Iată numai cîteva dintre lăturile pe care idiotul ăsta congenital le varsă în capul românilor ortodocşi: „Majoritatea ţărilor de tradiţie ortodoxă evoluează după un scenariu schizoid” (pg. 13); „Un bleg precum Emil Constantinescu ar fi fost, poate, de nasul rafinat al Franţei, sau al Cehiei, în nici un caz de nasul butucănos (?!) al României” (pg. 32); „Poliţia franceză a creat deja celule speciale împotriva banditismului românesc (nu polonez, nu ceh, nu unguresc!)” (pg. 34); România e, după mintea zdruncinată a acestui isteric, „ţara fuduliei cu găuri în fund” (pg. 76); „Din decembrie 1947 pînă în decembrie 1989, poporul român n-a existat” (pg. 94 – hai sictir de jigodie!); „Milioanele de morţi, torturaţi, bătuţi, închişi, înfometaţi şi umiliţi vreme de peste cincizeci de ani au murit, au fost bătuţi, au făcut închisoare, au fost umiliţi şi au suferit de foame «simbolic»?” (pg. 105 – am reprodus acest pasaj ca să înţeleagă toată lumea cît e de descreierat acest Bădiliţă; carevasăzică, „morţii au murit”, dar nu oricum, ci „torturaţi, bătuţi, închişi, înfometaţi şi umiliţi” la nesfîrşit, vreme de peste 50 de ani, şi, deşi erau morţi, repetăm, au mierlit-o); „În ortodoxia românească orice e posibil, chiar şi încreştinarea nesimţirii” (pg. 107 – infect atac, din partea unui limbric fără Dumnezeu, care, repet, pentru a face carieră a dezertat la greco-catolicism); „Totuşi, o viaţă socială normală nu se poate instaura atîta vreme cît 80% din populaţia unei ţări e grăbită, aiurită şi tîmpită în mod «sistematic»” (pg. 135); „De aceea nu sîntem şi nu vom fi, secole bune încă, printre naţiunile normale. Din cauza grabei, aiurelii şi tîmpeniei devenite cvasicongenitale, pe fondul unei autosuficienţe paranoice” (pg. 136); „Dimpotrivă, individualismul prost, isteric îmi pare a-i caracteriza pe români” (pg. 199); „În fine, creştinismul, deşi are un mesaj universal, nu-i o religie pentru mase, orice s-ar spune şi orice s-ar crede. E o religie pentru aristocraţie” (pg. 227); mai departe, handicapatul îşi permite neobrăzarea de a scrie că românii sînt un „popor-legumă” (pg. 247). Şi tot aşa. Numai zoaie. Numai nas strîmbat a scîrbă. Totul îi pute acestui căcăcios, atît la români, cît şi la ortodoxie. Nu-i de mirare că, în vălătucii creierului său vătămat, el avea ambiţii de om nebun: „La douăzeci de ani vroiam să mă fac... papă. Combinasem un scenariu, «infailibil», împreună cu un coleg de liceu care era destinat să ajungă patriarh al Bisericii ortodoxe române. Odată eu ajuns papă, iar el, patriarh, unirea celor două fracţiuni ale Bisericii era ca şi rezolvată”. Ce v-am spus eu? Rareori am văzut un dobitoc mai sinistru ca acest Bădiliţă!
În această „carte” sînt îndesate, cu furca, laude şi înjurături la adresa aceloraşi oameni: Andrei Pleşu, Teodor Baconschi, H.R. Patapievici ş.a. Dacă l-au ajutat pe el cu vreo „ciozvîrtă” (cuvînt utilizat frecvent) – totul era în regulă, băieţii erau valabili. Imediat cum nu l-au mai miluit cu ceva, personajul îi scuipă şi dă cu pietre, din fugă, de pe trotuarul de vizavi. Pe alţii, însă, îi înjură non-stop, de-a valma, deşi o stîrpitură ca el nu e vrednică nici să le facă pantofii. Din păcate, retardatul habar n-are cine sînt aceşti oameni şi ce-au făcut în viaţă - el aşa crede, că e de bon-ton să-i bălăcărească, de la înălţimea unei borduri pe care o crede Turn de fildeş. Priviţi un pasaj elocvent: „În anii 1980, Ceauşescu îşi avea soborul lui de adoratori, în frunte cu Eugen Barbu, Ion Zamfirescu (?!), Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Vadim Tudor etc.” (pg. 261). Aţi observat greşeala? Ageamiul s-o fi gîndit la criticul şi istoricul literar Dan Zamfirescu – nu la teatrologul Ion Zamfirescu, fostul profesor, din anii ’30, al lui Mihai de Hohenzollern. Greşeli de acest gen sînt cu nemiluita.
Aşa după cum am văzut, oligofrenul trage cu dinţii să fie poet – dar, vai, n-are talent. Total lipsit de talent e şi în materie de proză şi ziaristică, fiindcă numai un impostor plecat cu sorcova poate avea asemenea formulări, pe cît de pedante, pe atît de idioate: volumul lui „are însă şi o dimensiune transcircumstanţială (?!), în măsura în care concretizează atitudinea unui anarhist creştin (?!) de dreapta, definibilă prin denunţarea egalitarismului demagogic, a semivalorilor democratico-ochlocratice (?!), a politicului în general” (pg. 7); „Bîlbîicii” (pg. 7); „O prefaţă postfaţatorie” (pg. 9); broşurica lui e o carte „cu mii de tulpini reci, sîrmoase, calde, zemoase” (pg. 9); „inconturnabil din unghiul subiectivităţii mele” (pg. 30); „De ce nu ne mai vindecăm odată de provincialită?” (pg. 39); „Trebuie găsite un editor şi o instituţie” (pg. 40 – dezacord gramatical, construcţia fiind ridicolă); „graniţa se impune imperativ” (pg. 48 – pleonasm care nu mai trebuie dovedit); „Nu am absolut nici o dificultate în a accepta contractele de căsătorie civilă între doi semeni de acelaşi sex” (pg. 48 – prin urmare, aşa-zisul creştin e de acord cu căsătoriile între homosexuali!); „Al doilea (N. Sarkozy – nota CVT) e un stahanovist intrigant, astuţios (?!), fără îndoială, dar prea vădit însetat de putere. De aceea nu cred că o va obţine niciodată” (pg. 51-52; uite că a şi obţinut-o); undeva vorbeşte de un bătrîn, care stăpînea taina „bărbieritului subcutaneu” (pg. 52; ce-o fi aia? se bărbierea sub piele, la os?); „poşirca respectivă devenea, brusc, băubilă” (pg. 54); acelaşi bătrîn care se bărbierea, nu-i aşa, „subcutaneu”, avea capul „tuns la ac” (pg. 57; săracul om, tare mult se mai chinuia); „redemaraj autumnal” (pg. 59); „tabieturile mele coşmardeşti” (pg. 59); „angrenajul «aceluiaşului»” (pg. 60); „România nu are decît două cărţi cu care se poate impune în concernul (?!) ţărilor europene” (pg. 69 - ăsta confundă „concertul ţărilor” cu „concernul ţărilor”, care nici nu există); „standardele ştiinţificităţii” (pg. 68; acest cuvînt NU există, ştiinţificitate, dar prostul pînă nu-i fudul, pînă nu se scarpină el după urechea dreaptă cu mîna stîngă nu se simte bine); „România ar împuşca doi iepuri dintr-o lovitură” (pg. 70; de cînd se împuşcă iepurii cu... lovituri? expresia corectă e „dintr-un foc”); „texte cvasianistorice” (pg. 95; alt cuvînt scremut, inexistent); „nu e uşor să te consolezi cu o ciozvîrtă de carieră politică fetidă în România” (pg. 159; scribălăul e obsedat de cuvîntul ăsta, „ciozvîrtă”, pe care în alt loc îl scrie „ciosvîrtă”); „incongruitatea citării” (pg. 169; ce-o fi aia?); idolul vieţii acestui puţoi cu bube dulci la gură e un oarecare Cornel Mihai Ionescu, care era „o aşchie de om cu creier triplu” (pg. 175), „mentorul” respectiv dînd de băut unor ciraci la cîrciumile bucureştene „Doi colonei” şi „Pufoaica ruptă” (pg. 175) ş.a.m.d. Aşa se întîmplă cînd orice onanist se dă anarhist. (Va urma).
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2396 / 21.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu