17 MARTIE 1990. Ediţie de-a dreptul dramatică a ziarului „România liberă”! Trec peste articolul sionist al lui Radu Feldman Alexandru, care irită pe multă lume, şi mă opresc la două interviuri ample, luate, separat, lui Radu Ceontea, de la Vatra Românească, şi lui Domokos Geza, de la U.D.M.R. Le citesc cu multă atenţie. Tensiunea în Ardeal, în special în judeţul Mureş, a atins cota de fierbere. Ungurii şi-o caută cu lumînarea, ca de obicei. În „Dreptatea” ţărănistă, Ioan Alexandru publică o epistolă către „fraţii maghiari şi germani”, afirmînd că „trăim şi am crescut din acelaşi lapte sfînt, am supt aceeaşi ţîţă maternă” (?!). Apoi, parafrazîndu-1 pe fizicianul Von Weiszăcker, preşedintele Germaniei, afirmă: „Intîi sînt creştin, al doilea european şi al treilea român!”. Bravo, Ioane, ai făcut-o şi pe asta! Aici te-au adus exaltarea şi dorinţa de a te pune bine cu toată lumea. Deci calitatea de român e pe ultimul loc! N-am înţeles cum e cu „aceeaşi ţîţă maternă”, de unde au supt lapte şi românii, şi ungurii, şi nemţii - săraca femeie, tare mult s-a mai chinuit cu atîtea popoare la pieptul ei. Primesc telefoane din Frankfurt şi New York. Îngrijoraţi, Nuţu şi Puiu Toma vor să afle care mai e treaba pe-acasă. Citind presa, fac o constatare care mă întristează: toţi bărbaţii la care se fac referiri în ziare au particula dl. - numai noi, adică eu şi Barbu, nu sîntem domni, de parcă am fi inculpaţi.
18 MARTIE 1990. A reapărut pe micul ecran bostanul lucios al lui Dumitru Moroşanu (fost acordeonist în tinereţe şi, ulterior, secretar P.C.R. pe Televiziune). A reapărut şi figura lui Octavian Iordăchescu (instrumentist şi el, cîndva, mai precis toboşar). Amîndoi se plîng cît au suferit (?!) ei pe timpul dictaturii (?!), cum s-au luptat, ce greu le-a fost. Chiar aşa, măi, aceştia? Îmi telefonează Florea Nedelcu, istoric de valoare în domeniul perioadei interbelice, fost redactor-şef al redacţiei culturale a Televiziunii:
- Nea Vadime, nu-mi închipuiam că ăştia vor avea atîta neruşinare! Acest Moroşanu avea 7.500 de lei pe lună şi patrona politizarea şi poluarea folclorului. Nu-ţi spun cîte porcării a tot făcut Moroşanu, care răspundea de „Cîntarea României”. Sînt revoltat, să ştii. De asta au murit sute de tineri nevinovaţi, ca să se lăfăie iar osînza lui Dumitru Moroşanu?
Mai aflu, tot de la el, că Neagu Udroiu ţinea, în urmă cu 5 luni, expuneri politice la Şcoala Municipală de Partid, iar acum e şi el mare dizident, i-a dat pe toţi la o parte şi s-a instalat director general la Agerpres. La televizor, Nicolae Balotă debitează o minciună cît capul lui de mare! Pretinde că în 1950 el asculta... „Europa liberă”! Nu ştiu cînd a început să emită zgomote cocina respectivă, dar în nici un caz în 1950, poate cu 10 ani mai tîrziu. E o „întrecere socialistă” împotriva comunismului, toţi se bat cu pumnii în piept. Acest Balotă e un om de carte, într-adevăr, dar dacă îmi pun mintea să-i strîng la un loc toate articolele dogmatice, umplu două volume cît două cărămizi. Tot împotriva comunismului militează şi mitingul organizat azi la statuia lui Mihai Viteazul din Cluj-Napoca. Principalii agitatori sînt Doina Cornea şi Doru Braia. Se strigă pe două voci: o parte scandează „Jos Comunismul!”, iar cealaltă îi răspunde cu „Jos Neo-comunismul!”. Vorbitorii improvizaţi au propus „înlocuirea urii cu dragostea”, dar ei înşişi au vorbit, cu duşmănie, de „haita roşie”, de „grajdurile comunismului” etc. Colac peste pupăză, azi au intrat în grevă şi telefericele! Cum poate fi un teleferic în grevă? Încă nu-mi dau seama. Probabil ca în nuvela lui Geo Bogza, „Moartea lui Iacob Onisie”, care m-a impresionat cînd eram elev. Noaptea, o nouă înregistrare TV de la C.P.U.N.
Aproape toţi vorbitorii folosesc expresia „şi aşa mai departe”. A devenit obsesivă. E ca un fel de colac de salvare, pentru oratorii ceva mai neînzestraţi, sau ca o manta de vreme rea, care acoperă sărăcia de idei. Echivalentul ei din basme este formula „şi-am încălecat pe-o şa!”. Incontestabil, asta a fost ziua marilor perle! Un bătrîn ţărănist, pe care îl cheamă Ioan Lup, zice, în vacarmul general: „Nu-i obligatoriu să mă ascultaţi, dar vă rog, atîta timp cît vorbesc, să mă ascultaţi!”. Adînc! Dacă am înţeles eu bine, atunci cînd tace Lup, nu-i obligă pe ceilalţi să asculte, dar imediat cum urlă ceva la Lună, e musai să-i dea ascultare. Un altul, monarhist de ultimă oră, rosteşte: „Propun ziua de 10 Mai ca Sărbătoare Naţională”! Numai că, din sală, un republican pur-sînge, de-al coanei Miţa Baston, apostrofează Mangafaua: „Taci din gură, domnule, ai spus destule prostii pînă acum!”. Replicile de genul acesta sînt de-a dreptul memorabile: „Daţi-mi voie, domnule, ca să vă întorc spatele!” - a debitat, cu preţiozitate, un ins subţire. Sau poate că i-o fi făcut vreo invitaţie la mai ştiu eu ce? Un altul, după îndelungi ciocăneli în aparatură, se predă extenuat: „Microfonul ăsta chiar că a înnebunit!”. Pe o asemenea vreme, cine mai poate rămîne în toate minţile? Dar premiul I la „perle” de Gîgă 1-a obţinut Ion Caramitru. Acesta a rostit o chestie antologică, ce-i va supravieţui, neîndoielnic, sute de ani: „Crăciunul poate cădea în altă zi decît 25 decembrie!”. Incredibil, nu-i aşa? Ce morişcă zăpăcită a calendarului 1-a turmentat în aşa hal pe Caramitru, de-a fost în stare să comită o asemenea gafă? Ce educaţie a primit el în casă? Aud, de la Viorel Chiriţă, că are o colecţie de sute de icoane vechi, de o valoare inestimabilă, ceea ce-i face cinste (cu condiţia să nu pozeze în sărac şi persecutat de vechiul regim) - atunci cum de a fost posibil să încurce această dată fundamentală a Creştinătăţii? Ţinem icoane pe pereţi, aşa, numai de formă, ca mobilă, să luăm faţa la proşti? Mai sînt informat (telefonic) că venerabilul ţărănist-legionar Ion Puiu îmi transmite salutări, deşi nu ne cunoaştem; mesagerul îmi spune că acestuia i-a plăcut cîndva un joc de cuvinte pe care îl făcusem într-o creaţie de-a mea. Îmi storc creierii să-mi aduc aminte ce calambur de-al meu i-o fi plăcut atît de mult acestui om, încît 1-a ţinut minte ani de zile. Da, da, acum îmi cade fisa, nu poate fi vorba decît de jocul de cuvinte din poezia despre rabinul Moses Rosen: „Mici ECHIMOZE-S ochii tăi de fiară (...) Stăteai pe ROZE-N caldul tău bîrlog”. (Un ofiţer de Securitate îmi spunea că atunci cînd a izbucnit scandalul internaţional, în aprilie 1984, poezia a fost multiplicată de români în 500.000 de exemplare volante, de tip „Samizdat”.) Legionarul tot legionar, vibrează la tot ce-i aduce aminte de tinereţea lui. Totuşi, eu, unul, nu m-am putut apropia niciodată de Mişcarea Legionară. Părinţii noştri vorbeau urît de legionari, pentru că ştiau ce crime au comis. „Nişte jigodii, nişte criminali” - aşa auzeam mereu în casă, de la nişte oameni blînzi, care nu înjurau pe nimeni, dar care nu puteau uita agitaţia fără pereche care zdruncinase societatea românească în decembrie 1933 (asasinarea lui I.G. Duca), în septembrie 1939 (asasinarea lui Armand Călinescu, cînd au auzit cu urechile lor Comunicatul rostit la Radio de legionari) şi în noiembrie 1940 (asasinarea lui Nicolae Iorga), ca să nu mai vorbesc de ianuarie 1941, cînd toată lumea a fost îngrozită de carbonizarea unor soldaţi. Îmi pare rău pentru credinţa curată a unora dintre legionari, în Patrie şi în Biserica străbună, dar românii se crispează la crimă şi nu pactizează cu ea. Aceasta e o trăsătură naţională de caracter: românii simpatizează, întotdeauna, cu victimele, indiferent ce ar fi făcut ele. Mai mult ca sigur că foştii legionari, ori alţii, pot întreba: dar comuniştii n-au făcut crime? Ba da, au făcut şi ei, cu nemiluita, în perioada 1946-1964. Cifre blestemate, simetrice şi întoarse pe dos, cum întoarsă pe dos a fost întreaga suflare românească a acelei epoci în care la Putere se aflau tot Silviu Brucan, tot Paul Cornea, tot neamul lui Neulander, tot alogenii plantaţi aici, pentru a fi oricînd gata să acapareze pupitrele de comandă. Ca să trag o concluzie: dacă Mişcarea Legionară ar fi fost bună, în mod categoric şi tata ar fi fost legionar. Dar n-a fost... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2400 / 25.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu