cei din jurul său. Scrisul lui Vadim Tudor este apropiat de cel al lui Tudor Arghezi, N. D. Cocea sau Pamfil Şeicaru, a apreciat vorbitorul, care a evidenţiat, de asemenea, faptul că această nouă carte semnată de liderul P.R.M. este una a unui om care nu numai că şi-a însuşit temeinic valorile culturii şi Istoriei Naţionale, dar a făcut din ele o adevărată armă de luptă împotriva a tot ceea ce întunecă prezentul acestei ţări.

La rîndul său, Viorel Roman, profesor la Universitatea din Bremen (Germania) şi vechi colaborator al revistei „România Mare“, a arătat că noua carte semnată de Corneliu Vadim Tudor ilustrează cum nu se poate mai sugestiv şi mai profund, asemenea tuturor lucrărilor sale, genialitatea Poporului Român – o enigmă şi un miracol istoric, după cum spunea Gheorghe Brătianu.

Domnul Corneliu Vadim Tudor a mulţumit celor prezenţi şi presei pentru interesul manifestat faţă de acest eveniment cultural, anunţînd că ar fi deosebit de bucuros să-i revadă vineri, 23 decembrie a.c., cu prilejul inaugurării noului Sediu Central al P.R.M., de pe Strada Vasile Lascăr nr. 16.  După cum mărturisea autorul, în volumul „Cele mai frumoase aforisme“, însumînd cca 350 de pagini şi apărut la Editura Fundaţiei „România Mare“, sînt reunite notaţii mai vechi şi mai noi, meditaţii legate de marile simboluri naţionale şi sacralitatea românească, de care nimeni nu are dreptul să se atingă. Sînt lucruri cărora a dorit să le dea limpezime, dar şi valoare de durată. Autorul şi-a exprimat regretul că nu-i mai sînt aproape vechii prieteni, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Mircea Micu, Adrian Riza şi atîţia alţii, trecuţi în lumea umbrelor, care erau prezenţi la lansarea cărţilor sale, după cum şi el le era alături la astfel de evenimente culturale, ale căror protagonişti erau ei înşişi.

În încheierea festivităţii de la Librăria „Mihail Sadoveanu“, domnul Corneliu Vadim Tudor a dat autografe pe noua sa carte şi a servit o cupă de şampanie cu admiratorii şi prietenii săi.

Biroul de PresĂ al P.R.M.

21 decembrie 2011

Mare audienţă a emisiunii de la Antena 3, de luni seară, 19 decembrie a.c., la care a participat Tribunul:

„MINUTUL DE AUR” – 4,5 PUNCTE

Acum, la sfîrşit de an, Mafia portocalie a uitat complet de grijile şi problemele românilor, pregătindu-se intens pentru fraudarea alegerilor viitoare. După cum a dezvăluit liderul PRM în emisiunea lui Răzvan Dumitrescu de la Antena 3, preocuparea principală a celor de la Putere o constituie în acest moment să treacă peste Moţiunea de Cenzură depusă de Opoziţie pe tema comasării alegerilor. Piticul Porno rămîne în continuare util Chiriaşului de la Cotroceni, printr-o obedienţă greu de găsit în rîndul celor de la PDL. Singurul minister care îl preocupă pe Chiriaşul de la Cotroceni îl constituie cel al Administraţiei şi Internelor, unde incultul Traian Igaş este incapabil de atîta imaginaţie, încît să facă vreo brînză legată de furtul voturilor. Este de preferat, în acest sens, traseistul Gabriel Berca, tocmai acela care ocupa funcţia de secretar general în Executiv în perioada de guvernare a PNL. Pentru a-şi pune în aplicare marea hoţie a anului 2012, cei de la Putere nu se dau în lături de la nimic: procurarea din străinătate a unor produse electorale, în cantităţi suficiente, acapararea de noi posturi de televiziune şi intimidarea altora, cum este Antena 3, arestări pe bandă rulantă. Nu sînt uitate nici cadourile costisitoare pentru amantele lui Traian Băsescu. În cadrul emisiunii, domnul Corneliu Vadim Tudor s-a referit, de asemenea, la întîlnirea sa cu fostul preşedinte ceh Vaclav Havel, decedat în aceste zile, precum şi la situaţia din Coreea de Nord, după dispariţia conducătorului acesteia, Kim Jong Il. Tribunul a ţinut, totodată, să felicite echipa de fotbal Steaua pentru calificarea sa în primăvara Europa League...

Rating foarte mare făcut de preşedintele PRM, miercuri seară, 21 decembrie a.c., la Antena 1 („Acces direct”):

„MINUTUL DE AUR” -  8,8 PUNCTE!

Telespectatorii Antenei 1 au urmărit cu sufletul la gură cele declarate de Tribun în emisiunea Simonei Gherghe, „Acces direct”. Subiectul a fost unul pe cît de greu de imaginat, pe atît de interesant: vrăjitoria în România. Liderul PRM le-a pus la punct pe aceste femei, care, în numele unei aşa-zise ştiinţe oculte pe care ar stăpîni-o, nu fac altceva decît să escrocheze anumite persoane, care, la rîndul lor, sînt vinovate pentru că apelează la asemenea  fiinţe primitive. Mai rău este că aceste vrăjitoare spun fel de fel de prostii pe seama unor personalităţi, care nici măcar nu au auzit de ele. Întrebată, la telefon, de către realizatoare, dacă e adevărat ce s-a vehiculat în aceste zile pe seama liderului PRM, vrăjitoarea Lucreţia a recunoscut, spre cinstea ei, că domnul Vadim nu a apelat, niciodată, la ea. Oricum, la mijloc pare să fie vorba şi de altceva, mult mai grav, în sensul ca aceste aşa-zise prezicătoare să fie manipulate tocmai pentru macularea imaginii unor importante personalităţi politice, cum este Tribunul, care alcătuiesc adevărata Opoziţie din România în aceste vremuri de dictatură a neamului prost.

Şi alte publicaţii ne dau dreptate

Dragă Oana Zăvoranu,

„Am jurat de mii de ori / că n-am să-ţi mai scriu scrisori”, dar nu mă pot abţine. Ai explodat, debordat şi ne-ai fascinat cu poveştile din Oz. Cu Vanessa şi Melissa. Mi-ai bulversat somnul. Cînd discursul tău impulsiv şi pulsatoriu, devenind redundant, a plonjat în fastidios am mers la culcare. Dar, nu am pierdut saga ta cu vrăjitoarele. Cum ai răspuns inepţiilor speculative propuse de ele? Cînd există psihiatri, terapii, zone de calmare, medicaţii. Ce „farmece” sînt alea cînd vrăjitoarea disperată nu-ţi cere sînge, neuroni spînzuraţi sau umori prăjite, ci... încă una sută mii euro? Haaaaa! Prin acest act al tău de autoexorcism ne-ai arătat în ce hal erai. Psihic. Şi cît de naivă, credulă, să nu zic proastă. Căci starea ţi se vedea: erai turbată. Iritai un întreg popor, plus exilul euro-american. Erai de necontrolat, ca un fier roşu. Ca un şarpe veninos în gură de şarpe veninos. Şuţii şi vrăjitoarele sînt cei mai mari artişti ai penalului. Îndemînare de felină şi şcoala psihologiei clientului, unii. O polivalenţă academică. Inventivitate, creativitate, spontaneitate, escrocherie, alţii. Chestia cu noaptea pe lac, broaştele din sîn şi scheletele din sicrie transparente – unul cu şapcă, altul cu basma – sînt înscenări geniale. Butaforii. Regii. Efecte. Figuraţie. Spielberg, un onanist stîngaci faţă de Vanessa... Ba, spre sfîrşit, am butonat şi pe Capatos şi am prins-o puţin şi pe Spilbearga-n persoană...

M-a uimit naivitatea ta, Oana. Să dai sute de mii euro pentru nişte vrăji? E ori excentrism. Ori ignoranţă. Obscurantism. Cu banii ăştia sponsorizai integrala operei lui Eminescu de la Academie. Sau integrala dramaturgiei lui Caragiale, începută acum 30 de ani la TVR şi neterminată. Fapte demne de verticalitatea pe care ţi-ai pierdut-o prin tabloidizare. Rămîneai un Mecena al culturii. Aşa, eşti Fraierita ţigăncilor. Tu ca şi ceilalţi cotizanţi la vrăji. Ignoranţă. Impozit pe imbecilitate! Hai că Mutu s-a amuzat, sînt sigur. Dar disperata doamnă B. şi alţii sînt de ilaritatea curcilor. Domnul dă banii cui nu merită! În lanţul trofic vrăjitoarele, satanistele, woodoo-ristele, exorciştii au darul să profite de prostia proştilor. Să le ia banu’. Bravo! Să ne crească şi înflorească PIB-ul. Că genii ale prostiei şi şarlataniei are ţara!

George Stanca

(Text preluat din ziarul „Click”, nr. din  19 decembrie 2011)

ULTIMA ORĂ

Pelerinaj cu şpăgi la „sfintele moaşte” ale lui Pazvante Chiorul: plicuri  cu bani între 10.000 şi 15.000 de euro

După ce, luni seara, 19 decembrie a.c., Traian Băsescu a fost colindat la Vila Lac 2, de ţiganul buzat Gheorghe Falcă şi de socrul său, aşa-zisul creştin penticostal Gheorghe Seculici, care au depus şi cîte un plic cu bani, în dar - marţi dimineaţa, 20 decembrie a.c., a venit rîndul găştii moldovenilor de a-şi arăta respectul faţă cel ce i-a adus la Putere. Concret, la orele 9,30, Gheorghe Flutur, însoţit de primarul de la Piatra Neamţ, Gheorghe Ştefan, zis Pinalti, l-au vizitat pe Traian Băsescu chiar în cabinetul de la Palatul Cotroceni. Aici, cei doi  au stat circa 20 de minute. Sursele noastre spun că şi urările celor doi au fost garnisite cu cîte un plic, burduşit cu bancnote (numai euro). Între capii PDL se vehiculează faptul că, pentru a fi bine primit, fiecare plic trebuie să conţină între 10.000 şi 15.000 de euro. Aceleaşi cadouri se îngrămădesc să facă liderii PDL şi la Palatul Victoria, lui Emil Boc, doar că aici plicurile nu conţin decît între 5000 şi 7000 de euro. Bineînţeles că aceste şpăgi nu reprezintă decît bani de seminţe pentru Traian Băsescu sau Emil Boc, dar gestul contează.

În Ajunul Crăciunului, Traian Băsescu vrea  îi dă amantei sale Elena Udrea (de faţă

cu Cocoşul Încornorat!) colierul de diamante,  în valoare de 200.000 de dolari...

Traian Băsescu a invitat-o pe amanta sa oficială, Elena Udrea, la Vila Lac 2, pentru a-i face cadou colierul cu diamante adus din Turcia într-o valiză diplomatică. Surse din preajma Chiorului ne-au informat că el a sunat-o miercuri după-amiază, 21 decembrie a.c., în jurul orelor 15, pe Cioara Vopsită, spunîndu-i să treacă vineri seara, 23 decembrie a.c., „după ora 9”, pe la Vila Lac 2, pentru că va avea o surpriză. Cel mai probabil, la întîlnirea de vineri seara Elena Udrea a primit cadoul de Crăciun – colierul de diamante, cumpărat de Traian Băsescu de la Ankara. Discuţia dintre cei doi a durat circa 5-6 minute şi, în afara programării întîlnirii, ei nu au vorbit decît banalităţile obişnuite în astfel de ocazii. Traian Băsescu i-a spus Elenei Udrea să îl aducă şi pe Cocoşul Încornorat, cu care vrea să stea de vorbă, mai mult ca sigur, în legătură cu fraudarea viitoarelor alegeri...

LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI

SOARTA OSPĂTARULUI  TRAIAN IGAŞ E HOTĂRÎTĂ: AUT!

Traian Igaş va fi schimbat din fruntea Ministerului Administraţiei şi Internelor cel tîrziu la începutul lunii martie. Înainte de a fi înlocuit, acesta trebuie să termine măcelul, numit, pompos, restructurarea cadrelor din Ministerul de Interne şi instituţiile subordonate. Marţi, 20 decembrie a.c., în jurul orelor 14, Traian Băsescu l-a chemat în biroul de la Palatul Cotroceni pe Sebastian Lăzăroiu, cu care nu s-a mai întîlnit de aproximativ o săptămînă. Întîlnirea a fost una din cele obişnuite, în care, între două vizite ale pedeliştilor din teritoriu, veniţi să îl colinde pe Chior şi să-i dea în dar un plic cu bani, cei doi au stat la un pahar de whisky, urzind noi planuri politice. Sursele noastre spun că Băsescu i s-a văitat lui Lăzăroiu de faptul că demiterea lui Igaş din funcţia de ministru îi aduce numeroase probleme. Una dintre acestea este faptul că funcţia lui Igaş este dorită nu numai de Gheorghe Falcă, ci şi de Gabriel Oprea sau de Vasile Blaga, pentru Gabriel Berca. În acest context, nu ştie cum va rezolva problema, fără a tulbura foarte tare apele. Oricum, Chiriaşul de la Cotroceni i-a precizat lui Şomeroiu că menţinerea lui Igaş în funcţie, după sfîrşitul lunii februarie, adică după ce va încheia concedierile din minister, este exclusă. Igaş este considerat de Machitorul Naţiunii prea prost pentru a conduce ministerul în perioada alegerilor.

Vasile Blaga îşi va relua funcţia  de secretar general al PDL

La începutul anului viitor, Vasile Blaga va reveni în PDL pe o poziţie de forţă, aceea de secretar general, înlocuindu-l pe Ioan Oltean. Mişcarea a fost hotărîtă, la un pahar, de Traian Băsescu, Vasile Blaga şi Sebastian Lăzăroiu, la Cotroceni, în cadrul unei discuţii pe care cei trei au avut-o, marţi seara, 20 decembrie a.c., în jurul orelor 22,30. Chiriaşul de la Cotroceni crede că, pentru a mobiliza cum trebuie activul PDL, în campania electorală, Vasile Blaga trebuie să deţină o poziţie-cheie în partid, care, la nevoie, să o suplinească şi pe cea de preşedinte al formaţiunii. Pornind de la această idee, cei trei parteneri de băutură au decis ca la începutul anului să îl forţeze pe Ioan Oltean să îşi dea demisia din funcţia de secretar general al partidului, iar în locul lui să fie numit, interimar, Vasile Blaga. Va fi, desigur, un interimat care se va prelungi pînă după alegeri. Tot marţi seara s-a mai stabilit ca Matrozul să fie acela care să îl convingă pe Oltean să demisioneze. Sursele noastre spun că, dacă acesta va refuza, Traian Băsescu îl va da pe mîna DNA, fiind cercetat în dosarul deschis la AJOFM Braşov, unde fostul preşedinte al Agenţiei este acuzat de luare de mită în formă continuată.

Panică în şobolănimea UNPR...

Condamnarea lui Miki Şpagă la 1 an de închisoare cu suspendare a stîrnit o adevărată panică în şobolănimea UNPR. Surse din cadrul găştii conduse de ospătarul cu 4 stele, Gabriel Oprea, ne-au dezvăluit faptul că o serie de parlamentari, veniţi în ultima perioadă spre UNPR, tocmai pentru a se pune la adăpost de lege, s-au strîns luni, 19 decembrie a.c., la orele 14, în grupul de la Parlament şi au început să se vaite. Ei sînt convinşi că Traian Băsescu s-a hotărît să îi sacrifice, pentru a arăta opiniei publice că Justiţia face dreptate chiar şi între susţinătorii acestui regim. În acest context, a fost nevoie ca ţiganul smucit să vină val-vîrtej, de la Minister, la Parlament, pentru a calma spiritele. Parlamentarii UNPR l-au ameninţat pe Gabriel Oprea că, dacă situaţia continuă, ei vor susţine o Moţiune de Cenzură, care să ducă la răsturnarea guvernului. Sursele noastre spun că cel mai vehement a fost traseistul moralist Eugen Nicolicea.

Suveică şmecherească în Justiţia băsistă:

* DANIEL MORAR - PROCUROR GENERAL * LAURA  CODRUŢA KÖVESI - LA GRĂDINA ZOOLOGICĂ DIN SIBIU

Traian Băsescu a găsit soluţia pentru menţinerea într-o funcţie de conducere, în Parchetul General, a slugii Daniel Morar, întrucît mandatul acestuia în fruntea DNA expiră în februarie 2012. Şeful „poliţiei politice“ a Dictachiorului a acumulat deja cele două mandate, de cîte 3 ani, permise de lege. Problema a constituit, joi dimineaţă, 22 decembrie a.c., subiectul unei discuţii, de aproximativ o oră, ce a avut loc la Vila Lac, 2 între Traian Băsescu şi lacheul cu păr vopsit, care l-a vizitat în jurul orelor 8,30. Deşi are liber chiar de la americani, pentru a modifica legea, cu scopul de a-l ţine pe Morar în funcţie, Matrozul nu va urma îndemnul public al ambasadorului SUA, care, atunci cînd a fost făcut, a fost catalogat de opinia publică drept un amestec în treburile interne ale României. Cei doi au convenit o variantă mult mai simplă, chiar dacă aceasta presupune sacrificarea Laurei Codruţa Kövesi, care îşi va pierde privilegiile de conducere. Concret, pentru că mandatele lui Daniel Morar, în fruntea DNA, şi Laurei Codruţa Kövesi, în fruntea Parchetului General, expiră la date apropiate, în cursul lunii februarie 2012 Daniel Morar va fi propus, de Traian Băsescu, pentru a ocupa funcţia de procuror general al României. Ulterior, prin restrîngerea autonomiei DNA, acesta va fi controlat tot de Daniel Morar, în continuare, iar în fruntea lui va fi numită o persoană de încredere, care, bineînţeles, va asculta orbeşte ordinele venite pe filiera celor doi beţivani. Nu este încă suficient de clar ce poziţie i se va oferi baschetbalistei Kövesi, care nu poate fi înlăturată pur şi simplu, avînd în vedere că, de la instalarea în această funcţie, în 2006, i-a făcut lui Traian Băsescu cele mai murdare jocuri judiciare şi cunoaşte destule dedesubturi. Sursele noastre spun că, de la conducerea unui Parchet teritorial, pînă la o eventuală intrare în politică, prin asigurarea unui loc eligibil pe listele PDL, Chiriaşul de la Cotroceni îi va da de ales lui Kövesi orice posibilitate. Noi credem că  Godzila şi-ar putea găsi refugiul la Grădina Zoologică din Sibiu (aproape de casă), în cuşca rămasă liberă după împuşcarea tigroaicei Mihaela. S-ar strînge lumea ca la circ...

Mesaj primit de liderul PRM la biroul său  din Parlamentul European - Bruxelles

Stimate domnule europarlamentar

Vadim Tudor,

Guvernul României, prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, împreună cu Global CCS Institute au deosebita onoare să vă invite să participaţi la evenimentul „CCS - Captarea şi Stocarea CO2 în România – progrese înregistrate”. Evenimentul este organizat împreună cu Platforma Europeană de Dezvoltare şi va fi găzduit de Centrul Spiritual Cultural Român, marţi, 17 ianuarie 2012, în Bruxelles, pe Rue de la Charité nr. 41.

Vor fi prezentate: cadrul legislativ şi al reglementărilor CCS; rezultatele preliminare ale cercetării sociologice derulate în zona cea mai intens dezvoltată din punct de vedere energetic din România - regiunea Olteniei; stadiul Foii de Parcurs CCS a României. Printre participanţii invitaţi se numără reprezentanţi ai Guvernului României, dezvoltatori de proiecte CCS, Global CCS Institute, Comisia Europeană, Guvernul scoţian şi ZEP (Platforma Europeană Zero Emisii). Vă rugăm să confirmaţi disponibilitatea participării dvs. pînă la data de 29 decembrie 2011. Cu speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă dorim Sărbători Fericite!

Cu deosebită consideraţie,

Gloria Popescu

Şef Colectiv Transfer de Cunoştinţe şi Comunicare, ISPE

NEWS ALERT

Parcă vedem un film de Emir Kusturica: mascaţii joacă baba-oarba cu ţigăncile, care se ascund la supermarket (?!)

Trăim într-o ţară de nebuni. După ce Justiţia a decis arestarea lor, cele două ţigănci vrăjitoare sînt de negăsit. Palatele lor au fost luate cu asalt de zeci de mascaţi, dar Vanesa şi Melisa nu sînt acasă. Au plecat în supermarket, să-şi facă provizii pentru ele, la puşcărie, şi pentru cei rămaşi acasă. Singura soluţie pentru mascaţi este să se instaleze pe la ieşirile tuturor supermarketurilor din Bucureşti şi să aştepte ora de închidere.

Nenorocirea este că unele din acestea ţin deschis toată noaptea sau funcţionează non-stop. Şi atunci să vezi tărăşenie. Viaţa bate filmul. Chiar un film de Emir Kusturica, poate „Underground“. Procurorii de la Curtea de Apel Bucureşti au emis, miercuri,  21 decembrie a.c., mandate de arestare preventivă pentru vrăjitoarele Melisa şi Vanesa, care sînt acuzate de înşelăciune şi şantaj. În acelaşi dosar, mai sînt arestate alte două persoane, pentru complicitate. Este vorba de Ion Constantin şi Sava Craiff Buzea. Decizia vine la scurt timp după ce vrăjitoarele respective au fost reţinute pentru 24 de ore, pe 13 decembrie a.c., dar au fost eliberate. Melisa şi Vanesa sînt acuzate că au produs un prejudiciu de 450.000 de euro. Avocata uneia dintre vrăjitoare a declarat că nu poate comenta decizia, însă bănuieşte că Oana Zăvoranu este cea care a avut „influenţe vrăjitoreşti”. După Melisa şi Vanesa, şi celelalte vrăjitoare mincinoase trebuie să ajungă acolo unde le este locul – la puşcărie. Roxana Lider şi Rada Mincă sînt acuzate că au păcălit mai multe vedete şi persoane publice şi le-au luat sute de mii de euro pentru „serviciile” lor. Dincolo de naivităţile celor care le-au dat asemenea sume mari de bani, aceste primitive îşi merită soarta pentru aberaţiile pe care le-au spus la adresa unor importante persoane publice, pe care nici măcar nu le-au văzut în viaţa lor. Vorba Tribunului, „aceste nemernice merită tunse zero cu foarfeca de iarbă”.

LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI

Miercuri seară, 21 decembrie a.c., la Antena 1, lumea s-a lămurit: nici o vrăjitoare nu a pretins

că îl cunoaşte pe Vadim Tudor, totul a fost o minciună ordinară...

Diversiunile clocite de Puterea protocalie şi de anumite instrumente abjecte ale acesteia nu au limite. Pe seama europarlamentarului Vadim au fost puse şi unele mizerii legate de faptul că acesta ar fi fost la vrăjitoare. O minciună mai mare ca asta nici că se putea imagina.

Intelectual profund, doctor în Istorie şi exeget al Bibliei, Corneliu Vadim Tudor nu avea cum să ajungă într-un asemenea loc, propice fiinţelor slabe şi răzbunătoare, dacă nu de-a dreptul primitive. În emisiunea Simonei Gherghe, de la Antena 1, miercuri seară, 21 decembrie a.c., vrăjitoarea Brăţara, femeie în jur de 64 de ani şi, ca atare, bună cunoscătoare a mediului în care se mişcă, a spus răspicat că liderul PRM n-a apelat, niciodată, la ea şi nici la altă „colegă“. La fel a declarat şi Lucreţia. Lucrurile sînt clare. Cum rămîne, însă, cu imaginea şifonată a unor asemenea personalităţi, cărora o presă imatură continuă să le facă atîtea deservicii? În ţara asta nu mai există nici morală şi nici bun-simţ.

Este William Brânză agent de influenţă al Serbiei? Dacă nu este, ce caută la Belgrad, într-o vizită aranjată de Ambasada Serbiei la Bucureşti?

După declaraţiile scandaloase pro-sîrbe de la TVR Internaţional şi din cele conţinute în comunicatul dat după întrevederea cu ambasadorul sîrb la Bucureşti, prima impresie a fost că un individ, William Brânză, parlamentar din întîmplare, neinformat şi arogant, devine victima unui diplomat experimentat şi se apucă să debiteze mesajele sugerate de acesta. Nu era sigur dacă la acel moment era vorba de prostie sau de ticăloşie. Iată însă că o complicitate, începută într-o întîlnire între zidurile Ambasadei Serbiei la Bucureşti, continuă de data aceasta la Belgrad.

Ei bine, William Brânză a mers luni, 19 decembrie a.c., la Belgrad, cu un charter special, să se vadă cu ministrul de Externe sîrb şi cu preşedintele Parlamentului de la Belgrad. Chestiunea în sine nu are nimic ieşit din comun, mai puţin, evident, incompetenţa unuia ca Brânză de a discuta la un asemenea nivel cu autorităţile Serbiei. Dar nu este numai acest lucru. Conform informaţiilor „Romanian Global News”, contrar uzanţelor, vizita lui Brânză a fost aranjată de… ambasadorul sîrb la Bucureşti, şi nu de Ministerul de Externe al României. De aici lucrurile se complică, ştiind bine că ambasadorul sîrb nu trimite la Belgrad pe cineva care ar putea ridica probleme Belgradului, ba dimpotrivă. Poate trimite pe cineva de care este sigur că Belgradul se poate folosi. Iar ocolirea MAE de la Bucureşti de către Brânză nu face decît să confirme aranjamentele, să zicem „speciale”, dintre Brânză şi ambasadorul sîrb de la Bucureşti. Dacă este aşa, am putea avea de-a face cu transformarea lui Brânză într-un fel de agent de influenţă al Serbiei, pentru că, nu-i aşa, cine ştie ce a făcut Brânză în Ambasada Serbiei la Bucureşti? De ce nu s-a văzut cu ambasadorul sîrb la Camera Deputaţilor, aşa cum a procedat cu alţi ambasadori? Este o întrebare care trezeşte serioase suspiciuni. Şi nu numai redacţiei „Romanian Global News”. Nu putem decît spera ca declaraţiile iresponsabile făcute de Brânză la TVR International şi care au adus deservicii mari intereselor românilor (vlahilor) din Timoc şi intereselor româneşti în general să fie reparate prin punerea la punct de către MAE, dar şi de către Administraţia Prezidenţială, a lui William Brânză. A lăsa tot felul de indivizi, a căror iresponsabilitate a fost probată, să vorbească despre subiecte sensibile pentru România şi pentru comunităţile româneşti cu probleme este nu numai riscant, dar şi păgubos pentru Statul Român.

Haita de fripturişti PSD-PNL îi plăteşte porcului Bogdan Teodorescu o sumă fabuloasă pentru a face sondaje mincinoase:

200.000.000 DE EURO (?!)

Gaşca de fripturişti penelişti, grupaţi în jurul lui Crin Antonescu, s-a gîndit că, acum, la sfîrşit de an, este momentul să arunce pe piaţă un nou sondaj mincinos, care să mai sufle în pînzele zdrenţuite ale corabiei politice USL, dar şi în freza proaspăt aranjată a lui Crin Antonescu, care, de ceva timp, face mai mult Opoziţie prin absenţa constantă din viaţa publică (şi prin prezenţă la jocuri de noroc!). Surse din cadrul conducerii PNL ne-au informat că, de această dată, nu mai este vorba doar de o operaţiune de intoxicare izolată şi sporadică, precum cele comandate, anterior, de Eduard Helwig lui Cătălin Lixandru. Ultima făcătură dată publicităţii în aceste zile, cu pretenţie de sondaj, publicată sub umbrela aşa-numitei Agenţii de Rating Politic (?!), face parte dintr-un plan mai amplu de dezinformare a opiniei publice şi va deveni o componentă regulată a propagandei USL, cel puţin pînă la alegeri. Noi am aflat că, în mare secret, în urmă cu aproximativ trei săptămîni, Crinuţa şi Victoriţa au semnat o înţelegere, cu scopul de a le fi asigurată consultanţa politică şi electorală, inclusiv sondajele şi măsurătorile preelectorale de către Bogdan Teodorescu. Acest contract va costa PNL şi PSD nu mai puţin de 200 de milioane de euro, bani ce vor fi plătiţi, la ordinul celor doi travestiţi, de către baronii celor două partide, care nu vor să sară din schema împărţirii ciolanului, în momentul în care USL va lua Puterea. Aşa-numita Agenţie de Rating Politic, sub sigla căreia a apărut pretinsa măsurătoare sociologică, este una din firmele de bucătărie. Firma e controlată de Bogdan Teodorescu, printr-un complicat mecanism relaţional. Reamintim că godacul umflat şi cu şoriciul gros a dat lovitura la alegerile parlamentare din 2008.  Conform surselor noastre, Agenţia de Rating Politic a încasat atunci cîteva zeci de milioane de euro, de la unii dintre candidaţii PNL la Parlament, care, după vot, au rămas cu buza umflată, fiind bătuţi la urne de le-au mers fulgii. După cum a debutat, şi colaborarea USL-ului cu porcul care pretinde că e sociolog riscă să aibă un rezultat asemănător, iar în timp ce Agenţia de Rating Politic se va alege cu milioanele de euro, liderii USL vor obţine cel mai scump eşec electoral înregistrat vreodată în România. Este o ruşine că o publicaţie ca „Azi“, care are ca Motto deviza „Un ziar clar într-o lume confuză“ (?!), a putut populariza această făcătură, scoasă din maţele puşcăriabilului Bogdan Teodorescu, genericul de pagină fiind de o neruşinare uluitoare: „Dan Diaconescu a intrat în lumea bună a prezidenţiabililor: clasat al treilea în sondaje, după Antonescu şi Isărescu!“. Să-ţi fie ruşine, Octavian Ştireanu! Noi înţelegem că îţi e foame, dar nu te-ai săturat de minciună, nici acum, la 60 de ani?

HOLOCAUSTUL DIN România e o minciuna nerusinata!

Scrisoare către Traian Băsescu

Stimate domnule preşedinte al României,

Zilele trecute v-aţi pronunţat din nou într-o chestiune de o importanţă extrem de mare pentru viitorul românesc. Subiectul – aşa-zisul Holocaust din România, holocaust pe cît de ireal, pe atît de important sub aspect financiar – nu numai că nu-l cunoaşteţi, dar constat, din nou, că nici nu vă străduiţi să vă informaţi asupra lui, mulţumindu-vă cu ce vă cîntă la ureche maneliştii unei propagande grosolane şi primitive, al cărei caracter vădit antiromânesc ar trebui să vă trezească cea mai firească şi mai justificată suspiciune. Sîntem acuzaţi, aşadar, că părinţii noştri au ucis ori au lăsat, cu nepăsare, să moară cîteva sute de mii de evrei, într-un genocid la care noi, românii de rînd, oameni normali, nu eram în stare nici măcar să ne gîndim ori să ni-l imaginăm.

Necum să-l mai şi săvîrşim! La comanda cui? Cînd? Cu ce armă a crimei? Unde-s cadavrele? Şi aşa mai departe, o mulţime de întrebări absolut fireşti, la care de ani de zile nu ni se dă nici un răspuns! Iar dumneavoastră, domnule prezident, acceptaţi asemenea acuzaţii fără să vă tremure mîna, ci numai glasul, înecat de lacrimi pe care cu greu vi le stăpîniţi; deşi le aveţi oricînd şi oricîte la dispoziţie, nu este cazul să faceţi economie! Sloboziţi-vă în voie!

Dar, domnule preşedinte, credeţi-ne, nu este cazul să vă emoţionaţi atît de tare! Şi vă asigurăm că nu merită atîta efort sufletesc la nivelul cel mai înalt al clasei noastre politice. Căci în România, bucuraţi-vă de vestea cu care venim, nu a fost nici un Holocaust! Nici măcar în vizită. Nici tu Holocaust, nici tu genocid, nici tu pogrom. Nici pe vremea lui Antonescu şi nici cu altă ocazie. Le-am pierdut pe toate. Cine ştie, poate că altădată îl vom face pe Holocaust, şi-l vom face ca lumea, cu acte-n regulă. Cu martori, cu documente, cu victime garantate, ce mai, cu tot tacîmul. Dar sigur cu alţi parteneri, nu cu evreii din România de azi, nişte pîrîcioşi şi nişte mincinoşi fără leac. Sînt speriaţi că, dacă lumea va afla cum ne-am purtat noi cu ei, îi va obliga cineva să plătească cu vîrf şi îndesat pentru binele de care au avut parte.

Vi s-au arătat nişte poze. Le-aţi privit în treacăt, probabil, cu gîndul, ca orice preşedinte, la cine ştie ce probleme mult mai grave, mai reale, mai serioase decît Holocaustul. Dar a fost destul acel fotomontaj, ca să-i credeţi pe cuvînt pe cei care s-au dovedit pînă acum, de enşpe mii de ori, nişte mincinoşi şi poltroni fără cuvînt, fără onoare, fără mamă, fără tată, în frunte cu alde Ellie Wiesel sau Radu Ioanid şi toată gaşca. V-au luat de fraier, domn' preşedinte! Vi s-a arătat fotografia unor pantofiori şi săndăluţe adunate grămadă, încălţămintea unor copilaşi despre care, ditamai omul ce sînteţi, aţi putut crede, cu vinovată ingenuitate, că au fost ucişi de părinţii noştri. Eu nu am auzit de aşa ceva de la părinţii mei. Cumva ai dumneavoastră v-au lăsat asemenea mărturii? Ce vă face să acceptaţi pe umerii noştri, pentru eternitate, o vinovăţie atît de descalificantă, de infamă? Ucigaşi de copii! Românii pruncucigaşi! Pentru atare vină nu poate exista nici iertare, nici înţelegere. Ci numai o oroare nesfîrşită. În veci de neuitat.

Mai mult de atît, v-aţi lăsat nu numai minţit, ci şi prostit în faţă, fără urmă de respect din partea lor pentru ditamai preşedintele ce sînteţi. Deoarece unele din fotografiile care v-au impresionat atît de puternic (pînă la lacrimi cu greu stăpînite), dacă nu cumva chiar toate acele poz(n)e, erau falsuri, domnule preşedinte, erau contrafăcute. Mai uitaţi-vă o dată la ele şi veţi descoperi singur falsul. Nu e greu. Dacă este nevoie, vă ajut eu. Ce naiba! Sînteţi un om deştept şi preşedinte peste un popor de oameni deştepţi. Iar dacă nu chiar toţi românii „e deştepţi“, nu uitaţi că sînteţi constănţean, iar constănţenii, nimeni nu contestă, chiar că sînt cei mai deştepţi dintre românii cei deştepţi. Mi-e greu să accept că un fiu al Constanţei poate fi dus cu preşul aşa de uşor, cum v-au îmbrobodit urmaşii mincinosului de Moses Rosen.

Aşadar, în numele constănţenilor din Vatra Românească - pe care i-aţi cam dezamăgit cu atîta ingenuitate prezidenţială - vă rugăm să reconsideraţi poziţia dumneavoastră, atît ca persoană, cît şi ca preşedinte al României, faţă de ideea că acei copilaşi, a căror încălţăminte a fost fotografiată nu ştim cînd, unde, de cine şi de ce, ar fi fost ucişi de români, de autorităţile româneşti de odinioară. Autorităţile româneşti de azi nu pot trece cu vederea netrebnicia acestei acuzaţii şi vă cerem, respectuos şi imperativ, să sesizaţi Parchetul pentru o cercetare profesionistă a motivelor pentru care părinţii noştri, tatăl meu şi tatăl dumneavoastră, sînt acuzaţi de comiterea unei crime atît de oribile. Ne este greu să înţelegem de ce domnia voastră nu înţelegeţi, nu realizaţi cît sînt de neobrăzate aceste acuzaţii aruncate în obrazul Neamului Românesc.

Cît priveşte intenţia domniei voastre de a susţine, simbolic şi financiar, ridicarea în România a unui monument în memoria evreilor ucişi de români, în cadrul festiv şi solemn al Holocaustului din Transnistria, vă facem cunoscute următoarele:

- Pe Str. Ştirbei Vodă, colţ cu Calea Plevnei, se află ruinele a ceea ce ar fi trebuit să fie Muzeul Naţional de Istorie. Am auzit că aţi vîndut cu bani buni acea construcţie ridicată deja, mai avea nevoie doar de amenajările interioare ca să fie deschisă ca muzeu. Bănuim că banii primiţi pentru ca noi să nu mai avem un Muzeu românesc de Istorie Naţională vor fi transferaţi pentru a se construi din ei măcar memorialul evreiesc şi mincinos al Holocaustului din România. Credem, totuşi, că ar fi fost mai serios din partea guvernanţilor să ducă pînă la capăt proiectul, cît ar fi el de ceauşist, al Muzeului Naţional de Istorie, iar după aceea să vă apucaţi de alt muzeu, al altora. Între timp - cine ştie? - poate ne dumirim că memorialul cu pricina a expirat, sau s-a demodat, ori a fost declarat nul şi neavenit.

- România oricum mai are cîteva memoriale ale suferinţei evreieşti neîndurate: vestitele monumente ale şi mai vestitului „săpun evreiesc”, răspîndite prin toată ţara. Deşi evreii serioşi, din Israel şi SUA şi de pretutindeni, numai din România nu!, au demonstrat şi au recunoscut - e drept, cam cu jumătate de gură - că acel vestit săpun era prea anorganic ca să fie făcut din „grăsime pură de evrei” (de unde atîţia evrei puri?), ceilalţi evrei, din Dudeşti şi din Parlamentul României, urmaşi demni ai nedemnului Moses Rosen, o ţin langa mai departe cu săpunul evreiesc. Cică că ar mai fi el bun de ceva, atîta vreme cît proştii continuă să se nască şi să aibă dreptul să citească şi să creadă ce scrie pe acele edificii memoriale ale săpunului, transformînd astfel acele construcţii în adevărate monumente ale minciunii şi prostiei evreieşti iresponsabile. Vorba fiind de evreii de la Bucureşti, care se pun în situaţia de a se justifica vreodată, mai devreme sau mai tîrziu, de minciuna cu săpunul, minciună care aduce speţei umane jignirea cea mai abjectă şi mai deşucheată, mai… mai… nici n-am cuvinte pentru această mistificare fără pereche de… de… Ca preşedinte ce sînteţi al tuturor românilor, deci şi al evreilor din România, făceţi-le un pustiu de bine, chiar dacă nu-l merită. Obligaţi-i, prin muncă de interes obştesc, exact ca pe vremea cînd erau scoşi să cureţe zăpada de pe Calea Victoriei, iar flăcăii noştri mureau în nămeţii de la Stalingrad, obligaţi-i să demoleze chiar ei acele ruşinoase şi neruşinate vestigii ale epocii de isterie kominternistă, sionistă. Ar putea fi şi un gheşeft din asta, dacă, din materialele recuperate la demolare, măcar simbolic cîteva cărămizi le-am folosi la ridicarea memorialului Holocaustului. Semn că Holocaustul din Transnistria c'est la męme Jeanette, o minciună la fel de gogonată ca şi săpunul făcut din evreii cei mai graşi. Cu alte cuvinte, am fi de acord cu ridicarea acelui memorial numai dacă va fi construit prin şi după demolarea monumentelor săpunului evreiesc.

- Aşa cum v-am mai scris şi cu un an în urmă, noi, cei din Vatra Românească, ne-am cutremurat şi nu prea ne-a convenit să credem că ne tragem din părinţi atît de criminali, din oameni atît de neoameni, în fond şi la urma urmelor. Imaginea, imaginată, a celor cîteva sute de mii (sute de mii, domnule preşedinte!) de evrei pe care i-ar fi căsăpit părinţii noştri şi i-ar fi prăjit la foc mic, a devenit coşmarul nocturn şi diurn, insuportabil, al celor mai sensibili dintre noi, al celor mai mulţi, deci, dintre noi. Situaţia tragică în care ne-au adus acuzaţiile de genocid şi de Holocaust nu numai antisemit, dar şi antiţigănesc, în ultima vreme (de parcă nu era de-ajuns unul!), ne-a împins la cîteva gesturi disperate de auto şi legitimă apărare; printre care şi gestul de a înfiinţa o comisie de cercetare şi reconstituire ştiinţifică a tuturor suferinţelor pe care evreii le-au suferit din partea „blîndului Popor Român”, cum ne-a caracterizat un mare evreu, rabinul Alexandru Şafran, într-un moment de rătăcire a facultăţilor sale mentale, probabil.

Comisia noastră, fără să facă prea multe cercetări ştiinţifice şi paraştiinţifice, căci nu prea a fost nevoie, a descoperit imediat şi la tot pasul o mulţime de dovezi cum că nu. Nu, domnule preşedinte. Tatăl dumneavoastră, la fel ca şi tatăl meu sau al oricărui alt român, nu a ucis nici un evreu. Dacă nu ne credeţi pe cuvînt, îngăduiţi-ne să prezentăm public rezultatul cercetărilor noastre. Cel mai bine şi mai bărbăteşte, într-o confruntare a celor două comisii: cea de mincinoşi şi cea de oameni serioşi. Care pe care! În faţa întregii ţări! Căci, este clar, ori minţim noi, cei din Vatra Românească şi alte instanţe româneşti, care, pe gratis, de nimeni remuneraţi, negăm totuşi realitatea Holocaustului din România, ori mint cei de la Institutul cu pricina, care primesc salarii, pensii şi tantieme grase de pe urma bieţilor evrei care nu, nu au murit în Transnistria în lagărele, inexistente, de exterminare. Ci, cei mai mulţi s-au sfîrşit, undeva, în hăurile Siberiei sau, bine merci, în Israel ori Statele Unite, sau chiar şi la Bucureşti, mult, mult după terminarea războiului… Singurul lor disconfort fiind acela că, odată declaraţi morţi, au fost obligaţi să trăiască mai departe cu un nume nou…

Noi, Vatra Românească, i-am invitat de mai multe ori pe preopinenţii noştri holocaustizanţi la o confruntare de documente şi argumente. Invitaţie nici pînă azi onorată. O mai facem o dată acum, prin preşedintele României, invitat să ne fie arbitru şi judecător.

În fine, pentru că tot aveţi la îndemînă Serviciile de Informaţii, interesaţi-vă de Moses Rosen, în vizită în Israel după 1990, cam cu cîte milioane de dolari s-a ales de pe urma promisiunii că va deschide el un proces al Holocaustului din România, de pe urma căruia se va alege cu cîteva zeci, cincizeci, de miliarde de dolari (nu apăruseră încă euroii), miliarde pe care le va împărţi cu cine cotizează!. Aşadar, aşa a început Holocaustul din România: după 1990, cu cotizaţii cash - de aceea se mai numeşte, printre cunoscători, şi Holocashul din România. Cotizaţii de la evreii creduli în Moses Rosen şi bucuroşi la banul românesc. Repet, la SRI sau SIE povestea este cunoscută. Oare nu aveţi acces la aceste informaţii? Vi le ţinem noi la dispoziţie. Căci, naţionalişti cum sîntem, ne cade greu să-l vedem pe preşedintele României căzut în capcanele minciunii, ale diversiunii şi manipulării.

Domnule preşedinte Traian Băsescu,

Cînd aţi fost ales preşedintele României ne-am bucurat să ştim că avem de-acum în frunte un preşedinte uns cu toate alifiile. Aţi confirmat pînă acum aceste nădejdi. De aceea, ne vine greu să credem că ei chiar au reuşit să vă facă să-i credeţi. Ce Dumnezeu! Sînteţi un om, un preşedinte, un jucător atît de abil! Iar atîta vreme cît sînt foarte mulţi şi foarte serioşi evreii care neagă şi contestă ei înşişi producerea în România, în Transnistria, a unui Holocaust, a spune, ca român, acelaşi lucru, anume că nu sîntem vinovaţi de pogrom, genocid sau Holocaust antievreiesc, că ne-a ferit Dumnezeu de un păcat aşa de mare, aceasta nu poate să însemne antisemitism. Nu vă fie teamă de acuzaţia de antisemitism. S-a demonetizat la toate bursele din lume. V-o spun eu, Stan Păţitul.

Noi nu le recunoaştem unor indivizi ca Moses Rosen, Ellie Wiesel sau Radu Ioanid calitatea de a fi reprezentativi pentru evreimea românească sau mondială, în numele căreia să acuze pe cineva de antisemitism. A contesta persoane precum sus-numiţii nu este antisemitism, ci operă de igienă socială. E un gest de binefacere pentru evrei. Singura legătură cu evreii a celor trei fiind aceea că îi fac mereu de rîs şi de ruşine pe bieţii evrei.

Aşadar, cu speranţa că dumneavoastră, de fapt, nu credeţi nimic din povestea cu cocoşul roşu a Holocaustului românesc, că v-aţi prefăcut, aţi jucat teatru, lăcrimînd pe umărul unor Ioanizi fără ruşine, vă asigurăm de toată admiraţia noastră. Să ne trăiţi!

În numele participanţilor la al 7-lea simpozion despre Românism şi Anti-Românism, din 24 noiembrie 2006, al dumneavoastră,

Ion Coja

Post scriptum. Ne-am îngăduit, domnule preşedinte, ca în rîndurile de mai sus să abordăm subiectul discutat într-o manieră mai lejeră, colocvială, apelînd la rolul curativ al umorului, al ironiei. Nu e o lipsă de respect faţă de persoana dvs. şi instituţia pe care o onoraţi ca titular, şi nici lipsă de respect pentru evreii care chiar au murit în Holocaust, ci este vorba de credinţa noastră că, într-adevăr, de trecut, de partea urîtă a trecutului, te poţi despărţi cel mai bine prin rîs. Karl Marx a spus-o, chiar el, marele evreu! Am mizat şi pe faptul, binecunoscut, că dumneavoastră ştiţi de glumă. Dacă încercarea noastră, gluma noastră, nu e prea reuşită şi n-o gustaţi, ne pare rău. Nu ne-am priceput mai mult. Altminteri, subiectul, în măsura în care este deformat şi supus celor mai neaşteptate exagerări şi invenţii, se pretează de minune la maniera de abordare propusă. Dacă se poate într-adevăr glumi pe seama Holocaustului, a genocidului din Transnistria, deoarece a fost inventat, scornit pur şi simplu, nu este mai puţin adevărat că gluma nu se mai potriveşte deloc dacă ne gîndim la românii, la noi toţi, care am fost acuzaţi pe nedrept de producerea acestui holocaust imaginar. Şi nu este de glumit, deoarece mulţi dintre aceşti români au plătit cu viaţa sau cu libertatea această ficţiune, care, pe cît a fost ea de ireală, de neadevărată, pe atît de adevărate au fost suferinţele şi victimele pe care le-a cauzat. În faţa acestor victime ale minciunii instituţionalizate, numită Holocaustul din Transnistria, ne aplecăm cu tot respectul. Îl merită cu prisosinţă, chiar dacă autorităţile româneşti, în frunte cu preşedintele ţării, întîrzie să-l arate. Mai aşteptăm…

Post scriptum – 2011, decembrie. Publicăm din nou acest text, care s-a numărat printre primele postate pe acest site, în 2006. N-au fost atunci prea mulţi cei care l-au citit. Deoarece, aşa cum am înţeles din presa mercenară, am fost din nou reclamat la Parchet pentru ideile mele şi ale dumneavoastră, aşa cum le-am consemnat în scrisoarea adresată preşedintelui Traian Băsescu, cred că este potrivit să împrospătez amintirea acelei Scrisori Deschise. Mai ales că acest text este citat în reclamaţia înaintată Parchetului de un parlamentar de doi lei perechea. Citat greşit. Îi ofer posibilitatea neisprăvitului să mă citeze corect, iar nu după ureche, urechea bleagă a lui Vainer. Cu această ocazie, invit cititorii site-ului meu să meargă şi la textele mai vechi, din primele luni şi ani de existenţă ale acestei adrese, pentru a vedea ce alte texte şi-au păstrat actualitatea şi ar merita să fie re-postate. Prin repostarea textului de mai sus, se vor înţelege mai exact şi condiţiile pe care le-am pus eu la vremea respectivă, în vederea efectuării, în viitorul cel mai apropiat, a unui Holocaust ca lumea, un Holocaust model. Care să respecte întocmai definiţia Holocaustului dată de Yad Vashem: „În centrul Holocaustului a stat decizia de a ucide fiecare evreu - bărbaţi, femei şi copii”. După cum nu prea se ştie, în disperare de cauză, ca să le iasă de un Holocaust, comisia Ellie Wiesel a înlocuit cuvîntul ucide cu cuvîntul persecuta. Între evrei ucişi şi evrei persecutaţi, diferenţa fiind nesemnificativă pentru comisia de falsificatori ai Istoriei…

ION COJA

Drama învăţămîntului românesc (1)

Distinse domn Corneliu Vadim Tudor,

Motivul deciziei de a mă adresa dvs. este unul cît se poate de simplu: Sînteţi sigurul om, din această ţară, care, în pofida uriaşelor valuri de mizerii (sic!) deversate, în aceşti ultimi 20 de ani, asupra dvs. de o gigantică încrengătură de lepădături, de vînzători de Ţară şi de Neam, aţi reuşit să vă păstraţi - punîndu-vă în joc chiar şi viaţa, acest incomensurabil dar ce ne-a fost hărăzit fiecăruia – curăţenia sufletească cu care v-a înzestrat Dumnezeu.

Cine sînt eu şi ce anume doresc? Sînt o mamă, nici mai mult, dar nici mai puţin, ajunsă pe culmile disperării. Nu cele ale lui Cioran…, ci ale ei înseşi. Cauza? Iat-o, în rîndurile care urmează.

La timpul ales de Dumnezeu, am adus pe această lume o fiinţă pe care El a înzestrat-o cu o deplină sănătate a minţii şi a trupului: un băieţel minunat. Sosindu-i sorocul de a purcede pe hudiţa învăţăturii celei lumeşti, înscrisu-l-am în ceea ce se numeşte, generic, sistemul public de învăţămînt. Un sistem susţinut din banul public, din venitul contribuabililor, adică şi al meu, dar care este ,,mănos manageriat” (voi explica, mai la vale, sintagma) de către MECTS, minister în a cărui arie, musai ,,curriculară”, fiinţează o ciudăţenie, un soi de ,,anus contra naturii” (sic!), denumit, atenţie, ,,Direcţia generală Educaţie şi Învăţare pe tot parcursul vieţii”! De această structură ciudată atîrnă, ,,sinergetic”, Inspectoratul Şcolar al Capitalei, pe al cărui moţ, de culoarea narazmei (a portocalei), fojgăie o arătare, un ,,cocoşat” de prea multe temenele, asemănător unui ştrumf (creatură fictivă), umplut ochi cu fasoleli nărăzmii, un fel de Axinte-a-lu’ sistem, un anume ,,alexandrescu-crysty-cel-bine-purtătotoriu-de-tzukal” oricui se nimereşte, nu contează numele - ,,cif” să fie! (Voi reveni).

Împreună cu soţul meu, am înscris băiatul în ceea ce bombastic se cheamă ,,Sistemul public de învăţămînt românesc”, ca elev la Şcoala nr. 52 (,,Iancului”). De aici, ca urmare a unor tratamente - definite ca ,,fireşti” de acelaşi c. alexandrescu-Axinte, gheneral-inşpektorele Învăţămîntului Public ot Bucuresci, cum ar fi, spre exemplu: izbiri cu capul de pupitru, bătăi, haine şi rechizite aruncate-n mijlocul străzii - am hotărît a ceda, noi, primii, cu înţelepciune, conform unei vechi ziceri româneşti. Astfel că, după îndelungi strădanii şi insistenţe, am reînscris copilul în ,,sistem”, ca elev în clasa a III-a, la Şcoala nr. 71 (,,Iovan Ducici”), avînd ca învăţătoare pe o oarecare Elena Gogu, iar ca director pe Greţian Meliţă, un alt oarecare. Din acest moment se declanşează un şir de fapte aiuritoare – pentru orice minte, cît de cît sănătoasă – pe care, din respect pentru timpul dvs., mă voi strădui să le descriu pe cît posibil de sintetic. Copilul de 7 ani avea să nimerească din lac în puţ, într-un fel de ,,anexă” a Curţii Miracolelor, ce a devenit, după multă ,,trudă” a oamenilor din ,,sistem”, actualul Învăţămînt Public Românesc. Categoric, băiatul şi, o dată cu el, noi, părinţii, am picat cît se poate de prost, în vîrtejul unui anume fel de ,,falanster” – n-am folosit termenul de ,,gaşcă”, mult mai potrivit, pentru a nu fi acuzaţi de ,,preţiozitate” în exprimare – plămădit de ,,doamna învăţătoare”, avînd ca sprijinitori de nădejde nişte ,,respectabili genitori”. Aceştia - pentru a-şi vedea progeniturile urlînd în pumni, de fericire, bineînţeles, la capătul a 12 ani de ,,intense şi aprofundate studii”, efectuate sub egida ,,distinsului corp didactic al Şcolii româneşti contemporane” (a se vedea ,,strălucitele” rezultate de la Bacalaureatul 2011) - bine-proptesc, cu limba, a românească, desigur, buchelariul lu’ ,,domnu’” sau al lu’ ,,doamna”…

Excurs năucitor

Cifrele oficiale vorbesc despre un cuantum de aproximativ 300 de milioane de euro anual – sumă intrată în buzunarele dascălilor ,,agreaţi de sistem”, sub varii forme: ,,aftărsculuri”, meditaţii ,,particolere”; acestea au fost organizate chiar în cadrul unor ,,centre de meditaţii”, cu site-uri pe Internet: ,,Centrul de meditaţii IBSEN”, ,,Centrul de meditaţii SRL”, ,,Meditaţii www.ama-deus.ro” etc. Practic, ei şi-au creat o structură paralelă, de tip parazitar, pe seama contribuabilului, desfăşurînd acţiuni pe care Legea le numeşte evaziune fiscală, furt etc. Acestea sînt executate cu ,,înalt profesionalism” şi ,,aplomb” de cei care pretind a fi luaţi drept… etaloane de către populaţie. Şi asta, ,,pe tot parcursul vieţii”, pentru a ne mai ,,curăţa” buzunarele, via buget, în timp ce ,,neagreaţii” din sistem, amărîtele cadre didactice – o spun cu respect, dar şi cu milă – de prin înfometatele cătune, şi nu numai, ale României Mileniului III, nu au ce pune pe masă propriilor copii! Pentru a-şi asigura totala obedienţă, întru realizarea Planului de distrugere a Naţiunii Române, începînd cu ,,analfabetizarea” ei – etapă trecută cu succes, din punctul de vedere al vînzătorilor de Neam şi Ţară (a se vedea rezultatele Bacalaureatului 2011), operaţiune ce a distrus o generaţie întreagă – aceşti ipochimeni au mers cu ticăloşia pînă într-acolo încît, în Bucureşti, peste 200 de directori, care s-au declarat nemulţumiţi de o astfel de situaţie, au fost schimbaţi, în mod abuziv, cu nişte indivizi bine-lingători de cazma a sus-puşilor din ,,sistem”, prin dispoziţia mai în deal pomenitului alexandrescu c. Axinte. Era necesară formarea unei ,,osaturi intermediare”, aservită în totalitate, pentru a putea pune-n operă preconizatul ,,Program”, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru a ţine sub control massa profesorilor – terorizată, zi după zi, de spectrul foamei, prin măsuri de disponibilizare.

Urmarea: după un bizar, cel puţin pentru noi, şi cam lunguţ ,,cotilion”, avîndu-i ca ,,vizavele” pe mai sus amintiţii indivizi, am transferat copilul la Şcoala nr. 71. Începînd din acel moment, am avut dovada concretă că viaţa, în ,,Românica” noastră, a bătut, rău de tot, pînă şi fanteziile reunite ale lui C.T. Popescu şi Zambra-Iosipescu – sudaţi, asemeni celor din apusul Regat siamez Ayutthaya, în zona fontanelei. ,,Lăcaşul de cultură” palpita, efectiv, de efervescenţă creatoare, sub înalta oblăduire a directorului Greţian Meliţă şi deplina aprobare a nu mai puţin distinsei ,,doamne învăţătoare” Elena Gogu. (Armonizarea dintre cei doi avea să ne stîrnească adînci regrete că n-am meditat mai adînc, aşa cum ar fi trebuit, asupra înţelesului celebrei maxime: ,,Nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită!”). Pe scurt, în urma refuzului nostru de a-l deferi găinăriei denumite pompos ,,after school” (găselniţă prin care, la fel ca în cazul ,,centrelor de meditaţii”, se practică evaziunea fiscală şi furtul, astfel că atît Statul, cît şi părinţii sînt ,,sfeteritiţi” de această ,,ghildă”) şi confruntaţi fiind cu potenţialul pericol de a produce ,,disfuncţionalităţi” (prin nesupunerea faţă de ,,sistem”), dar şi categoric ,,cîntaţi” de ,,doamnele” de la Şcoala nr. 52 (între ăştia existînd un liant ce-i ţine uniţi: interesul de haită) - copilului i se elaborează un adevărat ,,plan de activitate”, avînd drept scop ,,ejectarea” lui şi, prin el, a noastră din ,,sistem”. (Cele 3 picioare ale tripodului pe care îşi reazimă ,,logistica” doamna institutoare sînt ,,doamna preşedintă”, ,,doamna vice” şi o reprezentantă a ,,Comitetului de părinţi”, adică a celor care n-au îndrăznit să-i ceară socoteală sinistrului ministru Funeriu pentru ,,performanţa” de a fi distrus viaţa unei întregi generaţii).

(va urma)

PALOMA PAŞCA, o româncă

Tradiţia felicitărilor de Sărbători

Obiceiul de a adresa cunoscuţilor urări pentru Noul An este unul foarte vechi. În Egipt au fost descoperite astfel de înscrisuri datînd din vremea faraonilor, cînd asemenea felicitări erau scrise pe papirus. În China, expresia politeţii a constat mult timp în depunerea, la locuinţa notabilităţilor, a unor cărţi de vizită confecţionate din hîrtie de orez, pe care erau trecute numele şi calităţile expeditorului, caligrafiate cu cerneală de diverse culori. Cu cît destinatarul era situat pe o treaptă mai înaltă a ierarhiei sociale, cu atît cartea de vizită era mai mare. În Europa Secolului al XV-lea, oamenii înstăriţi foloseau felicitări scrise în relief, practică întîlnită îndeosebi în Germania, unde se apela, în acest scop, la tipografii. În Franţa, curtoazia impunea efectuarea de vizite pentru adresarea urărilor de Noul An, ,,corvoadă” delegată, începînd din 1680, unor agenţi care îndeplineau această sarcină. Practica trimiterii scrisorilor de felicitare se răspîndeşte într-atît, încît revoluţionarii - care, în 1792, desfiinţează sărbătoarea Noului An - o interzic, declarînd-o ,,crimă de ipocrizie”, supusă pedepsei cu moartea! Pentru a se asigura că francezii se conformează acestei interdicţii, scrisorile de 1 ianuarie erau deschise în mod sistematic. În anul 1797, Directoratul avea să pună capăt acestei tiranii. În 1843, la Londra, sir Henry Cole îi cere ilustratorului John Calcott Horsley să-i creeze o felicitare, reprezentînd o familie strînsă în jurul mesei de Revelion, cu menţiunile ,,Merry Christmas and Happy New Year!” (,,Crăciun fericit şi Un An Nou fericit!”). Ideea se răspîndeşte în rîndul populaţiei graţie litografiei, care permite reproducerea desenelor în culori, la un preţ convenabil. Înfiinţarea, în 1840, a poştei timbrate în Anglia asigură succesul acestui nou tip de curierat. Noua modă prinde imediat pe Continent, începînd cu Germania. Franţa, însă, se arată mai reticentă. Şi, chiar dacă felicitările de Noul An sînt comercializate încă de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, abia în 1930 ele aveau să înlocuiască în totalitate scrisorile şi vizitele dedicate acestei sărbători. La acea dată, SUA au adoptat aşa-numitele ,,season greetings” (,,urările de sezon”), a căror modă se răspîndeşte peste tot, după al II-lea război mondial. Exista o singură obligaţie: ca ele să fie scrise în intervalul 1 decembrie - 31 ianuarie, într-un plic. Dar superstiţioşii cred că a ura cuiva un An Nou înainte ca el să înceapă aduce ghinion!

Cum se sărbătoreşte sosirea

Anului Nou în lume

Olanda

Noaptea Sfîntului Silvestru (Anul Nou) este marcată prin focuri de artificii, care nu sînt autorizate decît în această zi.

Suedia

Ca un semn de bucurie pentru trecerea în noul an, suedezii obişnuiesc să se scalde în apele îngheţate.

Belgia

În regiunea Liége, prînzul din ziua de 1 ianuarie adună întreaga familie în jurul unui platou cu varză acră. Potrivit tradiţiei, fiecare degustă din acest preparat, ţinînd sub farfurie, în mînă sau în buzunar, un ban… pentru a fi bogat tot anul.

Italia

Pe masa de sărbătoare a italienilor se află numeroase feluri speciale, gătite pe bază de seminţe, precum şi brioşe, prăjituri cu miere şi mîncare de linte, despre toate acestea spunîndu-se că aduc bogăţie şi abundenţă.

Spania

În mod tradiţional, se mănîncă o boabă de strugure la fiecare bătaie a ceasului de la miezul nopţii. Fiecare dintre aceste boabe simbolizează şansa pe care o vei avea în cele 12 luni ale anului următor. În regiunea Granada se degustă o rodie.

Rusia

Se bea şampanie şi, la a 12-a bătaie a ceasului, de la miezul nopţii, se deschide uşa sau fereastra, pentru ca noul an să pătrundă în casă.

Japonia

După o masă îndestulată, stropită din belşug cu saké, familia se deplasează la templul cel mai apropiat, pentru a asista, la miezul nopţii, la cele 108 bătăi ale gongului, ele reprezentînd cele 108 păcate pe care omul le poate săvîrşi pe parcursul unui an. La fiecare lovitură de gong, păcatul este alungat din sufletul impur.

China

Focuri de artificii, petarde şi lampioane colorate luminează drumul spre noul an. Conform tradiţiei, urările sînt lansate în copacul de urări: dacă rămîn agăţate acolo toată noaptea, ele se vor realiza în cursul anului.

SUA

Americanii sărbătoresc peste tot noul an printr-o explozie de lumini şi artificii, indiferent dacă afară sînt –10 sau +10 grade Celsius. La New York, în Time Square, cea de a 12-a bătaie a ceasului, de la miezul nopţii, este aşteptată de mulţime cu nerăbdare: toată lumea se află în stradă, se îmbrăţişează şi se sărută.

Ecuador şi Peru

Pe străzi domneşte un zgomot asurzitor, fiindcă toată noaptea explodează petarde şi artificii. A nu se uita flăcările: potrivit obiceiului, în semn de bucurie, sînt aruncate în foc manechine confecţionate special. Ca şi în Spania, la miezul nopţii se mănîncă 12 boabe de strugure, cîte una la fiecare bătaie a ceasului.

ANNE BERNET

(Traducere din revista franceză  „Historia”

de ANCA GRIGORIU)

Veţi plăti!

Trebuie să înţelegeţi, o dată pentru totdeauna, că Istoria nu iartă. Aşadar, veţi plăti toţi, pînă la ultimul, cu vîrf şi îndesat. Voi toţi, cei din actuala infamă coaliţie, care a aruncat România în prăpastie. Voi, autorii celui mai nesăbuit act din întreaga Istorie a românilor: trădarea pe faţă a ţării. Tot ceea ce s-a clădit cu jertfă şi diplomaţie în decursul a două milenii - adică Statul Român Suveran, Naţional şi Independent, Unitar şi Indivizibil - este astăzi distrus de o şleahtă bezmetică de troglodiţi, vînzători de Neam şi Ţară.

Voi toţi, cei din arcul guvernamental, aţi pus la cale şi, în parte, aţi şi înfăptuit distrugerea României. Vei plăti, Traian Băsescu, fără nici o îndoială! Să nu-ţi închipui că vei scăpa de judecata implacabilă a Istoriei. Ai venit la Putere pe un val de speranţă naţională, spre a te defini, mai apoi, drept un demolator primejdios al Statului constituţional. Ca să te cocoţi confortabil pe tronul de dictator, ai adus la guvernare fascista grupare udemeristă. Ştiai exact ce reprezintă această formaţiune iredentistă, şovină, antinaţională („soluţie imorală”, da?). Şi, totuşi, nu ţi-a tremurat o clipă mîna duplicitară cînd ai semnat pactul cu diavolul. Ai aruncat iraţional Naţiunea Română în ghearele acestei cohorte revizioniste, prin susţinerea la fel de necugetată a unei adunături de derbedei şi mistificatori politici din partidul personal PDL şi din pramatiile traseise din UNPR. Act samavolnic şi ignobil, pe care Istoria îl va taxa ca atare, trebuie să ştii! A căuta o logică naţională şi raţională în această acţiune stupefiantă de zdrobire a românismului este inutil. Acum, stai şi rînjeşti cinic cînd vezi cum românii sînt loviţi în ceea ce au mai sfînt: Patria lor; cum haita minoritară maghiară îi batjocoreşte cu orice prilej, îi dispreţuieşte şi îi acuză - tocmai pe ei! - de discriminare etnică. Ai acceptat, iresponsabil, ca udemeriştii să facă legea în România. Dar cine ţi-a oferit această îndreptăţire? Aceasta-i întrebarea. Cine ţi-a spus că ai dreptul să le oficializezi limba? De ce le-ai dat pe mînă Istoria sfîntă şi geografia mirabilă ale României, spre a fi falsificate şi pîngărite? Pentru ce ai segregat învăţămîntul naţional pe criterii etnice? De ce, umăr la umăr cu ei, pui la cale modificarea absurdă a Constituţiei, prin abolirea - între altele - a Articolului 1, care consfinţeşte România drept Stat Naţional? Căci proiectul de schimbare a Constituţiei e în conformitate cu pretenţiile udemeriste: descompunerea ţării în regiuni, deci şi a Transilvaniei. Dar cum? Cică, pe etape: mai întîi, cîteva judeţe (ungurii cu ale lor!), iar apoi constituirea de hălci mai mari, una chemîndu-se chiar Transilvania, ce va fi făcută plocon Ungariei. Vei plăti pentru toate acestea, Traian Băsescu! Nu singur, fireşte, ci împreună cu cea mai incompetentă şi mafiotă guvernare postdecembristă. Să n-ai nici o iluzie că nu va sosi vremea cînd lucrurile se vor aşeza în albia lor firească. Şi atunci, în aceeaşi firidă a nevolnicilor Istoriei, în aceeaşi bolgie a nemernicilor trădători de ţară, veţi intra toţi, în vrac, condamnaţi de implacabilul tribunal al timpului. Toţi: Boc şi ţaţa mahalagiilor cotrocenişti (ministreasa Dezvoltării Regionale, care are în subordine „judeţul Timişoara”), hoţoaica Roberta Anastase şi cinicul rînjitor Mircea Toader, broscoiul Oltean şi Blaga, zdreanţa Tabără (parcă mai ieri era preşedinte al unui partid „al Unităţii Naţionale”!), Berceanu şi Stolojan, Sulfina Barbu şi Cristian Rădulescu, Stoica şi Boureanu, Flutur şi soţii Turcan, Funeriu şi Boagiu, Cezar şi Cristian Preda, Lăzăroiu şi Canacheu, Oprea şi Berea, Gheorghe Tinel şi Vişan, Oajdea şi Popoviciu, Baconschi şi Cristian Diaconescu, Nicolicea şi Marian Sîrbu, Ialomiţianu şi Blejnar, Frunzăverde şi Macovei, Voinescu şi Buda, Ariton şi Cinteză, Brînză şi Poteraş, Negoiţă şi Paleologu, Duţă şi Avramescu, Fota şi Kövesi, Morar şi Ungurenii ejusdem farinae. Un fariseu printre ei este şi fostul şef al Statului Major General, generalul Eugen Bădălan. Toţi - membri şi susţinători ai celui mai josnic, incompetent şi dezonorant guvern de violatori ai intereselor Poporului Român. Vei plăti, Traian Băsescu! Vei plăti pentru genocidul social, cultural şi economic, pentru dezastrul din sănătate şi învăţămînt, din sistemul de pensii şi salarii, programat şi executat împreună cu oastea udemeristă! O clică instalată cu propria-ţi mînă la vîrfurile de decizie vitale ale Puterii: literatul ratat Marko - vicepremier; veterinarul Kelemen - la Cultură; juristul mengelian Cseke - la Sănătate; Andreea Vass - mîna dreaptă a lui Boc la Guvern etc. etc. I-ai proţăpit pe udemerişti în funcţii de însemnătate naţională, de la secretari de Stat şi şefi de Agenţii pînă la prefecţi şi înalţi demnitari, pentru a se căpătui, dar şi pentru a submina din interior aceste instituţii. Impardonabilă decizie! Mai mult, ai căftănit unguri la şefia unor judeţe unde n-a călcat picior de strănepot al lui Attila. Dar, mai cu seamă, i-ai plasat în Transilvania, pe care ai lăsat-o la cheremul lor. N-ai suflat o vorbă despre prigoana românilor din HarCov. Le-ai dat voie udemeriştilor să-şi facă o lege a lor, poreclită a minorităţilor, care consfinţeşte, în esenţă, crearea unui stat maghiar în România. Pe care, mintenaş, să-l alipească la Ungaria, cu prima ocazie prielnică. Prilej, în genere, creat tot de Cotroceni. Un stat în stat, cu guvern, parlament, armată, drapel, procuratură, securitate, justiţie şi alte instituţii proprii. I-ai cultivat într-atît, încît le-ai dat liber să umble cu foarfeca, după bunul lor plac, pe harta ţării, dar numai în interesul lor propriu şi, fireşte, al Ungariei. Toate acestea - dar şi cîte altele! – le-ai conceput fără a cere acordul Poporului Român. În numele căruia zici că domneşti. De ce nu te mai consulţi acum cu acesta? De ce nu mai faci băi de mulţime? Ţi-e frică de reacţia românilor? Păi, nu strigai, cît te ţineau bojocii, că nu ieşi niciodată din vorba acestui popor? Sau nu-l mai recunoşti? Nu mai e bun pentru un dictator ca tine? Nu te mai suportă? Atunci, de ce nu-l abandonezi? Ştii de ce: nu vrei. Puterea te-a acaparat definitiv. Cloceşti - ascuns la Cotroceni, ori la Vila Lac 2, sau în Covasna -, împreună cu udemeriştii, legi antiromâneşti, pe care le transmiţi trompetei Boc şi trombonistei Udrea. Ei sînt, aşadar, poporul. Ei şi strînsura de cioloveci mancurţi şi ketmani din juru-ţi. Ai împins cîrdăşia cu minoritarii maghiari pînă la subminarea statalităţii. Să nu te mai prefaci că nu ştiai de acţiunea cu reprezentanţa „Ţinutului Secuiesc” de la Bruxelles, încuibată şi înfăptuită de cei mai îndîrjiţi adversari ai Tratatului de la Trianon: revizioniştii udemerişti şi europarlamentarii lor (Lászlo Tökeş, Sogor Csaba şi Gyula Winkler), ocrotiţi sub pulpana prezidenţială. De ce n-ai condamnat ferm acest act profund iredentist? Fiindcă eşti, ca şi ei, trădător. N-ai scos un scîncet, măcar, cînd martirul naţional Avram Iancu a fost spînzurat simbolic, în inima Transilvaniei, sub forma blasfemiatoare a unei marionete. Ca în nici o ţară suverană din lume, laşi capii oficiali de la Budapesta să se plimbe în voie prin Ardeal, ca vodă prin lobodă, făcînd propagandă antiromânească şi pledînd pentru autonomia inventatului „Ţinut Secuiesc”, care este o diviziune administrativă neconstituţională, în care trăiesc doar vreo 400 de secui, înregistraţi ca atare la ultimul Recensămînt. Bagi capul în nisip ca struţul, fiindcă ai făcut înţelegere cu Viktor Orban, liderul celui mai şovin, iredentist şi antieuropean partid de la Budapesta şi cu care ai ticluit alegerea ta ca preşedinte al României şi a antiromânului Lászlo Tökeş (decorat cu Steaua României chiar de tine!) ca vicepreşedinte al Parlamentului European. Din care post trage din toate poziţiile în ţara noastră, terfelind-o şi acuzînd-o de toate fărădelegile.  De cîte ori ai fost în HarCov, ai stat la taclale numai cu maghiarii şovini, pentru a le satisface toate deşănţatele pofte de autonomie. O clipă n-ai plecat urechea la doleanţele românilor din acele judeţe. Şi cunoşti foarte bine că ei, acolo, atîţia cîţi n-au fost alungaţi, îşi duc existenţa ca într-o ţară străină, sub ocupaţie. Toate acestea le ştii, Traian Băsescu! De aceea ai şi permis, dirijat şi realizat distrugerea sistemului educaţional naţional. L-ai segregat pe criterii etnice. În loc de reunificarea procesului de predare, ai iniţiat şi patronat continuarea separării acestuia. Dacă ai fi coborît în stradă, în localităţile din Covasna şi Harghita, ai fi băgat de seamă că limba română abia dacă se mai vorbeşte. Şi asta tot din cauza frăţiei cu iredentiştii udemerişti, prin care ai subminat şi capacitatea de apărare a ţării. Ai acceptat, într-o veselie aiuritoare, cererile ungureşti de a desfiinţa şi a disloca unităţile militare din cele două judeţe amintite. Aşa după cum tolerezi în continuare statuia de la Arad a celor 13 generali unguri, care au comis grave crime şi atrocităţi împotriva românilor. Şi apropo de asta: de ce nu sufli o vorbă despre ceea ce au făcut udemeriştii, avînd susţinerea ministrului Culturii, Kelemen, la restaurarea statuii lui Matei Corvin de la Cluj-Napoca? Dar despre faptul că au smuls de pe soclu plăcuţa cu textul lui Nicolae Iorga, care era o minimă reparaţie a grosolanului fals istoric executat de unguri (steagul Moldovei pus la picioarele lui Matei Corvin, cînd se ştie că acesta a fost bătut măr şi pus pe fugă de Ştefan cel Mare)? De ce defilează ţanţoş ungurii din toată lumea prin România, la Şumuleu-Ciuc şi Ghimeş-Făget-Bacău, cu steagurile Ungariei Mari şi ale Ţinutului Secuiesc? Cumva să vadă graniţele fostului Imperiu Austro-Ungar? A cui e ţara asta, Traian Băsescu? Statul Român nu mai are nici o autoritate? De ce nu iei nici o poziţie? În care ţară din lume se mai întîmplă aşa ceva? Ar permite asta, de exemplu, Slovacia şi Serbia? Nu-ţi dai seama, prin această toleranţă de nedescris, că jigneşti, în demnitatea lui naţională, întregul Popor Român? Vei plăti şi pentru asta, Traian Băsescu! Te prefaci a nu observa că, zilnic, fasciştii unguri provoacă, instigă, se zvîrcolesc, împroaşcă, scuipă pe ţară, că şi-au creat organizaţii paramilitare, că sapă adînc la temelia Statului Român. Au invadat ţara cu simboluri revanşarde, horthyste, organizează manifestări antinaţionale, incită la ură interetnică, defăimează tot ceea ce este românesc. Ai făcut prieteşug antistatal cu un lider de la Budapesta, al cărui ţel ultim este revendicarea Transilvaniei şi alipirea ei la Ungaria. Ştii foarte precis că unul dintre paşii importanţi pentru realizarea acestui scop al statului revizionist maghiar este acordarea cetăţeniei maghiare tuturor liderilor UDMR din conducerea Consiliilor Judeţene Covasna, Harghita şi Mureş, precum şi primarilor UDMR-PCM din localităţile din zonă. Şi taci, taci, taci. Stai ascuns în păpuşoi, fiindcă, fără unguri, fără Boc şi alţii, n-ai mai fi la Putere. Ai încurajat terorismul politic practicat de udemerişti, obrăznicia şi dispreţul lor fascist. Te-ai făcut luntre şi punte, susţinut de toată clica personală din Parlament şi Guvern, de a nu pune la zid extremismul unguresc. Nici măcar atunci cînd preşedintele Parlamentului ungar, venit intempestiv la Tg. Mureş, a vorbit despre - auzi! - legitimitatea autonomiei teritoriale pe bază etnică a „Ţinutului Secuiesc”. Ai făcut pe dracul în zece ca nu care cumva Parlamentul român să dea, acolo, o mică-micuţă declaraţie de condamnare a acestei intervenţii în treburile interne ale României. Ai dovedit - a cîta oară? - că eşti un trădător, un capitulard, un preşedinte anticonstituţional. De aceea, nu mai miră pe nimeni că nu te-a deranjat în nici un chip înfiinţarea Consiliului Administrativ „Ţinutul Secuiesc”. Desigur, nu-ţi creează insomnii nici inscripţiile cu „Ţinutul Secuiesc nu e România”. Ce ar trebui să se mai întîmple, ca să te trezeşti şi să observi că ţara e în primejdie? Cînd unitatea naţională este destrămată fir cu fir, pas cu pas, de către aliaţii unguri de la guvernare, tăcerea prezidenţială e de rău augur: înseamnă inconştienţă sau trădare. Eşti la curent, fireşte, că noua stemă a judeţului Covasna este cea a fostului Haromszek (Trei Scaune) din perioada Imperiului Austro-Ungar. Aşa cum ştii că toată Transilvania, dar şi restul României sînt înţesate nu doar cu organizaţii antiromâneşti, ci şi cu broşuri propagandistice, studii, cărţi, filme, spectacole teatrale, concerte, emisiuni TV, presă, statui ale extremiştilor unguri, ediţii ale cărţilor criminalului de război, antiromânul condamnat la moarte în contumacie, Wass Albert. Toate acestea îţi sînt binecunoscute, Traian Băsescu! Dar le tolerezi cu o iresponsabilitate strigătoare la cer. Nici o clipă n-ai luat poziţie fermă împotriva acestor acţiuni antistatale. N-ai avut nici o reacţie din funcţia de preşedinte al României. Întrebarea e: de ce? Pentru ce taci? Astfel că vei plăti, Traian Băsescu! Toţi veţi plăti! Întreaga liotă de care te-ai înconjurat va plăti! Nici o scăpare nu va exista din perspectiva preabunei şi dreptei Istorii. Toţi veţi fi puşi la stîlpul infamiei. Cîţi români vor mai rămîne după ce aţi pustiit şi nimicit această ţară vă vor blestema. O palmă de pămînt dacă va mai exista din România de azi nu va fi dispusă să vă primească osemintele sau cenuşa. Conştiinţa voastră pătată, trădătoare, exclude comuniunea cu duhul românesc. Fiindcă n-aveţi nimic românesc în voi, nimic sfînt! Apărarea identităţii naţionale era datoria voastră esenţială, ca administratori ai Statului Român. Dar Guvernul Băsescu-Boc-Udrea a capitulat în faţa iredentismului unguresc. Acesta a învins România, prin „cozile de topor” de la Cotroceni, Palatul Victoria şi Palatul Parlamentului. România e o ţară eşuată, pentru că a încăput pe mîna unor impostori politici. A unor trădători incorigibili. Veţi plăti, aşadar, cu toţii! Dacă va fi să piară vreodată seminţia românească, atunci ultimul patriot român chemat la Domnul va fi cel de pe urmă care va scuipa cu năduf pe toxica voastră amintire de vînzători de Neam. Şi vom fi, astfel, răzbunaţi, măcar în eternitate! 

TEODOR DUNGACIU

ADEVĂRUL DESPRE SCUTUL ANTIRACHETĂ

Pe seama acestui subiect s-a scris şi se va scrie mult, fiind un subiect actual, cu implicaţii politice deosebite la nivel global. Dacă sfîrşitul războiului rece a fost o lovitură teribilă pentru grupările militariste din SUA, care produceau pe bandă rulantă tehnică de război, dar nu aveau nici unde să o testeze, nici unde să o folosească, pierzînd, în consecinţă, bani grei, căderea comunismului şi dezmembrarea Uniunii Sovietice au oferit acestora o imensă gură de oxigen. S-au născut astfel, sub lozinca DEMOCRACY şi a luptei împotriva terorismului, războaiele din Irak, Iugoslavia, Afganistan, care nu au dovedit altceva decît dorinţa de diktat a Americii, care, pe fondul lipsei unui adversar puternic capabil să-i ţină piept, doreşte să-şi impună dominaţia la nivel planetar, prin instaurarea aşa-zisei Noi Ordini Mondiale şi a unui Guvern Mondial.

Iată că acest plan capătă contururi tot mai concrete, iar alianţa politico-militară în care se află ţara noastră pare a ne oferi orice, numai securitate nu. Prinsă la mijloc, din punct de vedere geografic, între cele două principale părţi beligerante, Rusia şi China pe de o parte, şi Israel şi SUA pe de alta, România trebuie să-şi caute drumul în acest labirint al intereselor geo-politice. Pentru România, subiectul este foarte fierbinte, căci poziţia strategică pe care o ocupă în Europa de Est, în coasta Rusiei, principalul adversar al NATO, ca şi a fostelor ţări din CSI aliate acesteia, nu reprezintă altceva decît o vulnerabilitate evidentă la adresa siguranţei naţionale. Bazîndu-se pe inconştienţa, dar şi dorinţa bolnăvicioasă a unor personaje de a se menţine la Putere, promotorii Noii Ordini Mondiale acţionează împotriva Rusiei cu fel de fel de provocări, care pot duce, în final, la un conflict armat cu consecinţe dezastruoase, cel puţin pentru zona balcanică. Acesta este şi fondul noului, şi totodată vechiului, subiect al scutului antirachetă american, acceptat imediat şi necondiţionat de către Traian Băsescu, pe teritoriul României. Nu trebuie să uităm nici un moment că noua doctrină militară a Moscovei identifică România cu un stat inamic. Pe lîngă liderii de la Kremlin, cei mai vehemenţi în criticile la adresa politicii duse de Traian Băsescu sînt liderii militari ruşi. Să ne reamintim afirmaţia colonelului Igor Korocenko, redactorul-şef al publicaţiei „Ria Novosti“ („Apărarea Naţională“), care a publicat o fotografie în care apar rachete ruseşti suprapuse drapelului României, potrivit căruia „Rusia trebuie să avertizeze România că, în cazul în care componentele sistemului american antirachetă sînt amplasate în această ţară, ele vor deveni ţinte prioritare ale rachetelor ruseşti”. Scutul american antirachetă este, evident, cel mai sensibil subiect de discuţie între americani şi ruşi, unii insistînd să continue proiectul, ceilalţi fiind nemulţumiţi de amplasarea unor elemente ale scutului în Europa de Est, mai ales. În opinia mai multor specialişti americani, sistemul de apărare antirachetă a devenit piatra de încercare în relaţiile dintre Rusia şi SUA. După ce a oferit cîteva variante de locuri de compromis, toate respinse de americani, fostul preşedintele rus, Vladimir Putin, a sugerat, la Moscova, în prezenţa fostului secretar de Stat, Condoleezza Rice, şi a fostului secretar al Apărării, Robert Gates, ca Statele Unite să îşi amplaseze scutul antirachetă „pe Lună”. Vladimir Putin a ironizat cu acea ocazie ameninţarea iraniană evocată de Statele Unite pentru a justifica amplasarea în Polonia şi Cehia a unor elemente ale scutului antirachetă, considerat drept ameninţare de Rusia. Vladimir Putin a avertizat, de asemenea, că amplasarea unui scut american antirachetă în Europa va transforma continentul într-un „butoi cu pulbere”. „Considerăm nocivă şi periculoasă transformarea Europei într-un butoi cu pulbere şi dotarea ei cu noi arme, a declarat Putin în faţa premierului portughez, Jose Socrates, aflat în vizită la Kremlin. Creează riscuri noi şi care nu sînt necesare pentru întreg sistemul de relaţii internaţionale şi europene”. Actualul preşedinte rus, Dmitri Medvedev, a declarat că Rusia va lua în considerare eventuale represalii, dar este în continuare deschisă discuţiilor. „Nu vom exagera în legătură cu acest lucru, dar ne vom gândi la represalii. Nu sîntem împotriva negocierilor şi le vom continua”, a declarat Medvedev la Summit-ul G8 din Japonia, de anul trecut. Declaraţiile liderului de la Kremlin au venit după ce Moscova a ameninţat, printr-un comunicat al Ministerului de Externe, că va fi nevoită să-şi folosească forţa militară în cazul unei eventuale instalări a scutului american antirachetă în apropiere de frontiera sa. „Dacă, în apropiere de frontierele noastre, începe o desfăşurare reală a sistemului de apărare antirachetă strategic american, atunci vom fi obligaţi să reacţionăm nu în mod diplomatic, ci prin tehnici militare”, a subliniat ministerul. Tot o reacţie a Moscovei la acest scut antiaerian este şi livrarea către Iran a sistemului de rachete sol-aer S-300. Tranzacţia de livrare a rachetelor ruse a fost semnată în urmă cu 3 ani, dar rachetele nu au fost livrate, datorită presiunilor exercitate de SUA şi Israel. Sistemul S-300 poate urmări şi ataca simultan 100 de ţinte aeriene la o distanţă de 120 km şi posedă un grad ridicat de imunitate faţă de tentativele de bruiere. Cu alte cuvinte, deţinînd asemenea tehnologii, ruşii nu pot fi atît de grav afectaţi de sistemul american antirachetă. De altceva sînt deranjaţi, în mult mai mare măsură, şi anume de pătrunderea tot mai puternică a americanilor în sferele lor de influenţă, dar şi de ideea unei flote americane în Marea Neagră, cel mai tîrziu în 2015, la doi paşi de navele lor de război din Crimeea, prezenţă confirmată de purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat de la Washington. Faptul că, în 2009, Traian Băsescu minţea cu neruşinare în legătură cu siguranţa conferită României de instalarea scutului antirachetă a fost confirmat chiar de către unii dintre cei mai înalţi specialişti americani. Astfel, înainte de deplasarea la Moscova în prima sa vizită oficială după obţinerea mandatului de preşedinte al SUA, în iulie 2009, Barack Obama a primit o scrisoare semnată de 20 dintre cei mai titraţi fizicieni din SUA, între care 10 laureaţi ai Premiului Nobel, oameni de ştiinţă care au participat la conceperea a sute de programe militare, în care era îndemnat să renunţe la instalarea componentelor scutului antirachetă în Europa. „Rachetele de interceptare, care ar urma să fie desfăşurate în Europa, nu au fost încă testate şi nu şi-au demonstrat posibilităţile în condiţii de atac real… Toate testele precedente au decurs conform unui scenariu scris dinainte, iar sistemele de apărare au primit din timp întreaga informaţie referitoare la detaliile tehnice ale atacului. Considerăm că preconizatul sistem de apărare antirachetă în Europa nu va fi capabil să ofere protecţie în faţa unui atac real cu rachete”. În sprijinul celor 20 de fizicieni s-a exprimat şi Theodore Postol, profesor la Massachusetts Institute of Technology, fost consilier al comandantului Marinei Militare a SUA pentru apărarea antirachetă, care a continuat să beneficieze de acces la documentele de serviciu ale Pentagonului legate de problema scutului antirachetă. Într-un amplu interviu acordat presei americane, Postol preciza că el nu se numără printre cei 20 de semnatari ai mesajului către preşedintele american. „Pur şi simplu, ne-am coordonat planurile: eu am prezentat un raport consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui SUA, James Jones, iar ei au trimis apelul lui Obama”. Potrivit lui Theodore Postol, planul de creare a cîtorva zone de apărare antirachetă a eşuat încă din vara anului 1997, după o serie de teste, sub numele de cod IFT-1A. „De la una din bazele noastre din Pacific au fost lansate 11 rachete-ţintă şi 10 obiective false: baloane de diferite forme şi mărimi. Atunci a ieşit la iveală că sistemul de identificare a ţintei cu care sînt echipate rachetele interceptoare nu poate distinge între un balon şi focosul unei rachete balistice. Or, aceasta înseamnă că o întreagă armată de rachete interceptoare, asupra desfăşurării căreia insistă Pentagonul, va reacţiona la orice obiect care zboară la o anumită altitudine. Dacă e să comparăm costul unui balon cu cel al unei rachete interceptoare inutile, devine clar că despre o apărare eficientă nici nu poate fi vorba”, a declarat Theodore Postol. Aceste demersuri nu au rămas fără urmări. La 17 septembrie 2009, Statele Unite au anunţat că Administraţia Obama a făcut modificări în planurile de apărare antirachetă, propunînd desfăşurarea în 4 etape a scutului antirachetă în Europa. Astfel, prima fază presupune desfăşurarea, în cursul lui 2011, de sisteme disponibile şi, atenţie, testate de apărarea antirachetă, inclusiv sistemul Aegis (care intră în înzestrarea navelor de război), interceptorul SM-3 (Block IA) şi senzori de tipul AN/TPY-2 (radare mobile ce intră în înzestrarea forţelor navale ale SUA). Scopul acestor sisteme este de a furniza Europei şi cetăţenilor americani din Europa o apărare antirachetă regională. România este inclusă în faza a doua, care presupune desfăşurarea, după testări suficiente, pînă în 2015, a unei versiuni mai capabile a interceptorului SM-3 (Block IB), atît în configuraţii pe mare, cît şi terestre, precum şi plasarea unor senzori avansaţi, pentru a extinde teritoriul apărat împotriva rachetelor cu rază scurtă şi lungă de acţiune. Faza a treia include şi Polonia, astfel încît, pînă în 2018, să fie instalate, după dezvoltarea şi testarea completă, variante mai avansate ale interceptorilor SM-3 Block IIA, aflate în prezent în dezvoltare, pentru a contracara rachete cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune. În fine, faza a patra a scutului este fixată pentru 2020 şi prevede dezvoltarea unor interceptori de generaţie SM-3 Block IIB, pentru contracararea rachetelor cu rază medie şi intermediară de acţiune, dar şi potenţiale rachete balistice intercontinentale ce ar viza Statele Unite. Evident că această perspectivă nu poate lăsa indiferentă Moscova, care îşi vede astfel periclitată aşa-numita forţă de descurajare atomică. De aceea, pe 15 aprilie a.c., la întrunirea Consiliului NATO – Rusia, ministrul de Externe Serghei Lavrov a reiterat propunerea unui sistem unificat antirachetă, în care decizia să se ia cu participarea Rusiei: „În termeni practici, aceasta înseamnă că delegaţii noştri se vor afla la Bruxelles, de exemplu, şi vor trebui să fie de acord cu apăsarea butonului roşu pentru lansarea rachetei, indiferent dacă aceasta pleacă din Polonia, Rusia sau Marea Britanie”. Răspunsul secretarului general al NATO, Rasmussen, a fost: „Ne gîndim la două sisteme – unul NATO şi unul rusesc – care vor coopera şi vor schimba informaţii pentru a ne asigura securitatea”. Discuţiile de la Bruxelles privind scutul antirachetă continuă chiar în aceste zile, concomitent cu pregătirile pentru o întîlnire între miniştrii Apărării din cadrul Consiliului NATO – Rusia din 9 iunie şi pregătirile pentru întîlnirea dintre preşedinţii Rusiei şi SUA pe marginea Summitului G8 de la Deauville, de la sfîrşitul lunii mai. Pe de altă parte, pe 28 aprilie a.c., Viktor Ozerov, preşedintele Comitetului Federal pentru Apărare şi Securitate al Rusiei, declara că Moscova va pune în funcţiune, pînă la sfârşitul anului 2011, un sistem de apărare aero-spaţial, adică îşi va desfăşura un scut antirachetă propriu. În aceste condiţii, nu cred că mai încape vreun dubiu asupra fondului problemei. Devine tot mai evident faptul că Moscova nu poate accepta instalarea în coasta ei a unui sistem capabil să-i blocheze potenţialul de atac/contraatac cu rachete nucleare intercontinentale. Dar nu numai aspectul defensiv al scutului antirachetă american dă frisoane Kremlinului, ci şi riscul, pe care ruşii îl iau foarte în serios, ca acesta să se transforme, la un moment dat, într-un complex dispozitiv ofensiv, instalat şi pus la punct chiar sub nasul lor.

Colonel (r) Dan Zamfirescu

„România Mare“ pe meridianele lumii

Generalul Iulian Vlad – Erou sau trădător?

Evenimentele din decembrie 1989 de la Timişoara şi din Bucureşti fac parte din înţelegerea convenită între ruşi şi americani pentru încetarea paşnică a războiului rece dintre occidentali (preponderent catolici) şi est-europeni (majoritar ortodocşi), acest lucru presupunînd acceptul Moscovei de a renunţa la Cortina de fier, la Lagărul est-european, la credoul marxist-leninist, care vorbea de mîntuirea celor ce muncesc prin lupta de clasă. Raiul pe pămînt! Cei care au planificat, organizat şi s-au implicat în Revoluţia română plecau de la premiza că Armata şi Securitatea nu se agreau şi că, ambele dispunînd de arme, vor trage în legitimă apărare, provocate fiind de revoluţionari în civil, dar bine pregătiţi şi înarmaţi. S-a mizat, apoi, pe faptul că, în confuzia inerentă unei astfel de situaţii, dar mai ales indusă, cu premeditare, de agenţi anonimi, se vor înregistra, în medie, aproximativ 1.500 morţi în fiecare judeţ, în total, 60.000 de victime în întreaga ţară. Genocid! Nicolae şi Elena Ceauşescu nu înţelegeau sau nu acceptau aceste cifre, care li se prezentau ca fiind reale, aşa că au fost lichidaţi, după un proces desfăşurat în cel mai pur stil stalinist. Ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, s-a sinucis la începutul operaţiilor, iar şeful Departamentului Securităţii Statului, generalul Iulian Vlad, a ordonat imediat depunerea armelor şi muniţiei la rastel. Poziţiile erau clare: de o parte, se afla Frontul Salvării Naţionale, tabăra „celor buni“, care n-au întinat „nobilele idealuri ale socialismului“, iar, de partea cealaltă, se situau „securiştii-terorişti“, cei care trăgeau din toate poziţiile şi care au rămas, pînă astăzi, de negăsit. Lupta dintre progresiştii internaţionalişti Iliescu, Roman, Brucan şi naţionaliştii moldo-valahi s-a încheiat cu victoria clară a moscoviţilor. Numai că războiul civil dintre Armată şi Securitate n-a avut loc. Ordinul generalului Vlad a încurcat elanul revoluţionar, dar, subit, s-a inventat sintagma „securist= terorist“ la Televiziune; populaţia a fost mobilizată să manifeste vigilenţă maximă şi să participe la vînătoarea celor care, în mod paradoxal, se dezarmaseră de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. Logica evenimentelor este implacabilă şi verificată în trecut. După dezastrul din Rusia, un grup de generali germani s-a hotărît să-i lichidez pe Adolf Hitler şi pe Heinrich Himmler, care erau aşteptaţi să facă o vizită pe front. Hitler vine, însă, singur, aşa că organizatorii planului amînă acţiunea, temîndu-se că Himmler va declanşa un război civil între SS/ Securitate şi Armată. Astăzi ştim că Himmler urmărea să îi ia locul lui Hitler, tot aşa cum ştim că generalul Vlad n-a intenţionat nici o clipă să-l înlocuiască pe Ceauşescu.  Evenimentele din decembrie 1989 însemnau, însă, mai mult decît schimbarea Domnului de la Bucureşti: ele au stîrnit euforia celor care doreau refacerea unităţii ortodocşilor cu occidentalii, adică depăşirea Marii Schisme de la 1054. Acest lucru, însă, nu s-a întîmplat şi totul a rămas ca în trecut, aşa că tot elanul de atunci ne apare astăzi ca o năzuinţă penibilă, de care se jenează, acum, cam toată lumea, atît în Est, cît şi în Vest. În ce măsură conştientiza generalul Vlad, în 17 decembrie 1989, că totul era doar o farsă, cu excepţia luptei pentru Putere a curentului moscovit din rîndul moldo-valahilor şi a celor 1.000 de morţi, este greu de ştiut. Sigur este faptul că el nu s-a comportat cum dorea kominternistul Brucan, ceea ce l-a costat o condamnare la 25 de ani de închisoare. Generalul Iulian Vlad n-a acceptat lanţurile grele ale duhovniciei şi soborniciei moscovite, nici obedienţa faţă de a treia Romă, plătind, pentru aceasta, în final, cu 4 ani de puşcărie. Pentru că l-a trădat pe Brucan. Pe de altă parte, el a reuşit să împiedice izbucnirea unui război civil. Pentru asta, generalul Vlad este un erou al neamului.

Prof. dr. Viorel Roman,

Consilier academic la Universitatea din Bremen

Bucureşti, 17 decembrie 2011

* * *

Stimate domnule Viorel Roman,

Vă mulţumesc pentru articolul datat la 17 decembrie 2011. Unde l-aţi publicat?

Pentru rigoare, vă fac următoarele precizări:

- gen. Iulian VLAD a ordonat punerea armelor în rasteluri la 18 dec. 1989 şi a ordonat neimplicarea Securităţii în acţiuni represive şi limitarea ei doar la aspectele informative. Ulterior, la 22 dec. 1989, întreaga Securitate a trecut în subordinea Armatei, aşa cum era prevăzut în caz de război, situaţie ce corespundea stării excepţionale de atunci;

- gen. Iulian VLAD a fost condamnat iniţial la 9 ani, iar apoi, la 16 ani, perioadă din care a executat doar un sfert (4 ani), întrucît era trecut de 60 de ani;

- cifra de 60.000 de morţi n-a fost indusă de cine credeţi, ci a fost stabilită în pripă, la Tîrgovişte, înaintea începerii procesului. Dacă urmăriţi înregistrarea video, judecătorul col. Gică Popa, îi imputa lui Ceauşescu 64. 000 de victime, referindu-se la art. 357, al. c – genocid prin condiţii de viaţă. Această cifră a fost stabilită prin însumarea celor 60.000 de persoane decedate în ultimii 10 ani ai regimului Ceauşescu, din cauza condiţiilor de viaţă restrictive şi inumane, impuse ansamblului naţiunii, cu cei 4.000 de morţi, prin împuşcare, de la Timişoara (art. 357, al. a), după spusele jurnaliştilor iugoslavi.

A doua zi după proces, în interviurile pe care le-a dat, Brucan a rotunjit cifra la 60.000, lăsînd să se înţeleagă că acesta reprezenta numărul real de oameni care au murit atunci, în doar cîteva zile, ceea ce era absurd. Nici cu o bombă atomică, acest lucru n-ar fi fost posibil... Cu salutări cordiale,

GELU VOICAN-VOICULESCU

La adăpostul anticomunismului  s-a jefuit şi distrus tot ce au creat mai bun părinţii şi fraţii noştri  45 de ani (7)

Neputînd înţelege istoria, care ne arată că revoluţiile s-au făcut pentru a împinge societatea spre progres, astfel de mişcări ale masselor constituindu-se în adevărate locomotive ale societăţii– cum le defineşte Marx, o parte dintre români, mai întîi la Timişoara, apoi şi în alte oraşe, s-au lăsat instigaţi şi antrenaţi de bandele de mercenari veniţi din afară, care strigau „Jos Ceauşescu“, şi, crezîndu-se revoluţionari, au atacat Armata şi celelalte organe ale statului, au spart vitrine, au devastat magazine, furînd tot ce se putea fura, s-au dedat la tot felul de orori, inclusiv la dezgroparea unor cadavre, care fuseseră autopsiate la Morgă, prezentîndu-le drept victime ale securiştilor şi comuniştilor. Injectaţi cu o puternică doză de ură împotriva comunismului de către agenţii Serviciilor străine de Spionaj, comunişti precum Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu ş.a., care şi-au dat hainele la întors, devenind peste noapte vajnici anticomunişti, la ordinul Mafiei internaţionale, au dat liber la distrugerea industriei, agriculturii, comerţului, au vîndut la preţuri de nimic bunurile realizate de Poporul Român timp de 45 de ani, lăsîndu-l pradă sărăciei şi mizeriei. Aceşti „revoluţionari“, acţionînd sub stindardul anticomunismului, au aruncat România înapoi, în istorie, cu cel puţin două secole, producţia materială şi nivelul de trai scăzînd, după 22 de ani, la mai puţin de jumătate faţă de nivelul înregistrat în 1989. Presupun că aceasta a şi dorit domnul Iliescu, în schimbul preluării Puterii, pe care a menţinut-o timp de 3 mandate, cu sprijinul Mafiei mondiale, cea care se opune şi astăzi admiterii României în Spaţiul Schengen şi liberalizării vizelor de intrare în Statele Unite pentru cetăţenii români. Continuăm să fim umiliţi şi împinşi să facem nesfîrşite plecăciuni în faţa străinilor, mai ales în faţa americanilor. Referindu-ne la unul dintre drepturile fundamentale ale omului, dreptul la muncă, prevăzut în mai multe documente internaţionale, precum „Declaraţia Universală a drepturilor omului“ (1948), „Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice“ (1976) şi „Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa“ (1975), nu putem să nu constatăm că acest drept este ignorat total de noul Cod al Muncii, recent adoptat. Oamenii sînt concediaţi, trecuţi în şomaj cu indemnizaţii derizorii, în timp ce preţurile produselor sînt pe zi ce trece mai mari. Nu demult, conducerea finlandeză a Fabricii NOKIA, de la Jucu, a închis porţile întreprinderii, iar cei 2.200 de muncitori au rămas fără serviciu. Mulţi dintre ei vor fi nevoiţi să se alăture celor peste 3 milioane de români plecaţi pe alte meleaguri pentru a-şi căuta de lucru. Într-un material de presă se arăta că înlocuirea dreptului la muncă cu dreptul la şomaj înseamnă înrăutăţirea condiţiilor de viaţă, un trai mizer pentru largi categorii de oameni; vom asista la proliferarea alcoolismului, a consumului de droguri, a delincvenţei şi criminalităţii, toate acestea constituindu-se într-un atentat grav la condiţia umană. Capitalismul asigură dreptul la dezumanizare, prin însăşi existenţa lui.

(va urma)

Colonel mag. (r) Vintilă Barbu

Doctor în Drept

Imperativul întăririi rolului ONU (1)

Sesiunea Adunării Generale a ONU s-a încheiat recent la New York, fără ca Organizaţia Mondială, altădată activă şi omniprezentă în  viaţa internaţională, să fi reuşit să dezbată marile probleme acumulate şi, mai ales, să negocieze şi să elaboreze soluţii în domenii de primordială însemnătate, cum sînt: cooperarea dintre state, respectarea principiilor dreptului internaţional, oprirea cursei înarmărilor şi progresul pe calea dezarmării, rezolvarea stărilor de tensiune şi conflict, mai vechi sau mai noi, din diverse regiuni ale Planetei, atenuarea decalajelor economice şi, nu în ultimul rînd, identificarea unor căi şi mijloace  concrete pentru depăşirea marii crize economico-financiare cu care se confruntă omenirea.

Sînt, toate acestea, probleme actuale şi presante, care influenţează negativ viaţa internaţională, deteriorează relaţiile dintre state şi ameninţă, în modul cel mai serios, pacea şi securitatea regională şi mondială.

Se cuvine amintit aici că Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată în 1945, după marea conflagraţie mondială. Atunci, omenirea a plătit un greu tribut de jertfe (50 de milioane de morţi, zeci de milioane de răniţi şi mutilaţi) şi a suferit imense pierderi materiale: mii de localităţi şi obiective economice distruse, opere de artă nimicite şi pagube materiale incalculabile. ONU şi-a propus, în Carta Naţiunilor Unite, promovarea unei largi cooperări internaţionale, aşezarea, la baza raporturilor dintre state, a unui set de principii fundamentale în domeniul dreptului şi moralei internaţionale, decolonizarea, alocarea, în scopuri militare, a unui procentaj cît mai mic  din bugetele naţiunilor, ţelul nobil urmărit, prin adoptarea acestor principii, fiind aceea de a proteja generaţiile viitoare de flagelul unui nou război, prin metoda negocierii problemelor litigioase şi edificarea unei păci durabile. Este indiscutabil că, în cele aproape 7 decenii ale existenţei sale, acest forum mondial a obţinut rezultate notabile în îndeplinirea mandatului său, acestea putînd fi sintetizate în „cei patru D“: democratizarea relaţiilor internaţionale, decolonizarea, dezarmarea şi dezvoltarea, în special, a ţărilor rămase în urmă din punct de vedere economic.

La un anumit moment al existenţei sale, ONU a reuşit să devină un for de dezbateri democratice între ţările mari, mijlocii şi mici, de armonizare a poziţiilor între principalele state şi grupări de state: socialiste, capitaliste şi nealiniate, în curs de dezvoltare.

Organizaţia Naţiunilor Unite a avut un rol major în perioada îndelungată a războiului rece, fiind un canal de legătură şi un for de contacte şi negocieri, contribuind, în acest mod, la promovarea destinderii şi atenuării divizărilor de bloc, la stăvilirea cursei înarmărilor şi încheierea unor acorduri de dezarmare.

(va urma)

Nicolae Chilie

Democraţia în teorie şi în  realitatea actuală a României (3)

A doua mare grupă de realităţi, care se află în totală contradicţie cu principiile unei democraţii autentice, se materializează în „drepturile“ şi „libertăţile“ de care beneficiază Poporul Român – mai ales acea parte a populaţiei, care este lipsită de mijloace de producţie şi de capital - de a avea ,,acces deplin” la sărăcie, şomaj, boli sociale, analfabetism, criminalitate, terorism, umilinţă, degradare morală şi profesională şi la alte asemenea „privilegii“, prin exercitarea, de către cetăţeni, a acelor drepturi şi libertăţi – generale şi individuale – prevăzute în Constituţia României, precum: libertatea de exprimare, dreptul la vot, dreptul de a fi ales, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul la grevă ş.a. Faptul, însă, că toate legile şi actele normative care reglementează viaţa ţării se elaborează şi se adoptă de către Guvern şi Parlament fără consultarea prealabilă a naţiunii şi fără a avea acordul ei majoritar, nici chiar în cazul celor de importanţă majoră pentru securitatea economică, socială şi pentru sistemul de apărare naţională, face ca, pentru dramele prin care trece ţara, în prezent, nimeni să nu poată fi tras la răspundere.

Grăitoare, sub aspectul celor menţionate, sînt următoarele exemple: ponderea, în continuă creştere, a cetăţenilor români care trăiesc într-o umilitoare stare de sărăcie; amploarea şomajului, devenit, în aceşti ultimi ani, fenomen de massă, care afectează în mod dramatic tineretul - viitorul ţării, femeile - dătătoare de viaţă şi armonie în familie şi societate, intelectualitatea - forţa de creaţie ştiinţifică şi culturală a ţării; nivelul scăzut al pensiilor ce revin acelor generaţii de oameni care au creat considerabile şi nepieritoare valori de care, acum, beneficiază doar grupurile de mari profitori, prin încălcarea legilor şi prin dispreţuirea celor îndreptăţiţi să deţină acele bogăţii; condiţiile tot mai precare de ocrotire a sănătăţii şi rata alarmant de mare a mortalităţii în mediile defavorizate ale societăţii; accesul tot mai restrîns la învăţătură, ştiinţă, cultură şi la un trai decent al celor ce provin din rîndurile muncitorilor, ţăranilor şi funcţionarilor, oameni ale căror venituri sînt în continuă scădere; extinderea terorismului şi criminalităţii; invadarea ţării de o mulţime de funcţionari străini, cu atribuţii de dirijare a politicilor interne şi de control asupra principalelor domenii economico-sociale ale ţării ş.a.

Iată de ce, în contextul general actual, cînd situaţia României s-a deteriorat în mod dramatic – economia naţională este, practic, distrusă; cele mai importante resurse energetice şi obiective industriale au fost înstrăinate - iar necesităţile vitale şi aspiraţiile spre progres, prosperitate şi independenţă ale Naţiunii au fost total ignorate de guvernanţi, forţele politice patriotice şi massele largi de oameni ai muncii, din toate domeniile de activitate, au atît dreptul, cît şi datoria ca, pe baza prerogativelor înscrise în Constituţie, să acţioneze, solidar şi consecvent, pentru instaurarea unei autentice democraţii, ca temelie trainică a exercitării, reale şi depline, de către popor, a puterii în Stat, în deplină concordanţă cu interesele fundamentale, actuale şi de perspectivă, ale României.

Sfîrşit

Prof. univ. dr. Gavrilă Sonea

Restabilirea adevărului, pentru uzul mincinoŞilor DoIna Jela Şi Ovidiu Topală

ÎNTÎLNIREA MEA CU CORNELIU COPOSU

5 FEBRUARlE 1990. Încep săptămîna, de luni dimineaţa, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorinţă să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet; după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viaţă. Am acum o ilustrare vie a elegiei „Amărîtă turturea“, ori a legendei antice Philemon şi Baucis, turnată, în bronzul unor versuri atît de frumoase, de Goethe, chiar în „Faust“. Cum să-l împac pe tata? Ce să-i spun?  Mă duc uneori pe la el şi, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i ţină şi lui oasele şi plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mişcă gîrbovit prin odăiţă, printre fotografiile şi lucrurile ei, îmi vine să urlu şi să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar...

Zilele trecute am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Str. Dr. Staicovici nr. 25. Ţărăniştii au angajat un grădinar, au aşezat nişte bănci şi scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranţă să mai capăt eu locuinţa, pe ce-au pus mîna bătrînii ăştia stătuţi... Îmi iau, totuşi, inima în dinţi şi, însoţit de frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al ţărăniştilor.

Marcu rămîne afară, la maşină, e militar şi nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros şi mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la uşa lui Coposu mă interpelează: „Aaaa, aveţi fular verde, sînteţi legionar!“. Cu numai cîteva zile înainte, aceeaşi zuză se luase de fularul meu roşu: „Aaaa, aveţi fular roşu, sînteţi comunist!“. Războiul Fularelor în citadela ţărănistă poate fi foarte interesant, întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc. etc. La ţărănişti e vînzoleală mare. Dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan şi Corneliu Mocanu, care au venit să-şi ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Ţepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare şi fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a şterpelit un ziar. Extrem de afectat şi agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilinţa onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2-3 ore de anticameră la Eugen Barbu şi la mine, acum e şi el dizident, ţărănist şi manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situaţia casei, că Liviu Petrina mă şi repede: ,,Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!“. I-am pus cruce şi ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, „Mielul turbat“. Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd şi o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaţ. Abordez o temă: cea referitoare la „dictatura democraţiei“. Nu-i de acord, zice că aşa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci şi că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărţim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrşitul anului 1989. Ştiam de alţi fruntaşi ţărănişti, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu şi, ulterior, pusese pe hîrtie nişte amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenţia mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuţă), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieşea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: „Ce femeie frumoasă a fost Clara!“ – nu ştiu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinereţe, o unguroaică ce purta acelaşi nume. Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase şi nu s-a însurat niciodată – zadarnic susţin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul... (În anul 1998, şeful unui partid liberal m-a vizitat la birou şi, de faţă cu numeroşi martori, mi-a zis: „Este perfect adevărat, acesta a fost rolul lui Coposu pe lîngă Maniu, ambii erau homosexuali. Ştiu asta din temniţă“.) Mă întorc în biroul de lucru al „staff“-ului ţărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbeşte la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Naţională. Îi fac semn să mi-l dea şi mie. Apuc să dialoghez cu cel care l-a lichidat pe Ceauşescu. E jovial, dar destul de distant: „Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere“. Nu acestea fuseseră relaţiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat – de cîte ori îl vizitam la M.Ap.N., înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrşit brusc în clipa în care în birou năvăleşte un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:

– Cine e Corneliu Vadim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!

Concomitent, prin uşa întredeschisă, cîţiva tineri ţărănişti îl instigau la investigaţii, la modul „ştim noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!“. Am crezut, iniţial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt. Şi atunci, arătarea aia s-a învineţit de furie şi a început să urle:

– D-ta n-ai autoritate morală să vii aici! N-ai dreptul, după cîte ai scris şi-ai dres! ş.a.m.d.

Eram, deja, obişnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîţiva fruntaşi ţărănişti, iar unui oaspete, care nu ţi-a făcut nimic, nu i te poţi adresa astfel. Dar, întrucît omuleţul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineaţa aceea pe jos. Ardeleanul, şugubăţ, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să ştiu chestia asta:

– Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui C.A. Rosetti!

Aşa s-a potolit limbricul. Am aflat şi numele lui: Ticu Dumitrescu. (Ulterior, prin 1994, T. D., care s-a mai îmblînzit între timp, avea să recunoască, în Senat, în faţa mea, că aceea a fost cea mai mare greşeală a vieţii sale, fiindcă dacă nu mă agresa verbal atunci, aş fi fost alături de ei. Nu, n-aş fi fost.).

Plec scîrbit de la ţărănişti. Sînt nişte oameni dificili şi inadaptabili. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieşit soarele, dar gheaţa umedă de pe jos e înşelătoare. Afară mă aşteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită şi ruginită, veche de prin 1975. N-a reuşit băiatul ăsta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toţi ofiţerii Armatei Române sînt aşa de săraci şi poartă hainele fraţilor lor, atunci e vai şi-amar de noi. Profit de absenţa unor martori incomozi şi îl întreb pe amicul meu diplomat:

– Ascultă, Pop, am aflat că P.N.Ţ.-ul urmează să primească 100 de milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 întreprinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?

Interlocutorul meu nici nu clipeşte. Tace. Este vizibil că ştie ceva, dar este şi mai clară uimirea lui că am aflat şi eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranţa, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin puşcării vor putea reînnoda o tradiţie glorioasă a societăţii româneşti. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi şi intoleranţi. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalţi nu mi-e ruşine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmăreşte pe toată lumea, toată lumea demască pe toată lumea. Frontul strînge informaţii despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-l dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranţa Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fototeca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromiţătoare. Mai aflu că o echipă din Canada a filmat nişte bătăi declanşate de F.S.N., dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi şantajat şi compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii şi de alţii – el, acest tineret, deschide ochii asupra democraţiei pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generaţie, cel puţin. Am vrea noi să fim Elveţia sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos? În primul rînd, ţiganii şi ungurii. La televizor, spre seară, se difuzează un interviu cu procurorul-şef al judeţului Harghita, Maria Rus. Femeia ne spune că în ziua de 22 decembrie 1989 s-au înregistrat 6 crime în Odorheiul Secuiesc: 5 cadre ale Ministerului de Interne şi 1 preşedinte de C.A.P. Tot la televizor se mai relatează şi alte isprăvi ale beţivanilor unguri: în ziua de 23 ianuarie 1990, vreo 7-8 nemernici, cu palinka-n nas, au bătut lumea la Borsec şi au atacat cu bîte şi cuţite chiar o patrulă a Poliţiei, care, normal, a tras. Dar de ce oare se află toate astea atît de tîrziu? E tot mai limpede că nu putem rămîne deoparte. Mă sfătuiesc cu Eugen Barbu şi, copăcel, se conturează publicaţia noastră: o să-i zicem „Fapta“, după titlul ziarului condus de Mircea Damian, unde a debutat Patronul prin 1946. Noua publicaţie va avea 16 pagini şi va fi săptămînală. Eugen Barbu va fi director, eu voi fi secretar general de redacţie, vom angaja 1 secretar tehnic, 2 reporteri, 2 dactilografe, 2 corectori şi 1 fotograf, în total 10 oameni, cu noi cu tot. Ne facem şi noi planuri. Dar cine va da primul impuls? Cu ce bani vom deschide „prăvălia“? Patronul îmi mărturiseşte că are 1.200.000 de lei la CEC, dar sînt singurii lui bani şi e înspăimîntat de spectrul falimentului.

– Vadime, fă ceva, descurcă-te, fiindcă eu nu vreau să mor la Cutia Milelosr, cu portărelul la cap, falit, cum l-am văzut pe Mircea Damian...

Descurcă-te, da, uşor de zis, dar de unde să fac rost de bani? Şi cine ne va apăra de provocările sistematice, de capcanele tipografiei şi ale difuzării, care te pot purta pe talazurile incertitudinii ca pe o coajă de nucă?

Corneliu Vadim Tudor

(Fragment din cartea „Jurnalul Revoluţiei,

de la Crăciun la Paşte“, 1999)

Mică enciclopedie

Impostori celebri (11)

Tînărul neamţ era atît de îndrăgostit de această femeie profund imorală, mai mare decît el cu 12 ani, încît era dispus să oficieze legătura. Singurul impediment era căsătoria ei religioasă cu marchizul de Paďva. Pentru a o desface, era necesară o dispensă din partea Papei, aproape imposibil de obţinut în acea perioadă. Banul, însă, atunci, ca şi astăzi, ca şi dintotdeauna, deschidea multe uşi. Aşa s-a întîmplat cu această dispensă, obţinută în schimbul unei imense sume de bani. Ironia sorţii a făcut ca, la puţină vreme după obţinerea aprobării din partea Papei, marchizul să părăsească pentru totdeauna sălile de joc, trecînd într-o altă lume, care nu-i mai putea oferi satisfacţiile de care se bucurase în capitala Franţei. Cînd fostei lui soţii i-a fost adus la cunoştinţă evenimentul, singurul sentiment exprimat a fost acela de ciudă pentru faptul că marchizul nu avusese bunul simţ să moară înainte ca iubitul ei să cheltuiască atîţia bani pentru obţinerea dispensei. De-acum înainte, Tereza - rămasă pe vecie pentru contemporanii săi, ca şi pentru istorie; „La Paďva“ – va fi doamna contesă de Donnersmarck, înrudită prin alianţă cu Bismark. Castelul somptuos, construit pe locul fostei Grădini de Iarnă, devine punctul de atracţie al cremei societăţii pariziene. Dacă am avea răbdarea să studiem şi să facem efortul de a înţelege comportamentul oamenilor în epocile trecute, am afla că, de fapt, nimic nu-i nou sub soare.  Bogaţi sau săraci, ei au fost dintotdeauna atraşi de strălucirea oferită de bogăţie. Oricît de pline le-ar fi cămările cu alimente şi oricît de buni ar fi bucătarii angajaţi, chiar şi cei  mai bogaţi oameni din Paris frecventau cu asiduitate palatul familiei Donnersmarck. Aristocraţi, politicieni, miniştri, artişti, scriitori, jurnalişti de marcă, oameni de spirit se înghesuiau în saloanele luminate „a giorno“ ale unei parvenite.

(va urma)

MARGARETA CHETREANU

Moartea mistică a omenirii (10)

Swedenborg şi Dostoievski * Wagner * Freud, Jung şi Materializarea gîndirii ezoterice * Rădăcinile oculte ale modernismului * Bolşevismul ocult * Gandhi

Artiştii şi scriitorii cu adevărat mari găsesc modalităţi prin care să exprime ce înseamnă să trăieşti într-un moment al istoriei. Arta de la finele Secolului al XIX-lea şi începutul celui următor a fost, dintr-un punct de vedere, strigătul unei omeniri rănite şi derutate. Unii artişti şi scriitorii, printre ei aflîndu-se şi cîţiva cu adevărat geniali, au privit existenţa drept în faţă şi au hotărît că este lipsită de sens, că viaţa pe Pămînt, viaţa umană, este o întîmplare rezultată dintr-o serie de combinaţii chimice şi că – aşa cum scrie Jean-Paul Sartre la finalul romanului ,,Gheaţa“ – unica modalitate pentru ca existenţa să aibă sens este să ne propunem noi ţeluri.

La fel de adevărat este şi faptul că unii artişti au fost încîntaţi de epoca materialismului şi de învelişul ei strălucitor. Modernismul a fost, fără îndoială, iconoclast. Dar pînă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, tirania regilor, a superstiţiilor bisericeşti şi rigida moralitate burgheză deveniseră ţinte uşoare pentru iconoclaşti. Pentru majoritatea marilor artişti ai epocii moderne, modelul mecanicist al universului era ,,icoana“ pe care doreau s-o distrugă. Ne place să considerăm modernismul ca fiind şic ,,tare“ , în ton cu era maşinismului, nerăbdător cu autorităţile şi dogmele epocilor anterioare. Şi nu greşim, numai că nu este, aşa cum credem uneori, şi ateist, cel puţin nu în sensul radical, actual, al termenului. De fapt, dacă privim ezoterismul ca un refugiu al superstiţiilor antice, atunci asta este cu adevărat modernismul.

(va urma)

Jonathan Black