Ziarul TRICOLORUL, nr 2109 / 09.03.2011

Editorial > Ceauşescu şi Gaddafi

Revoltele din Orientul Mijlociu n-au pornit din senin. Informaţii recente, cuprinse în cartea  „Războiul Minţii”, semnată de un anume Michel Forst Adams,  vorbesc despre faptul că de pe navele de război americane din Marea Mediterană şi Canalul de Suez sînt transmise, într-o frecvenţă la care creierul uman se supune şi devine  agresiv, mesaje de tipul „Revoltă-te!”, „Nu mai îndura!”, „Atacă!”, „Ieşi în stradă!”, „Adună-ţi prietenii!”, „Mergi la Revoluţie!”. Pe fondul unor nemulţumiri populare deja existente, acestea, au prins imediat la oameni. Unii experţii spun că evenimentele din România, din decembrie 1989, au fost declanşate într-un mod similar. Şi, pentru că amploarea luptelor din Libia începe să îngrijoreze în cel mai înalt grad comunitatea internaţională, sînt din ce în ce mai dese apropierile care se fac între Nicolae Ceauşescu şi  colonelul Moammar El Gaddafi.

Cei care fac o astfel de alăturare uită să spună că, la puţin timp după ce Nicolae Ceauşescu era executat la Tîrgovişte, primul lider al lumii arabe care a trimis un emisar la Bucureşti, pentru a saluta noile autorităţi, nu a fost altul decît  Gaddafi.  Nici un conducător din Orientul Mijlociu nu s-a revoltat public în legătură cu soarta fostului şef al statului român, dar, cel puţin, Hosni Mubarak a tăcut pur şi simplu. Înainte de a-şi da demisia, egipteanul era avertizat că va avea soarta fostului său prieten din România.

Pentru o corectă informare a opiniei publice, trebuie să spunem că România a avut excelente relaţii economice cu toate statele arabe, şi asta datorită contribuţiei pe care preşedintele său a avut-o la rezolvarea marilor probleme din această zonă. Ţara noastră a avut raporturi diplomatice cu toate aceste state, dar şi cu Israelul, ceea ce i-a permis să fie unul dintre actorii principali ai dialogului care avea să ducă la Acordul istoric de la Camp David, din 1978, fapt pentru care preşedintele american Jimmy Carter avea să-i fie mai mult decît recunoscător lui Nicolae Ceauşescu, pe care l-a primit în SUA ca pe un mare lider al lumii. Cum se ştie, documentul a fost semnat de preşedintele egiptean Anwar El Sadat, care avea să fie ulterior asasinat, şi de premierul de la Tel-Aviv, Menahem Begin. Rămîne un mister faptul că Ceauşescu nu a făcut niciodată o vizită oficială în Israel. Cei apropiaţi lui spuneau că acesta aştepta încheierea unei păci durabile în Orientul Mijlociu.

Revenind la Gaddafi, amintim că prima întîlnire a acestuia cu Nicolae Ceauşescu avea să aibă loc în perioada 12-14 februarie 1974, la numai 5 ani de la instalarea în funcţie a tînărului conducător de la Tripoli. Acesta avea 32 de ani, iar Ceauşescu – 56. Liderul român avea să revină în  Libia, la Benghazi, în luna aprilie 1979. Într-o scrisoare pe care i-o adresa omologului său, îşi exprima satisfacţia  pentru colaborarea dintre cele două ţări. Petrolul libian venea îndestulător în România, iar sute de ingineri şi muncitori români construiau rafinării, şosele şi locuinţe în ţara nord-africană. În plin deşert, tot românii făcuseră posibilă acolo o agricultură înfloritoare. Inventivi cum sînt, i-au obişnuit pe libieni cu vinul şi ţuica făcute din portocale şi banane fermentate. Gaddafi avea să vină în România între 24 şi 27 septembrie 1981, dar vizita s-a încheiat tragic: un văr al său, care făcea parte din garda prezidenţială, avea să moară în Pădurea Scroviştea, în timpul unei partide de vînătoare. Arma lui s-a descărcat automat, după ce s-a agăţat într-un tufiş. Gaddafi a plecat a doua zi. Arăta ca o stană de piatră.  Cu o seară înaintea incidentului, în timp ce Gaddafi îşi ţinea toastul de la dineul oficial dat în cinstea sa, Ceauşescu s-a întors supărat către traducătorul său de limba arabă, căruia i-a cerut să reproducă exact ceea ce spunea înaltul său oaspete. Era vorba de unul dintre cei mai buni specialişti în arabă, regretatul general Gheorghe Şerbănescu, care era şi consilier al şefului statului român pe probleme ale Orientului Mijlociu. Evident, Ceauşescu nu ştia araba, dar probabil că o nuanţă din discursul lui Gaddafi avea să-i scape ghinionistului translator... Legat de Gaddafi, pe noi, ziariştii, ne-a şocat numele soţiei sale, Sofia Farkaş, despre care eram convinşi că este unguroaică. Era una dintre cele mai misterioase soţii de şefi de stat. De fapt, numele ei era Safia Farkash, se născuse în oraşul Al-Baida din estul Libiei şi provenea din tribul Al-Baraasa. Au împreună 7 copii; un băiat a jucat fotbal în Italia, iar singura fată, Aisha, se pare că s-a aflat, la un moment dat, în anturajul de minunăţii feminine al eternului amant Silvio Berlusconi.

În timp ce Nicolae Ceauşescu lupta altădată pentru pace în Orientul Mijlociu, aflăm acum că mercenari din România i-ar bombarda din avion pe opozanţii lui Gaddafi. Probabil că Nicolae Ceauşescu se răsuceşte în mormînt...

DUMITRU AVRAM

******************************

Un nou şi important discurs rostit de preşedintele PRM în Parlamentul European (Strasbourg)

REGIMUL BĂSESCU ASTĂZI EUTANASIAZĂ CÎINI, IAR MÎINE VA EUTANASIA OAMENI!

Doamnelor şi domnilor,

zilele acestea, partidul de guvernămînt din România a luat o decizie aberantă:  a votat eutanasierea - adică uciderea cîinilor fără stăpîn. Fac apel la Partidul Popular European, care are ca doctrină  creştin-democraţia - vă rog să vorbiţi cu colegii dvs. de grup politic de la Partidul Democrat - Liberal din România, să nu-şi păteze mîinile cu sînge nevinovat. Isus Christos a iubit animalele. „Milă voiesc, nu jertfă!” - a spus Mîntuitorul. Fac apel şi la ceilalţi colegi - aproape toţi aveţi cel puţin un cîine acasă, pe care îl iubiţi ca pe un înger.  Din păcate, România se întoarce la Evul Mediu întunecat. Se barbarizează.  Regimul Băsescu astăzi eutanasiază cîini, iar mîine va eutanasia oameni! Uciderea cîinilor reprezintă, totodată, şi o afacere profitabilă pentru Mafie. Ajutaţi România să nu se transforme în Uganda lui Idi Amin. Indiferent ce motive ar invoca unii, există soluţii paşnice şi civilizate, iar crima n-a rezolvat, niciodată, nimic în Istorie. (Aplauze)

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,

Membru al Parlamentului European,

Preşedintele Partidului România Mare

(Discurs rostit luni, 7 martie 2011,şi transmis pe Internet în întreaga lume)

******************************

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Trebuie doar să ai încredere în tine şi vei învăţa arta de a trăi.

J. W. GOETHE

Proverbe amuzante (III)

* Chiar şi pe lumea cealaltă o să trebuiască să-i slujim pe nobili: ei or să stea în cazane, noi o să aţîţăm focul. (RUSIA)

* Broasca a văzut cum se potcovesc caii, aşa că a ridicat şi ea piciorul. (SLOVENIA)

* Nu te copilări cînd vorbeşti cu un pitic. (CHINA)

* Aruncă-l pe norocos în Nil şi o să iasă cu un peşte în gură. (EGIPT)

* Cine nu e puternic la 20 de ani, însurat la 30 şi bogat la 40 e prost ca noaptea. (UCRAINA)

* Plînsul moştenitorului e un rîs deghizat. (BULGARIA)

* În Biserica străveche existau potire de lemn şi preoţi de aur; în Biserica modernă există potire de aur şi preoţi de lemn. (GERMANIA)

* Dacă îl cauţi pe preot, întreabă-l pe hangiu, nu pe paracliser. (BULGARIA)

* Nu daţi vina pe Dumnezeu că a creat tigrul; mulţumiţi-vă că nu i-a dat aripi. (ETIOPIA)

* Copiii oamenilor ciudaţi sînt, de obicei, rebuturi. (CEHIA)

* Există doi oameni buni: unul a murit, celălalt nu s-a născut. (ESTONIA)

* Mai bine un foc mic care să te încălzească decît un foc mare care să te ardă. (SCOŢIA)

* Nu ştii ce zace într-un om pînă nu-i tragi un pumn în nas. (NORVEGIA)

* Copilul care merge e zeu pentru copilul din leagăn. (INDIA)

* Un „Ia de-aici“ e mai bun decît zece „Să-ţi ajute Dumnezeu“. (GERMANIA)

* Cîinele ţine minte 3 ani binele făcut 3 zile; pisica uită în 3 zile binele făcut 3 ani. (JAPONIA)

* Mediocritatea înseamnă să urci un deal fără să transpiri. (ISLANDA)

(Sfîrşit)

SCUIPAŢI AICI!

În emisiunea de la OTV, de ieri după-amiază, handicapatul Tudor Barbu a bătut cîmpii în legătură cu o pretinsă decizie a Consiliului Europei, referitoare la stocarea informaţiilor europene în Israel (?!). Nu l-am fi băgat în seamă pe micul cioflingar şpăgar (l-am fi băgat în mă-sa, ca să fim sinceri), dacă în acest context el nu s-ar fi legat şi de numele preşedintelui PRM, care, vezi Doamne, ca membru al Parlamentului European, ar fi trebuit să protesteze. Evident, totul e o fabulaţie a minţii bolnave a acestui mops. Tribunul n-avea la ce să protesteze, întrucît - vorba ţăranului, atunci cînd a văzut o girafă la Grădina Zoologică - aşa ceva nu există!

Cîinele moare de drum lung şi D.I.P. de grija P.R.M.

Într-un articolaş infantil, postat pe blogul (blegul) personal, Dan Ioan Popescu se leagă, aşa, din senin, de PRM! Încercînd să iasă din anonimat, cu o poză de Mafalda, care face profeţii şocante („În 2012 începe un tăvălug politic nimicitor“ – dar de ce nu chiar sfîrşitul lumii?), crescătorul de preţuri la gaze spune, la un moment dat, o mare tîmpenie: „Cît despre partide mai mici, precum PRM ori Partidul Poporului, va fi greu să facă faţă unei singure «duble» de alegeri, darmite să o ia de la capăt după numai un an de pauză“. Hai, las-o jos, că măcăne: cra-cra! De unde le ştii tu, Popescule, ca un om mare? Ce-ai realizat tu în politică, pînă acum, ca să dai sentinţe atît de categorice? Din traseist te-ai transformat în analist? Rîde lumea de matale. Aşa tînăr şi deja Popescu?

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI CONSERVELOR

Spargerea PDL a intrat pe ultima sută de metri

Lacheii lui Traian Băsescu au început divizarea PDL. La nivelul organizaţiilor judeţene ale PDL circulă tabele cu nume şi semnături, prin care membrii birourilor judeţene de conducere şi cei cu funcţii politice sînt forţaţi să opteze pentru formarea unui nou partid. Acesta se va numi Partidul Creştin-Democrat, iar printre fondatori se numără Teodor Baconschi, Cristian Preda, Monica Macovei, Valeriu Stoica, Theodor Stolojan. La constituirea noului partid asudă şi Elena Udrea. La nivelul ministerului condus de metresa lui Traian Băsescu se întocmesc liste cu primari şi preşedinţi de Consilii Judeţene, membri PDL, cărora li se fac oferte atractive pentru finanţări de proiecte de investiţii.

Atît Elena Udrea, cît şi aşa-zişii elitişti din preajma lui Traian Băsescu sînt nemulţumiţi de faptul că, la Consiliul Naţional de sîmbăta trecută, cei controlaţi de Vasile Blaga nu au acceptat modificarea Statutului PDL, privind condiţiile de vechime necesare pentru a candida la una din funcţiile de conducere ale partidului. Am aflat că atît grupul condus de Monica Macovei, cît şi cel condus de Elena Udrea sînt folosite în această fază de Traian Băsescu doar pentru a-i speria pe membrii PDL cu divizarea partidului. De fapt, prin toate aceste manevre, Băsescu încearcă să îi facă pe şefii PDL din teritoriu să renunţe la a-l mai susţine pe Vasile Blaga, pentru postul de preşedinte al partidului.

NEWS ALERT > Florian Coldea s-a dus în SUA pentru a salva conturile bancare ale lui Traian Băsescu...

La ordinul lui Traian Băsescu, generalul Florian Coldea şi-a luat zborul spre SUA. Surse din SRI ne-au informat că, în cursul zilei de luni, Coldea s-a urcat în avion, cu misiunea de a găsi o rezolvare a ultimei probleme apărute în viaţa Chiorului: identificarea, de către americani, şi posibila blocare a unor conturi pe care Traian Băsescu le are în bănci din SUA, cu o valoare de aproximativ 150 de milioane de dolari. Florian Coldea nu a zburat direct către continentul american, ci a făcut o escală la Londra, unde vrea să îl întîlnească pe agentul CIA George Sörös.

Escrocul iudeo-maghiar este perceput de Dictachior ca un adevărat colac de salvare în faţa Justiţiei americane. Rămîne de văzut dacă yankeii vor închide ochii în faţa nelegiuirilor grave săvîrşite de un individ care le-a vîndut arme unor grupări mafiote şi teroriste, arme cu care au fost ucişi cetăţeni ai SUA. Şi încă ceva: de ce se amestecă S.R.I. în chestiuni atît de murdare şi ilegale?

Rating mare făcut de Vadim, luni seara, la Ştirile Realitatea TV

„MINUTUL DE AUR” - 4,1 PUNCTE

-         Emisiunea a fost realizată de Adriana Nedelea şi la reuşita ei a contribuit şi primarul Constanţei, Radu Mazăre -

Aflat la Strasbourg, domnul Corneliu Vadim Tudor a făcut noi dezvăluiri senzaţionale legate de corupţia din România. În emisiunea realizată de Adriana Nedelea, liderul PRM a arătat că întreaga operaţiune declanşată în vămi reprezintă un spectacol de prost-gust, regizat de însuşi Chiriaşul de la Cotroceni, Traian Băsescu. Cel mai bun exemplu îl constituie, în acest sens, Vama Constanţa, unde nici pînă acum nu s-a făcut nici o descindere. Explicaţia este una simplă: Mafia de acolo este condusă de fratele lui Pazvante Chiorul, escrocul Mircea Băsescu. Acest comportament duplicitar al aşa-zisului preşedinte se vede şi din maniera în care îl tratează acum pe Bercea Mondialul, după ce a dansat cu el pe la sărbătorile ţigăneşti, unde acesta îi punea nevesti-si kilograme de aur în jurul gîtului şi căruia, sanchi, nu-i mai ştie numele. Nici cumătrul Mircea Băsescu nu mai vrea să audă de interlopul căruia i-a creştinat nepotul. Ca să fim sinceri, acest Bercea Mondialul este un mic copil faţă de fraţii Băsescu în ceea ce priveşte escrocheriile pe care le patronează aceştia. Foarte interesante precizările făcute de Tribun legate de prezenţa Elenelor în politica românească, acesta spunînd că nu toate purtătoarele acestui nume le-au făcut numai rău românilor; au fost şi femei, precum Elena Cuza sau Elena Văcărescu, care au rămas în amintirea poporului ca nişte fiinţe dragi, modeste, dăruite trup şi suflet semenilor lor. Primarul Constanţei, Radu Mazăre, a fost un interlocutor plăcut şi interesant, contribuind la reuşita emisiunii.

O ÎNTREBARE PE ZI:

Ştiaţi că procurorul Marius Iacob, mare şef pe la Parchetul General, a falsificat nişte acte, ilegalitate gravă, în urma căreia escrocul Ştefan Rădulescu a încasat dividende de peste 8 milioane de euro? În numărul de mîine al ziarului nostru vom începe un serial despre acest derbedeu de Iacob, care sperăm să vă şi amuze – printre altele, veţi afla că ţiganul a fost promovat în funcţie de fosta ministreasă a Justiţiei, Monica Macovei, cu care s-a tăvălit în păcat...

Buldogul, pe cale să fie sfîşiat de Piticul Porn şi Paraşuta din Pleşcoi...

Marţi seara, în jurul orelor 21, Traian Băsescu a avut o întîlnire secretă la Vila Lac 2, la care au participat Elena Udrea, Emil Boc şi Sebastian Lăzăroiu. Chiriaşul de la Cotroceni le-a ordonat primilor doi declanşarea unor represalii crunte asupra acelor pedelişti care sînt recunoscuţi ca făcînd parte din banda Blaga. Elena Udrea a primit dispoziţia ca tuturor primarilor PDL care au în derulare proiecte de investiţii cu finanţări de la Ministerul Dezvoltării, acestea să le fie stopate temporar sau definitiv.

Emil Boc a primit o sarcină asemănătoare şi i s-a ordonat să-i schimbe, în cel mult o lună de zile, din funcţiile ocupate în administraţia statului, în societăţi comerciale sau regii pe toţi pedeliştii care îl susţin pe Vasile Blaga. Bineînţeles că nici unul dintre cei doi nu a avut nimic de obiectat. Emil Boc a vrut să aibă confirmarea lui Traian Băsescu că acesta îl va susţine pentru ocuparea funcţiei de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unde Piticul Porno vrea să se retragă din funcţia de premier.

*********************

Noi piese în colecţia de documente şi autografe a Tribunului

ÎMBĂTRÎNIM

Vioara cîntă singură în turn

Şi vîntu-i fură tînguirea şi i-o duce

Excelsior, spre domul taciturn

Acolo unde vînturile în răscruce

Primesc porunca marelui Saturn

Şi poartă vaerele singuraticei viori

În jurul globului de şapte ori.

Eteru-i plin de gemete de violine

Mai singur fiecare om printre ruine

Şi globul tot mai mic subt alte constelaţii

Şi tot mai scurt incendiul unei generaţii,

Ecoul vremilor defuncte mai puţin sonor

Şi mai puţine amăgirile din viitor...

Orchestrele s-au risipit. O singură vioară

În vechiul turn mai cîntă ca odinioară

Arcuşul nici o mînă omenească

                                 nu-l mai poartă

Şi totuşi, cineva struneşte-o lume moartă.

Trec anii repede din ore şi din ore jucăuşe

Nu ţi-a rămas nici pîlpîirea stinsă din  cenuşe.

De cînd am îmblînzit misterioasă undă

Îmbătrînim de şapte ori într-o secundă.

Ducînd molohului prinos

Îmbătrînim vertiginos...

VICTOR EFTIMIU

********************************

Pentru împrospătarea memoriei > Singur, cu palmele goale, împotriva tuturor hienelor (I)

Motto 1: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!". ALEXANDRU LĂPUŞNEANU

Motto 2: „Pînă la moarte te luptă pentru adevăr, iar Dumnezeu Se va lupta pentru tine". BIBLIA

Luni, 31 iulie 1995, mi-a fost dat să văd una dintre cele mai uluitoare scene din viaţa mea. Părăsisem celebra rezervaţie naturală „National Krüger Park" şi ne îndreptam, cu maşinile, spre micul Aeroport Skukuza, pentru a lua avionul spre Johannesburg şi, mai apoi, spre Cape Town. Întreaga delegaţie senatorială se afla sub puternica impresie a uriaşei rezervaţii în care petrecuserăm 3 zile de neuitat, despre care, cu siguranţă, voi scrie mai pe larg.

Am apucat să vedem, în stare naturală, mai toate animalele lăsate de Dumnezeu să populeze Savana africană: elefanţi, girafe, hipopotami, zebre, antilope impala, antilope gnu, cerbi de apă, hiene, şacali, maimuţe, vulturi, şopîrle albastre şi multe altele. Parcă ne aflam pe legendara Arcă a lui Noe. Impresia era cu atît mai grozavă, cu cît le vedeam la doi paşi de noi, traversînd şoseaua spre ochiurile de apă sau către unul din cele 5 rîuri ce străbat marele parc natural, ba chiar, într-o bună zi, eu cu profesorul Nicolae Manolescu, am coborît din maşină (ceea ce, fireşte, nu era voie) şi am alergat după o girafă superbă, să ne „prindă” în poză Cristian Dumitrescu. Numai rinoceri n-am văzut. Vînaţi în mod sălbatic, ei sînt pe cale de dispariţie - în unele ţări africane nu mai există nici măcar un exemplar, iar în „National Krüger Park” mai sînt doar vreo 250, număraţi din helicopter. Explicaţia? Fiare cu chip de om, mai fiare decît sălbăticiunile, le tot măcelăresc, cu convingerea că vestitul corn al bietului animal ar putea servi pentru obţinerea unui afrodisiac. Şi n-am mai văzut alte două specii: lei şi leoparzi. Dar Creatorul îi răsplăteşte pe cei răbdători şi încrezători! În ultima zi, aveam să dăm ochii cu ambele specii, care fac mîndria Africii şi înflăcărează imaginaţia atîtor şi atîtor generaţii de oameni, de pe toate meridianele lumii. Leopardul (din specia Cita) l-am văzut datorită unei agitaţii neobişnuite printre cîrdurile de antilope, sporită şi de salturile fulminante ale unui fel de iepure mai mare (sau căprioară mai mică): „Cineva le vînează!“ - a exclamat şoferul microbuzului nostru roşu, marca Toyota, care nu era altul decît unul dintre cei 4 şefi supremi ai rezervaţiei, Christo Van Der Linde (german de origine, din părinţi sosiţi în Africa de Sud în anul 1710). A oprit maşina şi a început să dea înapoi. Leopardul şchiopăta, probabil fusese rănit de vreun animal, ori se înţepase într-una din labele din faţă. A renunţat la pradă. S-a tolănit într-un crîng, a căscat prelung şi s-a culcat la umbră. Impresia extraordinară ne-au produs-o, însă, doi lei, femelă şi mascul. Prima a fost identificată leoaica, nu de către noi, ci de ceilalţi vizitatori, care veneau cu maşinile din sens opus, pe şosea, şi ne-au informat. Într-adevăr, ceva mişca în iarba înaltă şi îngălbenită de seceta iernii africane. Era la mai puţin de 150 de metri de noi. Şi-a ridicat capul. Unii dintre noi am crezut că vietatea se spală, ca orice felină. Eu am bănuit că mănîncă ceva, prea făcea mişcări bruşte cu capul. Impresia mea dintîi s-a întărit atunci cînd am văzut, în jurul ei, dînd tîrcoale, tot mai multe animale de pradă. Parcă o ştafetă nevăzută a Savanei a vestit că acolo e un ospăţ, aşa că s-au adunat, în cercuri tot mai strînse, toţi mîncătorii de cadavre. Primii sosiţi au fost şacalii, vreo 20 la număr. Pe urmă, a înaintat tiptil, cu precauţii, trădînd o rafinată viclenie, un animal cu mult mai mare decît şacalii: o hienă. În scurtă vreme, au săgetat văzduhul tremurător de căldură cîteva stoluri de păsări de pradă. Nimeni, însă, nu cuteza să se apropie: regina animalelor încă era acolo! Orice lovitură a ei ar fi putut fi fatală fiecărei sălbăticiuni care stătea la pîndă. Într-un tîrziu, leoaica a isprăvit cu masa. M-am uitat, instinctiv, la ceas. Era 8,30 dimineaţa. A pornit agale spre... noi! Da, da, venea spre noi, tacticoasă şi plictisită. A trecut la vreo 15 metri de noi şi a traversat şoseaua - „E rănită!” - a exclamat cunoscătorul desăvîrşit care e Van Der Linde. Într-adevăr, în zona interioară a pulpei drepte, sus, aproape de pîntec, o rană mare şi roşie trăda o proaspătă încăierare; poate tot cu o leoaică, fiindcă mi-e greu să cred că vreun alt animal s-ar încumeta să atace o leoaică. Preşedintele Senatului Africii de Sud, fenomenalul domn Koetsee (localnicii pronunţă Kuţia), care ne-a însoţit tot timpul, a fost de părere că e rănită la ambele picioare din spate. Şi acum, începe spectacolul: nici nu s-a îndepărtat leoaica la cîţiva paşi, nici nu s-au oprit din balans firele de iarbă ridicate de sub povara greutăţii sale, şi prădătoarele s-au şi repezit asupra rămăşiţelor acelui leş! După hălcile de carne şi oasele cu care tot fugeau, era vorba de un animal ceva mai mare: poate o zebră, poate o antilopă gnu, care e ca un tăuraş negru, cu coamă şi coarne, cunoscută mai mult din romanele comice ale lui Ilf şi Petrov. Întîi au hărtănit cadavrul şacalii: mici şi ageri ca o vulpe, galbeni spre roşietici, chiar simpatici la înfăţişare, ei au fugit, însă, repede din calea hienei şi a marilor păsări de pradă pogorîte din înalturi. Iar acestea, la rîndul lor, au dispărut ca prin farmec la apariţia Lui, a Regelui Animalelor, fără de care Cartea Junglei n-ar avea nici un farmec : Măria-Sa, Leul! M-am mîndrit ca un copil că am fost primul care l-a văzut, în fundul zării, sub dunga de un verde închis a unui deal. Atunci, au început o agitaţie şi o vînzoleală imposibil de descris în cuvinte, poate doar peliculele prezentate sîmbătă seara, la Teleenciclopedia, v-ar putea convinge. Parcă întreg pămîntul se cutremura de pasul majestuos al magnificului animal. Era un exemplar fabulos, cu un cap uriaş şi o coamă ca o aură cosmică, aşa cum mai văzusem pe ţărmul Mediteranei, la Nisa, în cuşca unei Grădini Zoologice ambulante, în februarie 1987. Numai că leul de la Nisa se plimba neputincios între 4 pereţi de gratii, traversînd cuşca în diagonală, dus-întors de mii de ori pe zi, iar leul din Savană era liber şi în stare naturală, era unul dintre acei lei care, cînd rag noaptea (după cum ne spunea fotoreporterul Günther Komnick), fac să vibreze aerul pînă la mari depărtări. La vreo 200 de metri de el, o antilopă gnu se dădea de ceasul morţii: cum l-a simţit, a ciulit urechile, a mai fremătat o dată nările în vînt, s-a arcuit pe picioarele din spate, şi cu un salt năpraznic a pornit ca o bezmetică în partea opusă. Era spaima dezordonată a morţii. Numai că leul nu părea că are chef să ucidă. Mergea leneş şi trist, ca un suveran părăsit de consoartă. Părea decupat dintr-o altă variantă de final la filmul „Out of Africa“, mai ţineţi minte leul şi leoaica tolăniţi pe mormîntul pilotului întruchipat de Robert Redford. Leul nostru, probabil că îşi căuta perechea, ar fi venit el către şosea, dar prea se strînseseră vreo 10 maşini gălăgioase şi prea multe braţe ridicau prin ferestrele deschise aparate de filmat şi de fotografiat. Şi aşa am văzut noi, pe parcursul unei jumătăţi de ceas, doi lei despărţiţi de o şosea argintie, după vreo ceartă matinală, de-a lor. Se ciorovăiseră, probabil, pe cursul dolarului. Şi aşa am mai văzut şi un întreg ciclu al pîndei şi al vînătorii, în toată sălbăticia lui. Atunci m-am gîndit, cu tristeţe, la însuşi destinul meu. Asistam la propria mea vînare! Tot astfel, în urmă cu vreo 15 ani, un operator şi-a filmat, involuntar, propria moarte: a fost atacat în adîncul Oceanului de un rechin, a scăpat aparatul din mînă, iar acesta, fiind pornit, a înregistrat uciderea omului, secundă cu secundă. Ce sînt eu, oare, în jungla societăţii româneşti: leoaica rănită, cadavrul nevăzut din care smulgeau şi fugeau şacalii şi hienele, ori poate antilopa ameninţată de fălcile morţii, sau, cine ştie, poate chiar leul care i-a pus pe fugă pe absolut toţi? Cine ştie, s-ar putea să fiu cîte puţin din toate. În orice caz, de un lucru pot fi sigur: la ora la care urmăream scena asta tocmai bună de Premiul Oscar pentru imagine, şacalii, hienele şi pasările de pradă rupeau din mine de zor, în contumacie, năpădind presa cu cele mai scelerate minciuni. „Cînd stăpînul nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă“ - nesecat proverb! Familia şi colaboratorii mei apropiaţi, cu care vorbeam la telefon aproape în fiecare seară, nu mi-au relatat nimic din toate astea, ca să nu-mi strice plăcerea acestei experienţe unice pe care am avut-o în Africa de Sud. Ce nu ştiu, însă, oamenii din jurul meu este că sînt mult mai tare decît se poate bănui şi că Noul Testament pe care îl ţin în buzunarul de la cămaşă, deasupra inimii, îmi dă izvoare veşnice de putere. Liber-cugetătorii nu vor putea intui niciodată ce forţă tainică întăreşte şi păzeşte casa omului credincios. Ei şi-au simţit poziţia ameninţată, aşa că au declanşat, din umbră, un atac furibund împotriva mea. Pentru nişte personaje care au mîinile pătate de sîngele lui Nicolae Ceauşescu şi al atîtor şi atîtor oameni nevinovaţi, în acel „măcel cu public“ din decembrie 1989, nici măcar nu e foarte greu să însceneze diversiuni împotriva unui simplu om, care n-are nici armată, nici conturi în bănci, nici sprijinul unor Servicii străine. Practic, vînătoarea împotriva mea a început atunci cînd, exasperat de dezastrul fără precedent al ţării, m-am spovedit în faţa celor 100 de bătrîni de care am grijă, prin programul umanitar „Cina Creştină“, şi am spus cu năduf: „În faţa ticăloşirii acestei ţări, n-am decît o alternativă: ori mă retrag definitiv din viaţa publică, ori îmi depun candidatura la Preşedinţia României“. Sărmanii mei bătrîni! Au izbucnit în lacrimi, au aplaudat cu mîinile lor umflate de muncă şi strîmbate de artrită, unii mi-au sărutat mîna într-un elan pe care mi-a fost imposibil să-l opresc, deşi eu nu sînt vrednic - vorba Bibliei - nici să le spăl lor picioarele. Ei,. bine, atunci a intrat multă pleavă politică într-o adevărată panică! Unii eterni candidaţi mi-au dat de înţeles că, dacă voi face eu acest pas, ei se retrag de pe acum. Eu, în realitate, nu anunţasem nici o opţiune politică, darmite o candidatură! Pur şi simplu mă aflam într-un moment de maximă surescitare şi revoltă: un general de Aviaţie intrase în greva foamei din pricina Mafiei Caselor, un număr impresionant de gangsteri zburdau în libertate şi ne sfidau pe toţi, băncile încăpuseră pe mîna unor nemernici fără scrupule, ţiganii răpeau copii de români în Roşiorii de Vede, iar un maior de Poliţie, colorat şi el, o teroriza pe mama unuia dintre copii, care venise la sediul P.R.M. într-o stare de şoc imposibil de reprodus etc. Aşadar, şandramaua cu păianjeni şi şobolani s-a cutremurat din temelii! „Păzea, nenorocire, vine ăsta, care a anunţat că în 48 de ore ne va băga la puşcărie şi ne va confisca averile!“ - cam aşa se şoptea, pe la colţuri. Iar o ziaristă năbădăioasă şi cu ochii împrăştiaţi, care lucrează pe la B.B.C., o intimă a Convenţiei Democratice, dar şi a Palatului Cotroceni, a mărturisit recent cuiva: „S-a dat undă verde ca în 2 luni Vadim să fie lichidat!“. Desigur, e vorba de o lichidare politică, fiindcă nu-l cred pe cineva atît de inconştient să mă lichideze fizic, întrucît a doua zi ar fi o revoltă populară greu de stăvilit. Carevasăzică, s-a deschis sezonul de vînătoare! Toate lepădăturile mă atacă din toate părţile! Se pun pariuri, se organizează concursuri de scenarii care mai de care mai demenţial, pentru a fi aruncate pe piaţă! Se fac „monstruoase coaliţii“ valabile numai în perioada vînării mele, după care foştii atacanţi se vor sfîşia, din nou, între ei. Nici o armă din panoplia minciunii, a calomniei, a falsului grosolan, a murdăriei, a intrigii şi a ticăloşiei n-a fost cruţată şi n-a rămas agăţată în cui, s-a pus la bătaie toată recuzita de tip K.G.B. şi Mossad, pentru a fi compromis cu orice preţ. Şi cum orice gogoaşă nu poate lua naştere decît ca o secreţie a viermelui de mătase, a avut loc şi anomalia secolului: un Serviciu de Protecţie şi Pază, care funcţionează încă ILEGAL, a aruncat pe piaţă, cu voie de la stăpînire, demenţiala acuzaţie că aş fi colaborat cu Securitatea! Imediat, în jurul acestui vierme al intoxicării informaţionale, s-a ţesut şi s-a umflat gogoaşa, zi de zi, tenace, diabolic. Canaliilor de profesie le picase un plocon nesperat, din partea unei instituţii oficiale, normal că au intrat în joc şi l-au dus pe culmile nebănuite ale delirului. Adevărul? Nu contează, important e să-l exterminăm pe Vadim! Întîi, a apărut în ruşinea presei româneşti, „Ziua“, minciuna jenantă că m-aş fi îmbătat (?!) la Restaurantul Select, aş fi căzut cu scaunul (?!), m-aş fi lovit la cap (?!), apoi m-aş fi dus val-vîrtej la Institutul Medico-Legal, ca să-mi scot un certificat medical, cum că m-ar fi lovit (?!) nişte salariaţi ai S.P.P. Aici, una din două: ori cineva a intoxicat, cu bună-ştiinţă, ruşinoasa publicaţie, pentru a o compromite definitiv, ori altcineva şi-a pierdut complet simţul măsurii şi publică fabulaţiile unor minţi bolnave, la grămadă, ca să-şi vîndă şi fiţuica, dar ca să-i tragă în mocirlă şi pe patrioţii români. Înclin să cred că a doua variantă e cea corectă, pentru că „ştirea“ a fost preluată şi de ziarul unguresc de limbă română „România liberă“. Fireşte, s-a profitat de absenţa mea din ţară. Dar autorii diversiunii au uitat că Partidul România Mare are şi un Comitet Director, care în numai cîteva ore a spulberat toate aberaţiile astea: 1) Patronul localului cu pricina atesta, cu martori, că eu n-am mai fost pe-acolo de 8 luni (în realitate, n-am mai luat masa acolo de exact 3 ani, din vara lui 1992); 2) Institutul Medico-Legal declară că n-am fost acolo după nici un certificat; 3) Nimeni nu poate susţine că m-a văzut vreodată în stare de ebrietate, darmite să mai cad şi cu scaunul (?!); 4) În fine, la ora la care pretind lichelele astea că s-ar fi produs încăierarea, mă aflam de două zile la 10.000 km distanţă, la capătul lumii! Profitînd de absenţa mea din ţară, nedemnul minoritar care s-a proţăpit în fruntea fiţuicii „Ziua“ şi care, pentru a şterge impresia dezastruoasă produsă de turnătoriile lui, cu plată, la Securitate, produce nişte zgomote tot mai jenante - publică un fel de serial despre viaţa mea, abject şi mincinos de la un capăt la altul. N-are rost să repet tîmpeniile acestui gunoi uman, ele aparţin de domeniul patologicului şi i-ar da satisfacţie individului, care abia aşteaptă să-l bage cineva în seamă, să-i ridice vreo minge la plasă, ca să ţipe ca o broască călcată de căruţă, să dea în judecată, să facă sondaje de opinie despre cocina aia în care îşi amestecă tărîţele cu fierea etc. De la un asemenea derbedeu, care a fost în stare să-şi bată tatăl şi să o declare pe mama copilului său, lunile trecute, în „Tinerama“, ţigancă sută la sută, ne putem aştepta la orice. Îi e foame animalului, şi sete, are maţul gros şi nesăţios, el din ce să trăiască? Ca la un semnal, s-a lansat pe piaţă, tot în lipsa mea, o altă diversiune, la fel de prost ticluită: cică o Asociaţie Naţională a Patrioţilor din Securitate (?!) a trimis un fax ciudat, cu pagini lipsă şi reveniri ulterioare, din care reiese că eu aş fi colaborat cu Securitatea (?!), aş fi fost infiltrat prin cercurile arabe (?!) şi vorbeam pe telefonul guvernamental (?!) din localurile de noapte, pentru a-mi informa legăturile superioare. Multă lume necăjită! Cine poate crede asemenea imbecilităţi? În faţa mărturiilor scrise ale generalilor Iulian Vlad, Ion Coman şi Aron Bordea, dar şi ale colonelului activ de S.R.I. Ilie Merce, care din proprie iniţiativă au declarat public că n-am avut nici o legătură cu nici o Securitate, în faţa celor 2 dosare imense (de circa 1.000 de pagini), pe care le am şi care atestă că, dimpotrivă, am fost urmărit şi interceptat zi şi noapte de Securitate - cine e atît de idiot să creadă invenţiile unei „asociaţii“ care nici nu există, nu e înregistrată nicăieri? Cea mai sinistră acuzaţie e chestia cu arabii, la fel de „adevărată“ ca şi falsificarea semnăturii ambasadorului unei ţări ca Irakul, acum vreo 3-4 ani, din care reieşea că aş fi primit ca mită milioane de dolari, astfel încît diplomatul a trimis „României libere“ o dezminţire vehementă. Cel mai mult regret tîrîrea în noroi, de către un infractor sinistru şi primitiv, ca Dumitru Iuga, a memoriei generalului Ioan Alexandru Munteanu, care, fiind mort de cîteva luni, nu mai are cum să se apere. Sărmanul om a fost chinuit toată viaţa lui: singurul lui copil e handicapat din naştere, el a fost închis 6 ani, pe motive de divulgare a secretelor Securităţii, după care, cînd a zis şi el că a ieşit la lumină, a făcut ciroză din pricina tratamentului din închisoare (îmi mărturisea că mînca fiertura de urzici cu cozi de şopîrlă tăiate cu secera pe cîmp) aşa încît, la numai 50 şi ceva de ani, a murit. A fost înmormîntat cu onorurile cuvenite, sub drapel, şi cu salve de puşcă, la Cimitirul Ghencea Militar. În privinţa colonelului (nu maiorului, cum greşit se scrie) Ilie Merce, nu pot să spun decît că îmi era vecin, stătea la doi paşi de mine, tot la bloc, şi a fost, şi a rămas un om sărac. Pentru a pune lucrurile la punct, voi spune, o dată pentru totdeauna, că atît eu cît şi Eugen Barbu, am fost PRIETENI cu aceşti doi ardeleni minunaţi pe nume Ioan Alexandru Munteanu (fost student la Istorie al profesorului David Prodan) şi Ilie Merce, aşa cum toate familiile din ţara asta au avut cîte un prieten în Miliţie, în Securitate, în Consiliul Popular, fără a considera aşa ceva ca fiind degradant. Adevăraţii patrioţi din Securitate au fost oameni ca Vlad, Merce, Munteanu, Bordea (nu Bondrea, cum tot îi scriu eronat „fax“-iştii anonimi) - iar nicidecum membrii aşa-zisei Asociaţii inexistente, care mint de îngheaţă apele. Nutresc speranţa că aceşti securişti rataţi nu au pretenţia să ne rescrie ei viaţa şi să ne interzică a fi fost prieteni cu cine am dorit noi. Eu atîta le spun acestor secături: să producă dovada aşa-zisei mele recrutări, adică ANGAJAMENTUL meu la SECURITATE. Există aşa ceva? Nu există! Există vreun alt ofiţer de Securitate, în afara unui general mort şi a unui colonel activ, prieten în continuare cu mine şi cu familia mea, care poate fi invocat de fantomele astea ca pretinse „legături“ ale mele? Nu există! În schimb, există un colonel Georgescu, care, pe cînd era maior, m-a anchetat în februarie 1969, în căsuţa noastră de paiantă, împreună cu un locotenent, există toate notele şi rapoartele prin care eram pîrît, încă din 1967, că cer Basarabia şi Bucovina pentru România, că iau apărarea studenţilor demonstranţi, în decembrie 1968, că protestez faţă de demolarea bisericilor, că mă bat pentru viza de ieşire din ţară a artistului Nuni Anestin (bolnav de cancer, plecat să se opereze în Spania, aşa e, Olga Bucătaru?) şi pentru viza de intrare în ţară a istoricului Radu Toma ş.a.m.d. Dar, n-ai cu cine dialoga. Aşa e la vînătoarea politică, se folosesc toate trucurile, toate capcanele, prada trebuie să fie hăituită pînă la epuizare. Am învăţat de mult să nu mă mai mir de porcăriile publicate în „Ziua“, ţiganul care conduce fiţuica şi îşi plimbă în public hoitul în putrefacţie fiind în stare să-l acuze, post-mortem, de colaborare cu Securitatea, pînă şi pe fostul nostru ambasador la Washington, Mihai Botez, care fusese, de fapt, un autentic rezistent. De fapt, inepţia asta a fost lansată de monstrul acela castrat, pe nume Cornel Dumitrescu. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 18 august 1995)

**********************************

Teodor Baconschi îl sfidează pe Emil Boc

Tot Guvernul a fost convocat în păr la citirea angajării răspunderii Guvernului pe Codul Muncii în Parlament. Numai că nu doar reprezentanţii USL au refuzat să participe la şedinţă, ci şi un membru al Cabinetului. Domnul Teodor Baconschi (numit şi repede numărătorul) era pe coridor şi nu avea nici o treabă cu ce era în sală. Că a refuzat să intre o dovedeşte şi faptul că nici măcar nu îşi lăsase servieta sau parpalacul în sală. Era pe hol şi se întreţinea cu SPP-istul din dotare. Să arate asta că domnul Baconschi nu va adera la Moţiunea Boc la Convenţia Naţională a PDL? Sau că strîngerea de semnături de prin filialele PDL va duce la transformarea Platformei Creştin-Democrate pe care o conduce în partid? Om vedea...

IOSIF BUBLE

Broscoiul PDL stă să pleznească

Am ascultat o parte din discursurile de astăzi, de la adunarea PDL-iştilor. Eram în maşină şi rău mi-a părut că nu le-am văzut chipurile şi mimica domnilor Ioan Olteanu, Radu Berceanu şi Cristian Preda. Intervenţiile lor mi s-au părut cele mai interesante. A, l-am auzit şi pe Vasile Blaga, dar deja am în minte nervozitatea lui de buldog, aşa că nu ţineam neapărat să văd live. Tot ce am auzit mi-a trasat convingerea că am asistat la ceva déja vu!

Nemulţumiţii, tineri cu idei reformatoare, puşi la colţ şi învinşi de greii partidului, ce acum îşi zic talibani. Cam aşa a fost şi cînd s-a rupt FSN-ul în 1992, în aripa tînără şi reformatoare (viitorul PD, azi grupul talibanilor din PDL) şi  partidul lui Ion Iliescu, transformat atunci în FDSN.  N-am de unde să ştiu dacă se va întîmpla aşa şi cu PDL, însă premizele unui asemenea scenariu există. Doar că, pentru un nou drum politic, după încheierea mandatului la Cotroceni, în rolul lui Ion Iliescu din 1992 nu-l văd pe Traian Băsescu. Lui nu-i trebuie un partid de 10% în sondaje (în realitate, 5% - nota red.), cu talibani care şi-au pierdut scaunele ministeriabile din cauza lui şi care abia îl aşteaptă la cotitură cu hangerele scoase. După cît de resemnaţi s-au arătat reformiştii Sever Voinescu, Cristian Preda şi Monica Macovei de aşa-zisa victorie a talibanilor, cred că, de fapt, sînt învingători. Ioan Olteanu a vrut azi sa fie împăciuitor. A spus că în gîtul lui nu mai simte nici o broască. Cred, însă, că e doar o chestie de obişnuinţă. Broscoiul PDL stă să plesnească.

SIMONA IONESCU

Aurel Vainer minte încă o dată

După cum v-am scris, dl. Aurel Vainer, preşedintele FCER, a declarat în faţa studenţilor israelieni din Iaşi că organizaţia din Londra a rabinului Schlesinger le aprobă săpăturile la groapa comună de la Popricani, a evreilor morţi în Holocaust, pe motiv că e posibil să fie găsite şi oseminte care nu aparţin unor evrei, şi atunci e voie să se sape.

Nu numai că declaraţia aceasta nu are nici o legătură cu religia evreiască, prin care se interzice fiecare săpătură, pentru că deranjează morţii, fără nici o deosebire de religie sau naţiune, dar este şi o declaraţie mincinoasă, dat fiind faptul că studenţii israelieni au sunat la Londra, la gruparea rabinului Schlesinger, iar dl. rabin Ershel Glick le-a răspuns că ei nu aprobă săpăturile, iar ce a spus dl. Vainer e minciună. Studenţii israelieni l-au întrebat pe rabinul Glick despre vinovaţii pentru săpături: românii sau FCER? Dînsul a răspuns că nu vrea să spună cine, dar mai bine să nu se pună întrebarea asta, pentru că ei (gruparea de la Londra) mai încearcă să ţină legătura cu FCER...

Discuţia asta a avut loc după ce dl. Vainer le-a spus cu aplomb, la Iaşi, studenţilor israelieni, cu puţin timp în urmă, că ei pot să-l întrebe pe dl. rabin Schlesinger şi gruparea lui, iar răspunsul privind săpăturile va fi pozitiv. Dar, după cum vedeţi, răspunsul a fost negativ - şi aşa, dl. Vainer a fost prins cu încă o minciună. Pentru el, groapa comună de la Popricani e o fîntînă de adunat bani.

Rabin ELI CAUFMAN,

Preşedintele Asociaţiei Evreieşti OEL SARA din România

Preţurile alimentelor ating niveluri record

Fondul Monetar Internaţional (FMI) apreciază că preţurile alimentelor s-ar putea menţine mai mult timp la niveluri record, deoarece agricultorii au nevoie de cîţiva ani pentru a majora producţia îndeajuns ca să acopere cererea, transmite Bloomberg. Veniturile în creştere din statele în curs de dezvoltare au încurajat mărirea cererii pentru produse din carne şi lapte, ceea ce a dus la majorarea necesarului de cereale pentru hrănirea animalelor şi de teren pentru păşunat, scrie Mediafax. Totodată, creşterea cererii de biocombustibili şi condiţiile meteo nefavorabile agriculturii au limitat oferta de alimente. „Creşterea ofertei ar putea răspunde preţurilor ridicate, aşa cum s-a întîmplat în deceniile anterioare, reducînd presiunile de pe pieţele de alimente, însă pentru aceasta va fi nevoie de timp, de o perioadă care se va măsura în ani, nu în luni“, notează analiştii FMI. Indicele preţurilor alimentelor la nivel global, calculat de Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a ONU, a urcat la un nivel record în februarie, în condiţiile în care toate componentele referitoare la alimente, cu exceptia celei pentru zahăr, au crescut. Scumpirea alimentelor şi corupţia autorităţilor au provocat tensiuni sociale şi politice în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. FMI averizează că preţurile ridicate vor avea efecte negative mai mari în statele în curs de dezvoltare, unde populaţia alocă o parte mai mare din venituri pentru procurarea alimentelor. Şi atunci, de ce nu scad preţurile? „Există riscul ca actuala creştere a preţurilor să persiste mai mult decît în perioada 2007-2008. În actuala ecuaţie sînt implicate mai multe materii prime, ceea ce înseamnă că va fi necesar mai mult timp pentru refacerea stocurilor la niveluri considerate sigure“, a afirmat Luke Mathews, analist la Commonwealth Bank of Australia. Cotaţiile porumbului au crescut cu 92% anul trecut la Bursa de la Chicago. Preţul grîului a avansat cu 65%, după ce Rusia şi mai multe state est-europene au restricţionat exporturile din cauza secetei care a afectat regiunea. De asemenea, în Asia, inundaţiile au limitat livrările de orez. Criza alimentară va cuprinde întreaga omenire Stocurile globale pentru toate cerealele se vor reduce cu 13% pînă la următoarea recoltă, aceasta reprezentînd prima scădere de dupa 2007, potrivit estimării Departamentului pentru Agricultură din SUA. Costurile unor materii prime precum grîul şi soia s-ar putea reduce începînd cu anul viitor, în contextul în care scumpirea actuală a acestora va încuraja agricultorii să cultive mai mult, potrivit Biroului Australian pentru Agricultură, Resurse Economice şi Ştiinţe. Scumpirea alimentelor din 2008 a fost limitată de criza economică globală, din cauza căreia avansul cererii a încetinit, a spus analistul Commonwealth Bank of Australia.

Elena Udrea a înmormîntat construirea de locuinţe ANL şi reabilitarea termică

a blocurilor 

Conducerea Organizaţiei Judeţene a PRM Suceava critică diminuarea volumului investiţiilor, precum şi lipsa de rentabilitate a celor care încă se mai fac. Preşedintele peremiştilor judeţeni, Gheorghe Acatrinei, spune că actualii guvernaţi orientează fondurile către clientela politică şi pe obiective care aduc comisioane consistente firmelor constructoare alimentate din contracte cu statul. Ex-senatorul de Suceava opinează că investiţiile adevărate sînt cele care, prin crearea de noi locuri de muncă, aduc noi venituri la bugetul de stat şi contribuţii suplimentare la bugetele asigurărilor sociale şi de sănătate. „Crearea de locuri de muncă presupune investiţii guvernamentale, împrumuturile de la Fondul Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană trebuind a fi orientate preponderent în această direcţie. În prezent, investiţiile sînt haotice, de genul asfaltărilor de mîntuială, care se fac rapid şi care înghit bani cu nemiluita. Dacă, în 20 de ani, economia românească a fost distrusă, cei de la conducerea ţării ar trebui să se concentreze pe revigorarea acesteia”, a spus liderul judeţean sucevean al PRM. Acatrinei consideră că în prim-plan trebuie să fie reindustrializarea, produsele obţinute în baza unor tehnologii înalte urmînd a lua calea exportului. De asemenea, accentuează  preşedintele PRM Suceava, bun de valorificat este importantul potenţial agricol al ţării, prin acordarea de credite de dezvoltare micilor fermieri. Gheorghe Acatrinei l-a criticat pe ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, care a sistat investiţiile în şcoli, precum şi pe ministrul Dezvoltării Regionale, Elena Udrea, care „a îngropat” programele de construire de locuinţe ANL pentru tineri şi de reabilitare termică a blocurilor. (VIA)

Congresul UDMR - autodenunţ pentru Miliţia Fiscului!

Deşi nu apare în „Top 300”, clasamentul de referinţă pentru Fiscul lui Ialomi(li)ţianu, UDMR ar trebui luat la puricat. Că doar a cheltuit, într-un exerciţiu evident demonstrativ de sfidare a sărăciei noastre, aidoma unui provincial parvenit ce se laudă cu bogăţia sa, cu mult peste suma stabilită de miliţenii Fiscului pentru luarea averilor la verificat. Şi nu doar felul în care s-a afişat public cu „posibilităţile” sale trebuie sancţionat, caracterul parvenitului de mahala politică neputînd fi oricum schimbat peste noapte, ci neputinţa de a dovedi cu acte în regulă purcoiul de bănet aruncat, nu doar în văzul românilor amărîţi, ci şi al etnicilor maghari de rînd, care se chinuie în aceeaşi sărăcie.

UDMR a cheltuit pentru faza „de congres” a megalomaniei sale peste 200.000 lei noi. De 4 ori mai mult decît suma minimă stabilită de Fisc ca ac de cojoc pentru toţi aceia care cheltuie peste măsură. Or, un control se impune de la sine, pentru că şi UDMR trebuie să-şi justifice cheltuielile.

E drept, dacă se dovedeşte că banii au fost strînşi în mod ilicit, e puţin probabil să vedem formaţiunea „confiscată”. Pentru că nimeni nu se va grăbi să o „răscumpere” de pe site-urile cu executări silite, mîrţoaga nefolositoare ajungînd mai degrabă să pască prin cimitirul politic, decît să o mai pună cineva în zăbala interesului politic. Dar măcar să vedem că politichia maghiară este pusă să plătească impozitul de 16 %, stabilit de acelaşi Fisc, pentru „spălarea” oficială a averii şi garantarea ei ca licită. Ar fi un procent din banii cheltuiţi în sfidarea sărăciei celor mulţi, care ar putea ajunge la bugetele ţării. E adevărat, o sumă infimă faţă de banii pe care i-a jecmănit UDMR în ultimii 21 de ani. O sumă ridicol de mică faţă de costurile pe care le-au suportat românii ca preţ al trădărilor guvernamentale, începute cu „reconcilierea” maghiară filoiliesciană şi ajunse azi la vînzările directe de ţară ale guvernanţilor portocalii. Ar fi o sumă pe care nu am putea să o raportăm nici măcar la banii pe care i-a pierdut ţara din cauza UDMR-ului, daune materiale ce nu mai pot fi nicicînd acoperite, şi cu atît mai puţin să o punem faţă în faţă cu daunele morale incomensurabile pe care le-a produs Statului Român prezenţa cancerului politic maghiar. Ar fi însă un act de minimă dreptate pentru pensionarii din Oradea, bunăoară. În primul rînd pentru pensionarii maghiari, oameni care nu au primit din partea propriei formaţiuni „de reprezentare” nici măcar un abonament gratuit de transport, aşa cum UDMR s-a îngrijit să asigure fiecărui participant la marea manifestare a descălecării lui Marko şi a înscăunării lui Hunor. Fiscul trebuie să facă verificările ce se impun. Pentru că nu este vina noastră că UDMR şi-a organizat congresul după data la care miliţia lui Ialomiţianu a decis să verifice şi să impoziteze, dacă este cazul, fiecare cheltuială ce depăşeste 50.000 de lei noi. Şi poate că presa, principala sursă de date pentru Fisc, ar trebui să întocmească şi un „Top 300” al principalelor persoane juridice. Asta pentru a uşura cititul în bobi al paşilor pe care îi are de făcut organul de exercitare a controlului fiscal asupra liniei dintre ilicitul facturilor neacoperite şi licitul comercial garantat prin impozitare. În fapt, portiţa creată chiar de Fisc (pe seama prostiei, desigur) ar trebui speculată din plin. Şi combinată cu imposibilitatea UDMR-ului de a mai atinge actualul procent de intrare în Parlament. Pentru că UDMR trebuie împins pe o linie moartă. Alminteri, dacă formaţiunea va mai fi lăsată să acceadă în angrenajul politic pe postul pe care îşi trage arvuna de mai bine de două decenii, ne vom afla în faţa unei situaţii de un tragism ireparabil. Clasa politică românească ar trebui să fie conştientă că nu va mai avea monede de schimb. Pentru că politichia maghiară a obţinut deja tot ceea ce, dintr-o anumită perspectivă, se putea pune pe masă de către politicienii noştri fără a afecta integritatea teritorială a ţării. Mai ales după ce pecinginea portocalie a dat cu amîndouă mîinile toate acele „motivaţii” care, într-o eşalonare raţională, ar fi putut fi folosite de cel puţin cîteva guverne pentru a-i ţine pe maghiari la masă. Acum, însă, s-a ajuns pe un drum fără întoarcere... Maghiarii au obţinut şi plăcuţe bilingve, şi afişarea efigiilor criminalilor maghiari, şi demontarea monumentelor românilor, şi schimbarea numelor străzilor, şi învăţămîntul în limba maghiară la toate nivelurile. Situaţie în care cel ce se va mai aşeza la masa trocurilor cu UDMR pentru a-şi asigura majoritatea nu va mai putea decît să marşeze pe îndeplinirea ultimelor pretenţii ale maghiarilor: Legea minorităţilor şi actul de ghilotinare a fiinţei româneşti, autonomia.

CEZAR A. MIHALACHE

P.S.: Cu prea multă uşurinţă s-a trecut peste gestul ţiganilor de a-şi face propriul „tribunal”. De a îmbrăca robe şi a se juca, în analfabestismul „juraţilor” de stabor, de-a Justiţia. Acolo era cazul unei urmăriri penale imediate, care să pună la la zid periculoasa maimuţăreală a ţiganilor. Alminteri, ne aflăm în faţa unei acceptări tacite, care nu va face decît să dea curaj şi maghiarimii să-şi facă propriile „instituţii”. Iar de aici pînă la trasarea statului în stat nu mai este decît un pas. Şi în cazul ţiganilor, şi în cazul maghiarilor. Or, spre deosebire de imbecilitatea trîmbiţată de Traian Băescu, într-o manipulare a discursului aparent anti-autonomist, românii nu au nevoie în ţara lor de autonomie nici în Ardeal, pentru maghiari, nici  în Caracal, pentru ţigani.

La colt > Despre agresiune (II)

O ştire bună ar trebui să fie urmată de o întrebare măcar. Să depăşească stadiul constatativ. Cel puţin la noi. Unde vedem că ştirile nu sînt urmate de nici o măsură.

De cîte ori nu am citit ştirea că „Vântu iar a fost arestat”?! A apărut şi un banc cu „să fii liber ca vîntu’“. Sau am citit că Geoană sau nu mai ştiu cine „a fost la Vântu”. Dar Vântu bate în continuare de parcă ar fi un fenomen natural. El a mai rămas oaia neagră, restul hoţilor o duc mai bine decît curenţii de aer.

Evident, o ştire nu trebuie să deformeze realitatea. Să prezinte fapta cît mai fidel, netrunchiată. Dar ziaristul nu e doar un robot, o maşină de copiat ştiri de pe la lume adunate. El nu e o simplă furnică, aşa cum îi numeam în tinereţe, cu Cristoiu, pe cărătorii de ştiri (le spuneam „furnici”). El trebuie să aibă şi o atitudine. Să fie agresiv. În sensul bun al cuvîntului. În sensul de aici, din America, unde agresiunea este o calitate. Ca şi obrăznicia. A fi obraznic sau agresiv înseamnă a fi creator, a avea intenţia de a mişca lucrurile, de a lua realitatea în coarne, de a intra într-o competiţie, de a fi mai bun ca altul, de a nu te blaza în faţa unei situaţii.

De la Caragiale citire, noi, românii, am ajuns la suprema înţelepciune, că dacă vrei să nu mori de inimă rea, e musai să te împaci cu situaţia. Să iei lucrurile aşa cum sînt. Se constată că aleşii vor cheltui 140 milioane lei pe benzină anul acesta, trebuie să te împaci cu situaţia. Asta e! Asta e socoteala! N-ai ce face!

Este finanţat un proiect de către ministerul cutare sau cutare, se dau banii, dar nimeni nu mai controlează ce s-a făcut cu ei. Aşa şi cu un guvern sau altul. A trecut Guvernul Tăriceanu. Cine a verificat, cine a controlat dacă banii au fost cheltuiţi cu folos pentru ţară? Verifică cineva dacă aleşii vor folosi benzina cu folos?! Dacă o vor folosi numai în folos propriu? E cam acelaşi lucru ca afacerile parlamentarilor cu statul! Toţi înghit o situaţie stabilită de birocraţi, de funcţionari, care îşi încarcă şi ei salariile din banii populaţiei luaţi pentru benzina aleşilor. Şi cîte astfel de ştiri nu apar fără să se întîmple nimic?! Ceea ce însemnă că nu funcţionează sistemul.

Prin urmare, dacă te împaci cu situaţia, nu funcţionează sistemul. Ca să funcţioneze, trebuie să nu te împaci cu situaţia! Altfel, devii înghiţitor de ştiri, ca personajul din poveste care înghite găluşte în neştire. Ştire-neştire! Şi uite-aşa, din constatare în constatare, din nemulţumire în nemulţurmire, din agresiune în agresiune refulată, ajungem să murim de inimă rea. Asta este boala grea a ţării: inima rea. O ţară de agresiuni refulate. Sadoveanu le numea „dureri înăbuşite”. (Sfîrşit)

GRID MODORCEA

Corespondenţă din New York

Premoniţii tulburătoare (XII)

* Un şofer din Piteşti a presimţit cu 10 minute înainte că va avea un accident rutier. Tragedia s-a petrecut pe data de 5.11.1988, la orele 23,20, pe şoseaua ce trece prin comuna Mărăcineni (în apropiere de Piteşti). „În seara respectivă, fiind de serviciu - eram şofer la IRNE Piteşti - conduceam un autobuz de călători pe ruta Irne-Mioveni. După ultima staţie, Mioveni, unde au coborît şi urcat persoane, am simţit în burtă un soi de agitaţie, ca şi cum aş fi avut în stomac un metal cu ventilator, care se învîrtea cu o viteză insuportabilă!” - spune Gheorghe Bujdei din Piteşti. Această senzaţie, mai mult decît neplăcută, 1-a chinuit pe om pînă în apropierea localităţii unde avea să se întîmple accidentul; G.B. spune că nu va uita niciodată acea senzaţie cumplită de inutilitate. „Pe măsură ce agitaţia sporea, simţeam că ceva nu este în regulă; deodată am auzit o voce clară care repeta întruna: «Nu te vei pensiona pînă nu vei avea un accident groaznic! Vei avea un accident... vei avea un accident...»”. Teroarea a durat 8-10 minute, timp în care şoferul a crezut că trăieşte un coşmar. „M-am tras de urechi, mi-am dat palme sănătoase, doar-doar voi scăpa cu bine, dar vocea continua să-mi bubuie ameninţător în preajmă.” Avertizat, G.B. şi-a luat toate măsurile de precauţie, micşorînd viteza şi rulînd cît mai spre partea dreaptă a şoselei. Deodată, tocmai cînd autobuzul a pătruns în comună, din sens invers şi-a făcut apariţia o Dacie 1300 cu număr de Olt care circula, cu o viteză incredibilă, în zigzag. „Călătorii strigau înspăimîntaţi să fac ceva, deoarece nebunul de la volanul maşinii care se îndrepta ca un bolid spre mine era, probabil, un sinucigaş autentic. La circa 8-10 m în faţa mea, Dacia a făcut un zigzag pe şosea şi a trecut pe sensul ei de mers. Am răsuflat uşurat, crezînd că am scăpat!”, ne-a relatat G.B. Inevitabilul s-a produs totuşi, şi, într-o clipită, maşina a trecut pe contrasens, îndreptîndu-se în mare viteză spre autobuzul plin ochi. „În ultima fracţiune de secundă am văzut o lumină puternică, parcă ar fi fost un fulger, şi am auzit o bubuitură ca de trăsnet; partea din faţă a autobuzului s-a ridicat în sus la o înălţime de 1,5 m, după care a căzut din nou pe şosea. Totul se terminase...”. G.B. mărturiseşte că ceea ce a simţit în acele momente de coşmar nu poate fi descris în cuvinte şi că numai amintirea acelui infern îi produce groază. „Mă rugam la Dumnezeu să mă ducă pe un vîrf de munte sau pe o insulă, oriunde, numai să fiu singur şi să nu mai văd rămăşiţele împrăştiate peste tot“ - din Dacie n-a mai rămas nimic, decît volanul şi o bucată de tablă. Din fericire, şoferul şi călătorii autobuzului s-au ales doar cu o spaimă grozavă, dar fără nici o zgîrietură. (Va urma)

TRAIAN  TANDIN

Teoria pămîntului gol şi civilizaţiile subterane (IX)

MacMillan a organizat o expediţie care a făcut o incursiune de 200 km după ce a văzut în depărtare noul pămînt, spunînd că a reuşit să distingă dealuri, văi, vîrfuri muntoase înzăpezite, toate acestea în aprilie 1914. A văzut şi el acest pămînt. După ce a ajuns la pol, s-a întors pe o rută ocolitoare, pentru a trece mai aproape de zona nouă. Ca şi ceilalţi exploratori, el a trecut toate acestea în jurnalul său. În plus, a făcut şi fotografii. Prin urmare, există cîteva mărturii despre observarea vizuală a acestui tărîm, ba chiar şi o colecţie de fotografii care ar fi trebuit să se afle la Biblioteca Congresului SUA, dar care, în mod ironic, nu mai poate fi găsită. Cu toate acestea, dr. Cook a publicat, în cartea sa, una dintre aceste fotografii, aşa încît avem şi o evidenţă vizuală. Fotografia a fost scanată cu o rezoluţie bună de Jan Lamprecht şi republicată în cartea sa Planete goale, cu titlul Desenul 31. Acolo se vede clar că noul tărîm nu poate fi confundat cu banchiza de gheaţă. Este, însă, foarte probabil ca toate observaţiile vizuale relatate de Cook, Peary şi MacMillan să fie o reflexie mai îndepărtată (cu probabil sute de km) a terenului localizat mult dincolo de marginea deschiderii. Anomaliile de curbură sunt vinovate de propagarea la o aşa distanţă a imaginilor unui pămînt aflat, cel mai probabil, în interiorul Planetei, foarte aproape însă de deschiderea nordică. Foarte interesant este şi mirajul observat de Nansen, un miraj al mini-soarelui interior al Pămîntului, conform descrierilor sale. Însemnările lui Cook şi Peary susţin ideea că deschiderea nordică nu este departe de Polul Nord, probabil la numai 5 grade, în interiorul zonei marcate pe hartă cu un oval verde. Este foarte probabil ca majoritatea exploratorilor polari să fi trecut pe marginea ei, fără să-şi dea seama. Curse aeriene comerciale zboară astăzi în zonă şi trec pe acolo, dar niciodată direct spre deschiderea nordică. Aparatele moderne de zbor se ghidează după un sistem ce măsoară cîmpul magnetic. Pe măsură ce se apropie de zona deschiderii, perturbaţiile magnetice şi anomaliile sînt tot mai puternice, astfel încît sistemul de navigaţie al avionului este inutilizabil. Desigur, în această situaţie se consideră că avionul este deasupra Polului Nord. (Va urma)

EMIL STRĂINU

FENOMENE STRANII > Cine a fost Kaspar Hauser? (I)

La începutul Secolului al XIX-lea venise vremea împlinirii a două profeţii foarte vechi. Una a fost rostită de Isus şi se găseşte în Noul Testament, la Matei. Iată ce le spune acolo Isus evreilor: „De aceea, vă spun că împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite“. În textul original neprescurtat, care se află în arhiva „Societas Templi Marcioni” (Ordinul Marcioniţilor), Isus va spune şi cine va aduce noua împărăţie a luminii. Isus a vorbit aşadar cu doi legionari germanici dintr-o legiune romană şi le-a spus că aceasta va fi în ţinutul lor - în „Ţara Muntelui de Apus” - în Germania. Şi tibetanii, care reprezintă cea mai înalta lojă de acolo, „dGe-lugs-pa”, Căştile Galbene au aceeaşi profeţie. Conform acesteia, locul în care soseşte şi din care se răspîndeşte pe pămînt energia VRIL (energia care mobilizează universul) va fi mutat de pe „acoperişul lumii” în alt loc - în „Ţara Muntelui de Apus” - în Germania.

Se spunea acolo că noua împărăţie a luminii va veni în Germania şi că aici se va naşte un copil, care va uni Europa în pace.

Acest copil nu va fi numai un rege, ci şi un maestru spiritual. E de înţeles că Iluminaţii nu s-au bucurat prea mult Acest copil va uni Europa prin înţelepciunea şi dragostea sa, şi aceasta în Nürnberg, oraşul în care erau încoronaţi împăraţii. Numitul copil s-a născut pe 29 septembrie 1812, în Karlsruhe, ca fiu al Marelui Duce Karl şi al soţiei lui, Stephanie de Beauharnais, fiica adoptivă a lui Napoleon. A devenit astfel urmaş la tronul Casei Baden şi deci împăratul german! Francmasonii iluminaţi şi „Aristocraţia Neagră” ştiau însă, de asemenea, de profeţie şi trebuiau să provoace, de aceea, dispariţia copilului. S-a ocupat de acest lucru „Înalta Lojă Orientală” a francmasonilor, răpind copilul. N-au putut să-1 omoare însă, pur şi simplu. Dacă i-ar fi luat sufletului nemuritor corpul fizic, în scurt timp acesta şi-ar fi găsit un altul şi şi-ar fi luat oricum moştenirea în primire. Sufletul trebuia aşadar ţinut „captiv” în trupul copilului şi împiedicat atît de la o nouă încarnare, cît şi de la urcarea pe tron. Acomodarea unui suflet cu trupul durează în general aproximativ 2 ani şi jumătate. În mod normal, copilul are atunci prima identificare cu „eul” şi primele amintiri conştiente. Viitorul împărat german a fost ţinut astfel, 2 ani şi jumătate, în condiţii normale într-un loc ascuns, pînă la închiderea într-o cuşcă metalică dintr-o pivniţă boltită, lipsită de orice lumină. Aici şi-a petrecut copilul 12 ani şi jumătate numai cu pîine şi apă. Numai că francmasonii au recurs şi la un moment de rafinament. Cuşca în care se afla copilul era numai atît de mare, încît el să nu-şi poată întinde niciodată picioarele, cu atît mai puţin să se ridice. Încheieturile lui au crescut, de aceea, sub formă de unghiuri, ceea ce s-a putut observa mai tîrziu prin mersul său şchiopătat. E clar că pentru un neştiutor acest lucru nu are nici o importanţă, un iniţiat însă recunoaşte uşor, din felul pedepsei şi simbolica ascunsă, de ce şi de cine trebuia înlăturat băiatul: vechiul ritual francmasonic - unghiul, respectiv cercul. (V-aduceţi aminte cum l-au găsit pe Calvi spînzurat de Podul Blackfriars? Cu cărămizi în buzunare şi picioarele încovoiate.) (Va urma)

JAN VAN HELSING

Catastrofa Rusiei (II)

Pe măsură ce alcoolismul lui Elţîn se agravează, făcîndu-l din ce în ce mai disfuncţional, protectorul Putin se află în poziţia ideală de a-i urma la preşedinţie. Pe 31 decembrie 1999, într-un moment în care războiul din Cecenia anula din start orice discuţie semnificativă, o serie de oligarhi pun la cale un transfer tacit de putere, de la Elţîn către Putin, fără să mai fie nevoie de alegeri în acest sens. Înainte să părăsească scaunul Puterii, Elţîn mai ia o ultimă pagină din îndrumarul politic al lui Pinochet, solicitînd imunitate politică. Primul act pe care îl semnează Putin în calitate de preşedinte este legea prin care Elţîn este protejat de orice acuzaţii criminale care i s-ar putea aduce în viitor, fie pentru acte de corupţie, fie pentru faptul că a ordonat armatei uciderea demonstranţilor pentru democraţie.

Elţîn este considerat de istorici mai degrabă un bufon corupt, decît o prezenţă ameninţătoare pe scena politică contemporană. Dar politicile economice şi războaiele pe care le-a provocat pentru apărarea acestor au avut un aport semnificativ la sporirea numărului victimelor cruciadei şcolii de la Chicago, un număr care a crescut continuu după evenimentele anilor ’70, din Chile. Dincolo de victimele puciului din octombrie al lui Elţîn, războaiele din Cecenia au ucis aproximativ 100.000 de civili. Masacrele pe care el le-a provocat s-au desfăşurat cu încetinitorul, însă numărul victimelor este mult mai mare: „victimele colaterale” ale terapiei şocului economic. În afara vremurilor de foamete, ciumă sau război, niciodată nu s-a întîmplat ca atît de mulţi oameni să piară, într-un timp atît de scurt. Pînă în 1998, peste 80% din fermele de stat ruseşti intraseră în faliment, iar aproximativ 70.000 de fabrici de stat fuseseră închise, creînd o epidemie a şomajului. În 1989, înainte de aplicarea terapiei de şoc, 2 milioane de oameni din Federaţia Rusă trăiau în sărăcie, supravieţuind cu mai puţin de 4$ zilnic. După ce terapeuţii şocului le administraseră „medicamentul amar”, 74 de milioane de ruşi ajunseseră să trăiască sub nivelul de sărăcie, potrivit datelor Băncii Mondiale. Ceea ce înseamnă că „reformele economice” din Rusia sînt răspunzătoare pentru sărăcirea a 72 de milioane de oameni în doar ani. În 1996, 25% dintre ruşi - aproape 37 de milioane de oameni - trăiau într-o sărăcie „disperată”. Deşi milioane de ruşi au reuşit să iasă din sărăcie în ultima perioadă de timp, mulţumită, în primul rînd, preţurilor aberante ale gazelor naturale şi petrolului, în această perioadă s-a permanentizat o sub-clasă, care trăieşte într-un grad extrem de sărăcie, suferind de pe urma tuturor bolilor asociate cu această stare de abandon social. Oricît de mizerabilă era viaţa în comunism, cu apartamente supraaglomerate şi neîncălzite, ruşii beneficiau măcar de un acoperiş deasupra capului; în 2006, guvernul admitea existenţa a 715.000 de copii ai străzii în Rusia, în vreme ce UNICEF estimează că numărul este în jur de 3,5 milioane. În timpul războiului rece, problema alcoolismului era privită de Occident drept dovada că viaţa în comunism era atît de mizerabilă, încît ruşii aveau nevoie de mari cantităţi de votcă pentru a uita de grijile vieţii cotidiene. În capitalism însă, ruşii ajung să bea de două ori mai mult decît înainte, apelînd la „calmante” mult mai puternice. Ţarul drogurilor din Rusia, Alexandr Mihailov, afirmă că numărul persoanelor care iau droguri a crescut cu 900%, din 1994 şi pînă în 2004, ajungîndu-se la 4 milioane de toxicomani, dintre care mulţi dependenţi de heroină. Epidemia drogurilor a contribuit la apariţia unui alt ucigaş tăcut: în 1995, 50.000 de ruşi erau purtători de HIV şi în numai 2 ani numărul acestora se dublează; 10 ani mai tîrziu, potrivit UNAIDS, aproape un milion de ruşi erau purtători de HIV. (Va urma)

NAOMI KLEIN

REÎNCARNAREA (IV)

De la o vîrstă fragedă, Omm Seti a avut o viziune exactă asupra Osirionului, din apropierea Templului lui Seti, cu mult timp înainte ca acesta să fie descoperit. Într-o zi, cînd ea a observat o inscripţie misterioasă în Sala Soker pe care nu reuşise să o descifreze, s-a ghemuit la pămînt, cu capul în mîini şi cu genunchii strînşi. Dintr-o dată, a auzit în spatele ei o voce, care îi spunea în limba egipteană veche: „Citeşte-o, citeşte-o”. Surprinsă, s-a uitat în jur, dar nu a văzut pe nimeni, însă vocea continua să îi vorbească poruncitor. Atunci, s-a aplecat din nou asupra enigmaticei inscripţii şi, pentru prima oară după ani de zile de cercetări fără rezultat, a reuşit să citească textul în întregime cu voce tare. Totuşi, nu era vocea sa. Dr. Hanny el Zeini a remarcat că Omm Seti a căzut pe scară cînd avea 3 ani, în timp ce tînăra Bentreshyt a fost abandonată în templu la aceeaşi vîrstă. Şi abia la 14 ani Bentreshyt 1-a întîlnit pentru prima oară pe Seti I, în grădina templului din Abydos, iar faraonul i s-a arătat lui Dorothy la aceeaşi vîrstă. Omm Seti nu a mai plecat din Abydos şi a participat timp de mai mulţi ani la restaurarea Templului lui Seti. Lucra în echipa lui Edou-ard Ghazouli şi, spre uimirea arheologilor, avea cunoştinţe perfecte despre templu şi împrejurimi, dovedind o capacitate ieşită din comun de a estima corect înălţimea originală a coloanelor distruse sau de a descifra hieroglife deteriorate. Săpăturile arheologice au dovedit existenţa, în jurul palatului, a grădinilor şi fîntînilor pe care le descrisese pe cînd era doar un copil, fără a şti nimic despre Egipt. Locurile pe care le desemnase ea erau exacte. Putea să citească inscripţiile hieroglifice ca şi cum ar fi fost unul dintre preoţii care le scriseseră cu 3.000de ani în urmă. Avea obiceiul să intre în Templul lui Seti I fără pantofi, pentru a-şi arăta respectul faţă de templul pe care ea îl considera sacru şi apoi se aşeza pe podea pentru a medita. Dat fiind că vorbea fluent araba modernă, îi plăcea compania copiilor din sat, cărora le spunea poveşti fascinante şi toată lumea o aprecia şi o respecta. Nu a mai plecat niciodată din Abydos, iar dorinţa sa a fost aceea de a fi înmormîntată în apropierea Templului lui Seti. Şi-a construit mormîntul în faţa casei în care locuia, în Arabet, dar nu i s-a permis să fie înmormîntată acolo, nici în cimitirele musulmane sau creştine, din cauza credinţei sale. Astfel, în 1981, a fost înmormîntată în deşert, în apropiere de Shunet el-Zebib, aproape de Templul lui Seti. Aventura lui Omm Seti este în sine o poveste fabuloasă, care se sprijină pe cunoştinţele sale perfecte despre Abydos, pe descoperirile pe care le-a făcut, pe nenumăratele realizări în realitatea concretă şi pe contribuţia incontestabilă adusă în domeniul ştiinţei. (Va urma)

SYLVIE SIMON

Criminali în serie (I)

„Domnul O”, ucigaşul care a îngrozit Ucraina, se delecta cu articolele din presă privind crimele sale

Ministerul ucrainean de Interne a făcut cunoscut că „Domnul O”, cel mai mare criminal în serie din Istoria Ucrainei, tocmai se pregătea să ucidă din nou. Arestarea sa, pe 14 aprilie, a salvat de la măcel cine ştie cîte alte suflete nevinovate. „Domnul O” a mai recunoscut alte două crime, astfel că sîngerosul său palmares se ridică pînă acum la 52 de victime. Anchetatorii ucrainieni fac în continuare cercetări, deoarece se tem că ucigaşul, care a făcut nenumărate drumuri în Germania, a comis crime şi pe teritoriul acestui stat. În timp ce Ministerul de Interne refuză cu obstinaţie să dea publicităţii numele monstrului, deşi este aproape imposibil să nu îl ştie, cotidianul „Actualitatea din Kiev” pretinde că adevăratul nume al „Domnului O” este Anatoli Onuprienko. „Această creatură nu merită să trăiască”, a spus ministrul adjunct de Interne, deşi pedeapsa cu moartea a fost abolită în Ucraina. „Creatura”, care a omorît 8 familii, în total 40 de persoane, inclusiv 9 copii, în ultimele 4 luni, corespunde perfect portretului criminalilor celebri. Instruit, deosebit de inteligent, pregătindu-şi cu grijă crimele, extraordinar de crud, fiind în stare să taie degetele victimelor pentru a le lua inelele, „Domnul O” citea în mod regulat ziarele, pentru a se delecta cu povestirile despre asasinatele sale, deoarece adora să fie celebru. Autorităţilor le-a trebuit o vînătoare de 4 luni, mobilizarea a zeci de mii de poliţişti şi gardieni publici, cheltuieli de sute de miliarde de karvobaneţ (190.000 karvobaneţ = 1 dolar) pentru prinderea celui care, datorită inteligenţei sale diabolice, reuşea să-şi şteargă de fiecare dată urmele. În ascunzătoarea sa din Iavoriv, unde a fost încolţit, Poliţia a găsit, pe lîngă puşca de calibru 12 cu care psihopatul şi-a omorît toate victimele, alte 123 de dovezi incriminatorii.

Canibalul din Siberia şi-a ucis încă un tovarăş de celulă pentru a-şi face o supă din ficatul acestuia

Rusul Aleksandr Maslici, un criminal recidivist în vîrstă de 25 de ani, aflat în aşteptarea execuţiei, în celula condamnaţilor la moarte dintr-o închisoare din provincia Altai (sudul Rusiei), şi-a ucis din nou un tovarăş de detenţie pentru a-1 mînca, după ce comisese un asasinat similar cu doar 10 luni în urmă, într-o altă puşcărie. Canibalul şi-a ucis colegul de celulă, şi acesta tot un criminal condamnat la moarte, sugrumîndu-1 cu o pătură. Maslici a fost surprins de gardieni în timp ce încerca să fiarbă ficatul deţinutului ucis, la un foc făcut din furtunuri de cauciuc şi bucăţi de conductă din plastic, smulse de la nişte robinete. „Furtunurile ardeau însă foarte prost, astfel că Aleksandr Maslici n-a apucat să guste din supa pe care şi-o pregătea”, afirmă purtătorul de cuvînt al Procuraturii din Barnaul, capitala Regiunii Altai. Canibalul, născut într-un cătun din Siberia, a fost condamnat în 1993 la închisoare pe viaţă pentru triplă omucidere. În iulie 1995, el şi-a ucis un tovarăş de detenţie de la închisoarea din Robţovsk şi a apucat să-i mănînce mai multe organe interne. Surprins asupra faptului, el a fost condamnat la moarte şi transferat la Barnaul pentru a fi executat, dar amînarea aplicării sentinţei i-a dat prilejul să comită încă un oribil asasinat.

Un monstru diabolic

În spatele unui chip blînd şi jovial, senin şi destul de chipeş, se ascunde un monstru: hoţ, răpitor, violator, traficant de copii, ucigaş în serie... Acum Marc Dutroux este încătuşat şi se speră că va rămîne în spatele gratiilor pînă la moarte... După cum a mărturisit, are pe conştiinţă cel puţin 5 vieţi... Clemenţa unei justiţii bazate pe principii umanitare şi încrezătoare în capacităţile recuperatorii ale conştiinţei umane a scurtat cu 10 ani detenţia belgianului Marc Dutroux, condamnat în 1989 la 13 ani închisoare pentru furt însoţit de torturarea victimei şi pentru violarea şi sechestrarea unui număr de 6 fetiţe, cu vîrste cuprinse între 12 şi 16 ani. În 1992 beneficiază de eliberare condiţionată, ca de altfel şi soţia sa, Michele, condamnată la 6 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunile comise de soţ. Revin aşadar împreună în căsuţa lor din satul Sars-la-Buissiere, alături de cei doi fii, cărora le vor dărui curînd şi o soră. Dutroux continuă să aibă un anturaj dubios, alcătuit din tot soiul de oameni fără căpătîi, „şomeri de lux”, proxeneţi sau traficanţi de droguri. Lipsea des de acasă, astfel încît vecinii ajunseseră să o compătimească pe biata lui nevastă, admirîndu-i devotamentul cu care îşi îngrijea copiii. Cine ar fi putut bănui atrocităţile ce s-au comis ani de zile în buncărul amenajat în subsolul locuinţei lor?! (Va urma)

TUDOREL BUTOI

Ziarul TRICOLORUL, nr 2109 / 09.03.2011