Cine şi ce scria înainte de 1990… BYZANŢ DUPĂ BYZANŢ

Deşi se cunosc extrem de multe lucruri despre istoria Byzanţului, aceasta continuă să rămînă, în profunzimile sale, o miraculoasă enigmă. Fascinaţia exercitată de ea asupra istoriografiei româneşti şi mondiale nu poate fi egalată de nici o altă perioadă din existenţa umanităţii. De-a lungul aşa-numitului mileniu întunecat, viaţa imperiului byzantin a fost cea mai puternică, dacă nu chiar singura faclă de spiritualitate matură a lumii întregi. Prin decizia lui Constantin cel Mare de a muta capitala Imperiului Roman pe locurile vechii colonii megariene întemeiate de tracul Byzas (capitală inaugurată festiv la 11 mai 330 e.n.) se intra într-o nouă epocă, se dădea contur unei verigi durabile atît între lumea antică şi cea modernă, cît şi între plăcile tectonice ale celor două mari spiritualităţi pînă atunci aproape incompatibile: apuseană şi răsăriteană. Apusul nu mai rezista, din multe puncte de vedere, în primul rînd economic. Aşa încît, după opinia noastră, se poate spune că prin mutarea centrului de greutate al Imperiului Roman (atras ca de un pol magnetic de noua religie în ascensiune, creştinismul) atunci a avut loc întîia mare prăbuşire a Occidentului. Ca dovadă, la scurtă vreme, în anul 476, procesul a fost pecetluit prin căderea Imperiului Roman de Apus, în vreme ce toate forţele vitale luaseră drumul Răsăritului. Între căderea acestui imperiu şi cea a pandantului său oriental, produsă la 1453, dar definitivată 7 ani mai tîrziu, s-a scurs un întreg mileniu. Interesant este de urmărit osmoza lumii romane cu cea elenistică, atît pe plan politic, cît şi pe plan spiritual. Dacă în cea dintîi privinţă, pe fondul autocraţiei totale a împăratului, era sfîşiată brutal umbra nostalgiei după democraţia republicană greacă şi romană, zămislindu-se un despotism de tip cezaric-asiat, pe planul culturii se poate vorbi de o eflorescentă epocală, de un răsad roman în solul grecesc, care a dus la recolte de tot lăudabile. Într-o carte riguros documentată, „O istorie a Imperiului Byzantin“ (Editura Albatros 1981), istoricul Stelian Brezianu scrie: „Pe plan politic, biserica creştină este în plină ofensivă, anexînd importante domenii deţinute pînă atunci de factorii constituţionali tradiţionali: senatul, poporul şi armata“. Şi, mai departe: „Constantinopolitană prin origine, arta byzantină este sincretică prin substanţă, la naşterea ei dîndu-şi mîna Orientul şi Occidentul, şi religioasă prin motivaţie“. Fireşte, Montesquieu avea dreptate atunci cînd aprecia că Istoria Byzanţului a fost „o ţesătură de revolte, răscoale şi perfidii“, dar să nu neglijăm că aceasta nu era o invenţie autohtonă, de vreme ce însăşi Roma şi chiar cetăţile greceşti – ca să luăm numai cîteva culmi ale antichităţii – n-au fost nici ele mai ortodoxe la timpul lor. Ar trebui să reţinem (dincolo de valul de sînge care a curs aproape neîntrerupt, de luptele pentru putere, desfrîul, risipa inimaginabilă şi sacrilegiile comise) un aspect deosebit de important: în numeroase situaţii, Imperiul Byzantin a exercitat un rol de drenaj şi control asupra cavalcadelor migratoare. Iar, din punctul de vedere al evoluţiei ideii de civilizaţie, o ordine de stat, cu toate carenţele şi păcatele sale, e preferabilă barbariei anarhice. Asta cu atît mai mult cu cît, începînd din anul 1048, cînd a avut loc prima incursiune de pradă a turcilor selgiucizi în spaţiul său, timp de mai bine de patru secole imperiul a captat atracţia otomană pentru cucerire şi jaf, ocrotind în mod indirect Apusul ce se afla în prefacere şi deplină stratificare. Ca să nu mai pomenim de invaziile şi asediile anterioare, cum au fost acelea ale arabilor, al căror debut s-a produs cu mult mai timpuriu, în anii 674-678. Din această judecată nu poate lipsi adevărul că Renaşterea a avut la temelii jertfa Byzanţului. În faţa primejdiei crescînde a păgînităţii, mai cu seamă începînd din zorii Secolului al XV-lea, s-a produs un veritabil exod al cărturarilor byzantini către zonele mai ferite ale Europei, ceea ce a însemnat un transfer de civilizaţie (Stelian Brezianu vorbeşte chiar de o „diaspora” a greco-romanilor). Aceştia erau păstrătorii textelor sacre ale elenisticii, dar şi ale Romei antice şi creştinătăţii, şi dacă ar fi să amintim numai că Academia platoniciană din Florenţa aşa a luat fiinţă, încă ar fi de ajuns. Şi cînd te gîndeşti că de-a lungul întregii lor existenţe, de peste 11 veacuri, byzantinii n-au ştiut că sînt byzantini (îşi ziceau romei, iar imperiul se chema Romania, numele care i-a consacrat în Istorie fiindu-le atribuit ulterior), te apucă deznădejdea în faţa relativităţii Istoriei. „Marile imperii mor de indigestie“, spunea Napoleon, ceea ce s-a întîmplat cu propriul său imperiu, ceea ce s-a întîmplat (sau avea să se întîmple) şi cu Roma, şi cu Byzanţul, şi cu conglomeratele otomane, habsburgice, hispanice, britanice, slave ş.a.m.d. Dar, Byzanţul, vorba lui Nicolae Iorga, n-a murit o dată cu anul 1453; el s-a perpetuat în forme variate, prin cultură şi religie, printr-o artă diplomatică nu de puţine ori fertilă. Şi, ca o ironie a soartei, nu turcii cuceritori au fost beneficiarii acestor roade, ci tocmai aceia care de-a lungul veacurilor au suferit pentru ele şi şi-au întrepătruns Istoria cu aceea a romeilor: albanezii, bulgarii, sîrbii, croaţii, ruşii şi, nu în ultimul rînd, românii.



Acestei realităţi îi este consacrată, veţi vedea, o carte de excepţie apărută la Editura Academiei, în colecţia „Fontes Historiae Daco-Romane“: „Scriitori şi acte byzantine. Secolele IV-XV“. Aflăm din prefaţă, de la autori (Haralambie Mihăescu, Radu Lăzărescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca şi Tudor Teoteoi) că o dată cu apariţia acestui al patrulea volum „se încheie publicarea izvoarelor antice greceşti, latine şi a celor byzantine privitoare la Istoria României”. Binevenită, din toate unghiurile de vedere, prezenta tipăritură, prevăzută şi cu un bogat aparat critic şi explicativ, are meritul de a sistematiza, dintr-un vast material informaţional, tocmai acele clare indicii ale permanenţei strămoşilor noştri pe teritoriul lor clasic, precum şi într-o arie mai largă. Din varii surse, diferite cronologic şi spaţial, dar şi ca mentalitate, reiese un adevăr de-a pururi viu: conştiinţa unităţii de neam şi de limbă a românilor, indiferent de zonele în care au fost siliţi de o tulburată Istorie să trăiască. Laonic Chalcocondil grăia pe la mijlocul Secolului al XV-lea: „Sînt aceşti daci un neam viteaz în lupte şi nu prea civilizat“ (au legi nu tocmai bune – n.n.), locuiesc în sate şi se îndeletnicesc mai mult cu păstoritul. Ţara lor se întinde din Ardeal, Dacia peonilor (cu statut politic maghiar – n.n.) de unde începe, şi pînă la Pontul Euxin (…). Dacii vorbesc o limbă apropiată de a italienilor (…). Pe de altă parte ei se aseamănă cu italienii şi în celelalte privinţi şi în felul de viaţă obişnuit şi folosesc încă şi astăzi aceleaşi arme şi aceleaşi veşminte ca romanii“. Pe la sfîrşitul Secolului al X-lea, vlahii erau răspîndiţi din „Dacia pînă în Pind”. Prin incontestabile atestări, datorită diverselor activităţi în care erau angrenaţi de statul byzantin, datorită transhumanţei, dar şi a prezenţei pecenegilor şi cumanilor în părţi străvechi ale arealului dacic, numeroase izvoare vorbesc de o Vlahie Mare în Tesalia, o Vlahie în Pind şi o Vlahie Mică în Grecia de mijloc. Astăzi se cunoaşte cu exactitate că o mare parte a acestor puternice enclave se bucurau de o relativă autonomie faţă de Imperiul Byzantin. Pe de altă parte, daco-romanii rămaşi pe loc, în vatra lor de origine, apar în izvoare sub numele de ungrovlahi (adică români dinspre Ungaria, deci din Ţara Românească), moldovlahi şi daci (sau peonodaci) prin urmare români din Moldova şi, respectiv, din Transilvania şi regatul ungar. Editate în limbile greacă şi română, în paralel, documentele aduc informaţii dintre cele mai preţioase privind continuitatea de locuire a românilor din toate timpurile în spaţiul carpato-danubiano-pontic, viaţa lor sedentară, dar şi de păstorit, participarea eroică la o serie de campanii militare vizînd limitarea expansiunii otomane şi apărarea dreptei legi a creştinătăţii.


Dacă Marea Mediterană a fost şi este considerată „placa turnantă” a Imperiului Byzantin, Dunărea a fost în schimb vena lui jugulară, exercitînd un rol de o importanţă fundamentală pentru existenţa, negoţul, strategia ofensivă şi defensivă şi, de ce nu, supravieţuirea sa. Inegalabilă rămîne descrierea fluviului pe care a făcut-o, în Secolul IV, Macarios din Magnesia: „umflat de apele a 35 de rîuri, el curge fără sfîrşit, vara şi iarna, falnic şi greu de trecut“. Totodată, o prezenţă pe care istoriografia ştiinţifică nu o poate trece cu ve-derea, ba chiar se impune să-i dedice studii separate şi să o omagieze pentru că ceea ce a avut mai bun este viaţa religioasă. Un capitol din carte se intitulează chiar „Vlahi la Athos“. Este invocată corespondenţa între Patriarhul Nicolae şi Împăratul Alexios I Comnenul, la începutul Secolului al XI-lea, consacrată prezenţei a 300 de familii de vlahi, cu femei şi copii, la Muntele Sfînt. Reiese că acolo se ducea o viaţă pa-radisiacă, şi, dacă ar fi să ne luăm după monahul Ioan Trachoniotes (excluzînd răutăţile sale deliberate, impuse de dogmă), rezultă că strămoşii noştri, departe de a fi nişte schivnici, erau pe cale să-i convertească pe enoriaşii Domnului la cele lumeşti. Numai că împăratul, ignorînd decizia unor călugări care ameninţau cu părăsirea mînăstirilor (şi chiar au şi făcut-o) a decis ca vlahii să nu mai tulbure cu pofta lor de viaţă tihna patriarhală a acelui munte, supranumit în cronici „ochiul lumii întregi”: „Şi era în Sfîntul Munte frămîntare mare ca în Egipt. Îşi aminteau de hrana îmbelşugată din Egipt, de cărnuri şi de căldările de gătit, de ceapă, usturoi şi pepeni, căci părinţii de la Athos nu mai puteau uita binefacerile vlahilor: bucuriile şi întîlnirile, laptele, brînzeturile şi lîna, ospeţele, schimburile de servicii şi aface-rile cu ei, adică dintre vlahi şi monahi, apoi beţiile diavoleşti care au apărut pînă la urmă. Intrase diavolul în inimile vlahilor, deoarece aveau cu dînşii şi femeile lor îmbrăcate în straie bărbăteşti ca păstorii; păşteau turmele, slujeau mînăstirilor, aduceau călugărilor brînză, lapte şi stofe, făceau şi pîine în paracliserele mînăstirilor şi erau, să zic aşa, iobagii şi slujitorii îndrăgiţi ai monahilor. Faptele ruşinoase săvîrşite de ei nu pot fi nici povestite, nici auzite“. Să mai spună cineva că românii sînt mistici! Şi ne mai întrebăm de unde a apărut literatura specifică şi plină de umor vitalist, aproape orgiastic, a lui Arghezi, Voiculescu, Gala Galaction şi Damian Stănoiu! Dar, în afara acestor elemente pitoreşti, rămîne realitatea pozitivă a organizării ecleziastice a românilor, după tipicul ortodoxiei byzantine, proces care s-a conjugat cu însăşi organizarea noastră statală. Fenomenul, o dată încheiat, în Ţara Românească şi Moldova, a constituit, după cum afirma savantul Vitalien Laurent, „cea mai frumoasă cucerire înregistrată de biserica byzantină în veacul al XIV-lea“. Pe plan spiritual, aceasta a marcat un pas înainte, evident, deşi mai tîrziu, sub raport, economico-administrativ, „închinările” de mînăstiri au devenit treptat o plagă. Pe la 1476, de pildă, numai o numai o singură mînăstire de la Athos, numită Cutlumus, stăpînea în Ţara Românească satele Giurgiu, Prislop, Comanca, Dăneşti, Greci, Hrăţeşti şi altele. Situaţia, care în timpul Evului Mediu tîrziu s-a agravat, avea să fie curmată din rădăcină prin actul de aparentă iconoclastie, dar de fapt de justiţie şi de fierbinte patriotism, al lui Alexandru Ioan Cuza, de secularizare a averilor mînăstireşti. Atunci au fost împroprietărite peste 600.000 familii de ţărani! Nu întîmplător, Ţările Române erau văzute ca un El Dorado avant-la-lettre de către mulţi slujbaşi ai imperiului. În scrierea anonimă „Coborîrea lui Mazarin în infern”, datînd aproximativ din anii 1414-1418, se vorbeşte despre un cetăţean care „l-a văzut pe cîntăreţul Polos întors în patrie din Valahia cu o sumă mare de bani şi a pornit şi el într-acolo spre a se îmbogăţi, dar după plecarea din ţară a suferit un naufragiu, s-a întors înapoi şi rătăceşte acuma flămînd prin palatele imperiale”. Nici o pagubă, un hoţ mai puţin. Dramatice sînt mărturiile ce se referă la capitularea „împărătesei oraşelor”, Constantinopol, pe care turcii o pîndeau de mult. Un anonim scria imediat după cele trei zile de groază din mai 1453, în care jaful şi uciderea n-au mai fost egalate decît de hecatombele celui de-al II-lea război mondial (au fost asasinaţi nu mai puţin de 40.000 de cetăţeni!) cuvinte de laudă spre gloria Împăratului Constantin al XI-lea, mort ca un erou, dar profetiza totodată ameninţător, trăgînd un semnal de alarmă asupra expansiunii imperiului care se ridica: „O, împărate Constantin, rea soartă ai avut! Doamne, dă rîvnă domnilor din Apus să păşească la răzbunarea credinţei ortodoxe. O, Ţară Românească mult încercată, o, Serbie suferindă, fie-vă milă de captivi ( . . .) Află, prea sfinţite cap al bisericii din Roma, că un fluviu de foc s-a revărsat asupra Cetăţii şi ameninţă Apusul, întinzîndu-şi limbile în afară, mai întîi spre Serbia, în al doilea rînd spre Ţara Românească, în al treilea rînd şi-a îndreptat bărbăteşte suliţele spre Ungaria, în al patrulea rînd a răvăşit toată Bulgaria …”.


Acest volum are însă şi virtuţi literare şi encomiastice. De cea mai bună calitate, în stilul inimitabil al apologeticii byzantine, este elogiul pe care sacerdotul Germanos al II-lea, Patriarh al Niceei, l-a făcut Împăratului Ioan al III-lea Ducas Vatatzes: „Care dintre împăraţi i-a alungat vreodată atît de departe pe persosciţi? Care i-a urmărit pînă într-atîta pe puternicii italici? Cum adică? I-a alungat şi i-a urmărit, dar nu i-a înspăimîntat? Sau i-a înspăimîntat, dar nu i-a umilit? Sau i-a umilit, dar nu i-a măcelărit? Nu-i aşa, ci le-a săvîrşit pe toate cu vrednicie şi forţă imperială”. Strălucite depoziţii sînt făcute, de-a lungul mai multor etape istorice, la adresa eroismului unor români de frunte, unii dintre puţinii militari şi oameni politici ai vremurilor care au încercat (de multe ori cu succes) să stăvilească puhoiul troglodiţilor de orice neam. Se disting, dintre aceştia, fraţii Asăneşti, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara, numit peste tot „get” sau „român”. Un cronicar i se adresează acestuia cu apelativul „Preaînţeleptule Iancu, stîlp al românilor”, iar altul rosteşte în maniera retoricii înflorate a epocii: „El a dobîndit victorii mari şi s-a înălţat mai sus de slavă. Începutul l-a făcut cel dintîi împărat şi prima glorie a grecilor, Alexandru Macedoneanul, fiul Olimpiadei; după el a urmat împăratul creştinilor, corifeul, rădăcina şi descoperitorul crucii, marele Constantin; iar în al treilea rînd vine minunatul între toate, împăratul Iancu”. Numeroase documente conţin autentice monumente de limbă şi poetică medievală, cărora traducerea în română le-a dat un spor de farmec. Înainte de bătălia de la Varna, pierdută de Iancu de Hunedoara datorită nesăbuinţei regelui maghiar Vladislav care s-a-năpustit beat în luptă şi a fost ucis, sultanul Murad al II-lea a grăit în faţa oştii, aşa după cum afirmă cronicarul Zoticos: „Copiii mei, flăcăii mei, oamenilor crescuţi împreună cu mine, ienicerii mei, domnii mei, oastea mea. de fier, cetatea mea albă şi puternică şi întăritura mea temeinică, astăzi, depind, de voi, de trăiesc sau mor”. Iar Chalcocondil, după ce relatează că Mohamed al II-lea a strîns în expediţia de pedepsire a lui Vlad Ţepeş cam tot atîta oaste cîtă a avut la asediul Constantinopolului (un număr extraordinar pentru acele vremuri) descrie înfiorat pădurea de ţepe pe care a aşternut-o viteazul voievod spre înfricoşare dinaintea cotropitorilor. La vederea acesteia, întinsă pe trei kilometri lungime şi un kilometru lăţime, după calculele moderne, „chiar şi împăratul cuprins de uimire spunea că nu putea să ia ţara unui bărbat care face lucruri atît de mari şi ştie să domnească şi să se poarte cu supuşii lui într-un chip mai presus de firea omenească. Şi spunea că acest bărbat care săvîrşeşte asemenea isprăvi s-ar putea învrednici de mai mult. Iar restul turcilor văzînd mulţimea de oameni traşi în ţeapă au încremenit de groază. Erau şi copii mici, atîrnaţi de mamele lor în ţepe, şi păsările îşi făcuseră cuibul în măruntaiele lor”. Cumplite vremuri, teribilă epocă, dar pe lîngă atrocităţile comise de alţii aşa-numita cruzime a lui Ţepeş era floare la ureche, mai cu seamă că scopul său era dintre cele mai nobile: Independenţa ţării. Independenţă care, pentru români, avea să vină după lupte grele, de-abia în 1877. Atunci, prin jertfa fără seamă a dorobanţilor şi roşiorilor tînărului stat, au fost răzbunate toate umilinţele valahilor, toate rîurile de lacrimi, sudoare şi sînge pe care le-au plătit ca tribut fie sub propriile lor flamuri, fie sub acelea ale celorlalte cetăţi creştine, dintre care Byzanţul a jucat un rol de frunte. Într-o Istorie cu atîtea meandre şi primejdioase sorburi era normal ca poporul nostru să îmbine cît mai fericit eroismul cu prudenţa, ceea ce 1-a făcut pe G. Călinescu să exclame că în fiecare român se află cîte un Vlaicu-Vodă. Prin ceea ce a avut mai bun şi mai durabil, lumea byzantină nu a murit şi nu degeaba unul dintre cuvintele pe care le-a transmis moştenire limbii române este cuvîntul urgie.


CORNELIU VADIM TUDOR
(Studiu publicat în revista „Săptămîna“, în 1982, şi republicat în cartea „Istorie şi Civilizaţie“, Editura Eminescu, în 1983)


http://tricolorul.wordpress.com/2011/02/14/cine-si-ce-scria-inainte-de-1990-byzant-dupa-byzant/