Frate, frate, dar brînza-i pe… furate!

Miercuri, 16 februarie 2011, am trăit o experienţă uluitoare. Mă aflam în biroul meu din sediul Parlamentului European, de la Strasbourg, cînd am primit o invitaţie scrisă, de a participa la o Expoziţie de brînzeturi. Invitaţia era semnată de cineva pe nume Tudor Comăniciu, director la firma internaţională DELACO. Un om civilizat şi de cea mai bună intenţie, nimic de zis. De cele mai multe ori, invitaţiile la astfel de manifestări mă găsesc în contratimp: fie evenimentul se desfăşoară la Strasbourg cînd eu mă aflu la Bruxelles, fie viceversa, fie sînt, la data respectivă, în ţară. Aşa că le onorez foarte rar. Acum, însă, totul se potrivea de minune. Asta, ca să nu mai vorbesc de faptul că sînt un mare consumator de brînză, apetit moştenit de la tatăl meu, oltean – ce brînză extraordinară, de vacă şi de oaie, mîncam în vacanţele de vară, ca elev, la verişoarele mele de pe malul Oltului, în Cherleştii din Deal, comuna Teslui! Ele îmi făceau un pachet cu pîine, brînză şi roşii, coboram dealul, treceam „linia“ (şuseaua), îmi aşterneam un cearceaf pe nisipul de aur dintre zăvoaie şi acolo făceam plajă, traversam Oltul, înot, printre cirezile de vite, apoi citeam pînă asfinţea soarele.


Vremuri fericite şi lipsite de griji. Aliment sublim, brînza! Medicament, nu alta, ca şi usturoiul.

În Teza de Doctorat în Istorie scriam ceva de genul: noi nu ştim mare lucru despre viaţa oştilor noastre, din Antichitate pînă în Evul Mediu, dar un lucru e sigur – ele se hrăneau cu pîine (lipie, sau, mai tîrziu, mămăligă), brînză şi ceapă, după care beau multă apă.

Într-una din cărţile mele de aforisme am reprodus un gînd inspirat al lui Paul Valéry: „Brînza este cadavrul laptelui“. Iar în discursurile lui Charles de Gaulle am găsit o ironie nostimă: „Cum poţi conduce o ţară ca Franţa, cu 246 de feluri de brînză?“. Asta e Franţa, desigur. Dar ce ne facem cu România, care nu a avut nici măcar un singur fel de brînză? Mă refer la Expoziţia respectivă. Ce s-a întîmplat? Am răspuns invitaţiei pe care am primit-o şi m-am dus într-unul dintre restaurantele Parlamentului European, unde era găzduită manifestarea. Nu mai puţin de 17 ţări, membre ale Uniunii Europene, aveau standuri, străjuite de drapelele naţionale. Rînd pe rînd, i-am salutat pe reprezentanţii Austriei, Cehiei, Franţei, Italiei, Germaniei, Slovaciei, Spaniei… Totul strălucea în culori vii. Fete în frumoase costume naţionale şi oficialităţi de diferite ranguri făceau oficiile de gazdă. La un moment dat, m-am întîlnit cu unul dintre vicepreşedinţii Parlamentului European, venerabilul meu coleg spaniol Miguel Angel Martinez, pe care îl cunosc de mai bine de 15 ani. Acesta mi-a spus că îi e dor de ţuica şi de sarmalele româneşti, care n-au asemănare în lume. La standul austriac am vorbit, cu un comisar vienez, despre prezenţa nefericitei Maria Antoaneta la Strasbourg – oraşul unde ne aflam noi – cînd ea se îndrepta către Paris, pentru căsătoria cu viitorul Rege Ludovic al XVI-lea; a întîmpinat-o o mulţime atît de impresionantă, încît una dintre estrade s-a prăbuşit, accident care a provocat moartea unui mare număr de oameni, semn rău, de care unii şi-au amintit după ani şi ani, cînd fiica Mariei Thereza avea să fie decapitată. Liberté, egalité, ghilotiné. Tot un accident aveam să suferim şi noi, ca ţară, la acea expoziţie. Minor, în raport cu Istoria, desigur. Dar destul de neplăcut. Standul României (care era chiar primul de lîngă uşa de intrare, deci toţi vizitatorii, obligatoriu, treceau pe acolo) avea de toate: o fată frumoasă, în costum popular românesc (deşi era unguroaică, dar nu-i bai!), steag Tricolor, fotografii ale mînăstirilor şi peisajelor naturale, vin roşu, palinkă de 50 de grade, de Zetea, frumos îmbuteliată, dar lipsea… brînza! Cu alte cuvinte, o expoziţie de brînză, dar fără brînză! Ca şi corupţia fără corupţi. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. L-am întrebat pe reprezentantul nostru, Tudor Comăniciu, ce s-a petrecut. Iată explicaţia: firma DELACO a trimis, cu vreo 10 zile înainte, prin serviciul de curierat internaţional DHL, şi brînza, şi băuturile. Ele au fost îmbarcate pe un avion, la Aeroportul Otopeni. Nu se ştie prin ce miracol, băuturile au ajuns la Strasbourg, dar brînza s-a „topit“ ca prin farmec. Şi erau nu mai puţin de 5 feluri de brînză, însumînd 33 de kilograme! O cantitate apreciabilă. Cîteva putini. Unde puteau să dispară aceste brînzeturi care, în fond, reprezentau tradiţiile culinare ale unui popor de păstori? Şi ce brînză bună, repet, avem noi! Nici o ţară din lume nu are ce are România! Telemeaua noastră, sau brînza de burduf, e mai bună ca Parmeggiano, Camambert, Rochefort, Schweitzer şi alte sortimente, din lumea largă! Aceasta e o altă trăsătură caracteristică pentru naţionalişti: noi nu dăm mîncarea românească pe nici o altă specialitate culinară, din altă ţară! Fireşte, mîncăm şi bem cu plăcere şi alte produse – dar nimic nu se compară cu o ciorbă de văcuţă, sau cu sarmalele şi chiftelele, ori cu zaibărul cu gust de tămîioasă şi mărgele rozé! Eu cred că aş muri de foame în America. De ce? Ia uitaţi-vă ce scria, acum 200 de ani, Talleyrand: „Americanii au 32 de religii şi un singur fel de mîncare“. Probabil că nu e chiar aşa, dar un lucru e sigur: „epidemia“ de obezitate de peste Ocean îşi are originea şi în lipsa de varietate şi de naturaleţe a nutriţiei. Aşadar, unde au dispărut cele 33 kg de brînzeturi româneşti? În „Triunghiul Bermudelor“, de pe Aeroportul Otopeni? Brînză bună, în burduf de… avion! Probabil că acolo, fiindcă DHL e o firmă mult prea serioasă. De altfel, şi mie, ca şi atîtor altor oameni, la Otopeni ni se răvăşesc bagajele şi ne dispar lucruri. Asta e trista realitate, nu serveşte la nimic să o ascundem. Nu vreau să vorbesc cu păcat şi nici nu-i acuz pe cei de acolo în bloc, Doamne fereşte, dar prea s-a generalizat haosul în societatea românească. Dincolo de neplăcerea propriu-zisă, a unei manifestări ratate – fiindcă e un rateu să te deplasezi la 2.000 km de casă, în inima Europei, fără „obiectul“ muncii – m-a încercat un sentiment de ciudă. O ciudă istorică, dacă pot asocia aceste două cuvinte. Mă uitam la ceilalţi participanţi: îşi etalau, mîndri, produsele gastronomice! Ale ţărilor lor, ale animăluţelor şi fermierilor de acolo. Şi oamenii se simt bine la astfel de manifestări, la care se dezleagă limbile şi se leagă prietenii rodnice pentru diplomaţie, pentru cultură. Numai noi, românii, fluieram a pagubă. Veneau oaspeţii (unii înalţi demnitari), întrebau unde sînt exponatele noastre şi nu înţelegeau nimic. Serveau un pahar de horincă, sau de vin, apoi plecau la alte pavilioane. Numai nouă, românilor, ni se putea întîmpla una ca asta! Iar pocinogul nu ni l-au făcut străinii, ci nişte compatrioţi hoţi. Amfitrionul de la standul românesc, Tudor Comăniciu – care, repet, n-are nici o vină, el e un tînăr gospodar din Şcheii Braşovului, care a încercat să-şi facă datoria – mi l-a prezentat pe partenerul lui din Franţa, Jean-Paul Torris, director general al Concernului Bongrain. Aveam la mine cartea mea, de maxime, tipărită în franceză, la Paris; i-am dăruit-o, cu autograf. A fost, realmente, încîntat de gest: oamenii fac cadou produsele muncii lor, unii brînzeturi, alţii cărţi; eu fac cărţi, aşa că dăruiesc cărţi. Rînd pe rînd, s-au perindat pe la pavilionul românesc şi alţi europarlamentari români: Rovana Plumb, Viorica Dăncilă, Renate Weber, Marian Jean Marinescu ş.a.m.d. Le părea rău, tuturor. Neplăcută situaţie. Nici nu ştii ce explicaţii să dai la asemenea eşecuri. Hai să zicem că n-ar fi vorba de un furt penibil. În acest caz, avem de-a face cu o cumplită lipsă de seriozitate. Tertium not datur – A treia variantă nu există.

Am plecat cu un gust amar. Mă gîndeam la o Tabletă a lui Geo Bogza, din „România literară“. Acesta făcea o parafrază, la o zicală veche: „Frate, frate, dar brînza-i pe bani. Poate, dar între brînzari“. Aşa e. Ce te faci, însă, dacă brînza asta dispare cu totul, fără urmă? La cîte expoziţii internaţionale ne va fi dat să mai luăm parte, dar fără exponate? Expoziţie de tablouri – fără tablouri. Expoziţie de maşini – fără maşini. Expoziţie de mobilă – fără mobilă. Miss Univers – fără Miss. Eurovision – fără cîntec, eventual cu un solist care să scoată nişte sunete guturale, ca surdomutul din finalul piesei „Scaunele“, de Eugen Ionescu. Evident, mi s-ar putea spune că fac din ţînţar, armăsar. Că ce atîta caz, se întîmplă şi la case mai mari. Aşa este. Dar la alţii, haosul e un accident. La noi, la români, excepţia s-a transformat în regulă. Şi nimeni nu plăteşte. Cîtă dreptate avea Tudor Arghezi: „N-avem, şi noi, nemţii noştri“…

Corneliu Vadim Tudor

18 februarie 2011

http://rromare.wordpress.com/2011/02/22/frate-frate-dar-brinza-i-pe-furate/