Monden si Paranormal

Protectorul viselor (II)

Există numeroase cazuri în care vise foarte vii nu doar au prezis evenimente, ci au contribuit, de fapt, la modificarea acestora. Iată, de exemplu, o istorie relatată de parapsihologul american Louisa Rhine: „Tatăl meu fabrica maşini de spălat şi de două ori pe an făcea o călătorie la comercianţii angro şi vindea un transport sau două de maşini de spălat. În anul acela se întîlnise cu dealerii din Koekuk şi urma să ia trenul de la orele 22 către Davenport. S-a dus la depou, şi-a cumpărat biletul şi apoi a avut sentimentul că n-ar trebui să plece. A fost o senzaţie atît de puternică, încît s-a întors la hotel şi a rămas peste noapte în Koekuk. Dimineaţă, în timp ce-şi lua micul dejun, a răsfoit ziarul şi a aflat că trenul în care ar fi trebuit să se urce deraiase şi că majoritatea pasagerilor din vagonul de fumători muriseră. Tata era un fumător inveterat“. Sentimentul că se împotrivea ceva călătoriei cu acel tren anume este probabil o manifestare a fenomenului urmărit statistic de Cox. Dacă tatăl subiectului Louisei Rhine ar fi luat acel tren, el ar fi putut să moară sau să fie grav rănit. Aşa cum s-au desfăşurat pînă la urmă lucrurile, un viitor potenţial a încetat să existe. Dar ce se întîmplă în cazurile în care un vis poate să evite un accident sau chiar moartea cuiva? Cele două cazuri de mai jos indică foarte limpede: mesajul de la observatorul nr. 2 a salvat o viaţă! Este vorba mai întîi de un alt caz înregistrat de Louisa Rhine - o mamă care a avut un vis foarte viu. În vis, se afla împreună cu mai mulţi prieteni într-o vacanţă cu cortul. Hotărîseră să-şi aşeze tabăra lîngă un pîrîu. Femeia a decis să spele cîteva haine în apa pîrîului. Luîndu-şi copilaşul cu ea, s-a dus în josul apei. Cînd s-a oprit, şi-a dat seama că-şi lăsase săpunul în cort. Fără să stea pe gînduri, s-a întors, lăsîndu-şi copilul să arunce cu pietricele în apă. La întoarcere, l-a găsit cu faţa în jos în apa pîrîului. Cînd l-a tras la ţărm, şi-a dat seama că era mort. Visul a fost comentat la vremea respectivă, dar apoi a fost uitat. În vara următoare, femeia s-a dus cu prietenii într-o excursie cu cortul. A decis să spele cîteva lucruri, aşa că şi-a luat copilaşul pînă la pîrîul din apropiere. Acolo şi-a dat seama că-şi uitase săpunul. Cînd s-a răsucit să se întoarcă la cort, şi-a văzut copilul aruncînd cu pietre în apă. şi în aceeaşi clipă şi-a amintit de vis. Brusc, l-a revăzut cît se poate de clar, în toate detaliile, inclusiv hainele cu care era îmbrăcat fiul ei. Tremurînd, şi-a luat copilul şi l-a adus cu ea în tabără. (Sfîrşit)

 ANTHONY PEAKE

==============================

Locuri misterioase

Mausoleul Taj Mahal, monument închinat iubirii (II)

Interiorul mausoleului conţine o încăpere centrală, o criptă aflată dedesubt şi 4 camere octogonale în fiecare colţ, construite iniţial ca morminte ale altor membri ai familiei regale. Principala caracteristică a mausoleului şi, totodată, „inima“ Taj Mahalului este încăperea octogonală centrală, cu impresionantul său tavan. Camera conţine sicriele lui Shah Jahan şi Mumtaz Mahal; mormintele lor adevărate se află sub această cameră şi e vorba de coşciuge simple de piatră, pentru că tradiţia musulmană interzice decoraţiunile elaborate. Acest nivel inferior nu este deschis publicului.

Sicriul împărătesei, ceva mai mic decît al soţului ei, se află exact sub domul structurii; cel al lui Shah Jahan se află în stînga şi e la un nivel ceva mai înalt, aceasta fiind singura asimetrie sesizabilă la Taj Mahal. Sicriul lui Mumtaz Mahal se află pe un postament de marmură de 1,5 x 2,5 metri. Atît coşciugul, cît şi postamentul sînt încrustate cu pietre preţioase şi semipreţioase, printre care jasp şi jad. De asemenea, monumentul este decorat cu inscripţii din Coran, iar unul dintre epitafuri este „Marqad Munawar Arjumand Ban Begum Mukhatib ban Mumtaz Mahal Tamfiyat ferr sanh 1040 Hijri“ („Aici odihneşte Arjumand Babo Begum, numită Mumtaz Mahal, decedată în 1040 A.H.“ - sau 1630 d. Chr.). Sicriul lui Shah Jahan este şi el încrustat cu pietre preţioase şi semipreţioase şi este inscripţionat în persană „Marqad Mutahar Aali Hazrat Firdaus Ashiyani Sahib-qiran Saani Saani Shah Jahan Badshah taab surah sanh 1076 Hijri“ („Sfîntul Mormînt al preamăritei Maiestăţi, creatorul Paradisului, al doilea stăpîn al constelaţiilor, regele Shah Jahan, fie ca mausoleul său să strălucească întotdeauna, 1076 A.H.” - 1666 d. Chr.). Cele două monumente sînt înconjurate de un paravan elegant din marmură, construit în 1643, pentru a-1 înlocui pe cel poleit în aur, făcut în 1633.

O trăsătură interesantă a încăperii octogonale este acustica, probabil creată special în acest fel pentru a conferi o anumită rezonanţă muzicii şi cîntărilor din Coran. Şoaptele pot fi auzite din partea opusă a camerei şi se spune că dacă îţi strigi numele în încăpere, ecourile se vor auzi pentru totdeauna. În 1989 a fost publicată o carte controversată a scriitorului indian Purushottam Nagesh Oak (1917-2007), intitulată Taj Mahal: povestea adevărată. În această carte, Oak a menţinut ideea că Taj Mahal este de fapt un templu antic hindus al zeului Shiva, care a fost preluat cu forţa de către invadatorii moguli în timpul Secolului al XVII-lea. Oak, deşi nu avea nici o acreditare academică, era cunoscut pentru revizionismul său istoric şi pentru ideile potrivit cărora originea Taj Mahalului şi a altor monumente din India asumate de către sultanii musulmani au o origine hindusă. El a mai susţinut şi ideea că atît islamul, cît şi creştinismul derivă din religia hindusă.

Una dintre dovezile citate în carte (şi pe multe pagini de Internet) prin care îşi susţine teoria potrivit căreia Taj Mahalul este mai vechi decît Imperiul Mogul este datarea cu carbon radioactiv a unei probe prelevate de la ieşirea monumentului dinspre rîu. Potrivit lui Oak, un anume Marvin Miller (sau Mills), profesor (sau student) la Institutul Pratt, un colegiu privat din New York, a furat o bucată dintr-o uşă de lemn, a scos-o din India şi i-a predat-o lui Evan Williams, director la Brooklin College Radiocarbon Laboratory. Se pare că Williams a analizat proba şi a datat-o cu 300 de ani înaintea perioadei lui Shah.

Totuşi, cercetările ulterioare nu au putut găsi nici un Marvin Miller care să fi fost vreodată membru al vreunei facultăţi de la Institutul Pratt. Se spune că rezultatele datării cu carbon a bucăţii de lemn au fost publicate în jurnalul academic Radiocarbon (volumul 19; 1977). Chiar şi aşa, deşi verificările ediţiilor trecute din Radiocarbon din 1977 prezintă, într-adevăr, un articol semnat de dr. Evan Williams („Brooklin College Radiocarbon Dates I“, vol. 19, nr. 1, 1977), nicăieri în acest articol nu este menţionată datarea unei bucăţi de lemn de la Taj Mahal. La un asemenea nivel de cercetare nu trebuie să fim surprinşi că lucrarea lui P. N. Oak nu este luată în serios în cercurile academice. În iulie 2000, Curtea Supremă din New Delhi, India, a respins petiţia lui Oak în care se cerea declararea că un rege hindus a construit Taj Mahalul. Acesta atrage anual în jur de 2 pînă la 4 milioane de vizitatori, iar în 1983 a fost adăugat de UNESCO pe lista şirurilor de patrimoniu mondial. Pagina de Internet a UNESCO (whc.unesco.org/en/ list/252) descrie foarte corect monumentul ca fiind „bijuteria artei musulmane din India şi una dintre capodoperele universal admirate din patrimoniul mondial”. Totuşi, în ultimii ani, monumentul a avut de suferit de pe urma poluării, din cauza noxelor de la automobile, a crematoriului pe bază de lemne din apropiere, a emisiilor de la fabrici şi a ploii acide de la Rafinăria Mathura, deţinută de Indian Oil Corporation. Poluarea a afectat marmura de pe Taj Mahal: din sclipitor de albă, a devenit galbenă. Deşi Curtea Supremă din India a anunţat în anii ’90 un set de măsuri costisitoare pentru a proteja Taj Mahalul, acesta încă este afectat zi de zi de poluare. Un motiv de îngrijorare este că petecul de verdeaţă ce se formase în jurul Taj Mahalului este încet-încet transformat în spaţiu comercial, unele terenuri fiind deja alocate construcţiei de hoteluri. Putem doar spera că renumitul dom din marmură albă al celui mai faimos monument din India nu se va ascunde într-o bună zi în spatele zidurilor de beton ale „modernizării“. (Sfîrşit)

BRIAN HAUGHTON

=================================

Fenomene Paranormale

O clarvăzătoare româncă, oarbă de 35 de ani, vede în corpul omenesc, asemenea unui ecograf

Trecută de prima tinereţe, Valentina Gîrlea este, potrivit părerii medicilor de la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi, singura femeie din Moldova care are uimitoarea capacitate de a „vedea” în corpul omenesc. Ea vede şi descrie atît funcţionarea şi starea fiecărui organ în parte, cît şi desfăşurarea minuţioasă a proceselor interne. Timp de 35 de ani, Valentina a fost oarbă, recăpătîndu-şi vederea parţial, în urma unor şedinţe terapeutice asistate de medicul Eugen Rădulescu, din Iaşi. În urmă cu mulţi ani, Valentina Gîrlea a fost declarată oarbă, irecuperabil. După cum ne-a povestit, nu-i rămînea decît să se roage. Trebuia să-şi accepte situaţia fără a întrezări vreo posibilitate de vindecare. Moment miraculos după unii, predestinare după alţii, Valentina şi-a pierdut vederea în anul 1958, exact în ziua în care se năştea cel care, peste ani, avea să devină medicul ce i-a redat vederea. După un tratament bioenergetic, medicul Eugen Rădulescu a constatat că Valentina şi-a recăpătat, parţial, vederea. Nu este, însă, capabilă să citească ori să scrie. Valentina orbise la vîrsta de 8 ani, avînd o tumoare în zona occipitală. Prin extirparea acesteia, i-a fost distrus şi nervul optic. Acest nerv i-a fost creat, mental, de bioenergoterapeutul Eugen Rădulescu. „În timpul acestor şedinţe terapeutice, i-a fost deschis «ochiul al treilea». I-a fost deschisă, mental, posibilitatea de a «funcţiona» ca un scaner, pacienta demonstrînd capacitatea de «a vedea». Aude tot ce se petrece în interiorul organismului: circulaţia sîngelui, procesele digestive, precum şi fiziologia glandelor endocrine”, a declarat energoterapeutul Eugen Rădulescu.

Pe lîngă vizualizarea interiorului corpului omenesc pînă la dimensiuni microscopice, Valentina poate vedea şi „corpul energetic”, punctele de focar ale acestuia, punctele de acupunctură, precum şi circulaţia energiilor între acestea. „Mi s-au perindat prin faţă atîţia oameni! Chiar şi pe stradă, îmi pot da seama de fiecare om în parte. Răufăcătorii, criminalii îmi apar întotdeauna învăluiţi în culori închise. De obicei, predomină culorile maro, cenuşiu spre negru”, povesteşte „clarvăzătoarea”, cum este cunoscută în tot oraşul Iaşi. După cele spuse de ea, se pare că între starea psiho-fizică a fiecărui individ şi culorile care domină spectrul corpului energetic există o strînsă legătură. Fără a fi în stare de hipnoză ori de transă, în momentul în care se găseşte în faţa unui pacient Valentina închide ochii, se concentrează şi funcţionează ca un ecograf. Pînă în vara anului 1995, a lucrat cu medicul Rădulescu, formînd o echipă foarte eficientă, care aborda cazuri deosebit de complexe, în faţa cărora medicina clasică rămîne neputincioasă. „Sînt cazuri extrem de complicate, între care numeroase cancere, care au putut fi vindecate. Însă ameliorarea bolii depinde de momentul în care pacientul hotărăşte să se prezinte la cabinet. În ultima fază, cea a metastazei, nu-i pot garanta decît că va avea o moarte uşoară, fără dureri”, ne-a declarat doctorul terapeut Eugen Rădulescu. Neavînd cunoştinţe de anatomie, Valentina descria organele, arterele, venele, glandele prin termeni proprii: „turnuri”, „tubuleţe”, „punguţe” etc. Creierul i se părea o „conopidă”, inima, stomacul, rinichii fiind imediat reperate. La început, ea nu reuşea să facă distincţia între un organ sănătos şi unul bolnav. Avînd o sensibilitate deosebită în observarea proceselor fine din circulaţia sanguină, ea poate „diagnostica” imediat anomaliile pentru descoperirea cărora sînt necesare zile întregi de analize complexe. În timpul şedinţelor la care asista, Valentina trebuia să se „focalizeze” asupra unui anumit segment din corpul uman, asupra unui organ pe care-1 analiza din toate unghiurile posibile, pe segmente din ce în ce mai mici. Era pusă să caute zonele întunecate şi descria tot ce vedea. Observa, după propriile declaraţii, cum, din mîinile terapeutului, ies steluţe verzi ori sfere de lumină, care se îndreaptă spre corpul pacientului. Urmărea procesul de vindecare, dispariţia celulelor bolnave, micşorarea tumorilor şi refacerea ţesuturilor. „În urmă cu un an - povesteşte Valentina - un student care prezenta un chist calcaros, cu un diametru de 25 mm, după cîteva şedinţe ale tratamentului dirijat, a început să se simtă mult mai bine. Chistul s-a micşorat, ajungînd, în cele din urmă, la un diametru de 1 mm. Radiografiile repetate au confirmat evoluţia chistului.“ După cum ne-a declarat medicul Eugen Rădulescu, „adevărata clarvăzătoare vizualizează mai mult şi îşi imaginează mai puţin”. Valentina Gîrlea ne-a povestit că a fost solicitată deseori, de către medicii ginecologi de la Maternităţile „Elena Doamna” şi „Cuza Vodă” din Iaşi. Imaginile viitorilor nou-născuţi, poziţia acestora, sexul lor, vizualizate de Valentina erau de un real folos pentru ginecologi.

TRAIAN TANDIN

Ziarul TRICOLORUL, nr 2092 - 17.02.2011