Monden si Paranormal

Cărţi interzise



Cele 95 de teze ale religiei protestante (I)


Autor: Martin Luther

Data şi locul publicării: 1517, Elveţia

Specie literară: tratat teologic

REZUMAT


Călugăr german din ordinul augustinilor, Martin Luther este fondatorul reformei protestante în Europa. Doctor în teologie şi preot în oraşul Wittenberg, Luther preda teologia la universitatea locală. Într-o vizită la Roma a ajuns să fie convins de decadenţa şi corupţia din rîndul clericilor şi a întregului sistem ierarhic papal. Încă din 1516, Luther începuse să critice eficienţa practicării indulgenţelor, într-o serie de predici.


Doctrina catolică din Secolul al XVI-lea prevedea că Papa poate transfera din harul de prisos acumulat de Christos, de Fecioara Maria sau de sfinţi, către un păcătos, amînîndu-i pedepsele pămînteşti pentru cînd se va afla în purgatoriu. De asemenea, de indulgenţe puteau beneficia atît viii, cît şi morţii. Credinţa puternică evanghelică a lui Luther, care spunea că iertarea păcatelor şi reconcilierea cu divinitatea se poate obţine numai prin bunătatea lui Dumnezeu, l-a determinat să pună la îndoială doctrina indulgenţelor şi a obiceiului autorităţilor bisericeşti de a le vinde. Anul următor, călugărul dominican Tetzel a oferit spre vînzare astfel de indulgenţe, pentru a achita din datoria pe care o făcuse Albert de Brandenburg prin cumpărarea Episcopiei din Mainz şi pentru a plăti pentru noua bazilică San Pietro din Roma. Luther a luat poziţie împotriva acestor practici, afirmînd că reprezintă un pericol spiritual, care poate împiedica adevărata pocăire.


Pe 15 octombrie 1517, Luther i-a provocat pe colegii săi din mediul academic la o dezbatere teologică. El şi-a publicat consideraţiile în maniera tradiţională - afişînd o pancartă scrisă în latină pe poarta Bisericii din Wittenberg. Erau scrise acolo cele 95 de teze ale lui Martin Luther despre problema indulgenţelor, dar nu numai. În mod surprinzător pentru autor, acestea au început să fie răspîndite prin Germania şi apoi prin toată Europa, în latină, dar şi în traducere germană, dezlănţuind valuri de controverse care aveau să ducă la Reforma Protestantă.


În Cele 95 de teze (ce purtau în latină titlul: Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum), Luther susţinea că Papa are doar puterea să revoce pedepsele impuse de el însuşi, dar în nici un caz nu are autoritatea să hotărască iertarea păcatelor. Luther de asemenea respingea ideea că sfinţii ar fi avut har suplimentar, care ar putea fi luat şi transmis pentru folosul altora. Papa nu controlează sufletele aflate în purgatoriu, afirma Luther. „Ei predică numai doctrine umane, care spun că îndată ce se aude zornăitul banilor în pungă, sufletul poate ieşi din purgatoriu“. Dacă Papa are astfel de puteri, se întreba Luther, „de ce nu goleşte purgatoriul de dragul sfintei bunătăţi şi al dorinţei disperate a sufletelor ce se află acolo, dacă el iartă un număr infinit de suflete de dragul mizerabililor bani cu care să construiască o biserică?”. Luther considera indulgenţele ca fiind dăunătoare, pentru că ele dădeau credincioşilor o impresie falsă de siguranţă. Sugerînd că plata unor bani poate domoli mînia lui Dumnezeu, vînzarea de indulgenţe împiedica mîntuirea, deviind bunătatea şi inducînd mulţumirea de sine. „Creştinii trebuie învăţaţi că acela care dă săracilor este mai bun decît acela care primeşte o indulgenţă. Cel care îşi cheltuieşte banii pe indulgenţe în loc să aline nevoia altuia, primeşte nu indulgenţa Papei, ci indignarea lui Dumnezeu”. Aceia care cred că mîntuirea lor este asigurată de posesia scrisorilor de indulgenţă vor primi blestemul etern, „împreună cu învăţătorii lor”, care predică doctrine necreştine. Reformatorul german se opunea şi ideii de a strînge bani pentru construirea unei noi bazilici de pe urma indulgenţelor. „De ce Papa, a cărui avere este astăzi mai mare decît cea a celui mai bogat Cressus, nu construieşte noua bazilică San Pietro din această avere şi strînge în schimb bani de la credincioşii săraci?”, se întreba el. Luther credea că a reprima prin forţă nemulţumirile oamenilor ridicate de problema indulgenţelor, în loc de a le rezolva rezonabil, „însemna punerea Bisericii şi a Papei într-o situaţie ridicolă în faţa duşmanilor săi şi în acelaşi timp nefericirea credincioşilor creştini”. Tezele lui Luther aveau ca scop reformarea Bisericii. El nu a văzut în ele un atac la adresa autorităţii Papei sau începutul vreunei schisme. Dar reacţia Bisericii la propunerile lui Luther l-au împins către o poziţie mai radicală, care a dus în cele din urmă la o ruptură cu Roma şi la întemeierea unei noi Biserici.

ISTORICUL CENZURII

La început, Papa Leon al X-lea nu a luat în serios tezele lui Luther, considerînd că este vorba doar de o manifestare a rivalităţii ordinului augustinian faţă de cel dominican, criticii cei mai vehemenţi ai lui Luther. Dar tezele, distribuite şi răspîndite rapid prin Germania, şi-au găsit susţinători puternici în rîndul ţărănimii şi al autorităţilor civile, care erau nemulţumite de taxele impuse de Roma. Clericii din jurul Papei s-au convins după acestea că abuzul de indulgenţe trebuie limitat şi că Luther trebuie redus la tăcere.


În 1518, Papa i-a cerut episcopului de Ascoli, leronimus, să investigheze cazul lui Luther. Acesta din urmă a fost chemat la Roma, pentru a răspunde acuzaţiilor de erezie şi insubordonare. Prinţul elector Frederick al III-lea de Saxonia a intervenit, solicitînd ca audierea lui Luther să aibă loc pe teritoriu german. La audierea organizată în cele din urmă la Augsburg, unde Dieta imperială (corpul legislativ) era reticentă la pretenţiile papale, Luther a refuzat să îşi retracteze vreuna din teze. Într-o dezbatere în compania profesorului german Johannes Eck, Luther a susţinut că, avînd în vedere că autoritatea Papei are mai degrabă origini umane decît rădăcini divine, el putea fi contrazis atunci cînd edictele sale încălcau Scriptura. (Va urma)


NICHOLAS J. KAROLIDES

MARGARET BALD

DAWN B. SOVA


===============================

 Fenomene Stranii


Cerebralii


Unii oameni pot fi comparaţi, din punct de vedere intelectual, cu un veritabil calculator. Se pare că funcţiile creierului nu ţin seama de vîrstă...


Ken Adams este cetăţean englez, docent în matematică la Universitatea londoneză şi are 7 copii. Al cin-cilea fiu, pe nume John, dovedeşte capacităţi mentale cu mult ieşite din comun. Datorită profesiei sale şi chiar dintr-un spirit ştiinţific deosebit, tatăl l-a instruit pe John încă din primele luni de la naşterea, folosind nişte metode speciale. Astfel, la vîrsta de 9 luni, copilul era capabil să pronunţe cuvinte englezeşti dintre cele mai dificile; la 2 ani cunoştea deja alfabetul şi reuşea să citească titlurile clin ziare; la 3 ani juca şah şi rezolva probleme relativ grele de algebră. După această vîrstă, lucrurile s-au precipitat: la 4 ani cunoştea deja manualele de matematică şi de limba engleză care se predau la liceu, astfel încît la 5 ani era posesorul diplomei de absolvire a primului ciclu şcolar. Totuşi, John nu depunea încă eforturi prea mari în acest sens, întrucît o mare parte din timp o petrecea jucîndu-se cu ceilalţi copii de vîrsta lui. La 8 ani a terminat şcoala pe care ceilalţi o sfîrşesc la 16 ani, la 9 ani era absolvent de liceu cu bacalaureatul luat şi se pregătea pentru admiterea la universitate. Astfel de performanţe aparent incredibile au fost consemnate însă de multe ori de-a lungul timpului. De pildă, Antonio de Marco Magliabechi - un italian care a trăit în Secolul al XVII-lea - era capabil să memoreze cărţi întregi, inclusiv punctuaţia, de la prima citire. Pînă la urmă, a reuşit să memoreze întreaga bibliotecă a marelui duce de Toscana, în slujba căruia se afla. Un alt tip de performanţe şi capacităţi uluitoare sînt cele care ţin de domeniul matematic. Profesorul Aitken de la Universitatea din Edinburgh a fost rugat să exprime rezultatul împărţirii lui 4 la 47. După o pauză de 4 secunde, profesorul a început: „Virgulă 085187234042553914” - spunînd totul în 24 de secunde. Apoi a discutat problema aproximativ un minut, după care a continat: „191489”; a făcut o pauză de 5 secunde şi a reluat: „361702127659574468. Acum să repetăm. Începem cu 085. Deci sînt 49 de cifre“.


Fostul campion de şah Bobby Fischer şi-a dovedit nivelul de inteligenţă ridicat şi marea sa capacitate de memorare învăţînd în timpul unui test suficientă limbă islandeză încît să poată avea o convorbire telefonică cu un cetăţean din acea ţară. Alte exemple edificatoare: Gou Yan-ling (26 de ani), din China, a memorat peste 15.000 de numere de telefon dintr-o provincie; Hans von Bullow a dirijat Simfonia irlandeză a lui Stanford doar din memorie; el citise doar o singură dată partitura pe care, în plus, o văzuse prima oară în acea zi.


DENNIS RAY


==================================

Prenume la români (III)


* Clarisa, de la latinul „clarus”, însemnînd „clar”, dar se referă şi la o persoană vestită, ilustră, a fost numele unei călugăriţe de la începutul Evului Mediu, care datorită sacrificiilor ei pe altarul creştinismului, a fost sfinţită. Variante: Clara, Clareta, Clarina, Clarita. Diminutive: Clari, Risa, Rita.


* Clementina, în traducere însemnînd „blîndeţe, îndurare, clemenţă”, prenume de mare virtute, foarte popular începînd cu mişcarea religioasă creştină puritană. Variante: Clemenţa, Clemenţia. Diminutive: Tina.


* Claudia, numele uneia dintre cele mai faimoase ginte ale Romei antice, care a dat Cetăţii Eterne mulţi oameni de seamă, politicieni, legionari de renume şi doi împăraţi: Tiberius Claudius (10 î.Chr.-54 d.Chr.), precum şi Marcus Aurelius (Claudius), împărat legat de Istoria României, care în anul 271-272 d. Chr. a retras trupele romane din Dacia. Femeile aparţinînd gintei Claudia au demonstrat întotdeauna calităţi deosebite şi o comportare plină de demnitate şi mîndrie romană, adevărate descendente ale Gintei Latine. Personal mi-a plăcut acest prenume atît de mult, încît am botezat-o pe fetiţa mea cu prenumele: Romana Claudia. Variante: Claudiana, Clodia. Diminutive: Clodi, Dia, Didi.


* Constanţa, ce şi în limba noastră, ca şi în străbuna latină, înseamnă „constanţă, fermitate neabătută, consecvenţă”, deci o persoană echilibrată, dar şi cu caracter puternic, greu de deviat de la linia adevărului. Alegerea acestui prenume readuce în memoria părinţilor şi frumosul nostru port Constanţa. Originea prenumelui Constanţa ne duce la anii 337, cînd Împăratul Constantius al II-lea, fiul marelui Constantin-cel-Mare, a refăcut oraşul Tomis, ruinat după multe invazii gotice. După refacerea oraşului, Constantius a decis să-şi utilizeze propriul prenume pentru a denumi noul oraş. La început a fost numit Constantia, transformat cu timpul în Constanţa de astăzi. Diminutive: Coni, Tanţa.


* Cornelia, un alt prenume roman, care trezeşte emoţii deosebite în sufletul meu, amintindu-mi de măreţia femeilor şi bărbaţilor romani descendenţi ai gintei Cornelia. Istoric, deci, acest prenume derivă dintr-o gintă romană vestită, care a dat Romei oameni de mare faimă. Una dintre cele mai deosebite purtătoare ale acestui prenume a fost Cornelia, fata lui Publius Cornelius Scipio Africanus, care în anul 146 î.Chr. a distrus influenta cetate Cartagena, o mare şi puternică rivală a intereselor Romei în zona Mării Mediterane. Cornelia a avut mai mulţi copii, printre care Tiberius şi Caius, mari reformatori politici ai Romei. După moartea soţului ei, Cornelia a refuzat orice candidat la mîna ei, fiind total devotată copiilor, pe care i-a educat în spiritul tradiţional roman, de mîndrie, demnitate, loialitate faţă de Roma. Într-o zi, fiind în grupul unor matroane romane, care-şi arătau cu fudulie giuvaerele, a fost întrebată cu trufie: „Cornelia, de ce nu ne arăţi şi tu giuvaerele tale?”. La care Cornelia a răspuns: „Giuvaerele mele acestea sînt”, arătîndu-şi cei 12 copii care o însoţeau! Cornelia va reprezenta pentru vecie o femeie dedicată familiei şi ţării. Diminutive: Cori, Nela, Neli. (Va urma)


TUDOR OLIMPIUS BOMPA


Ziarul TRICOLORUL, nr 2095 - 21.02.2011