19 MARTIE 1990. Scandalagiii de profesie încep să se răfuiască nu numai cu statuile, ci şi cu datele istorice ale calendarului. Se vehiculează tot mai des ca numele de „23 August” să fie eliminat de peste tot, inclusiv de la Stadionul nr. 1 al ţării. Nu cred că e bine. Această zi nu poate fi scoasă din Istoria României, cu atît mai mult că n-a reprezentat un eveniment comunist. Chiar dacă ea a fost confiscată, ulterior, de P.C.R. şi de Moscova. Să nu uităm că atunci ne-am decis să ieşim din dezastrul cooperării militare cu Hitler. Un singur mare regret: am capitulat necondiţionat în faţa ruşilor şi l-am cedat pe Mareşalul Antonescu, arestat de Mihai prin vicleşug. Dar Istoria le va judeca pe toate. Agitaţiile ungureşti înfurie pe toată lumea. Ungurii nici măcar nu se mai ascund, atacă în văzul lumii, abandonînd chiar şi cel mai elementar instinct de conservare. Un pastor se roagă la Monumentul Eroilor Revoluţiei Maghiare din 15 martie 1848, amplasat la Miercurea Ciuc, astfel: „Dă-ne, Doamne, puterea să nu cedăm, dă-ne puterea să rămînem oameni şi să rămînem unguri” (?!). Dacă s-ar opri aici, oamenii aceştia n-ar deranja pe nimeni. Numai că ei vor să-i facă unguri şi pe alţii, asta-i toată problema şi de aici începe nebunia. „Ziua de 15 martie 1848 marchează începuturile Europei moderne” - zice un altul, de-a dreptul exaltat, în faţa statuii lui Petöfi Sandor de la Timişoara. Lăudăroşenia ungurească deţine de mult recordul mondial, nimeni n-o mai poate detrona. Pe la 1867, un istoric ungur pretindea că Dumnezeu S-a adresat perechii biblice Adam şi Eva în... limba maghiară! Ce le-o fi spus? Ce-au înţeles ei? După ce le-a vorbit ungureşte, i-a zăpăcit atît de rău, încît au căzut în păcat şi-au fost alungaţi din Rai. În fine, un altul, mai impertinent decît toţi, vorbeşte de autodeterminarea ungurilor, care ar fi foarte aproape. Văzînd ei asemenea provocări, românii nu se lasă mai prejos şi strigă: „La spînzurătoare cu Süto Andras, Tökeş Laszlo şi Kincses Elod!”. Ce ravagii poate face în ungurime sifilisul politic! Oameni care păreau normali pînă acum, au înnebunit brusc. L-am cunoscut pe acest Süto Andras. Mă aflam în mai, 1979, la Viena. El venise să-şi încaseze Premiul Herder pentru... România. Cam de pe atunci au început nemţii şi austriecii să tragă sforile împotriva românilor, astfel încît existau ceremonii cu 4 unguri şi nici măcar 1 român: 2 unguri (laureat şi bursier) din partea Ungariei şi tot 2 unguri din partea României. Epoca începută prin Tudor Arghezi şi Zaharia Stancu continuase prin Alexandru Rosetti, Nichita Stănescu şi Eugen Barbu - pentru a eşua în derizoriu. Reprezenta oare Süto Andras cultura română şi România? Nici vorbă. Şi, cu toate acestea, Colonia Română de pe Lowenstrasse nr. 8, aflată în spate la Burgtheater, 1-a primit cu ospitalitate şi i-a închinat o seară memorabilă. Venise cu soţia, fiica, ginerele şi nepoţelul. A scoate 5 oameni din ţară, spre Occident, la ora aceea, era o performanţă pe care nu şi-o permitea oricine, atît din punct de vedere financiar, cît şi datorită dificultăţii vizelor. Pe mine, unul, mă ţinuse Dumitru Popescu în şah din ianuarie pînă în aprilie 1979, pierdusem aproape întreg semestrul al doilea, întrucît mă suspecta că voi rămîne peste hotare. N-am rămas. Am auzit oameni care spuneau că Süto Andras ar fi un mare talent. Tot ce se poate. Eu, unul, n-am citit nici un rînd din creaţia lui, deşi un titlu de carte mi-a plăcut: „Nuntă la Castel”. Asta poate pentru că sînt un paseist, mi-ar fi plăcut să trăiesc în trecut, iar respectiva alăturare de cuvinte degaja o atmosferă parfumată, de un adînc farmec medieval. În acea zi de mai a anului 1979, am citit şi eu cîteva poezii pe micuţa scenă a Coloniei Române. În cursul zilei, participasem la ceremonia de la Universitatea Veche (unde studiase Eminescu), asistînd la decernarea premiilor, pentru ca, apoi, să fiu prezent la recepţia oferită la Hotelul Imperial, unde, în deschidere, s-a mîncat şuncă afumată cu pepene galben. Tot atunci, am stat îndelung de vorbă cu preşedintele Austriei, Rudolf Kirkschlăgger, căruia, aproape fără să-şi dea seama, i-am luat un interviu. A fost Viena, pentru tinereţea mea, tava cu jăratec a căluţului costeliv din basme, a fost izvorul cu apă fermecată, prin gura căruia am ţîşnit în lume.
„Răvăşit de-al toamnei mele frig / Nu voi mai fi tînăr niciodată” - scria Esenin. Anii aceia lipsiţi de griji nu mi-i va da nimeni înapoi. Dar, de unde plecasem? De la Süto Andras. Şi de la Kincses Elod. L-am cunoscut şi pe ăsta. Prin anul 1984 avusese loc la Teatrul Bulandra premiera piesei lui Barbu „Labyrintul”. Aranjamentul s-a făcut la cina pe care o oferisem eu în preajma Crăciunului anului 1983, cînd lansasem, în aceeaşi zi, volumele „Saturnalii” şi „Istorie şi Civilizaţie”. Ne aflam la Restaurantul Mignon şi, printre invitaţi, se găsea şi Ion Besoiu, directorul teatrului. Acesta i-a cerut o piesă Patronului. „Alege din volumul de Teatru” - i-a răspuns Nea Jean. „Nu-l am” - a replicat Jimmy. „Ţi-l dau eu” - i-a mai zis Patronul, şi a trimis-o pe Marga să i-1 aducă.
Acolo, pe loc, în cîteva minute, Besoiu s-a hotărît să monteze „Labyrintul”. A fost un triumf. La sfîrşitul premierei, Ecaterina Oproiu s-a apropiat de Barbu şi i-a spus: „Eugen, mă tem că ai scris cea mai bună piesă a dramaturgiei româneşti contemporane!”. Aşa şi era. Rareori mi-a fost dat să văd atîta bogăţie de idei, atîta fior tragic al vieţii, totul brodat pe carpeta înstelată a aforismelor. Sincer să fiu, nu-1 credeam pe Barbu un mare dramaturg, mi se părea că e suficient să fie un mare romancier. După premieră ne-am dus la restaurant. Asta era o cutumă, intra în regulile jocului cultural, sportiv etc., cînd oamenii stau la taifas şi comentează fazele cele mai palpitante. După ce-am sărbătorit noi cum se cuvine, regizorul spectacolului ne-a invitat la el, în camera de hotel de la „Bulevard”. Asta, pentru simplul, dar blestematul motiv că nu ne mai dădeau voie la „Mărul de Aur”, se trăgeau obloanele la cel tîrziu 12 noaptea.
Regizorul spectacolului provenea de la Tîrgu Mureş şi se numea Kincses Elemer. Un om încă tînăr, cu trăsături armonioase. Acesta îi chemase să fie alături de el, la marea bucurie a debutului său pe prima scenă dramatică a Bucureştilor, pe părinţii şi pe fratele lui, care se numea Elod. Deci, ne-am dus la „Bulevard”. Violeta Andrei, care făcuse un rol memorabil, era dezlănţuită: cînta romanţe, dansa, rîdea. Regizorul îi spunea tatălui său, un ungur bătrîn, care înţelegea mai greu româneşte: „Tată, aceasta este nevasta ministrului de Externe al României! Îţi dai seama? Acum bea şi petrece cu noi!”. Eu, unul, nu ştiu la ce mă gîndeam. Poate la balconul alăturat, de unde, în 1878, generalul turc Osman Paşa privea, ca prizonier, defilarea Armatei Române biruitoare. Atunci, aceşti artişti unguri mi s-au părut civilizaţi şi cu frica lui Dumnezeu. Acum, au întors către noi o faţă de nerecunoscut. De unde atîta ură? Nu ne-am purtat suficient de frumos cu ei? Astăzi, presa e plină de o Declaraţie Oficială (?!) a lui Domokos Geza, care acuză „şovinismul majoritar şi naţionalismul extremist”, racile care, v-aţi dat seama, sînt ale românilor, nicidecum ale lor, ale ungurilor. De altfel, toate aceste manifestări şi poziţii ungureşti sînt popularizate pe larg în emisiunea în limba maghiară a Televiziunii Române - veritabil focar de infecţie politică. Prezentatorul Boroş Zoltan ne împuie capul cu primirea lui Laszlo Tökeş de către preşedintele S.U.A., George Bush. Fariseul popă a condiţionat acordarea clauzei pentru România de rezolvarea problemelor ungureşti. Probleme care, în fond, nu există, sînt inventate şi speculate în mod diabolic. Scopul? Acelaşi ca şi acum 1.000 de ani: acapararea Transilvaniei. Acest Boroş, cu barba lui de drac, cere palme. N-am văzut individ mai neobrăzat. Tot la emisiunea lui, spre isterizarea populaţiei româneşti, un oarecare Fülop Deneş, din Tîrgu Mureş, vorbeşte de provocări (?!) româneşti şi de bătăi la Casa Teleki, instigate tot de români, fireşte. Aici, în acest imobil, locuise generalul polonez Bem. Se afirmă că stema Ungariei, din balcon, a fost batjocorită. E inutil să mai întrebi: ce căuta stema asta pe o clădire situată în inima României? Asta nu e provocare? Vai, vai, ce nenorocire! Fülop deplînge şi soarta unei secretare, care „s-a îmbolnăvit de spaimă”, iar lor, ungurilor, „li s-a tulburat ziua” şi, în concluzie, „a fost o zi înspăimîntătoare”. Ce derbedei! Ce militărie aş face eu cu bestiile astea! Dar, staţi aşa, că Boroş învîrteşte la borşul lui antiromânesc, în continuare, cu un polonic din tulpini de bălării. El informează pe toată lumea că la Tîrgu Mureş umblă români beţi, pe străzi, şi că ei sînt membri ai Vetrei Româneşti. Ungurii nu mai pot de frică, sărmanii mieluşei, fiindcă de cînd e lumea şi pămîntul e ştiut că numai românii se îmbată, copiii lui Attila n-au pus nici un strop de băutură pe limbă, „nem, nem, soha”, ei lipăie numai lăptic covăsit de Covasna. Reporterul udemerist ia un interviu fostului vicepreşedinte al C.P.U.N. din Satu Mare, destituit pe 15 martie. Dar individul (îmi scapă numele) nu pomeneşte nimic de steagurile Ungariei, arborate ostentativ pe Catedrala din Satu Mare, spre teribila iritare a românilor. Între timp, aflu tot de la televizor că ar fi venit vreo 2.000 de moţi din Munţii Apuseni, la Tîrgu Mureş. Asta încurcă rău socotelile honvezilor şi ale acelora care îi împing de la spate, pentru destrămarea României. Fiindcă moţilor degeaba le vorbeşti de transparenţa graniţelor şi de Casa Comună a Europei - dacă ai făcut greşeala să te legi de Avram Iancu, e nenorocire, ţi-ai dat foc la cufărul cu paprikaş şi palinkă. Evenimentele se precipită într-un ritm uluitor. La ora 23,30 apare pe Postul Naţional de Televiziune Ion Iliescu, care, stupoare, condamnă excesele elementelor extremiste româneşti (?!), dar uită să sufle vreo vorbă despre excesele şi provocările ungureşti! În rest, banalităţi şi generalităţi de genul: „Să facem totul!”. Acest Iliescu e un oportunist fără margini, aici şi-a dat arama pe faţă. Deci, de-ăştia îmi erai, neicuşorule! La cea mai mică tensiune, românii sînt de vină! Aşa se vorbea şi în 1950, cînd, ştiu de la părinţii mei, n-aveai voie să spui că un ungur, un ţigan ori un evreu a comis o fărădelege, că erai taxat imediat ca şovin, care practică „ura de rasă”. Impresia generală, de-a dreptul deplorabilă, e dreasă întrucîtva de apariţia televizată, pe la miezul nopţii, a bătrînilor ţărănişti Ioan Lup şi Ion Puiu, care pun lucrurile la punct: nu românii sînt de vină pentru tulburările de la Tîrgu Mureş, iar Ion Iliescu n-are dreptul să jignească sentimentul naţional!
Încerc să adorm. Greu. Cu „ruperi de film”, datorită stării emoţionale în care mă găsesc. Aşadar, s-a ajuns pînă aici. Ultimul obstacol în calea ungurilor era Ceauşescu. Şi l-au asasinat. Nu direct, ci prin intermediari, cu ajutorul ruşilor şi al cozilor de topor româneşti. „L-aţi ucis pe Ceauşescu / Pentru popa ungurescu’...”, încerc eu un distih. Cam stìngaci, recunosc. Adorm, într-un tîrziu, cu imaginea unor nori negri care se rostogolesc peste acoperişul Lumii... (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Ziarul TRICOLORUL, nr 2401 / 27.02.2012
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu