Poate că unii se vor întreba de ce mă cobor eu la nivelul unui diletant, care se screme să-şi facă loc, cu coatele şi cu dinţii, în cultura română. Există cazuri destule: mici pigmei veleitari, care au făcut o facultate, s-au blindat cu tot felul de diplome şi patalamale, iar dacă au mai prins, din zbor, şi „ciozvîrta” unei burse în străinătate, nu te mai înţelegi cu ei! Un instinct animalic îi face să se pripăşească pe lîngă vreo persoană publică, sau gaşcă, după principiul „oaia răzleaţă o înhaţă lupul”. Tare mi-e teamă că după noi – cei care am făcut şcoală solidă, dublată de o educaţie profundă, în cultul valorilor creştine şi naţionale – vine o generaţie de handicapaţi. Aş vrea să nu fie aşa, dar toate semnalele existente mă fac să fiu foarte, foarte îngrijorat. Uitaţi-vă la ce se închină aceşti tineri, cum vorbesc, cum se manifestă. Desigur, se poate spune că un specimen ca acest Bădiliţă are o altă „grupă de sînge”, citeşte cărţi, mai intră într-un muzeu etc. Perfect adevărat. Dar tot parazitar este. Care e rodul muncii sale? Astfel de broşurele veninoase?
Cui folosesc asemenea tipărituri, mai ales că sînt scrise îngrozitor de prost, agramat, delirant? E foarte posibil ca numitul Bădiliţă să fi învăţat greaca veche, din care pretinde că traduce Biblia (cu ifosele de rigoare, adică n-a mai tradus-o nimeni, pînă la el, atît de bine). Ceea ce nu înţelege individul (de fapt, nu poate să înţeleagă, fiindcă el e croit strîmb, de la natură) este iubirea care se degajă din Cartea Sfîntă. Mai cu seamă din Noul Testament. Nu poţi pretinde că eşti un „creştin anarhist” – aşa ceva e o aberaţie. Creştinul e creştin – nici anarhist, nici corporatist, nici socialist, nici liberal etc. Creştinul, dacă e creştin, nu poate fi altfel decît a fost fondatorul acestei religii, Isus Christos. Mai are rost să spun că Mîntuitorul n-a fost, cîtuşi de puţin, anarhist? În fond, anarhiştii, din punctul de vedere al sensului strict al celor două cuvinte componente (an-archos, în greacă), sînt nişte oameni care nu recunosc nici o putere. Ori creştinii recunosc puterea lui Dumnezeu. Mai mult decît atît, dar să ne amintim cuvintele lui Isus, cînd a privit efigia monedei aduse de Filip (probabil, pe ea se afla chipul împăratului de atunci, Tiberiu): „Daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului”. Acest Bădiliţă extrage din lecturile sale ce e mai rău. Adică ce se calchiază mai bine pe un fond maladiv, ciudos, pizmaş. În mintea lui strîmtă, oamenii sînt „maţe de lut în suflet de carne” (pg. 9) – o formulare sinistră, care arată cam ce orizont are acest complexat. El împarte pumni, picioare şi scuipaţi în toate direcţiile, circular, ca la Zidul Morţii, 360 de grade. În afara acelora de la care a obţinut vreun sugiuc (Andrei Pleşu, Cornel Mihai Ionescu ş.a.) – toţi sînt bălăcăriţi, de la înălţimea unei suficienţe care nu se justifică prin nimic. Rînd pe rînd, sau de-a valma, sînt spurcaţi Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Patriarhul Teoctist ş.a. Brusc, faţa chinuită şi mototolită i se luminează, atunci cînd vine vorba de cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, de Andrei Pleşu, Radu Ioanid şi un oarecare Ică-junior (?!), pe care îl înalţă la rang de Shakespeare! Cine-i ăsta? Dar cine a fost ta-su, Ică-senior? Mister! Priviţi cum se topeşte de plăcere, ca o îngheţată pe băţ, cel care îi înjură pe genialii Eugen Barbu şi Fănuş Neagu, însă încearcă să-l impună pe acest Sulică Spătarul: „Dar, autorul din România actuală pe care-l citesc pătimaş şi asiduu, şi din motive «profesionale», se numeşte Ioan I. Ică jr... De fapt, îi citesc... editura, pentru că Ică jr. n-a publicat încă nici o carte de autor, consacrîndu-se unui proiect teologic şi cărturăresc transpersonal” (pg. 29). Aha, am crezut că e transsexual... Obsesia pentru acest neica-nimeni, cu nume comic de clovn de la circ (Siminică), adică Ică jr., revine mai la vale: „De cîte ori particip la congrese de patristică italiene, atunci cînd vine vorba de «teologia românească», scot inevitabil două nume din bandulieră: Ică jr. şi Baconsky. Sînt singurii pe care lumea îi cunoaşte şi-i preţuieşte acolo necondiţionat” (pg. 90). Din păcate, el însuşi, Bădiliţă, nu-l mai cunoaşte şi nu-l mai preţuieşte pe Baconschi, pe care îl face la altă pagină „un carierist de lux, ocupînd posturi bine plătite şi sus-puse”. Treptat, lui Bădiliţă i se pune şi mai rău pata pe ochi, umplîndu-l pe Baconschi de bale: „are arivismul maidanez (dar cu morgă de doberman) în sînge”, fiind „Infatuat şi semidoct” (pg. 160). La fel de brusc, se (cur) suceşte şi împotriva Monstrului cu Barbă, care nu a binevoit să îl coopteze şi pe el în Institutul de studii religioase: „După ce eu însumi i-am trimis lui Andrei Pleşu, acum şase ani, soluţia unui asemenea Institut”. Ca să vezi cîtă ingratitudine! „Cine credeţi că a fost numit director? «Istoricul religiilor» A. Pleşu (sic!). Rămîi visător în faţa unor astfel de situaţii şi te întrebi dacă bunul simţ va avea vreodată şi cetăţenie română (notă martie 2011).” E clar cum funcţionează mecanismul primitiv al acestui căpiat: laudă ce laudă, linge ce linge – după care, dacă nu primeşte „ciozvîrta”, fandacsia-i gata, pac, la „Războiul”! Cum se numeşte un astfel de comportament? Isterie! Exact ce le reproşa (el, Mucea Flaimucea) românilor: „individualismul prost, isteric îmi pare a-i caracteriza pe români” (pg. 199). Aşa ceva iese din mintea beznicioasă a unui mucos din judeţul Botoşani, care vine la Bucureşti şi bea la cîrciuma „Pufoaica ruptă”, practicînd „semimasturbarea” (după o expresie care îi place nespus). (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu