Ziarul TRICOLORUL, nr 2117 / 18.03.2011

Editorial > MAI EXISTĂ O SOLUŢIE: GREVA GENERALĂ!

Primul lucru care îţi sare în ochi cînd te uiţi la Boc este statura şi prima reacţie este de oarecare milă pentru acest om evident strivit de dimensiunea funcţiei sale. De cum deschide gura, însă, se transformă: este un veritabil activist de partid, capabil să debiteze fără să obosească ori să i se facă jenă aceleaşi şi aceleaşi inepţii, imbecilităţi, minciuni etc., etc.. Mai presus de orice este totuşi servilismul său, fără limite în spaţiu şi timp şi, desigur, fără ruşine, faţă de Traian Băsescu. Emil Boc este, neîndoielnic, un fricos şi n-a îndrăznit niciodată să iasă din cuvîntul acestuia, dar în acelaşi timp a simţit instinctiv, de la bun început, că este singura sa şansă de a-şi depăşi condiţia pitică. Ca orice om cu handicap caută să se impună atunci cînd este băgat în seamă şi i se atribuie o calitate de şef, fie prin duritate, fie prin bravură în relaţiile cu semenii sau subordonaţii. Aşa face şi premierul (?!) Emil Boc care îşi umflă voiniceşte pieptul şi anunţă emfatic de la tribuna Parlamentului că „îşi asumă răspunderea“. Sună de parcă doar atunci şi doar cu ocazia particulară a promovării unor legi - de altfel extrem de contestate (acum e vorba de noul Cod al muncii) - eludînd însă dezbaterea parlamentară, prim ministrul dă dintr-o dată dovadă de curaj şi face ce n-ar face nimeni, îşi asumă răspunderea, adică o vitejie rar întîlnită. Dar ce e aia „răspundere“? Dacă ne uităm în DEX, aceasta reprezintă obligaţia unui oficial de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, de îndeplinirea unui obiectiv. Tot în DEX, „a trage la răspundere“ înseamnă a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale. Pe aceeaşi linie explicativă se înscrie şi sintagma „pe răspunderea cuiva“, care se referă la acele fapte ce se fac pe garanţia (morală sau materială) a cuiva. Dar sigur că Emil Boc nu cunoaşte astfel de semnificaţii, căci el acţionează dirijat, iar atunci cînd simte că are pe cineva puternic în spate se înfoaie ridicol, considerîndu-se la rîndul său tare. Am mai întîlnit astfel de caractere atît în viaţa civilă, dar şi în armată. Să te ferească Dumnezeu de asemenea specimene în viaţa profesională, că îţi vine de multe ori să-ţi pui capăt zilelor. Exemplele pot fi numeroase, dar astfel de caractere trebuie cunoscute şi pe cît se poate eliminate cînd vine vorba de baza de promovare, pentru că asemenea indivizi chiar pot distruge domeniul pe care ar fi puşi să-l administreze. În România de astăzi este haos generalizat. Nimic nu merge. Industrie nu mai există, agricultură nu mai există, justiţie nu mai este, serviciile secrete sunt inerte, armata este defiinţată, practic Romania este campioană la sărăcie în Uniunea Europeană, 33% dintre români întîmpinînd privaţiuni materiale grave, conform unui raport al oficialilor de la Bruxelles. Totul a fost bine lucrat de serviciile externe specializate în dezbinare care au ştiut să-şi aleagă partenerii de lucru din interior şi prin care să realizeze scopul ţărilor de care aparţin. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat la „marele miting” din Piaţa Constituţiei din ziua dezbaterii moţiunii de cenzură, 16 martie a.c.. Un fiasco total. Rîsul lumii! Bucuria ocupanţilor de la Palatele Cotroceni şi Victoria! Cum s-a ajuns aici? Pentru că în primul rînd forţa muncitorească a dispărut în România. Dacă Ceauşescu a căzut, a fost pentru că această forţă muncitorească s-a mobilizat în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 şi a ieşit în stradă. Cine mai este acum? Nimeni. Unde este forţa muncitorească a IMGB-ului de 27000 de suflete, dar a Vulcanului, dar a Griviţei Roşii, dar a IMUAB-ului sau a Uzinelor 23 August? Toate sunt o amintire. Toate au intrat în istorie. De aceste realităţi profită actualii guvernanţi, care efectiv fac ce vor şi bineînţeles ceea ce le este impus din străinătate de marea finanţă mondială în frunte cu FMI, care îi susţine la putere pentru că mai este încă de furat din ţara asta. În România, toţi cei cu funcţii publice cu greutate „îşi asumă răspunderea“ fără ca nimeni să-i şi tragă la răspundere. Nimeni nu plăteşte garanţia răspunderii. Nimeni altcineva decît societatea în întregul ei! Ducem toţi mîna la buzunare şi plătim zi de zi fiecare „asumare de răspundere“ a incompetentei clase politice, cu portocaliii în frunte. Nimeni nu-şi asumă răspunderi reale, totul se întîmplă doar la microfon sau în declaraţii de presă. Iar oamenii parcă au uitat adevărata semnificaţie a „asumării răspunderii“. Responsabilizarea cuiva devine doar o vorbă goală, numai bună de scos ochii prostimii în discursuri simandicoase, la ore de maximă audienţă. Preşedintele Traian Băsescu însuşi a declarat că îşi asumă responsabilitatea politică a întîrzierii accesului României în Spaţiul Schengen în calitate de şef al statului. ?i? Care este rezultatul? Zero! Acelaşi rezultat va fi şi dacă legile aprobate prin asumarea răspunderii de Guvernul Boc se vor dovedi păguboase. Între timp, românii continuă să stea şi să se căineze: în ce ţară trăim, în ce vremuri trăim! „Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri.” Aşa credea cronicarul nostru, Miron Costin. Aşa o fi? Eu cred că nu. La vremuri grele şi tulburi, trebuie oameni cu mintea clară, cultură solidă, dragoste de ţară şi, mai presus de toate, cinste fără cusur. Noi ce avem? Nimic din toate astea: un băsescu şi un boc. Oameni mici, cu funcţii mari! Apropo, aţi văzut pe ce scaun stătea Boc în Parlament? Pe un scaun de birou, cu înălţime ajustabilă, ca să poată fi şi el de statura celorlalţi membri ai guvernului. Mai mare rîsul! O singură, adevărată, posibilă soluţie: GREVA GENERALĂ!

Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU


Ce se ascunde în spatele ultimelor manevre... Traian Băsescu nu vrea să rămînă, nici măcar o zi, fără imunitate

Intenţia lui Traian Băsescu de recuplare a alegerilor parlamentare cu cele prezidenţiale nu are nici o legătură cu eficientizarea statului, aşa cum minte public, ci este strîns legată de dorinţa acestuia de a nu rămîne fără imunitate nici o zi. În contextul prelungirii, miercuri seara, a lucrărilor şedinţei din Parlament, Băsescu a stat pînă tîrziu în faţa televizorului, urmărind circul penibil provocat de cererea Opoziţiei de a fi votată şi o declaraţie a Parlamentului României, prin care să se condamne declaraţiile iredentiste ale premierului ungar Viktor Orban. Chiriaşul de la Cotroceni, retras la Vila Lac 2, a urmărit evenimentele, însoţit de nelipsitul său lacheu, Sebastian Lăzăroiu. Unul dintre subiectele abordate de cei doi a fost acela al necesităţii revizuirii Constituţiei României şi a obligaţiei ca Emil Boc să nu piardă alegerile interne din PDL. Legătura dintre cele două, deşi în aparenţă este minimă, pentru Traian Băsescu este una crucială. El vrea să procedeze astfel încît la încheierea mandatului prezidenţial să nu rămînă fără imunitate nici măcar o zi, de teamă că viitoarea conducere a României va comanda redeschiderea cercetării penale în „Dosarul Flota”. Astfel, conform discuţiei dintre cei doi, Pazvante Chiorul îl doreşte pe Emil Boc la şefia PDL, pentru a fi sigur ca la finalul mandatului prezidenţial are în fruntea PDL omul gata să îi predea şefia partidului, într-un Congres Extraordinar. O dată recuplate alegerile prezidenţiale cu cele parlamentare, Traian Băsescu intenţionează să renunţe la atribuţiile de preşedinte cu circa o lună înainte de alegeri, numai pentru a se instala preşedinte al partidului şi pentru a conduce campania electorală, care ar urma să-i asigure un nou mandat, pe care l-ar obţine în acel colegiu uninominal unde sînt cei mai mulţi simpatizanţi PDL. Tot miercuri seara, cei doi au discutat despre plecarea lui Emil Boc din fruntea Guvernului. Conform surselor, Emil Boc îşi va înainte demisia din funcţia de premier abia în preajma Convenţiei Naţionale a PDL din luna mai. Pînă atunci, la ordinal lui Băsescu, Boc a pus la bătaie din Bugetul de Stat peste 3 milioane de euro, bani care vor fi alocaţi sub formă de finanţări de proiecte de investiţii în localităţile conduse de lideri PDL care acum sînt de partea lui Vasile Blaga, dar care, în schimbul banilor, îşi vor schimba opţiunea şi îşi vor da voturile lui Emil Boc.


TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Există oameni care vor, cu orice preţ, să aibă trecere şi, oriunde s-ar afla, să se ţină seama de ei. Acolo unde nu pot face pe profeţii, fac pe mucaliţii.

VICTOR HUGO

O ÎNTREBARE PE ZI:

„Este adevărat că Traian Băsescu are draci pe el?“ – a întrebat-o aseară, în direct, la emisiunea lui Mădălin Ionescu de la postul Kanal D, preşedintele PRM pe vrăjitoarea Rodica, fiica Mamei Omida. Dînd dovadă de prezenţă de spirit şi de umor, simpatica Rodica a răspuns: „Are legiuni de draci, dom’ Vadim!“.


Toţi banii sînt controlaţi şi dirijaţi de Paraşuta din Pleşcoi (?!)

Surse apropiate Partidului Democrat-Liberal ne-au informat că tot ce mişcă în zona banului public sau în sistemul de parteneriat public privat este sub controlul strict al Elenei Udrea. Operaţiunea „fonduri pentru partid” este foarte bine pusă la punct şi este aplicată prin oameni verificaţi şi plantaţi în posturi cheie. Unul dintre aceştia este Cosmin Gabriel Predoiu, fratele ministrului justiţiei, Cătălin Predoiu, care a fost pus director general la SC Enel Servicii Comune SA. Conform clasificării CAEN, activitatea de bază este consultanţă pentru afaceri şi management. Această societate a fost înfiinţată în 2007 şi face parte din Grupul Enel România, companie de furnizare a energiei electrice, în care Grupul italian Enel deţine pachetul majoritar de acţiuni. Grupul italian Enel este cea mai mare companie italiană în domeniul energiei electrice şi cea de-a doua companie europeană de utilităţi, în funcţie de capacitatea instalată, şi a preluat de la statul român, prin aşa-zisa privatizare, filialele Electrica din Dobrogea, Banat şi Muntenia Sud. În România, Enel este cel mai important investitor privat din sectorul distribuţiei energiei electrice, cu aproximativ 2,5 milioane de clienţi, 93.000 km de reţea şi circa 5000 de angajaţi. Cosmin Gabriel Predoiu este jurist de profesie şi a preluat funcţia de la italianul Mauro Conti care a demisionat. Numirea lui Cosmin Gabriel Predoiu nu s-a făcut întîmplător, pentru că în această funcţie el este pus să gestioneze contracte de milioane de euro în energie. Astfel, între altele, Enel Servicii Comune a încheiat şi derulează contracte interne, pentru tranzacţionarea curentului electric destinat consumului propriu al filialelor Enel. Între contractele importante se numără un contract cu Enel Distribuţie Banat în valoare de 8,9 milioane euro, un altul cu Enel Distribuţie Dobrogea în valoare de 7,6 milioane euro şi un contract de 3,7 milioane euro cu Enel Distribuţie Muntenia. Totodată, Enel Servicii Comune a mai încheiat înţelegeri similare cu Enel Energie şi Enel Energie Muntenia în valoare de 3,2 milioane euro, respectiv 997.000 euro. Nu este neinteresant nici faptul că Enel a vîndut spaţii de birouri către Enel Servicii Comune, iar acum stă cu chirie în aceleaşi spaţii, plătindu-se în jur de 500 de euro/persoană/an. Toate aceste costuri aiurea se reflectă pînă la urmă în preţul pe care îl plătesc clienţii Enel, consumatorii, adică populaţia. Numele lui Cosmin Gabriel Pedoiu apare în mai multe scandaluri legate de anumite afaceri necurate. Astfel, acesta a fost acuzat împreună cu fratele său, ministrul Cătălin Predoiu, de incompatibilitate, deoarece îndeplineau şi funcţia de cenzori ai unei societăţi comerciale, Roact Consulting & Management, o firmă vasluiană care se ocupa de comerţul cu ridicata al produselor textile. Compania avea drept asociaţi un cetăţean francez şi o firmă off-shore, Fox Overseaz Finance Limited, din insulele Virgine. Conform legii referitoare la profesia de avocat, exercitarea profesiei de avocat „este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii decît cea de avocat” sau cu „exercitarea nemijlocită de fapte materiale de comerţ”. De asemenea, numele său apare în unele documente ca reprezentant legal al Enel într-un contract de intermediere pe piaţa energiei electrice, în valoare de un miliard de euro, la Galaţi, în care Enel este asociată cu compania Romelectro, una dintre firmele de intermediare de pe piata energiei. Însă cea mai interesantă legătură este aceea în care Cosmin Gabriel Predoiu şi firma pe care o reprezintă, Enel, apare în relaţie de afaceri cu firma rusească Global Internaţional 2000 SRL, implicată în controversata afacere de modernizare a Electrocentralei Mintia, Deva. Firma Global International 2000 SRL este condusă în România de Boris Golovin, fost ofiţer GRU şi care reprezintă de fapt interesele oligarhilor ruşi Oleg Deripaska şi Igor Ziurin. Numele lui Golovin este legat şi de un alt scandal răsunător ce a avut loc în România. Este vorba despre afacerea Sunoil, în care s-a vorbit despre deturnare de fonduri, evaziune fiscală şi contrabandă cu petrol. Grupul de firme Sunoil a avut un rol bine definit în sponsorizarea Partidului Democrat Liberal, presa semnalînd că acolo unde au fost „tunuri” date de Sunoil, au fost şi „sponsorizări generoase” către acest partid. Concluzia nu poate fi decît una singură: acţiunile de deturnări de fonduri, contrabanda şi evaziunea fiscală sunt patronate de oamenii partidului de guvernămînt.


Dosarul Penal împotriva Tribunului e o făcătură foarte subţire

Făcătura judiciară, deschisă de parchet la comanda lui Traian Băsescu, împotriva preşedintelui PRM, dr. Corneliu Vadim Tudor, este finalizată, dar se aşteaptă ordinul expres al Chiriaşului de la Cotroceni pentru a fi trimisă în instanţă. Conform unor surse din Parchetul General, dosarul se afla încă la procuroarea de caz Daniela Anton, care aşteaptă un semn de la baschetbalista Laura Codruţa Kövesi pentru a-l trimite la instanţă. Aceasta din urmă aşteaptă indicaţii de la Cotroceni, pentru că Băsescu hotărăşte, de obicei, cînd asemenea făcături judiciare cu ţinte politice merg pe rolul instanţelor. De altfel, aceeaşi sursă ne-a explicat că Daniela Anton consideră dosarul ca fiind unul foarte subţire, care nu va rezista în faţa judecătorilor. Din acest motiv se pare că nici sluga lui Kövesi nu dă în brînci cu trimiterea în instanţă, pentru că ştie că toată mascarada judiciară pusă la cale împotriva Tribunului îi va atîrna în mapa profesională, precum un bolovan legat de picior, mai ales atunci cînd Parchetul nu va mai fi condus şi controlat de lacheii Chiriaşului de la Cotroceni.


Traian Băsescu şi Emil Boc dau Ardealul ca să mai rămînă la Putere

„Să fie Ardealul cum a fost şi naţiunea ungară cum a fost. Asta vă doresc din suflet. (...) De fapt, Ardealul a fost luat de la noi de ţările şi Puterile care au avut un scop foarte bine definit, de a atîţa naţiunile şi de a desena nişte graniţe la care ei să fie în continuare puternici şi dirijori.” Aceste declaraţii au fost citite de către un reprezentant al Ambasadei Ungariei la Bucureşti şi au constituit o parte a mesajului premierului maghiar, Viktor Orban, citit la Tîrgu Mureş de Erzsebet Ajtay, în 15 martie, în cadrul manifestărilor de marcare a Revoluţiei de la 1848-1849, organizate de Partidul Civic Maghiar (PCM) şi de Consiliul Naţional Secuiesc (CNS).

„Ar fi bine ca ungurimea din Ardeal să nu dureze doar 2-3 generaţii, ci să se menţină în continuare prin fluctuaţiile generatiilor, în mod absolut normal, liber, lucrînd pentru comunitate. Să ne aducem aminte de stăpînii Ardealului, de soţiile lor, care au fost un exemplu de toleranţă, domnitorii Ardealului care au înţeles că Ardealul trebuie să fie un pămînt de solidaritate. Un lucru este foarte important: să nu lăsăm steagul să cadă la pămînt, pentru că dacă va cădea, cineva tot trebuie să-l ridice. Trebuie să predăm generaţiilor tinere capacitatea noastră intelectuală, forţa noastră, credinţa noastră, coloana noastră vertebrală. Este un mesaj de viitor, de speranţă. Să fie Ardealul cum a fost şi naţiunea ungară cum a fost. Asta vă doresc din suflet”, se arată în mesajul lui Viktor Orban, citit la Tîrgu Mureş de Erzsebet Ajtay, din partea Ambasadei Ungariei la Bucureşti. În mesajul premierului se mai arată că poetul Sandor Petöfi ştia, în timpul Revoluţiei maghiare, că adevăratele bătălii se vor da în Ardeal şi că forţa maghiarilor este această regiune. „Petöfi, cînd a venit în Ardeal, a ştiut foarte bine că forţa maghiarilor de atunci o constituie Ardealul, că ardelenii sînt coloana vertebrală a ungurilor. Petöfi a scris că fiecare picătură de sînge a eroilor maghiari valorează aur. De fapt, Ardealul a fost luat de la noi de ţările şi Puterile care au avut un scop foarte bine definit, de a atîţa naţiunile şi de a desena nişte graniţe la care ei să fie în continuare puternici şi dirijori. Acum această luptă se duce prin pace, prin calm şi înţelegere, ca să predăm ştafeta generaţiilor viitoare”, se mai arată în mesaj.


Pentru împrospătarea memoriei > Trufia sinucigaşă a maghiarilor

Fiecare naţiune îşi are calităţile şi defectele sale pe care i le dă fizionomia ei istorică. Naţiunea maghiară numără printre calităţile ei un excepţional orgoliu, aşa de exagerat încît, adesea, o împiedică să-şi dea seama de realităţi într-un moment istoric dat. Orgoliul naţional fără frîna simţului critic întreţine o lipsă de măsură, determină o falsă optică a proporţiilor. Cu toată seriozitatea, un istoric maghiar afirma, acum vreo două secole, că Adam şi Eva erau maghiari, iar Dumnezeu le vorbise în ungureşte cînd se găseau în Rai. (...) În timp ce guvernul dictaturii proletariatului se înfrunta cu realităţile dezastruoase ale economiei ungare, trupele româneşti treceau, în ziua de 2 mai, Tisa, spre tragica surpriză a lui Béla Kun, care găsea o consolare şi o licărire de speranţă, aflînd de opoziţia Comitetului suprem aliat la înaintarea Armatei Române. Este caracteristic discursul rostit de dictatorul roşu în faţa Consiliului Comisarilor Poporului: „Dacă vrem să luptăm, nu este fiindcă vrem să apărăm integritatea teritoriului nostru, nici spre a relua pe seama noastră politica de oprimare a naţionalităţilor. Noi avem o misiune, în lupta care încleştează, pe toată suprafaţa globului, imperialismul capitalist şi socialismul bolşevic, noi participăm la bătălie. Noi sîntem unul dintre soldaţii revoluţiei internaţionale, noi trebuie să ne batem pentru onoarea muncitorilor unguri, pentru cauza sfîntă a proletariatului universal. Atîta timp cît ne va fi cu putinţă să tragem un foc de armă, noi nu vom depune armele, nu vom ceda o palmă de pămînt din întinderea pe care proletariatul este stăpîn. Este credinţa mea că dacă dictatura proletariatului va sfîrşi prin a se prăbuşi aici, va fi pentru că nu s-a vărsat atîta sînge cît era necesar". (...) În ziua de 1 august, Béla Kun şi-a dat seama că republica bolşevică era în ultima fază a agoniei. Unităţile maghiare se bătuseră cu energia disperării, încercînd să salveze Ungaria de ocupaţia Armatei Române. Tot orgoliul naţional s-a încordat pentru a înlătura patriei maghiare o umilinţă; soldaţii şi ofiţerii nu luptaseră spre a salva republica asasină a lui Béla Kun, ci să salveze patria. În după-amiaza zilei de 1 august, cînd trupele româneşti - avant-garda cavaleriei comandate de generalul Rusescu din grupul de Armată al generalului Traian Moşoiu - se găseau la 100 km depărtare de Budapesta, Béla Kun a rostit un discurs, model de obrăznicie. În faţa celor 500 de membri ai Consiliului Sovietelor, a strigat: „Proletarii s-au arătat nedemni de revoluţie. Ei au trădat în chip laş încrederea pe care am pus-o în ei. Pentru un moment va trebui să cedăm necesităţii. Dar voi reveni curînd. Nu facem decît să lăsăm pentru mai tîrziu instaurarea erei comuniste, cînd proletariatul va fi mai bine preparat să primească ideile noastre". Marele şef al asasinilor care acuza de laşitate pe maghiari a şters-o, împreună cu comisarii poporului, într-un tren blindat. Astfel, a sfîrşit dictatura lui Béla Kun. În preajma Lacului Balaton, în jurul amiralului Horthy, s-a format o mică armată, compusă din ofiţeri care au format cadrele viitoarei armate maghiare. Generalul Moşoiu, după intrarea în Budapesta, a ordonat trupelor să înainteze pînă la frontiera Austriei; ministrul Diamandi, delegatul Guvernului, s-a opus. Generalul Moşoiu sprijinea formarea unui guvern republican, alcătuit din socialişti-democraţi şi democraţi agrarieni. Diamandi, care intrase în contact cu amiralul Horthy, i-a înlesnit acestuia preluarea Puterii, după evacuarea Ungariei de trupele româneşti. A fost un bine, a fost un rău acea iniţiativă a diplomatului Diamandi? Greu de pronunţat o judecată valabilă. Republica bolşevică a lui Béla Kun a fost, poate, cea mai sîngeroasă experienţă revoluţionară; a lăsat impresia că dictatura proletariatului a fost exercitată de o bandă de asasini profesionali. S-a atribuit caracterul sanguinar prezenţei majoritare a intelectualilor evrei în comitetul de conducere. (...) Revoluţia lui Béla Kun s-a încheiat cu un dezastru moral, material şi militar. Este o pagină însîngerată din istoria Ungariei. (...) Mulţumită păcii de la Bucureşti, în momentul prăbuşirii Puterilor Centrale, România a putut mobiliza o armată, rămasă intactă. Această armată a trecut din nou Carpaţii, iar în aprilie 1919, a oprit avalanşa comunistă a lui Béla Kun, şi, în august, a intrat în Budapesta.

PAMFIL ŞEICARU

(Fragmente din lucrarea „Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist", tipărită la München în anul 1963)


Este gravidă Laura Codruţa Kövesi?

Surse din lumea Justiţiei ne-au informat că procurorul general al României, Laura Codruţa Kövesi, ar fi rămas gravidă. Cu cine? Ea a divorţat de agentul maghiar Eduard Kövesi, iar cu Florian Coldea nu credem că putea să rămînă borţoasă, întrucît ăsta n-are puţă. Aceleaşi surse ne-au comunicat că „făptaşul“ este căpitanul SPP Mihai Stancu, fosta gardă a doamnei procuror general. Deocamdată, noi nu ne pronunţăm dacă este adevărat sau nu. Am pus, doar, o întrebare. Rămîne de văzut, în următoarea perioadă (avînd în vedere că madam Kövesi ar fi gravidă în 3 luni), dacă burta ei va prinde contur. Dacă se confirmă informaţia, avem de-a face cu o problemă de moralitate: oare cum mai poate împărţi dreptatea în ţara asta un personaj cu o funcţie atît de importanţă, care este profund imoral?

NEWS ALERT > TEROARE ÎN PDL!

Războiul pentru şefia şi, implicit, controlul PDL atinge cote apocaliptice. De circa două zile, tot mai mulţi lideri locali PDL şi şefi de filiale care au semnat pentru susţinerea lui Vasile Blaga primesc telefoane şi mesaje de ameninţare în miez de noapte, cerînduli-se să îşi retragă semnătura. Conform unor surse din PDL, promisiunile de pomeni electorale sub formă de bani pentru investiţii făcute pedeliştilor, care ocupă funcţii la nivel local şi controleză voturi, sînt împletite cu ameninţări dure venite în miez de noapte, telefonic sau prin intermediul mesajelor SMS, de la numere de telefon ce nu pot fi identificate. Fenomenul a apărut în urmă cu aproximativ două nopţi în mai multe zone ale ţării, începînd cu Caraş-Severin şi încheiind cu Satu Mare. E vorba de acelaşi tip de mesaje, prin care pedeliştii sunt îndemnaţi să îşi retragă semnăturile de susţinere pentru Vasile Blaga, în caz contrar proferîndu-se ameninţări chiar la adresa familiilor respectivilor. Ameninţările şi presiunile sunt făcute chiar asupra unor oameni cu putere şi influenţă, precum Sorin Frunzăverde, care miercuri a depus la Poliţia din Reşiţa o plîngere, dar care mai mult ca sigur va rămîne nesoluţionată.


SCUIPAŢI AICI! Fostul amant al femeii-komisar Monica Macovei, handicapatul Dan Tapalagă

Este cunoscut mai ales ca purtător şi prestator de diverse servicii pentru Monica Macovei, prin birourile Ministerului Justiţiei. Ca s-o spunem pe cea dreaptă, acest Tapalagă a fost amantul femeii-komisar, deşi între ei este o diferenţă de vîrstă de vreo 16 ani în favoarea procuroarei isterice de dinainte de decembrie 1989.

Mai nou, el se prezintă drept editor coordonator al site-ului HotNews.ro, unde a publicat fel de fel de stenograme secrete, pentru a căror provenienţă ar trebui să răspundă. Carierist de profesie, handicapatul s-a născut pe 28 august 1975 la Copşa Mică şi se laudă că este licenţiat în jurnalism. Nu s-a remarcat prin nimic în această meserie, dar a reuşit să se strecoare, pe uşa din dos, la Radio România Actualităţi, după care a trecut la „Europa Liberă“ şi la BBC. Face o pereche perfectă cu femeia cu bot de raţă, Andreea Pora, nu numai prin urîţenie, dar şi prin zelul cu care îi apără pe Traian Băsescu şi gaşca sa de portocalii. Nemernicul a ajuns pînă acolo încît plînge pe umărul lui Viktor Orban, care a cerut, nici mai mult, nici mai puţin decît smulgerea Ardealului din trupul ţării-mamă. Pentru el, un asemenea lucru constituie doar o diversiune a Opoziţiei din România, menită să-l denunţe pe primul-ministru ungar drept duşman al poporului român şi să-l acuze pe Traian Băsescu ca pe un complice al acestuia. Pe unde va scoate cămaşa şi acest derbedeu, atunci cînd Chiriaşul de la Cotroceni nu va mai fi în stare să se apere nici pe el însuşi, darmite pe cozile de topor care s-au pus, cu atîta inconştienţă, în slujba lui?


Antologia pamfletului românesc

BLESTEM

Bate-i, Doamne, pe duşmanii mei

Dă-le plagă biblică, Părinte

Ca un cancer cu ciorchinii grei

Cresc pe trupul Ţării noastre sfinte.



Eu privesc cu silă şi dezgust

Cum pîndeşte haita lor grozavă

Capul lor lombrozian şi-ngust

Fierbe ca un ceainic cu otravă.



Iar în zori, şacalii năvălesc

Buimăciţi, cu botul plin de sînge

Şi-n complotul antiromânesc

Lacrimi grele Mioriţa plînge.



Eu sînt paratrăznetul curat

Al acestor descărcări de ură

Multe ploi şi jafuri le-am stricat

Vor să-mi pună botniţă la gură.



M-am luptat cu lifte ungureşti

Le-am oprit să-mi rupă-n două Ţara

Chiar şi lăcomiei evreieşti

I-am pus pofta-n cui şi i-am smuls ghiara.



Am făcut cărare printre hoţi

De pămînt am dat cu toţi borfaşii

Doamne, Tu, care ne vezi pe toţi

Nu mă părăsi, îndrumă-mi paşii.





Duc pe umeri crucea unui neam

Care-a înfruntat prin veac urgia

Blestemat eram de nu purtam

Bătălia pentru România.



Ştiu prea bine toţi românii mei

Că sînt drept ca stînca în furtună

Iar mocirla unor bieţi pigmei

Niciodată n-o să mă răpună.



Şirul de martiri sacrificaţi

S-a oprit şi-n faţa casei mele

Fiţi de- a pururi binecuvîntaţi

Răzbuna-voi patimi şi drapele.



Daţi-mi din tăria voastră azi

Din fîntîni de ochi vreau apă vie

Ca o stea înfiptă-n vîrf de brazi

Luminaţi-mi calea prin urgie.



La răscruce grea e-al meu popor

Precum cerbul prins într-o capcană,

Iar sămînţa Cozii de Topor

Îi presară sare peste rană.



Amăgindu-mi neamul cu minciuni

Ca pe-un trib cu sticle colorate

Umblă unii creanga, de nebuni

Revărsînd mizerii prin Cetate.



Ne făgăduiesc un colţ de rai

(Dar ne fură ţara cu bucata)

Ne promit un alt nivel de trai

(Cu ce preţ? Ne-au dezarmat Armata!)



Ipocriţi, murdari şi farisei

Ne-altoiesc la palmă cu vergeaua

Toţi calicii vin şi se dau zmei

I-am primit - şi ne-am găsit beleaua!



Ne-au furat trecutul, nici un drept

Nu mai au în ţara lor românii,

Mai că-ţi vine să îi iei de piept

Şi să strigi: „Hai, valea, că pun cîinii!".



Am ajuns la noi acasă slugi,

Prizonieri milogi pe timp de pace

Precum nişte vechi perechi de blugi

Ţara nu-i la modă şi nu place.



A fi patriot? Nebun curaj!

La spital cu naţionaliştii !

(Dar acasă, ţin un alt limbaj

Ei au voie - Bill, şi Jacques, şi Pişti).



Şi măcar mai bine de-am trăi,

Şi măcar de n-am dormi pe paie,

Dar cerşesc părinţii la copii

Şi bătrînii caută-n gunoaie.



Şleahta de agenţi şi puşcăriaşi

Ce-au venit prin forţă la Putere

Necinstiţi şi cruzi, tîlhari şi laşi

Ne sting setea cu oţet şi fiere.

Asta-i tot, eu nu îi mai suport

Mor cu ei de gît şi vor da seama

Împărţind o ţară ca pe-un tort

Ei şi-au dat pe faţă azi arama.



Şi nu-i ziuă de la Dumnezeu

Să nu mă vîneze toţi hăitaşii

Ca pe-un monstru m-au pictat, mereu

Mi-ar răpi din leagăn copilaşii.



Şi de ce? Ce crimă am făcut?

Am spus adevărul cu glas tare

Dar pe cei ce cred în Belzebuth

Adevărul tot mereu îi doare.



Asta-i soarta pentru toţi acei

Care-au îmbrăcat cămaşa morţii -

Bate-i, Doamne, pe duşmanii mei

Prapuri să le pui în faţa porţii.



Zvîrle, Tu, pucioasă din Înalt,

Lepră şi holeră, ploi de broaşte

Dintr-un mal de Styx în celălalt

Fă-i mînia Ta a o cunoaşte.



Pedepseşte-i crunt pe satanişti

Fiindcă-s răi şi Te hulesc cu patos

Iar atunci voi şti că Tu exişti

Şi am s-aprind o candelă la Athos...



CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din „România Mare“, nr. din 20 oct. 1995)

Şi alte publicaţii ne dau dreptate > Cîinii şi noi

Sînt născut la oraş, unde am trăit cea mai mare parte a vieţii mele, dar de mic m-am simţit alături de animalele domesticite de om. Dacă, o dată cu vîrsta, am uitat multe, am mai departe proaspete în minte imaginile necuvîntătoarelor, prietenii copilăriei mele. Evident, am avut şi păsări în colivie, dar scurtă vreme, căci pretindeam - şi obţineam! - eliberarea lor ! Pisicile au stat şi ele statornic în preajma mea. Cîinii îi aveam la ţară, unde tata mă ducea mereu, la fiecare sfîrşit de săptămînă, cu excepţia iernii. După ce furtuna stalinistă s-a potolit o dată cu moartea teribilului dictator, ca semn al unei noi etape, şi am ajuns la casa mea, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, am început, cu soţia mea, mare iubitoare de animale, să aciuăm, pe lîngă cîte o pisică, două, cîte un câine. Aşa am acordat „azil“ unei căţele evadate din experienţele Facultăţii de Medicină, în preajma căreia aveam casa. Am vindecat-o de rănile şi traumele pe care le suferise şi ea - Chita - avea să fie mama lui Hector, al cărui tată fusese un splendid brac de vînătoare.

Hector a fost un cîine excepţional, considerat un exemplar luxuriant de veterinarii consultaţi. Era frumos, inteligent, dar şi teribil de vagabond. Dispărea cu săptămînile, uneori chiar cu lunile, amărîndu-ne, pînă ce se reîntorcea într-o zi, tratînd cu relativ dispreţ îngrijorările noastre. Îi cunoştea pe toţi prietenii noştri şi-i întîmpina... cu multă cordialitate, dar şi cu o demnitate afişată. După ce venea din vagabondaj, se arăta afectuos, cu noi şi cu copiii, dar peste cîteva săptămîni dispărea din nou. După ce împlinise 9 ani, a dispărut pentru ultima oară. L-am aşteptat, l-am căutat pînă şi la câteva mînăstiri din preajma Bucureştilor, am efectuat multe drumuri neplăcute pînă la hingheri, dar totul a fost în zadar. Hector n-avea să mai rămînă decît în amintirea noastră.

Între timp, l-am avut pentru scurtă vreme, luat de la hingheri, unde tot mersesem să-1 caut pe Hector, pe Scai, un setter roşcat. L-am adoptat ca să-1 salvăm şi l-am numit Scai, deoarece în blana lungă culegea scaieţi, la orice plimbare în natură. Era cu vreo 2 ani înaintea dispariţei finale a lui Hector, după o lungă absenţă de peste 2 luni a acestuia. De la hingheri 1-a adus fiul meu, coborînd pe cheiul Dîmboviţei. În cea dintîi noapte, Scai a stat lîngă patul lui, privindu-1 ca pe un salvator şi nedormind. S-a integrat apoi micii noastre familii. Într-o dimineaţă, pe la ora 6, am auzit un scîncet în dreptul ferestrei noastre. Era Hector, care se reîntorsese. I-am dat drumul în casă, unde 1-a întîmpinat „intrusul“, Scai, care se instalase pe canapeluţa sa, preluîndu-i succesiunea. Nu voi uita niciodată comportamentul celor doi. În primul moment s-au mîrîit, dar după 20 de minute dormeau lipiţi unul de altul!

Scai ştiuse că era vorba de vechiul locatar, iar Hector înţelesese că lunga sa lipsă dusese la intrarea în casă a noului venit. Ce lecţie pentru oameni! Cît au coabitat, au fost cei mai buni prieteni. Evident, Hector a fost „conducătorul“, atrăgîndu-1 şi pe Scai în evadările lui. La un sfîrşit de an, în preajma Revelionului, noi, cei din toată casa, eram amărîţi, fiindcă cei doi dispăruseră de cîteva zile, cînd îi vedem reîntorcîndu-se, pereche. Scai avea o frînghie de gît, care fusese roasă. Era limpede că Hector îl eliberase din prizonieratul în care ajunsese! Dar, peste o jumătate de an, cînd în preajma Facultăţii de Medicină s-au înşirat zeci de maşini în aşteptarea rezultatelor la examenele de admitere, Scai a fost răpit şi dus cine ştie unde în provincie! A urmat apoi definitiva plecare a lui Hector.

Locul n-a rămas gol, deoarece tot umblând la hingheri după cel ce nu se întorcea, am sfîrşit prin a lua şi adopta un brac mai vîrstnic, pe care l-am numit chiar Brac! Mă impresionase faptul că, în timp ce toţi ceilalţi tovarăşi ai săi de detenţie cerşeau vizitatorului, în oiştile lor, o eliberare, el stătea în fundul cuştii, resemnat. De peste o lună, îngrijitoarea îl tot schimba din cuşcă, amînîndu-i termenul de eutanasiere. Acolo îl adusese, nemilos, chiar stăpînul său, dornic de a-şi lua un cîine mai tînăr! Brac avea vreo 8 ani şi ne-a fost credincios ca nimeni altul. La cutremurul din 1977, m-a îndemnat cu laba să plec de la birou, peste care a căzut o bucată de fier din tavan şi astfel mi-a salvat viaţa! După moartea lui, am luat tot un brac, dar pe care l-am crescut de mic, de la 3 săptămîni, şi căruia i-am dat numele Stop! Era frumos şi rasat, dar avea şi o anumită sensibilitate, o distincţie. Mergea cu noi în excursii, dormea cuminte în maşină, cînd nu puteam să-1 luăm în cameră. Viaţa lui a fost relativ scurtă. A fost o victimă a Cernobîlului! Tocmai ne mutasem în preajma Gării de Nord, în vremea cînd se construia metroul. Trotuarele nu mai existau, strada devenise un imens şantier. Stop a fost victima acestei situaţii. Trebuia să-1 plimb, dar radioactivitatea prafului prin care păşea 1-a afectat. Şi-a pierdut imunitatea şi cei 3-4 veterinari consultaţi n-au putut să-1 salveze. După o lună de chin, pentru el şi pentru noi, a murit. Fiecare pierdere a fost dureroasă, dar el fusese ca un copil al nostru, crescut la noi de foarte mic.

Şi a urmat Baloo. Tot un brac, dar cu părul lung. Cuminte şi înţelept. Venit în casă, tot la mai puţin de o lună de viaţă. L-a crescut o pisică, Puspusel, care a trăit la noi 21 de ani! Îl mai bătea cînd era mic, iar el a respectat-o... pînă la adîncă bătrîneţe. Şi el ne-a stat în preajmă, însoţindu-ne pretutindeni. A murit bătrîn la 16 ani şi 2 luni. Cel din urmă, care-mi stă în preajmă, este un doberman, Gino. L-am crescut de la 11 luni, dar am reuşit să fac din el un pacifist, ceea ce este contrar firii rasei lui. Este sprijinul singurătăţii de cînd soţia mea s-a mutat în cealaltă lume. Am scris această scurtă istorie a cîinilor mei, deoarece ei au făcut şi fac parte din existenţa mea. Nu regret nici timpul pierdut, nici grijile, nici durerile pe care mi le-au prilejuit, mi-au dăruit credinţă, nemărginită afecţiune şi, pot spune, respectuoasă prietenie. Consider oamenii care urăsc cîinii ca nişte invalizi, care încearcă să se împotrivească firescului, cîinii fiind printre primele fiinţe care s-au aciuat pe lîngă om şi l-au slujit, ajutîndu-1 la căutarea hranei sau mai apoi apărîndu-1 cu devotament, uneori eroic. Nu există fiinţă mai dedicată omului decît un cîine.

Ceea ce li se întîmplă, în ţara noastră, în timpul nostru, nu reprezintă decît lipsa de responsabilitate a unor cîrmuitori şi urmarea deficienţelor de comportament ale multora dintre noi. Înmulţirea lor fără măsură s-a datorat, în regimul trecut, sistematizării şi noilor construcţii, dar şi lipsei de răspundere şi de inimă a celor care-i posedau şi i-au abandonat, necăutînd să le găsească un rost. Nestăvilirea înmulţirii lor nu este decît rezultatul necinstei, a folosirii importantelor sume - la un moment dat alocate pentru rezolvarea problemei – în folos personal de către oameni incorecţi şi fără suflet. În orice caz, cei din urmă vinovaţi sînt cîinii părăsiţi!

Acad. DAN BERINDEI

(Text reprodus din revista „Cultura“)

ROMÂNIA A CRESCUT OAMENII PRIMORDIALI

Mă simt obligat a deschide subiectul delicat al Istoriei falsificate a Poporului Român, a poporului din care fac parte, strămoşii mei materni dînd stirpea celebrului haiduc Pintea.

România este vechea Dacie, iar pămînturile sale sînt pline de mistere. „Pe teritoriul României poţi afla, prin intermediul arheologiei, informaţii despre cea mai parte a preistoriei europene. Teritoriul României, situat în centrul geometric al continentului, a servit deseori drept pod între Europa de Est şi cea de Vest, între Europa de Nord şi cea de Sud. Teritoriul României actuale a fost, încă acum mai bine de 6.000 de ani, unul dintre primele locuri propice pentru expansiunea culturilor, întemeiate pe migraţii ample, explicabile prin folosirea cailor şi a căruţelor şi care aveau o cultură ceramică bine dezvoltată. De aici, respectivele culturi s-au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de Sud.” Chiar dacă unii cititori vor afirma că sună a laudă, afirm că România şi locuitorii ei sînt deţinătorii unei zestre ancestrale deosebite, moştenite de la strămoşii noştri – pelasgo-geto-daci, cel mai vechi şi mai mare popor european, misterios şi deosebit. Teritoriul românesc a fost leagănul civilizaţiei europene, asiatice, arabe etc. Acesta este adevărul. Crud şi nemilos pentru mulţi.

Se pare că strămoşilor noştri începe să li se facă dreptate. Tot mai mulţi istorici şi cercetători străini sînt de părere că spaţiul carpato-danubiano-pontic este leagănul civilizaţiei europene, dar şi al altor civilizaţii, de pe alte continente. După o vizită în România, peruvianul Daniel Ruzo, declara, în 1968: „Carpaţii sînt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai străvechi culturi cunoscute pînă în ziua de astăzi”. În lucrarea „Italia primitivă”, Leon Homo scrie: „În neolitic, sub presiunea a diverse cauze, printre care creşterea populaţiei a trebuit să joace un rol esenţial, o mişcare de migraţiune începe a se produce. În căutarea de pămînturi noi s-au pus în mişcare spre sud…Toate ţările fură năpădite”.

În lucrarea „Unde s-a născut civilizaţia?”, arheologul american William Schiller scrie: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspîndindu-se apoi, atît spre Răsărit, cît şi spre Apus! Cam în ce perioadă? Acum circa 13-15.000 ani!”. Iată un citat al lui Jules Michelet: „Civilizaţia nu s-a născut nici de la populaţia iberiană a ligurilor, nici de la celţii cambrieni, cu atît mai puţin din slavii veneţi sau venzi, nici măcar din coloniile elenice, care, cu cîteva secole înainte de era creştină, s-au stabilit în sud: ea pare să aibă ca principal autor această rasă de pelasgi, sora mai mare a rasei elenice. Se pare că pelasgii au adus în Italia piatra căminului domestic (Hestia Vesta) şi piatra de hotar (Zeus Herkeios), fundament al proprietăţii. Pe această dublă bază s-a ridicat edificiul dreptului civil, marea şi distincta originalitate a Italiei”. Arheologul P. Bosch-Gimpera consideră că teritoriul dintre Valea Dunării, Marea Egee (Marea Tracilor) şi Marea Neagră (Marea Getică) este spaţiul din care au pornit popoarele europene. Iată ce spunea renumitul elenist, A. Jarde, în 1923: „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Pînă în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici-o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sînt tracii, aparţinînd timpului neoliticului”. Frumos spus. „Pelasgia/ Dacia era împărţită în provincii, sau «ţări» de rîuri/munţi, avînd fiecare în frunte un conducător, un „rege de arme”, subordonîndu-se Cogaionului/ Sarmisegetuzei, unde se afla regele zeu-medic, cel cu ştiinţa de a se face nemuritor”. De regulă, numele principalului rîu dintr-o arie Pelasgo-Thracia-Dacia a dat şi numele provinciei/„ţării” din bazinul rîului respectiv: Maramarisa/Maramureş, provincia/„ţara” de pe cursul superior al „micului” Maris; Crisinia/Crişana, „Ţara” Crişurilor; Alutuani/Oltenia, „ţara delimitată de Allutua/Olt, de Carpaţii Meridionali şi de Dunăre, etc. Cu voia sau fără voia „renumiţilor profesori” de istorie şi arheologie, şcoliţi la cele mai renumite universităţi, cu titluri care de care mai pompoase, România este leagănul civilizaţiei proto-europene. Dr. Napoleon Săvescu a reuşit să redea, în lucrarea „Epopeea dacică”, migraţia strămoşilor noştri pe toate continentele. Şi a descris foarte plastic teritoriul României: „Aici veneau grecii din Antichitate să-şi caulte Lîna de Aur şi bogăţiile agricole dunărene. Aici s-a dezvoltat faimoasa Epocă de Aur, cu Cimitirul Eroilor de la Gurile Dunării şi Lăcaşul Zeilor din Cetatea Kogatonului. Uitaţi-vă pe hartă şi veţi vedea ce fantastic arată acest spaţiu, unde din trupul munţilor ţîşnesc izvoarele ce se prefac în rîuri care se desfăşoară ca un evantai spre Dunăre, străbătînd văi calme şi dealuri molcome, prielnice agriculturii şi păstoritului. De sus, din avion, această reţea hidrografică, cu formă de elipsă, seamănă cu un Ou al Genezei. Munţii de sare, fără de care sînt greu de conceput viaţa omului şi creşterea vitelor, reprezentau în Antichitate o bogăţie mai mare ca aurul, poate cea mai de seamă pentru oamenii vechimii, bogăţie a vieţii… Bogăţiile solului şi subsolului au făcut ca spaţiul tracic să fie căutat de triburile şi popoarele învecinate…”.

MARELE REGAT AL PELASGILOR

În timpurile moderne, istoricii şi cercetătorii europeni, cărora li s-au alăturat mulţi şi din România, au introdus doi termeni ce se resping reciproc – „indo-europeană” şi „euro-indiană”, care au creat, prin invazia Europei, populaţiile pe care le arată a fi strămoşii popoarelor europene. Sînt teorii utopice, fără nici o legătură cu adevărul istoric. Nu există nici o dovadă – arheologică ori scrisă – că rasa albă a venit de undeva din Asia. La şcoală am fost învăţaţi că năvălirile veneau numai din Răsărit. Aceşti istorici uită că geografii, istoricii şi scriitorii antici, indiferent de naţionalitatea lor, vorbesc numai despre „pelasgi” şi „arieni”. Istoria stă mărturie că triburile acestora au invadat continentul Asia, nordul Africii şi întreaga Europă. Să ne amintim ce a scris Nicolae Densuşianu: „Înainte de civilizaţia greacă şi egipteană, o civilizaţie mult mai veche se revarsă asupra Europei. Aceasta a fost civilizaţiunea morală şi materială a rasei pelasge şi care a deschis un vast cîmp de activitate geniului omenesc. Influenţa acestor trei culturi pelasge a fost decisivă pentru soarta muritorilor de pe acest pămînt.” Pe la mijlocul Mileniului IV î.Chr., pelasgii sînt nevoiţi să-şi construiască ziduri, valuri de pămînt şi şanţuri de apărare în jurul aşezărilor, pentru a face faţă năvălirilor triburilor nomade. În cîteva bătălii decisive, îi înfrîng şi îi alungă pe aceşti cotropitori. Civilizaţia lor continuă să se dezvolte paşnic, să înflorească. Ceea ce este semnificativ o reprezintă migraţia populaţiei excedentare. „În Mileniul al III-lea î.Chr., poporul pelasg se va angrena în mari mişcări şi deplasări de populaţie: spre Sud, ocupînd Asia Mică şi insulele Mării Egee (aşa se poate explica cum a ajuns alfabetul carpatic pelasg în Creta); spre Sud-Est, în Sumer (ducînd cu ei scrierea care va fi etichetată ca „sumeriană”); spre nordul Africii (cîrja încîrligată a păstorilor carpatici este prezentă în mîinile faraonilor ilustraţi pe pereţii piramidelor); spre India, în jurul anilor 1500 î.Chr., pomeniţi de cronicele Văii Indusului ca Arieni – Arya «străin» (multe legături spirituale s-au descoperit între civilizaţile europene şi cea indiană)”.

Se formează astfel un mare Imperiu Pelasg care, la începutul Mileniului al II-lea î.Chr., se destramă. De acum, teritoriile desprinse vor fi pomenite de antici după spaţiul geografic pe care îl ocupă: tracii şi ilirii în Balcani, geto-dacii în Dacia, galii în Franţa, latinii în Italia etc…

TEODOR FILIP


Cum să distrugi o ţară. Fostul agent KGB Yuri Bezmenov explică cei 4 paşi ai subversiunii şi ce urmează după Criză: „Scoateţi-vă bananele din urechi!”

Interviul de mai jos a fost realizat cu un antrenat agent subversiv KGB: Yuri Bezmenov. El expune cei 4 paşi folosiţi pentru a schimba gîndirea şi comportamentul unei întregi naţiuni, de-a lungul generaţiilor şi pentru a distruge o ţară aruncînd-o în criză.

ED GRIFFIN: Purtăm o conversaţie cu domnul Yuri Alexandrovici Bezmenov. Domnul Bezmenov s-a născut în anul 1939, într-o suburbie a Moscovei. Este fiul unui ofiţer de rang superior din armata sovietică. A fost educat la şcolile de elită din Uniunea Sovietică şi a devenit un expert în cultura şi limba indiană. A avut o carieră strălucitoare la Novosti, care era şi încă mai este, aş putea să spun, arma de presă sau agenţia de presă a Uniunii Sovietice, dovedindu-se a fi, de asemeni, un paravan pentru KGB. A fugit în Vest în 1970, după ce a ajuns total dezgustat de sistemul sovietic şi a făcut aceasta punîndu-şi viaţa în mare pericol. Cu siguranţă, este unul dintre experţii de seamă din lume în legătură cu subiectul propagandei sovietice; dezinformări şi măsuri active ale KGB. Cînd sovieticii folosesc expresia „subversiune ideologică”, ce vor să exprime cu aceasta?

YURI BEZMENOV: Subversiunea ideologică este un proces legal, deschis. Îl poţi vedea cu propriii tăi ochi. Tot ce are de făcut mass-media americană este să îşi scoată bananele din urechi, să îşi deschidă ochii şi ar putea vedea acest proces. Nu este nici un mister. Nu are nimic a face cu spionajul. Ştiu că obţinerea informaţiilor prin spionaj pare mai romantică. Probabil de aceea producătorii voştri de la Hollywood sînt atît de înnebuniţi după tipurile de filme gen James Bond. Dar, în realitate, activitatea principală a KGB-ului nu este deloc în domeniul inteligenţei. După părerea mea şi conform părerilor multor dezertori de calibrul meu, numai aproximativ 15% din timpul, banii şi forţa de muncă se cheltuie cu spionajul ca atare. Restul de 85% este un proces lent, pe care noi îl numim subversiune ideologică, „măsuri active” sau război psihologic. Ce înseamnă în esenţă este: să schimbi percepţia realităţii fiecărui american cum că, în ciuda abundenţei informaţiilor, nimeni nu este capabil să ajungă la concluzii înţelepte despre cum să se apere pe el însuşi, familia lui, comunitatea şi ţara lui. Este un mare proces de spălare a creierului, ce se derulează foarte lent şi este impărţit în 4 etape de bază. Prima etapă este demoralizarea. Durează între 15 şi 20 de ani a demoraliza o naţiune. De ce atît de mulţi ani? Pentru că acesta este numărul minim de ani necesar pentru a educa o generaţie de studenţi în ţara inamicului tău, expus la ideologia duşmanului său. Cu alte cuvinte, ideologia marxist-leninistă este pompată în creierele moi ale cel puţin 3 generaţii de studenţi americani, fără a concura sau a se contrabalansa cu valorile de bază americane, cu patriotismul american. Procesul de demoralizare în Statele Unite este în esenţă deja terminat chiar din ultimii 25 de ani. De fapt, este îndeplinit în totalitate, deoarece demoralizarea atinge zone în care nici măcar tovarăşul Andropov şi toţi experţii săi nu au visat vreodată să aibă un succes atît de mare. În cea mai mare parte, procesul este desfăşurat de către americani asupra americanilor, mulţumită lipsei de standarde morale. Aşa cum am menţionat mai devreme, accesul la informaţia adevărată nu mai contează în zilele noastre. Un om care a fost demoralizat nu este capabil să evalueze informaţia adevărată. Faptele reale nu îi spun nimic, chiar dacă l-aş umple de informaţie, de dovezi adevărate, de documente şi fotografii. Chiar dacă l-aş lua cu forţa şi l-aş duce în Uniunea Sovietică şi i-aş arăta lagărele de concentrare, el ar refuza să creadă, pînă cînd va primi un şut în fundul lui cel gras. Când bocancii militari vor zdrobi, atunci se va trezi. Dar nu înainte. Aceasta este tragedia demoralizării. A doua etapă este destabilizarea. De data aceasta, subminatorului nu îi pasă de felul cum aplici consumul. Dacă mănînci junk food şi devii gras şi moale nu mai contează. Durează numai între 2 şi 5 ani a destabiliza o naţiune. De data aceasta, ce contează sînt lucrurile esenţiale: economia, relaţiile externe şi sistemul de apărare. Şi se poate vedea foarte clar că în anumite zone… sensibile, cum ar fi apărarea şi economia, influenţa ideilor marxist-leniniste în Statele Unite este absolut fantastică. Nu mă gîndeam acum 14 ani, cînd am aterizat în această parte a lumii, că procesul se va derula atît de rapid. Următoarea etapă este, bineînţeles, criza; poate dura pînă la 6 săptămîni să aduci o ţară în pragul crizei. Se poate vedea în America Centrală acum; şi după criză, cu schimbarea violentă a structurii Puterii şi a economiei, avem perioada de aşa-zisă normalizare, care poate să dureze nedefinit. „Normalizare” este o expresie cinică, împrumutată din propaganda sovietică. Cînd tancurile sovietice s-au mutat din Cehoslovacia în 1968, tovarăşul Brejnev a spus: „Acum situaţia cu fraţii din Cehoslovacia este normalizată“. Acest lucru se va întîmpla şi în Statele Unite, dacă le permiteţi tuturor nerozilor să aducă ţara în criză, să le promită oamenilor tot felul de bunătăţi şi paradisul pe pămînt, să vă destabilizeze economia, să elimine principiul competiţiei libere de pe piaţă şi să instaleze un guvern de tip big brother’în Washington DC, cu dictatori binevoitori ca Walter Mondale, care vor promite multe lucruri – fără să conteze dacă promisiunile sînt îndeplinite sau nu. De exemplu, stîngiştii voştri din Statele Unite; toţi aceşti profesori şi toţi aceşti apărători ai drepturilor civile. Ei sînt instrumente în procesul de subversiune, doar pentru a destabiliza naţiunea. Cînd scopul este atins, nu mai este nevoie de ei. Ei ştiu prea multe. Unii dintre ei, cînd sînt dezamăgiţi – cînd constată că marxism-leninismul nu vine la Putere – , evident că se simt ofensaţi. Ei cred că ei vor veni la Putere. Acest lucru nu se va întîmpla niciodată, bineînţeles; vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi. Dar ei ar putea să devină cei mai acerbi duşmani ai marxist-leniniştilor cînd ajung la Putere; şi acest lucru s-a întîmplat în Nicaragua. Vă amintiţi că majoritatea acestor foşti marxist-leninişti au fost ori închişi, ori unul dintre ei s-a desprins şi acum luptă împotriva sandinistaşilor. S-a întîmplat şi în Grenada, cînd Maurice Bishop, care era deja marxist, a fost executat de noii marxişti, care erau mai marxişti decât el. La fel s-a întîmplat în Afganistan, când Taraki a fost ucis de Amin şi apoi Amin a fost ucis de Karmal cu ajutorul KGB-ului. La fel a fost şi în Bangladesh, unde Mujibur Rahman, un stîngist foarte pro-sovietic, a fost asasinat de tovarăşii săi marxişti-leninişti. Este la fel peste tot. Recapitulare. Cei 4 paşi ai subversiunii sunt: demoralizarea, destabilizarea, criza, „normalizarea”… după care… unii vor fi aliniaţi la perete şi împuşcaţi. Aţi observat faptul că nimic nu pare să mai meargă bine (educaţia, economia, etc.)? Totul se darîmă şi acum ştiţi de ce. Tot ce se întîmplă urmăreşte exact aceşti 4 paşi. Şi dacă nu v-aţi dat seama… Ne aflăm la pasul 3: CRIZA!



BINELE ÎNVINGE ÎNTOTDEAUNA RĂUL!

De-a lungul timpurilor, poporul nostru a trăit din plin povestirile populare cu zmei şi vîrcolaci perfizi ce furau luna şi soarele de pe cer, dar care, în cele din urmă, erau învinşi de eroii iviţi din ceaţa anonimatului. Erau aşa de aşteptaţi acei eroi, încît se pierdeau mereu prin negurile trecutului. Erau iubiţi în egală măsură de asupritori, fiindcă aşa se amăgeau mulţimile mai bine, dar şi de popor, care trăia cu veşnicia speranţei. Să nu uităm cît de intens şi îndelungat credeau anticii în venirea Mîntuitorului! Călăuziţi de credinţa curată şi naivă a victoriei binelui, aşa, fără vreo opunere sau efort, populaţia e îndemnată să trăiască din poveşti, aşteptînd copilăreşte să dispară de la sine marile nenorociri. Dumnealor, mai-marii zilei, ne zic în chip meşteşugit că se vor sfîrşi cu bine cheltuielile bezmetice ale doamnei Elena Udrea, se vor sfîrşi cu bine şi autostrăzile de 10 milioane de euro pe km, afacerile vamale constănţene se vor linişti tot de la sine etc. Despre lupta fermă pe care trebuie să o dea poporul, nimeni nu mai zice nimic. O adevărată avalanşă de ticăloşii e gata să ne doboare definitiv. Explicaţii palide din partea lui Boc şi Băsescu sînt pe cale să-i adoarme pe români. UDMR-ul intensifică acţiunile subversive de darîmare a edificiului naţional creat de veacuri. Niciodată nu s-a cultivat atît de aprins renunţarea la luptă, la vigilenţă şi patriotism. Acţiunile bine conduse ale PRM, de zădărnicire a distrugerii ţării, de salvare a marilor valori naţionale au devenit ţinta unor neisprăviţi, beţivani, afemeiaţi şi degeneraţi notorii, „culegători“ de sume imense. Scoaterea la iveală a conturilor hoţiei este sabotată, la vedere, prin complicităţi ticăloase. O viclenie electorală a fost născocită de deputatul Bogdan Ciucă. Este gata să ne aducă un adevărat dezastru imobiliar rămînerea fără locuinţe, închiderea apei calde şi reci la blocuri şi alte asemenea, cu folos pentru el. Şi noi sîntem pentru unele scutiri populare, dar cine să suporte pagubele create? Bogdan Ciucă nu are de gînd să facă isprăvi financiare caritabile din buzunarul lui. Milioane de locatari îşi amînă plata la întreţinere, sperînd prosteşte la „scutirile” lui Bogdan Ciucă. Noi am reuşit, prin presa PRM, să înlăturăm plata nedreaptă şi hoţească a coeficientului de risc, cam 4,5 miliarde lei, către bănci. Presa ticăloşită şi asupritoare, înhăitată cu băncile, ne-a cam ignorat. N-a scris nimic de victoria noastră, a PRM! Am avut succes fiindcă stăpînim temeiul legal, nu pe cel electoral mincinos, pus la bătaie şi de Ciucă Bogdan. Aşteptăm cu naivitate victoria binelui din basmele copilăriei, sau trecem la luptă, sub experienţa şi doctrina PRM, ale marelui lider Corneliu Vadim Tudor? Tribunul ne cheamă! El este adevărata voce a patriei!

Avocat NESTOR CĂLIN,

Vicepreşedintele Filialei PRM Galaţi


La colt > Iluzia nemuririi sau  „Pe aripile vîntului”, versiunea restaurată (III)

Încă o dată se dovedeşte că arta este artifex. Mai ales cinematograful, o artă dependentă în mare măsură de tehnica, de evoluţia mijloacelor de comunicare specifice cinematografului: imagine şi sunet. Care continuu se perfecţionează.

Iată de ce în „Gone with the Wind” Victor Fleming a experimentat anumite jocuri de lumini, filmul fiind o suită de efecte speciale. Sînt cadre absolut confecţionate. Mişcarea aparatului este folosită pentru a pune în evidenţă scenele statice, fiindcă ceea ce domină în acest film este, cum am spus, cadrul fotografic, statuar, eternizant. Nu există un film care să fi ilustrat mai perfect iluzia, respectiv ideea că cinematograful a inventat nemurirea, idee care a apărut o dată cu naşterea invenţiei. Se credea că filmul împlineşte, în sfîrşit, visul milenar al omenirii, acela de a imortaliza pe peliculă, în mişcare, eternitatea. Portretul pictural sau fotografia imortalizau clipa, dar filmul conferă cadrului fix suflet, exact ceea ce are viaţa: mişcare. Ea creează pura iluzie a nemuririi.

Spectatorii acestui film văd aievea acest vis. Din punctul de vedere al firescului interpretării, aşa cum se practică în filmele de azi, „Pe aripile vîntului” ni se pare total nefiresc, artificial, bombastic, făcut şi contrafăcut. Ori, tocmai aceste aspecte negative din unghiul esteticii firescului au cucerit lumea, epocile succesive, timpul. Generaţie după generaţie este marcată magic de acest film excesiv de teatral. Operetistic chiar. Parcă ar fi o operă filmată. E un reper categoric pentru estetica nefirescului.

Altfel spus, „Pe aripile vîntului” a creat un firesc de gradul doi. Un firesc propriu artei, în fond, care a fost de cînd e lumea şi a rămas o convenţie. Chiar şi cele mai fireşti reprezentări rămîn convenţii. Dacă nu în clipa în care au fost create, atunci în timp. Timpul transformă totul în convenţie. Ceea ce pentru un spectator din vremea lui Iosif al II-lea, de pildă, părea firesc, azi un spectacol mozartian reconstituit, cum a făcut Milos Forman în „Amadeus”, ne apare ca un sistem superconvenţional.

„Pe aripile vîntului” este cel mai perfect exemplu de iluzie cinematografică. A creat prototipul de love story pe fundal istoric. Şi maniera este tipic hollywoodiană. El este etalon pentru marca Hollywood. Adică schemă în cvadruplu. Scarlett e îndrăgostită de Ashley, Ashley de Melanie, Melanie de Rhett, iar acesta de Scarlett. Ashley se va căsători cu Melanie, aşa cum Rhett se va căsători cu Scarlett, după ce ea a trecut prin alte două căsătorii eşuate. E o schemă melo, complicată, ca şi viaţa. Pe care o regăsim şi într-un recent film al lui Woody Allen, „Vicky Cristina Barcelona”. Şi schema, cu varii nuanţe, apare în multe alte filme americane. În filmele Sandrei Bullock, de pildă. Există un val masiv de astfel de subiecte cît mai sofisticate, pe ideea de bază că aşa e viaţa, aşa trebuie să fie, complicată, încurcată, fără capăt. Fiindcă nici moartea unui personaj sau al altuia nu rezolvă nimic, ba uneori amplifică lucrurile, complică ceea ce părea ca fiind atît de simplu.

E adevărat, „Gone with the Wind” are un suflu epopeic. Dovadă şi durata lui. Un subiect grandios, o naraţiune bogată, arborescentă, de saga românescă, unde se succed generaţii, cu morţi şi nou-născuţi, cu decoruri pe măsură, cu interpreţi aşijderea, exact ca spectacolele de pe Broadway. Filmul e la un pas de a fi receptat ca un musical. Şi nu e de mirare că el, de fapt romanul lui Margaret Mitchell, a constituit pretextul pentru un musical pe Broadway. Dar care nu a atins gloria filmului lui Fleming. (Sfîrşit)

GRID MODORCEA

Corespondenţă din New York

„Copilul lup” Kaspar Hauser

La 28 mai 1828, un adolescent straniu mergea împleticindu-se spre intrarea în Nürnberg. Avea o constituţie solidă, păr deschis la culoare şi cîrlionţat, era palid la faţă şi se mişca de parcă ar fi fost beat. Un cizmar din partea locului, Georg Weickmann, s-a apropiat de el să vadă cine era, dar băiatul a spus doar: „Aş vrea să fiu un călăreţ, aşa cum a fost tatăl meu“. El i-a înmînat lui Weickmann un plic adresat căpitanului celui de-al patrulea escadron al Regimentului 6 al cavaleriei uşoare. Cizmarul l-a dus la căpitan, care a deschis scrisoarea. Acolo se menţiona că băiatul fusese lăsat în grija unui muncitor necalificat sărac, care îl ţinuse închis în casă toată viaţa lui. Dar acum băiatul era pregătit să slujească în armata regelui.

Căpitanul cavaleriei a interogat băiatul, însă singurele cuvinte rostite de la el au fost „nu ştiu“, „duceţi-mă acasă“ şi „cal“. Totodată, acesta ştia să scrie numele „Kaspar Hauser”. În cele din urmă, căpitanul a trimis băiatul în temniţa locală, însă temnicerului i s-a făcut milă de el. Copiii acestuia şi-au propus să îl înveţe să vorbească, să scrie şi să deseneze. Băiatul părea să nu ştie cum să se comporte; nu avea nici o expresie a feţei, nu putea să înţeleagă diferenţa dintre bărbaţi şi femei, obişnuia să doarmă în picioare, se purta ca un nou-născut sau ca un copil mic şi era mai ales fericit mai ales în întuneric.

În iulie 1828, un magistrat local a sugerat autorităţilor din Nürnberg că ar fi mai bine pentru Hauser să fie scos din închisoare şi lăsat în custodia lui George Friedrich Daumer, psiholog şi profesor universitar. Daumer 1-a ajutat pe Hauser să devină un tînăr normal, dar, în acelaşi timp, a păstrat toate actele care atestau comportamentul bizar al băiatului. Daumer şi-a dat seama că simţurile lui Hauser erau extrem de ascuţite. Putea citi în întuneric, auzea şoapte de la distanţe foarte mari şi putea să discearnă cine era într-o cameră întunecată, doar prin miros. Din nefericire, pe măsură ce devenea conştient de lumea înconjurătoare şi îşi îmbogăţea cunoştinţele generale, aceste abilităţi extraordinare se estompau.

Pînă la începutul anului 1829, Hauser învăţase îndeajuns cît să fie capabil să îşi scrie autobiografia. El a dezvăluit că fusese ţinut într-o celulă lungă de 2,1 metri, lată de 1,2 metri şi înaltă de 1,5 metri, de un bărbat a cărui faţă nu a văzut-o niciodată. Dormea pe un pat din paie şi, cînd se trezea, găsea alături apă şi pîine. Uneori, apa avea un gust ciudat şi leşina pentru a se trezi spălat şi îngrijit, îmbrăcat cu un nou rînd de haine. Într-o zi, bărbatul a venit la uşa celulei lui Hauser cu cărţi şi 1-a învăţat să citească puţin, să îşi scrie numele şi 1-a pus să repete frazele rudimentare pe care le-a pronunţat la apariţia sa în public. Ziua următoare, Hauser şi cel care-l ţinea în captivitate au pornit într-o călătorie care a culminat cu apariţia lui la Nürnberg.

Autobiografia lui a declanşat o nouă teroare. În octombrie 1829, un străin îmbrăcat în negru a venit la casa lui Daumer şi a încercat să îl ucidă pe Hauser cu un cuţit. Lordul Stanhope, un aristocrat englez, prieten al familiei Baden, aflată la cîrmuire, s-a împrietenit cu Hauser şi a obţinut custodia băiatului din partea oraşului Nürnberg. Stanhope şi-a pierdut repede interesul şi a lăsat băiatul în grija doctorului Meyer, care locuia în oraşul Ansbach. Meyer nu-1 agrea pe băiat şi a devenit un tutore răuvoitor şi dur. La 14 decembrie 1831, Hauser s-a dus într-un parc local să întîlnească un bărbat care îi promisese să îi dezvăluie detalii despre identitatea mamei lui. S-au întîlnit şi străinul a făcut o mişcare ca şi cum ar fi vrut să îi dea lui Hauser un portofel, dar cînd s-a aplecat spre el, tînărul a fost înjunghiat. A murit 3 zile mai tîrziu, la doar 21 de ani. Recent, s-a avansat presupunerea că Hauser era de fapt prinţ al familiei Baden şi fiu al lui Stephanie, Marea Ducesă de Bavaria. Cu siguranţă, multe persoane din aristocraţia bavareză bănuiau acest lucru, şi Regele Ludwig al Bavariei a scris chiar în jurnalul său că Hauser era „pe drept, Marele Duce de Baden“. Există o teorie potrivit căreia Stephanie şi Karl de Baden l-au avut pe Hauser în 1812, însă mama vitregă a lui Karl, ducesa de Hochberg, 1-a schimbat la naştere cu un copil de ţărani bolnăvicios. Infantele bolnav a murit la scurtă vreme şi băieţii pe care i-a avut ulterior Karl cu Stephanie au murit, de asemenea, de mici. Karl însuşi şi-a pierdut viaţa din cauze necunoscute şi pe patul de moarte a spus că el credea că fusese otrăvit, la fel ca fiii lui. Tronul lui Karl i-a revenit apoi fratelui său vitreg, Leopold, fiul ducesei de Hochberg. Această teorie este imposibil de dovedit. Tot ce ştim cu siguranţă este că, în curtea unei biserici de provincie liniştită, se află o piatră funerară pe care scrie: „Aici odihneşte Kaspar Hauser, enigmă a timpului său. Naşterea ca şi moartea lui au fost învăluite în mister“.

MATT LAMY


Premoniţii tulburătoare (XX)

* Corpul unei persoane vîrstnice, dată dispărută, a fost regăsit cu ajutorul indicaţiilor date poliţiei neo-zeelandeze de o femeie care a afirmat că a văzut în vis locul unde se află cadavrul. Conform celor relatate de postul de radio, primele cercetări ale autorităţilor locale rămăseseră fără rezultat, pînă în momentul cînd o femeie, care a cerut să i se păstreze anonimatul, a împărtăşit poliţiei un vis pe care-1 avusese, cerîndu-i să orienteze investigaţiile mai spre nord. „O văd, este într-o groapă”, a spus ea. şi, într-adevăr, mai la nord şi într-o cavitate, a fost găsit corpul Ednei Alridge, dispărută în timpul unei plimbări, lîngă strîmtoarea Marlborough.

* În timp ce se afla în vacanţă la Las Vegas, Sue Fletcher (29 ani), graficiană, a visat că hoţii i-au prădat locuinţa, de la marginea oraşului Chicago. Imediat, cu imaginea spărgătorilor întipărită în minte, a sunat la sediul poliţiei din Lakeview Park, Illinois, şi a raportat cazul. Dar cînd a specificat că de fapt ea se afla în Las Vegas în vacanţă şi că a visat jaful, dispecerul i-a închis imediat telefonul. „Am crezut că e nebună. Parcă ce, era pentru prima dată cînd primeam astfel de telefoane”, explică dispecerul. Sue însă nu s-a lăsat. A insistat ca poliţia să verifice dacă totul era în ordine la locuinţa sa din Chicago. „Ideea mi se părea atît de nebunească, încît m-am hotărît să mă distrez puţin, mai ales că ştiam că o maşină cu o patrulă a poliţiei se învîrtea prin zona aia”, continuă să povestească dispecerul. Totuşi, spre uimirea tuturor, în casa lui Sue se aflau doi hoţi. Au fost surprinşi exact în momentul în care unul dintre ei deconectase computerul Macintosh cu intenţia de a-1 include în pradă. „Escrocii ăia erau tot atît de şocaţi ca şi noi”, a spus şeful patrulei de poliţie, ofiţerul Hank Lutz. „Ei dăduseră tîrcoale casei şi ştiau că doamna Fletcher nu se află în oraş. în spatele casei se afla parcat un camion în care urmau să încarce bunurile furate, apoi s-o întindă.” Sue a declarat ulterior că niciodată nu a mai avut un astfel de vis şi mai mult decît atît, niciodată nu a manifestat interes pentru paranormal. „Totul părea atît de real în visul meu, încît nu m-am îndoit nicio clipă că nu ar fi adevărat. De aceea am insistat atît de mult la poliţie. Simţeam pînă şi mirosul indivizilor ăia. Cred că teama pentru computerul meu, care mi-a luat aproape un an de economii pentru a-1 cumpăra, m-a făcut receptivă la orice. Am dat 5 000 de dolari pe el şi îmi este de mare folos în munca mea de grafician.” Cei doi hoţi, Washington Harris (18 ani) şi Jefferson Lewis (19 ani) au fost arestaţi şi au primit fiecare cîte cinci ani de detenţie. „Am aflat cu ocazia asta că cei doi mai jefuiseră alte cîteva case din aceeaşi zonă, aşa că ne-am gîndit să-i «reţinem puţin»”, a spus şeful poliţiei. (Va urma)

TRAIAN TANDIN


Teoria pămîntului gol şi civilizaţiile subterane (XVII)

La insistenţa reporterilor, un purtător de cuvînt al Casei Albe a promis că va furniza informaţiile pe care va fi autorizat să le comunice, dar că aceasta nu va fi prea curînd. Potrivit sursei, NASA a dat peste această civilizaţie subpămînteană în timp ce se ocupa de un proiect secret, cu numele de cod Operation Mole Hole (Operaţiunea Gaură de Cîrtiţă), o iniţiativă despre care ziariştii cred că ar putea implica spionarea Chinei cu ajutorul „tehnologiilor subterane“.

„Pînă acum, NASA a găsit intrări în peşteri secrete ale lumii subpămîntene în regiunile din jurul Muntelui Shasta, din Statul Washington, lîngă Mammoth Cave din Kentucky şi în partea de sud-vest a SUA“, a precizat sursa. Speculaţiile despre existenţa creaturilor de sub pămînt datează de secole. Acum, pentru prima dată, se pare că aceste bănuieli se confirmă. Rămîne, însă, de văzut dacă aceste creaturi sînt prieteni sau duşmani ai omenirii. Legendari şi totuşi atît de reali, ei se află în aşteptarea unor vremuri mai bune pentru oameni, ca să le împărtăşească minunatele lor secrete metalurgice...

În perioada Evului Mediu (şi chiar şi mai înainte) au început să fie semnalate numeroase cazuri deosebite, cele ale piticilor subpămînteni, atît în Europa cît şi în celelalte colţuri ale lumii. Tradiţiile multor popoare - dintre care putem menţiona legendarele triburi indiene din cele două Americi, saga-urile scandinave, mitologiile saxone, slave, scoţiene, dar mai ales cele irlandeze - au afirmat, în mod repetat, existenţa acestor fiinţe (numite gnomi) cu o talie foarte mică (cuprinsă între 30 şi 65 cm), humanoide, care trăiesc sub pămînt. Trăsăturile lor caracteristice erau hărnicia şi priceperea extraordinară în prelucrarea metalelor, ei stăpînind procedee foarte avansate ce conferă proprietăţi aproape magice obiectelor făurite. De asemenea, erau maeştri neîntrecuţi în extragerea şi rafinarea foarte eficientă a piritelor şi conglomeratelor metalifere. Se spune chiar că toţi marii conducători şi eroi ai epocii de după Christos, cum ar fi Arthur, Siegfried şi Tristan, aveau arme, scuturi şi armuri lucrate de piticii subpămînteni. Se pare că acelea erau vremuri îndepărtate, în care oamenii şi gnomii trăiau într-o relativă pace. Mai apoi, piticii au început să fie vînaţi şi exploataţi ca nişte animale, fapt care a dus la o treptată retragere a lor în lumea de sub pămînt. Totuşi, apariţii sporadice au mai avut loc - însă rare şi nu toate cu un deznodămînt fericit. (Va urma)

General dr. EMIL STRĂINU


FENOMENE STRANII  > Vieţile anterioare ale lui Wayne Peterson (III)

Simţind în continuare că el era adevărata Louise, a rămas acolo împietrit, fără să ştie cît timp. Cînd s-a întors la hotel, a petrecut ore întregi întins pe pat, întrebîndu-se ce se întîmplase cu adevărat. Se întreba de ce era atît de important pentru el să fie sigur că era Louise şi că Fred era soţul său. Această impresie a persistat pe tot timpul şederii la New York şi mult după aceea. Ceea ce ştia despre Louise şi Fred nu consta doar în viziuni, ci resimţea profund emoţiile lui Louise şi o oarecare frustrare faţă de soţul său, Frederick, cînd ea era ocupată să primească oaspeţii la petrecerile mondene. „Nu îl voi uita niciodată pe Fred în frac şi cu cravată albă. Părea foarte în largul său în această îmbrăcăminte caraghioasă, dar, cum prindea ocazia, se refugia în bibliotecă. Îmi amintesc exact de uşa de la intrare şi de canapeaua pe care el se aşeza pentru a se ascunde de ochii intruşilor. Cîteodată, Louise se plictisea să tot scuze absenţele lui Fred în faţa invitaţilor.” Pe parcursul acestor reminiscenţe, pe cînd era încă tînăr, Wayne Peterson nu avea nici o idee cine ar putea fi Fred şi Louise. Abia cîteva decenii mai tîrziu a avut o revelaţie. În timp ce inspecta rafturile cu cărţi din librăria preferată, privirea i-a fost atrasă de o lucrare de pe raftul cel mai de jos şi care le depăşea pe celelalte cu cîţiva centimetri. A împins-o cu piciorul de cîteva ori, încercînd să o alinieze, dar cartea nu ceda şi continua să depăşească etajera. Peterson a îngenuncheat pentru a vedea ce o putea bloca din spate, dar nu era decît spaţiu gol. În cele din urmă, a luat cartea în mînă, s-a uitat la preţ şi, fără a înţelege motivul, a ezitat dacă să o cumpere sau să o pună la loc. Lucrarea era despre familii bogate de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, subiect care nu îl interesa cîtuşi de puţin. Cu toate acestea, a plătit-o, întrebîndu-se de ce a risipit banii pe o carte, împotriva voinţei sale. A dus-o acasă şi a pus-o în bibliotecă, spunîndu-şi că nu o va citi niciodată. Dar în acea noapte a visat că trebuia să o citească negreşit. Incapabil să adoarmă la loc, a coborît şi a luat cartea. A răsfoit-o, fără a găsi nimic interesant, pînă cînd, dintr-o dată, s-a oprit cuprins de uimire. Pe una dintre pagini se găsea o fotografie color a camerei care îi bîntuise copilăria, cu acelaşi plafon, cu şemineul, cu podeaua de marmură albă şi cu mobila identică celei din viziunea sa. Totul era acolo, aşa cum îşi amintea foarte clar. A întors pagina şi a fost şi mai surprins. O altă fotografie color înfăţişa mica bibliotecă pe care şi-o amintea şi el, cu canapeaua verde pal, unde Fred din visele sale se refugia în timpul recepţiilor, precum şi cele două birouri pe care le remarcase în mod special. A început, aşadar, să citească notele. Casa, scria acolo, fusese construită în Hyde Park, de către Frederick Vanderbilt, la sfârşitul Secolului al XIX-lea. „Ar fi o coincidenţă ciudată ca acest Fred Vanderbilt să fi avut o soţie pe nume Louise”, îşi spuse el. Continuînd lectura, a aflat că Frederick era căsătorit cu o anume Louise H. Anthony. Paginile următoare s-au dovedit a fi şi mai grăitoare, mai ales că a văzut fotografiile care le ilustrau. Aceste fotografii au reînviat viziunile sale din camerele de care îşi amintea din copilărie. Această carte i-a dezvăluit toate secretele din viaţa sa trecută. A aflat şi că reşedinţa soţilor Vanderbilt din Hyde Park era locul lor preferat, dar că adresa lor principală era pe Fifth Avenue, acolo unde el a avut acea experienţă ciudată cu femeia necunoscută care i-a spus Louise. Louise decedase în 1926, la Paris, oraş pe care îl îndrăgea în mod special, iar Frederick şi-a trăit ultimii ani de viaţă în izolare, decedînd în 1938. Wayne Peterson şi-a povestit experienţele în lucrarea sa „Extraordinary Times, Extraordinary Beings” (Vremuri extraordinare, fiinţe extraordinare), publicată în Statele Unite. (Sfîrşit)

SYLVIE SIMON


Călcîiul lui Ahile > VAMEŞII

Vameşii sînt astăzi la ordinea zilei. Descinderi, mascaţi, arestări, reţineri în rîndul lor şi al poliţiştilor de frontieră sînt ştiri care abundă în mass-media şi care ne amintesc de întîmplări petrecute cu multe decenii în urmă, pe timpul comunismului, de întîmplări din lumea sportului legate de vameşii de frontieră, care se pare că aveau obiceiuri asemănătoare cu cei de astăzi. De altfel, dacă citim definiţia cuvîntului „vameş” în dicţionar (DEI) găsim că în Principatele Române era „dregător însărcinat de Domn cu încasarea veniturilor vămii”. Se pare că nici astăzi vameşii noştri nu sînt prea departe de această definiţie, deoarece, din spusele lor, o parte din banii încasaţi din „şpagă” rămînea la ei, iar o parte mergea „mai sus”. Încă nu s-a lămurit cine era „mai sus”, dar nici nu este treaba noastră să o facem, deşi, trebuie să recunoaştem, sîntem şi noi tare curioşi să o ştim. Spuneam „obiceiuri asemănătoare”, dar la nivel mult, mult mai mic. Am putea spune cum sînt astăzi medicamentele obişnuite faţă de cele homeopate, dar amîndouă provenite din „şpagă”. Astăzi, din partea pe care şi-o opresc, vameşii şi-au făcut case, şi-au luat maşini şi alte bunuri, pe care vameşii de atunci nu ar fi putut să le obţină cu un pachet de Kent sau cu un săpun Lux, care erau moneda forte pentru ca un vameş să nu „observe” că la plecarea din ţară ai mai mult de o sticlă de palincă sau un aparat de fotografiat sovietic în plus, care se vindeau în ţările capitaliste pe dolari buni. Sau la sosire lăsai pe masa de control al bagajelor 1-2 pachete de ţigări şi vameşul nu vedea nimic interzis sau care ar fi necesitat să plăteşti o taxă vamală, care uneori era mai mare decît valoarea obiectului vămuit; produse care nu se găseau în ţară şi unii sportivi mai descurcăreţi le comercializau pe bani buni. Nu numai sportivii se descurcau. Un antrenor s-a întors în ţară doar cu 2 cutii de ace de maşină de cusut, care conţineau cîte 5.000 de ace, cutii care nu erau mai mari decît 2 pachete de ţigări. Dar cu banii luaţi a putut să-şi cumpere o Dacie 1300, în schimbul a... 2 pachete de Kent! Altă dată, venind un lot de atleţi români de la ruşi, unde obţinuseră ceva ruble ca diurnă, unul dintre ei a avut ideea năstruşnică să ascundă aurul - care era mai ieftin la ei, dar interzis să-l treci peste graniţă - în baterii de lanternă, golite de conţinut şi umplute cu aur. Erau siguri că razele Röntgen de la vamă nu pot trece prin învelişul de plumb al bateriilor şi, astfel, o cantitate considerabilă de aur – toată diurna atleţilor – era ascunsă în baterii. Dar socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din tîrg, fiindcă cineva a trădat (se mai întîmplă printre români şi de acestea) şi nici nu a mai fost nevoie de raze. După un sfert de ceas de muncă asiduă a vameşilor ruşi, pe masa lor stătea un maldăr mare de bijuterii scoase din bateriile electrice...

Chiar şi eu am avut o păţanie pe care n-o s-o uit toată viaţa. Mergeam cu echipa naţională la Köln, cu trenul. Făcusem rost în ţară de 10 dolari şi îi ascunsesem într-un buzunar secret al portofelului, fiindcă pe acele vremuri nu aveai voie să ai valută. Vameşul de la Oradea a urcat în tren, a trecut prin fiecare compartiment fără să controleze nici un bagaj, iar cînd a ajuns la compartimentul meu, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Nu aveţi nimic de declarat?”. „Nu”, am răspuns eu, este drept cu o voce puţin sugrumată. „Daţi-mi portofelul!” Şi mi-a descoperit cei 10 dolari ascunşi. A urmat întocmirea procesului verbal de contravenţie, cu toate că ceilalţi antrenori au încercat să intervină pentru mine. Am fost lăsat însă să merg mai departe, deşi în asemenea situaţii călătorul erea reţinut la graniţă. Pe drum, unul din antrenori, bun prieten, m-a liniştit, zicîndu-mi să nu am nici o grijă, că vameşul le-a spus că m-a dibuit uşor deoarece la întrebarea lui m-am înroşit tot la faţă şi că procesul verbal a fost fictiv. Dar cu păţăniile cu vameşii din acele vremuri se pot scrie multe capitole de umor şi mai rar de tragi-comedii, nu ca astăzi, cînd vameşii au Dosare Penale în care găinăriile sînt floare la ureche...

SILVIU DUMITRESCU



Ziarul TRICOLORUL, nr 2117 / 18.03.2011