Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLII)

11 FEBRUARIE 1990. Aniversare tristă a detronării lui Alexandru Ioan Cuza. Acea scenă, din noaptea de 11 februarie a anului 1866, nu este altceva decît o verigă în nesfîrşitul lanţ al trădărilor la români. Ca şi în cazul vînzării lui Tudor Vladimirescu, cu numai 45 de ani înainte, şi sacrificarea lui Cuza poate fi pusă, în bună parte, pe seama românilor. Cu singura diferenţă că pe bietul Sluger l-au căsăpit grecii - iar Prinţul Unirii a fost cruţat, i s-a permis chiar să ia drumul Vienei. În urmă cu vreo 10 ani mi-a picat în mînă o broşură de epocă, scrisă de un participant direct la evenimentele de la 1866, un ploieştean pe nume Şimandan. Acesta istoriseşte că, atunci cînd conspiratorii au pătruns în dormitorul Domnitorului, prin actul de trădare al Gărzii Palatului, Cuza se afla în pat cu amanta lui, frumoasa sîrboaică Maria Obrenovici, cu care avea doi copii; trezit brusc din somn, el a încercat să se apere, a deschis sertarul noptierei, a dat să scoată pistolul, dar, ce ironie a soartei, n-a nimerit decît... periuţa de dinţi, cu care i-a ameninţat pe zavergii! Aici, în această scenă de un grotesc inimaginabil - pentru un bărbat falnic, care reorganizase Armata Română şi se făcuse remarcat prin numeroase acte energice, de veritabil Reformator -, se află izvorul „Lumii lui Caragiale”. Care, la ora aceea a Istoriei, încă mai copilărea în comuna Haimanale, avînd numai 14 ani. Să nu care cumva să pice rîndurile de faţă sub ochii lui Lucian Pintilie, că regizorul ar fi în stare să toarne un film cu titlul „Periuţa de dinţi a lui Cuza”. Mai ţin minte, din acea broşură, că Domnitorul a fost transportat sub escortă într-o casă conspirativă, unde i s-a făcut sete (ce-o fi mîncat în ajun?), aşa că a cerut o băutură răcoritoare care îi plăcea lui, un fel de cidru sau cvas, care i-a fost adusă de la o prăvălie situată prin zona Bisericii Sf. Gheorghe Nou. Aşa cu 11 februarie.

Privesc la televizor o emisiune transmisă de la Paris: „Seară Românească Excepţională”. Cine se urcă pe scenă, cu nişte bocanci de evadat? Acelaşi Mircea Dinescu, individ de o incultură deplorabilă. El se simte dator să afirme în faţa asistenţei că, la 1848, românii au făcut o revoluţie după „model francez” (?!), ceea ce e o inepţie - haideţi să ne gîndim numai la Avram Iancu şi la drepturile românilor din Transilvania, ca şi la luptele care au însîngerat Munţii Apuseni, fapt care nu s-a întîmplat în Franţa. „Cînd mă întorc la Bucureşti - se mai scălîmbăie acest întîrziat mintal - trebuie să îmbrac acelaşi pulovăr ca în 22 decembrie, pentru că e cazul să facem o nouă Revoluţie”. Babuinul ăsta chiar crede că el a făcut o Revoluţie şi că, de cîte ori îi vine lui pe chelie, poate să facă altele şi mereu altele, pe bandă rulantă. Urîtă mi-a fost prostia omenească! Dacă cineva şi-a propus să-1 facă de rîs pe acest microcefal, atunci a reuşit de minune. Iată „poezia” cu care mulatrul din Slobozia i-a fericit pe rafinaţii parizieni prezenţi în sală: „Scîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţa / Pîine nu-i, da-i simt tărîţa / Hîrş, şi hîrş, şi hîrş, şi hîrş / N-avem oi, da’ avem urşi” (?!). Mă uit pe feţele spectatorilor acestei „Seri Excepţionale Româneşti”, singura expresie e de jenă, se foiesc oamenii pe scaune şi nu-şi dau seama ce se petrece. „Ăsta-i poetul ăla, de care s-a făcut atîta caz şi despre care scria presa că se luptă din greu cu Ceauşescu şi cu lagărul socialist?!” - păreau a gîndi mulţi dintre invitaţi. Iar zăpăcitul prindea curaj, se avînta, şuiera prin strungăreaţă, îşi mai sufleca mînecile pulovărului, se mai scărpina, ca un maimuţoi, în cap şi pe spinare, cu gesturi largi, grandilocvente, de megaloman, care avea aerul că cugetă: „Dom’le, lăsaţi-l pe băiatu’, se termină acum spectacolul şi la chiolhan o să vă lămuresc io cum e cu Revoluţia, şi cum m-am sacrificat, numai că mai ieşiţi şi voi cu ceva lovele, doar io am dărîmat comunismul!”. S-ar putea ca aceia care nu mă cunosc să aibă impresia că sînt invidios, dar îi asigur că se înşeală. Nu invidia mă animă, ci repulsia, sila de mitocănia agresivă a unui şmecheraş care n-a citit în viaţa lui o carte pînă la capăt. De ce, bunăoară, nu-1 critic eu pe Ioan Alexandru, care e un mare poet?

Apropo de marii poeţi, citesc în „Metamorfozele” lui Ovidiu (traducere şi prelucrare de Scarlat Barbu Tîmpeanu, în anul 1808) următoarele: „Şi, în scurt, n-au mai rămas pe pămînt nici dragostea, nici credinţa, de aceea dreptatea, care singură zeii o cîrmuiau şi o ţineau între oameni, s-a întors la cer, părăsind pămîntul ce era plin de vărsare de sînge”. Ce reconfortantă e o lectură din antici, pe vremuri de ploaie mocănească în natură şi în suflete! Ovidiu, pe care l-am numit întotdeauna primul mare poet român, a fost exilat la Tomis (Constanţa) de către împăratul Octavianus Augustus, ca pedeapsă pentru relaţiile nu tocmai principiale pe care le avea cu cele două Livii - Livia Minor (Livia Mică) şi Livia Maior (Livia Mare), fiica şi, respectiv, soţia suveranului. Urmăresc la televizor, în răstimpuri, un interviu cu dirijorul Sergiu Celibidache. „Yoga autentic e cel mai scurt drum spre libertate. N-am avut niciodată nevoie de echilibru, pentru că n-am avut niciodată senzaţia că sînt dezechilibrat. Din arta mea nu va rămîne nimic.” Interviul a fost realizat în 21 ianuarie 1979, de o reporteriţă cu ifose, Marilena Rotaru, pe care marele dirijor a făcut-o de rîs. Dar, ce nu ne oferă „cutia magică”? Iată o emisiune realizată cu prilejul unei Adunări a Foştilor Deţinuţi Politici. Îl recunosc între participanţi pe acel Ticu Dumitrescu, pe care era cît pe-aci să-1 arunc pe geam la sediul P.N.Ţ.CD.-ului. Reproduc numai cîteva stridenţe ale strigătului său de luptă: „În România, crima de genocid a depăşit genocidul Germaniei lui Hitler şi a depăşit de zeci de ori crimele din toate Ţările Răsăritene la un loc!”. Ce face isteria din om! Deci, în România s-ar fi asasinat sute de milioane de oameni, avînd în vedere că Hitler a omorît vreo 6 milioane şi Stalin vreo 20 de milioane (înmulţite cu „zeci de ori”). Parcă aşa se umflase „genocidul” şi în decembrie 1989, cu cei 64.000 de morţi! Cine vă pune să vorbiţi, mă, copii ai durerii? E obligatoriu? De ce nu vă puneţi frînă la limbă, chiar vă puteţi juca de-a hecatombele? Tot din televizor aflu că noul şi ciudatul ministru al Turismului, Mihai Lupoi, recunoaşte: da, a vrut să facă un cazinou din Casa Oamenilor de ştiinţă, pentru un an-doi, după care s-o dea înapoi Academiei Române. La Televiziune se strîng vreo 600 de semnături pe un Memoriu, pentru a fi debarcaţi „activiştii numiţi de Nicolae Ceauşescu”, mai precis directorul general Petre Constantin (un cretin, pe care Eugen Barbu 1-a ridiculizat mereu) şi Vasile Vasile (fostul secretar de partid). Totuşi, asta nu-1 împiedică pe noul şef al Televiziunii, Aurel Dragoş Munteanu, să bea cafele, la etajul 11, cu cei doi.

A început să facă agitaţie pe-aici, prin România, un individ suspect. îl cheamă Doru Braia, ne predică la televizor că el e „un burete de democraţie”, ceea ce e o performanţă, fiindcă înainte de a fugi în Germania era un simplu tehnician la Metrou.

Şi astfel mai trece o zi, în care totul a fost deşertăciune, mai puţin bucuria tatei, de a primi 3 Biblii cadou, de la Adunarea din Strada Dragoş-Vodă. Ce fericit e, cum le mai mîngîie! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2356 / 05.01.2012