15 MARTIE 1990. Politica devine, pe zi ce trece, mai murdară. E ca o bătălie navală, în care se folosesc toate armele permise şi nepermise, de la bombardamente aviatice pînă la mînuirea cuţitelor la abordaj, pentru tăierea scărilor şi a odgoanelor, pentru înţeparea bărcilor pneumatice şi înjunghierea adversarului, în lupta corp la corp. Uneori, se mai retează şi degete. Numai că, de cele mai multe ori, adversarul se dovedeşte a fi, în fond, un om cumsecade, care are şi el nişte părinţi bătrîni, cîţiva copii pe care îi divinizează, un cîine iubitor, pentru care el, stăpînul casei, e Dumnezeu pe pămînt. Mă gîndesc iar la sfîrşitul romanului „Pe frontul de Vest nimic nou”, de Erich Maria Remarque, cu tînărul acela care ucide un duşman, dar apoi regretă şi îl plînge. Sînt în stare să pun pariu, încă de pe acum, că prietenii de azi vor deveni mîine adversari şi invers. Nu sînt un ghicitor de profesie, dar aşa a fost în politică de cînd e lumea şi pămîntul, mai ales în cea românească. Pe Nicolae Iorga, de pildă, A.C. Cuza reuşea să-1 înnebunească, în Parlament, numai printr-un simplu joc al mîinilor, duse la cap, în chip de urechi de iepure. Ani de zile n-au ştiut deputaţii adunaţi în clădirea istorică din Dealul Mitropoliei ce anume îl putea înfuria în asemenea hal pe savant. Pînă la urmă, bătrînul A.C. Cuza a lămurit enigma: tatăl istoricului - avocat de profesie - era cartofor şi beţiv, patimi care l-au dus la nebunie, iar în timpul crizelor avea senzaţia că îi ţupăie iepuri prin cap. Altă dată, cam prin 1906, acelaşi Iorga - tînăr fiind, de 35 de ani - a fost culcat la pămînt de către colegul său de Universitate, profesorul Mihail Dragomirescu, cu o lovitură de pumn în bărbie: „Te-am învins politiceşte, te-am învins şi fiziceşte” - ar fi exclamat criticul, triumfal, punînd un picior pe pieptul, gîrbovit de tînăr, al genialului dascăl. Da, dar pe atunci nu exista Măria Sa, Dosarul! Între timp, datorită ştergerii Planetei noastre de către coada cometei roşii, în cinci colţuri, a stalinismului, a pătruns şi virusul ăsta în Omenire. Prin urmare şi la noi. Încă din zori, primesc telefon de la un cunoscut: „Ziarul condus de Al. Piru, «Dimineaţa», a pregătit dosare compromiţătoare la toţi ţărăniştii. Caii de bătaie sînt legionarii şi securiştii. Îl au la mînă pe Ion Puiu, fost legionar, dar se gîndesc şi la mai tinerii Liviu Petrina şi Pop Iftene, care, lucrînd la Ministerul de Externe, au fost securişti, ca mai toţi diplomaţii noştri, era aproape o regulă. Cică dosarele astea s-au strîns de către Mihai Fabian, fost corespondent Agerpres în America latină, dar la origine ofiţer de Securitate”. Aşa o fi? Îl cunosc bine pe Fabian, mi-a fost coleg la Agerpres după ce s-a întors din străinătate. Am avut relaţii cordiale cu el, fiindcă omul era (şi cred că mai este) extrem de civilizat, cu bun-simţ. Dar nu pot să nu zîmbesc - mi-am adus aminte de o întîmplare istorisită de Victor Stamate, căruia îi datorez enorm în formarea mea ca ziarist şi ca persoană publică. Iată ce mi-a povestit el (şi am toate motivele să-1 cred, pentru că a lucrat în America Latină, pe acelaşi post, înainte de Mihai Fabian, ca şi Valentin Păunescu): „În tinereţe, Fabian a păţit o chestie senzaţională. Avea ordin să intre, împreună cu un şef de-al lui, în locuinţa unui intelectual de marcă, aflat o perioadă în străinătate. Nu ştiu ce trebuiau ei să facă, dar îmi imaginez: ori să caute materiale compromiţătoare, ori să-i plaseze «tehnică» de ascultare. Toate au decurs conform planului, pînă în clipa în care musafirii nepoftiţi au auzit chei în broască şi, brusc, s-au pomenit cu femeia de serviciu a familiei respective, care se întorcea de la piaţă. Asta nu intrase în calcul După un schimb de priviri de cîteva secunde, femeia a început să ţipe după ajutor: «Săriţi, hoţii, hoţii!». În cîteva clipe, s-au adunat nişte vecini, a fost chemată şi Miliţia. Şi acum începe partea de senzaţie: fiindcă nu se puteau deconspira, cei doi ofiţeri au intrat în jocul ăsta, mărturisindu-şi ruşinaţi vina că da, sînt hoţi Şi în timp ce erau scoşi din imobilul respectiv, cu cătuşe la mîini, sub o ploaie de burduşeli şi huiduieli, cine crezi că trecea întîmplător pe acolo? Nimeni alta decît fosta dirigintă de la şcoală a lui Fabian L-a recunoscut imediat, s-a apropiat de el şi a început a-l ocărî: «Aha, Fabiane, vezi ce-ai păţit?! Eu am bănuit încă de-atunci că ai să ajungi un pungaş şi un spărgător, dădeai semne de mic fiindcă nu-ţi plăcea geografia (ori matematica, ori fizica, nu mai contează). Na, că acum ai ajuns unde meritai! Te pomeneşti că mai eşti şi recidivist, ai?!»”. Pînă la urmă, a venit un şef de-al celor doi şi, cu discreţia necesară, i-a scos din beciurile Miliţiei. Acum, Fabian, pus de Piru, strînge dosare. Cui? În primul rînd, foştilor lui colegi de Securitate. Totuşi, cu sau fără dosare, ziarul tot prost e, nu se poate citi. E Piru ziarist cum sînt eu... Piroman. Nu mai încape vorbă că sînt atacat şi eu în fiţuica asta bugetivoră.
Bătrînul gibon nu mă iartă. El are o gazetă, eu n-am. El mă înjură, eu nu pot să-i dau o replică, sînt ca un sac de box, încasez, încasez, şi înghit în sec, ce pot să fac? Dar şi cînd îmi voi rupe cătuşele!
E o dimineaţă frumoasă. Acesta e „idele lui Marte” (adică mijlocul, miezul), cînd a fost asasinat Iulius Cezar, în Senat. El, marele „Părinte al Patriei”, care era, vorba contemporanilor săi, „bărbat cu femeile şi femeie cu bărbaţii”. Groaznicul asasinat s-a petrecut în anul 44 înainte de naşterea lui Christos. An în care, ce coincidenţă, murea (tot asasinat, se pare), rivalul său de la Gurile Dunării, regele dac Burebista. E soare. Vrăbiile mă strigă, cu larmă mare, azi nu le-am presărat firimituri de pîine, păi ce facem aici, unde ne trezim? Miroase, mai mult ca oricînd, a rachiu, a ţuică şi a vin, de la fabrica din apropiere, din Strada Fagotului. E un miros pătrunzător, care îmi biciuieşte nările. Mie nu mi-a plăcut să beau dimineaţa, ori la prînz - asta am învăţat-o de la tata, care nu punea nici un strop de băutură înainte de asfinţitul soarelui. Şi am mai învăţat de la el să mă bărbieresc în fiecare zi, dacă nu din respect pentru alţii, măcar din respect faţă de mine însumi. Fără să vreau, jocurile fugare ale gîndului mă poartă pînă la răspunsul genial dat de Phidias acelora care l-au întrebat de ce mai finisează o statuie şi în partea din spate, fiindcă oricum intră într-o nişă a unui Templu şi nu se uită nimeni acolo: „Se uită zeii” - a zis sculptorul. Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns! De aici, din balcon, văd cîteva sute de ţigani care ţin calea camioanelor cu vin şi băuturi spirtoase, le opresc şi fac tîrgul cu şoferii rapid, în plină stradă, chiar pe linia de tramvai. Deci, şoferii pornesc cu transporturile spre destinaţiile înscrise pe foaia de parcurs, dar, la nici 50 de metri, după colţ, „mărită” repede marfa. Nu-i greu de presupus ce vor scoate ţiganii dintr-un litru de trăscău, ce otrăvuri vor fabrica amestecînd tot felul de vopsele şi substanţe periculoase, între care am aflat că şi miniu de plumb. Cine-i mai poate opri? Dacă cel mai bun vecin al României a fost şi a rămas „Marea Neagră”, iată că avem şi un cal troian foarte primejdios, pe care l-aş numi „Mareea Neagră”, a ţiganilor, care trăiesc numai din furat. Într-o ţară în care au fost pulverizate structurile statale, totul e posibil. Cine să ia măsuri? F.S.N., care fură mai mult ca toţi? Ţiganii fură băutură, ca să-şi hrănească puradeii flămînzi şi jerpeliţi - dar cei care au pus mîna pe Putere fură vile, valută, aur, valori de Patrimoniu Naţional. La şedinţele de C.P.U.N, feseniştii vin cu limuzine Renault, că nu pot altfel, li se apleacă. Pe isteria asta antisocialistă, a fost demolată statuia lui Dobrogeanu-Gherea, din piaţeta situată pe Strada C.A. Rosetti. Ce sacrilegiu! Acest om a fost un idealist adevărat, a crezut în muncitori şi în dreptate socială. Da, mi se poate răspunde că era evreu (îl chema Solomon Katz), că în polemica purtată cu Titu Maiorescu n-a avut dreptate, că îşi deschisese o berărie ş.a.m.d. Toate astea n-au nici o valoare, omul era curat la suflet şi a reprezentat un ferment viu în epoca aceea, de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Cine o fi barbarul care se poate răfui cu o statuie? Friedrich Nietzsche are un text împotriva vandalilor care se răfuiesc cu monumentele: „În ce priveşte demolatorii de statui, iată ce am să-ţi zic de ei: nu e mai mare nebunie, decît să arunci sarea în mare, ori să răstorni în pulbere statui! Statuia şi mai dumnezeiască se va înălţa, şi mai seducătoare, din pricină că a îndurat suferinţă, şi-o să vă mulţumească ea însăşi, că aţi azvîrlit-o la pămînt, vouă, care sfărîmaţi statui!”. Aud că Partidul Social-Democrat a formulat un protest. Aş subscrie şi eu la el, bucuros, fiindcă actele de vandalism nu au ce căuta în România. Şi nici actele de terorism - au murit destui nevinovaţi pînă acum. Şi ar fi murit şi alţii, dacă atunci, în decembrie 1989, ar fi biruit pornirea sinistră a lui Nicolae Militaru şi Dumitru Mazilu, de a fi puşi la zid şi împuşcaţi cei 400 de membri ai Direcţiei a V-a a Securităţii, care au fost ţinuţi în detenţie 40 de zile. Ne-am băgat miniştrii, generalii şi ofiţerii în puşcărie - aşa că să nu ne mai mirăm că ungurii îşi fac de cap, ne merităm soarta. „Ajutaţi să oprim genocidul românesc împotriva maghiarilor!” Pe aceleaşi afişe, stă scris că Nadia Comăneci e... unguroaică şi mai pot fi văzute hărţi mistificate, reprezentînd „Ungaria istorică”. Oare cum au pătruns în România asemenea „arme albe”? Agitatorii minorităţilor se află în ofensivă, pe toate planurile. Reacţia românească nu întîrzie să se producă - deocamdată, cîteva răspunsuri ferme în ziarul „Cuvîntul liber maramureşean”. Astăzi, pe pagina I a „Revistei Cultului Mozaic”, Moses Rosen publică textul intitulat „Vadim îl caută pe... Ahaşveroş“, în care se laudă că el 1-a criticat pe Ceauşescu şi că eu l-am demascat (?!) pe el. Cumplită neruşinare! El intra de 20 de ori pe an la Ceauşescu! El mă reclama toată ziua şi obţinea interzicerea mea şi topirea volumului „Saturnalii”, în timp ce eu n-aveam nici o posibilitate să mă apăr. Nici atunci (în 1980 şi 1984), nici acum (în 1990). Acelaşi text infam e tradus în engleză, în pagina 10 a revistei cu pricina, pentru a se uşura încă de aici, din ţară, sarcina multiplicatorilor de profesie, care au pus mîna pe aproape toată presa occidentală. Aşa îşi creează evreii ţinte artificiale, pentru a-şi justifica plîngerile neîncetate. Într-un alt articol, apărut în urmă cu cîteva zile în „Adevărul”, sub titlul obraznic „Ce mai vreţi, domnilor antisemiţi?”, rabinul scrie, fără să-i paralizeze mîna aia ca o cange rapace: „Sub regimul lui Antonescu, circa 300.000 de evrei din Moldova, Basarabia, Bucovina, Transnistria au fost asasinaţi”, în timp ce „sub regimul lui Horthy au murit numai 150.000 din Nordul Ardealului”. Trebuie să fii nebun de legat să afirmi aşa ceva, falsificînd Istoria şi siluind memoria oamenilor! Deci, Mareşalul Antonescu, care i-a salvat pe evrei de la moarte, a fost un călău (după mintea cu ţepi a rabinului), iar Amiralul Horthy, care i-a predat lui Hitler şi Eichmann pe evrei, a fost cu mult mai civilizat! Pe cine a crescut Poporul Român la sîn! Ce şarpe! Oare de ce nu sînt toţi evreii ca delicatul poet Ion Trivale (care a murit în primul război mondial), ca Isac Peltz, ca Dobrogeanu-Gherea, ca Edgar Papu, ca Nicu Steinhardt, ca Richard Wurmbrand?! E de studiat traseul creştinării unor evrei, al împăcării lor cu Isus Christos - roadele sînt minunate.
Seara, iar dă năvală în casa mea, prin sticla micului ecran, Gabriel Liiceanu. Geaba a zis el că apariţiile la Televiziune îi creează o stare de disconfort (probabil că îl strică la stomac). Disconfortul nu-i al lui (care e un crocodil leşinat după publicitate), disconfortul e al nostru. Acum, el fumează tacticos şi bea cafea, de parcă Televiziunea Naţională a ajuns o tavernă. Ştiu că pînă şi în lucrările despre Noica, acest ţigănuş agresiv a fost acuzat de megalomanie. Dacă el e filozof, atunci Hegel ce-a mai fost? „Filozofia trebuie să iasă din arenă şi să folosească Televiziunea” - zice el în seara asta, imitîndu-1 pe André Gluksmann. Pe urmă, după alte cîteva sorbituri zgomotoase din halba cu cafea, prinzînd aripi noi, înaripatul se lansează în cugetări pe care le-ar vrea apodictice: „Există o comunitate de vederi”. „O comuniune”, îl corectează, discret, Stelian Tănase, aflat lîngă el. Deşi G.D.S-ul ăsta zice că nu face politică, bag seamă că vrea să dubleze Puterea. Ni se spune că „un grup de jurişti elaborează principiile unei Constituţii alternative”.
Noaptea, la ora bufniţelor, iar se transmite o şedinţă a C.P.U.N.-ului. Distracţia e mare, fiindcă după anchilozarea dovedită de M.A.N., ceea ce vedem acum freamătă de viaţă. Numai că unii parcă au mîncărime la limbă. Nu e şi cazul lui Marius Cîrciumaru, din Pucioasa, care acum se dă „rănit”, se ştie cu musca pe căciulă - zilele trecute, un ziar 1-a făcut pulbere, publicînd dovezile unor matrapazlîcuri de-ale lui. Da, dar are el partid?! Da, dar a pus el mîna pe vila lui Dinu Săraru, de pe Strada Dr. Obedenaru, colţ cu Strada Carol Davila? Acum, văd că a apărut şi Partidul Liber Schimbist, al cărui patron declarat e Caragiale. Mă uit, încerc să înţeleg, mă frec la ochi pînă îmi clipocesc pleoapele şi mintea mea lucrează: fac o comparaţie între epocalul discurs rostit de Nicolae Iorga, sub aceeaşi cupolă, în anul 1916, imediat după intrarea României în război (multiplicat şi împărţit soldaţilor în tranşee, din ordinul primului-ministru Ionel Brătianu) - şi frazele găunoase de azi, rostite cu emfază şi cu aerul ameninţător că ei, vagabonzii, au pus mîna acum pe Putere şi că nu o vor mai lăsa cel puţin pînă în anul 2000. Vai de capul nostru! Am întemniţat şi am umilit floarea Serviciilor Secrete româneşti, pentru un popă unguresc, iar acum ne mai dă mîna să ne mirăm că ungurii cer Ardealul! (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2398 / 23.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu