Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLI)

10 FEBRUARIE 1990. Azi-noapte, pe la ora 3, treceau militarii din Topraisar înapoi, spre Gara de Nord. M-au trezit din somn cu cîntecul lor trist: „Jertfa noastră unde e?!”. Or fi obţinut cei 1.000 de soldaţi ceea ce doreau? Greu de crezut. Înclin să cred că niciodată şi nicăieri în lume o Armată n-o să fie fericită. De ce? Pentru simplul motiv că Armata înseamnă privare de libertate, şi depersonalizare, şi reducere la tăcere a propriei identităţi, şi umilinţă, ca să poţi fi modelat pentru alte scopuri. Am trăit toate aceste sentimente. Îmi venea să urlu de neputinţă. Dar, ce miraculos, pînă la urmă a fost mai frumos decît îmi puteam imagina. Pentru că, prin asceză şi smerenie, intrasem într-un alt ciclu al existenţei, într-o fază a dăruirii dezinteresate, a generozităţii, a convingerii ferme că, dacă eu nu sînt liber, îi pot face pe alţii liberi, dacă eu nu dorm, atunci în mod sigur ceilalţi dorm liniştiţi. Păstrez amintiri minunate din Armată, aceea a fost cea mai bună şcoală a vieţii mele. Nu exagerează cel care a zis că un bărbat se naşte de două ori - o dată din propria mamă, iar a doua oară din Armată. Adorm la loc, cu mare greutate. Undeva, în „micul nostru colţ de Asie”, cum numea Nicolae Iorga ţinutul calcaros al Dobrogei, într-o localitate cu rezonanţă turcească, alte mii de militari aşteaptă să le vină camarazii acasă şi să le răspundă la întrebarea existenţială: mai e mult pînă departe?

Ziarele de dimineaţă iarăşi scriu că eu şi cu Barbu ne-am înscris la ţărănişti. Diletanţii ăştia care fojgăie prin presă ca melcii după ploaia de vară nu pot înţelege un lucru simplu: Barbu şi cu mine valorăm cît toate partidele lor la un loc, unde punem noi piciorul se face crater de vulcan.

Azi e zi de vizită la cimitir. Soarele sfîrşitului de iarnă zvîntă şi ultimele petice de zăpadă. Cumpăr din piaţă ghiocei şi imortele, pentru sufletul mamei. Tare mult i-au plăcut florile. Erau zile cînd n-avea bani de pîine, dar lalele galbene şi stînjenei tot îmi punea pe masa de lucru a studenţiei, într-o glastră cu apă proaspătă, viorie, ca să încep ziua cu spor şi să mă gîndesc la Cel care a creat asemenea minuni, bunul Dumnezeu. Ţine, mamă, de la mine, imortele colorate stîngaci şi ghiocei cu petalele ca dinţii de iepuraşi, că n-am fost vrednic de tine, mereu şi mereu te-am necăjit şi tot pe furiş te-am iubit, cu jumătate de gură şi de măsură, fiindcă aşa a fost întotdeauna o răceală în familia noastră, niciodată nu ne-am spus unul altuia cît ne iubim, niciodată nu ne-am urat „Noapte Bună”, dar în gîndul nostru ne rugam la Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, în parte. Acolo, la capătul Cimitirului Ghencea, sub tufele de liliac şi măcieş unde se odihneşte mama, lîngă gardul dărăpănat care dă înspre Ghencea Militar, astăzi am văzut un bătrîn. Parcă era Cuminţenia Pămîntului. A intrat în vorbă cu mine, firesc. Mi-a spus că are 80 de ani şi că i-au furat unii o jumătate de metru de pămînt din groapa nevestei lui. „Nu mai poţi găsi un om să facă bine. Numai rău!” -filosofează el pe marginea gropii, ca Hamlet cu craniul lui Yorick în mînă. Mă fură gîndul la Shakespeare, cînd redactez aceste note răzleţe, pentru că nespus de adevărate şi de eterne sînt străfulgerările lui: „Nu voi mustra nici o făptură din lume, decît pe mine însumi, la care ştiu multe greşeli”. N-am reuşit să strămut osemintele mamei din acest colţ noroios şi părăginit. E atîta înghesuială aici, în locul acesta unde sînt îngropaţi şi părinţii mamei, şi fratele mai mic al ei (care s-a stins în 1984, de inimă, pe o băncuţă din curtea Uzinei Vulcan), încît nu pot amenaja nici un monument. Întregul an 1989 m-am rugat de politrucii de la Capitală să mă ajute să obţin un alt loc de veci, undeva, mai în interiorul cimitirului. Găsisem chiar un petic de pămînt, care nu mai era al nimănui din 1929, deci de exact 60 de ani. I-am scris lui Emil Bobu să mă ajute, omul m-a înţeles, i-a dat sarcina lui Dumitru Necşoiu de la Capitală, dar de pomană. Ţiganul tot ţigan, şi-n ziua de Paşti. M-a urît de moarte ăsta, tot timpul, deşi nu-i făcusem niciodată nimic. Îl mai vizitam din cînd în cînd pe Nicolae Croitoru, care îi amintea şi el lui Necşoiu, dar de-a surda. Încăpăţînarea asta a lui Necşoiu, dar şi a lui Bîrceri, de a refuza să-mi atribuie 2 metri pătraţi de pămînt spre a face o zidire pentru osemintele iubitei mele mame, a fost unul dintre motivele pentru care, la 5 iunie 1989, am depus carnetul P.C.R. pe adresa lui Ceauşescu. Era prea mult pentru mine. Totul pînă la mama! Sfînta Perpetua a fost aruncată în groapa cu lei a unui circ, de către împăratul de la Roma; în cădere, i s-au dezvelit coapsele, dar ea şi le-a acoperit imediat, din pudoare şi modestie, deşi mai avea numai cîteva clipe de viaţă. Tot astfel a fost şi mama, în cochetăria ei de femeie simplă, care îşi împletea mereu părul într-un coc, aşa cum poartă femeile creştine.

Dar, viaţa merge înainte. Deocamdată. S-ar putea ca într-un alt ciclu solar, ea să meargă şi înapoi, să ne pomenim că ni se derulează întreaga existenţă invers, de la groapă la leagăn. Tînăra noastră colaboratoare Anca Romeci - un copil foarte inteligent şi cultivat, fiică a procurorului Virgil Romeci - îmi spune la telefon că, după terminarea Conservatorului, a fost repartizată la Videle, dar acolo fostul preşedinte al Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă a făcut-o pur şi simplu... teroristă! Motivul? A scris la „Săptămîna”. Acestea sînt roadele otrăvite ale tuturor murdăriilor risipite prin presă, împotriva noastră, de descreieraţi ca Ion Băieşu, Florica Ichim, Bogdan Ficeac, Sorin Preda, I.M. Ştefan, Ileana Lucaciu, Valeriu Cristea şi alţi cîţiva ca şi ei. De ce-om fi fost noi terorişti? Că am publicat materiale despre Basarabia şi Bucovina, pe vremea cînd nu îndrăznea nimeni? Că am tipărit seriale despre Pârvan, Iorga, Blaga, Călinescu, Haşdeu? Că i-am luat apărarea lui Eminescu, împotriva furiei paranoice a rabinului Moses Rosen? Că ne-am luptat pentru tipărirea unor cărţi impresionante, ca „Marea Neagră”, de Gh. Brătianu, şi „Dacia preistorică”, de N. Densuşianu? A fi român, în România, e sinonim cu a fi terorist? Da, atunci am fost, sîntem şi vom rămîne terorişti, pînă trece urgia antiromânească! Şi, de la sine înţeles, pînă o să treacă moda asta schizofrenică a lozincilor în versuri. „Şi noi sîntem cu voi! Şi noi sîntem cu voi!” - se scandează azi la televizor. Ceea ce mă duce cu gîndul la o conjugare complexă a verbelor: „Şi voi sînteţi cu noi! Şi ei, ele, dumnealor sînt cu noi, care sîntem cu voi, care sînteţi cu noi” etc. A venit prostia la Putere! „Este îngrozitor cînd proştii îşi bat joc de un om superior” - scrie Goethe în „Maximele” sale. Iar Sofocle zice: „Prostia e sora cea mai apropiată a răutăţii”. Unul dintre aceşti proşti răi e Brucan. Crede el că dacă ne-a lăsat pe drumuri şi a gîtuit revista naţională „Săptămîna”, noi n-o să devenim, în scurtă vreme, şi mai puternici decît am fost? Ce va păţi şoriciul lui atunci? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2355 / 04.01.2012