Pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, atunci cînd un individ era propus pentru a îndeplini o funcţie de vîrf în ierarhia de partid sau de Stat, pe lîngă faptul că era verificat şi paraverificat, numele său era foarte atent analizat, pentru a nu exprima înţelesuri care să provoace ilaritate sau alte forme de manifestare nefavorabile în cadrul relaţiilor pe care insul respectiv trebuia să le aibă în îndeplinirea atribuţiilor specifice, pe plan intern sau extern. În fapt, ideea era să nu se dea ocazia unor situaţii interpretabile sau neplăcute. Exemple pot fi multe, dar îmi vine acum în minte cazul colonelului Gheorghe Ardeleanu (originar din Bihor), fostul şef al Unităţii de Luptă Antiteroristă, pe care îl chema, în realitate, Moise Bula. Aşa că, înainte de a fi numit în postul de comandă respectiv, a fost chemat la conducerea unităţii de cadre din Ministerul de Interne şi i s-a sugerat să-şi schimbe numele, dacă doreşte să fie promovat. Şi aşa s-a transformat Bula în Ardeleanu. Acum, cînd totul este de vînzare şi ne-am făcut de rîs Ţara în fel şi chip, cu fiecare acţiune internă sau externă la care au luat parte actualii noştri conducători, cine să mai ţină cont că pînă şi numele poate avea o influenţă negativă asupra prestigiului Statului? Oglinda unei ţări în lume ţine şi de comportamentul, prestigiul şi, de ce nu, şarmul şefului Statului şi al şefului Guvernului, desemnaţi prin Constituţie să reprezinte Statul şi să fie garanţia independenţei naţionale, a unităţii şi a integrităţii teritoriale. Are România o astfel de imagine? Nici pe departe. Dacă ne uităm la Băsescu, vedem un personaj anost, cocoşat, buhăit, cu o privire strîmbă, lipsit de charismă, ceea ce i-a atras respingerea şefilor de state şi de guverne din marea majoritate a ţărilor din lumea civilizată, la care şi România tînjeşte să se alinieze. Dacă ne mutăm privirea către Boc, vedem un personaj şi mai puţin agreabil, cu o statură liliputană, lipsit de personalitate şi fără coloană vertebrală, de un servilism ieşit din comun, care intră în panică la orice comandă venită de la Cotroceni şi execută orbeşte nişte ordine care, aşa cum s-a văzut, au dus la distrugerea Ţării. Pe lîngă aspectul fizic nefavorabil cu care au fost înzestraţi de Dumnezeu, de parcă nu ar fi fost de ajuns, nici măcar numele nu le aduce vreun folos, invocînd manifestări umane dezagreabile, pe care oamenii, în general (cu excepţii gen Patapievici), evită să le pronunţe în public. Oare ce blestem sau ce pedeapsă ispăşeşte România, dacă a ajuns să fie condusă de un individ al cărui nume înseamnă foame în limba ţigănească şi rahat (a nu se înţelege delicatesa turcească pe care majoritatea o apreciem) în limba turcă? Pe de altă parte, potrivit declaraţiei Rozaliei Dana Varga, consilier guvernamental şi reprezentant al femeilor din Partida Rromilor, traducerea exactă a numelui Boc în limba rromanes este foame. În rromanes, se spune: si tu che boc? = ţi-e foame? şi manghe boc = mi-e foame. Să fii premier în România anilor 2000, iar numele tău să se traducă fie prin rahat, fie prin foame, iată, într-adevăr, chintesenţa acestui blestem, care pare a fi o veritabilă predestinare pentru această ţară. Dacă mai pui lîngă rahat şi numele celui care se află în fruntea statului, Băs(escu), ai tabloul complet al situaţiei imposibile din România. Din păcate, asta nu e tot. Pentru că lîngă numele oficiale, cu semnificaţii dezagreabile, pe care le poartă, amîndoi şi-au cîştigat „dreptul” de a-şi alătura un epitet – mincinoşi – care exprimă cu fidelitate comportamentul prin care au adus societatea românească în ansamblu la starea falimentară în care se află. Valabil cu prisosinţă pentru amîndoi protagoniştii politicii actuale din România, acesta poate fi justificat prin numeroase exemple. De la o zi la alta, devine tot mai evident faptul că exponenţii de bază ai PDL, Traian Băs(escu) şi Emil Boc (foame sau rahat), răspund cu succes la planul creat de Oculta Mondială de umilire şi aducere în pragul disperării a Poporului Român. De asemenea, devine tot mai clar că metoda de bază folosită în aplicarea acestuia este minciuna, care a devenit politica lor de stat, în detrimentul legii, al logicii şi al bunului-simţ. La alegerea sa ca preşedinte al PD, Traian Băsescu a promis că va demisiona dacă la proximele alegeri acest partid nu va obţine cel puţin 20%. Inutil de spus că a minţit: PD a obţinut, aşa cum se ştie, doar 13%, dar Băsescu nu a demisionat. Cu prilejul suspendării sale, a afirmat că 75% dintre români au fost împotriva deciziei majorităţii parlamentare, deşi numai 40% dintre cei cu drept de vot s-au prezentat la urne. Anterior, afirmase că, în cazul suspendării sale de către Parlament, va demisiona în 5 minute. Se vede treaba că preşedintelui i s-a oprit, cumva, timpul. La mitingul din Piaţa Universităţii de după referendumul care a urmat suspendării, a promis că, o dată la trei luni, în ultima sîmbătă, se va întîlni chiar acolo cu cetăţenii, dar nimeni nu l-a mai văzut. La sfîrşitul anului 2008, cînd, încălcînd Constituţia, şi-a asumat public rolul de şef de campanie al PDL, le spunea profesorilor, şi românilor în general, cu autoritatea lui de preşedinte, că existau banii necesari pentru majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, care „merită respect din partea societăţii”, dar Guvernul liberal nu vrea. Să facem un exerciţiu de memorie, că tot e la modă: „Ideea că nu sînt bani nu este o realitate, bugetul poate fi aşezat pe priorităţi. Este o chestiune de voinţă, dacă se vrea investirea în sistemul de educaţie”. De ce nu le dă profesorilor banii retroactiv, aşa cum le-a promis, mai ales că legea aprobată în Parlament a fost votată de PDL la două mîini? Evident, pentru că nu era decît o altă minciună. Pe cînd partidele îşi pregăteau candidaţii pentru alegerile parlamentare din 2008, preşedintele de facto al PDL, Traian Băsescu, nu unealta sa, Boc, a decis să-l prezinte cetăţenilor pe Theodor Stolojan pentru poziţia de prim-ministru, deşi a ştiut de la bun început că nu-l vroia ca premier pentru că, din cînd în cînd, acesta are puseuri de personalitate. Dar, ca şi în 2004, ştia şi cum poate scăpa de „dragă Stolo”, manipulîndu-l şi speculînd trecătoarele crize de demnitate ale acestuia. Aşa că, după ce l-a desemnat prim-ministru, i-a transmis lista cu membrii Guvernului fără să-l consulte. Aşa cum anticipa, a scăpat de el în Secunda 2 şi a numit în postul de premier persoana perfectă pentru atingerea scopurilor sale, pe Boc, scula, aşa cum l-a impus şi la conducerea PDL. Cînd s-a instalat în scaunul de şef de campanie al PDL în 2008, evident pe banii Statului, adică ai contribuabilului român, şi a pornit în vizite electorale prin întreprinderi, susţinea sus şi tare că a vorbit el şi nu se vor concedia oameni. Nici nu s-a întors bine la Bucureşti, că au şi început concedierile, aşa cum era, deja, stabilit. „România nu va fi afectată de criza economică, România este imună la această criză economică.” Aşa spunea preşedintele Traian Băsescu, în octombrie 2008. Apoi, la sfîrşitul anului 2009, preşedintele a declarat, nici mai mult nici mai puţin, decît că „nici eu, nici Guvernul nu ne-am propus să scoatem România din criză”, iar mai apoi că „România nu poate ieşi din criză prin eforturi proprii”, că o va face numai o dată cu restul lumii. Germania, Franţa, Japonia şi alte ţări importante şi-au revenit. După cum bine se vede, noi nu le-am urmat.
A venit apoi alt an de campanie electorală, de această dată pentru prezidenţiale, astfel că la începutul lui 2009 Traian Băsescu afirma cu tărie: „Refuz categoric varianta prin care România s-ar duce la FMI şi ar spune «avem nevoie de 10 miliarde»”. Şi iarăşi a întors-o ca la Ploieşti, spunînd: „Ne împrumutăm de la FMI, dar pentru a moderniza România şi pentru a face investiţii de minimum 10 miliarde”. Pe data de 9 martie, în Parlamentul României, preşedintele declara: „Romania are nevoie de o centură de siguranţă, care înseamnă un împrumut extern. În momentul de faţă, România poate accesa bani de la Uniunea Europeană, dar condiţia pe care UE o pune este să fie în parteneriat cu FMI”. În acelaşi an fatidic, conform lui Traian Băsescu, „am ieşit din recesiune, am depăşit vîrful crizei”. Preşedintele afirma răspicat, s-ar putea spune chiar cu mîndrie, că „noi vom ieşi din această criză cu convingerea că nici măcar o criză nu ne poate înfrînge, nici măcar o mare criză economică. Pentru că România a depăşit stadiul în care era extrem de vulnerabilă”. Spre stupoarea tuturor, pe 31 decembrie 2009, Traian Băsescu a venit, din nou, cu o corecţie: „2010 va fi un an în care vom scăpa de criză”.
„Pensiile şi salariile nu vor scădea!”. Această afirmaţie, pe care mulţi au crezut-o la vremea respectivă, îi aparţine lui Emil Boc. În martie 2009, primul-ministru a afirmat: „Salariile nu scad! Salariile, pensiile şi alocaţiile se plătesc şi nu există din acest punct de vedere nici o problemă”. Cînd aceasta s-a dovedit a fi o minciună colosală, a venit preşedintele Traian Băsescu şi a spus că „pensionarii şi sindicaliştii care demonstrează sunt manipulaţi politic”, pentru că, de fapt, „reducerea fondului de salarii pentru tot aparatul bugetar cu 25% şi reducerea pensiilor cu 15 % de la 1 iunie este varianta încrederii în capacitatea Guvernului, a Parlamentului şi a instituţiilor statului de a continua procesele de reformă”. Tot atunci spunea că „dacă TVA şi cota unică vor creşte, eu şi PDL ar trebui să plecăm”. TVA a crescut ameţitor, dar ei au rămas neclintiţi. De departe, cea mai deşănţată dintre minciunile despre criza economică este conţinută în următoarea afirmaţie a luiTraian Băsescu: „Să fim solidari în perioada de criză… Sînt dispus ca, pînă la sfîrşitul anului, să-mi virez salariul într-un fond de solidaritate”. Cine cu cine, însă, ar trebui să fie solidar? Cu el, care poartă numai îmbrăcăminte şi încălţăminte „de firmă”, pe care nu înţelegem cu ce bani şi le cumpără, atîta vreme cît salariul de preşedinte este, conform propriilor afirmaţii, unul modest şi nu i-ar ajunge nici pentru o ţinută, dar pentru mai multe? Cu Elena Udrea, ale cărei genţi de zeci de mii de euro au fost tocate de mass-media? Sau cu Raluca Turcan, bugetară ca şi soţul, dar ale cărei ţinute par a fi coborîte din paginile revistelor de stil? Hai să fim serioşi! Ce putem să mai adăugăm la aceste dovezi sau la ce ne-am mai putea aştepta în viitor? La ceva bun, cu siguranţă, nu! Nu de la aceşti indivizi! Totuşi, scopul demersului nostru nu este de a-i demoraliza pe cititori, ci de a-i trezi, de a-i face să înţeleagă ridicolul în care este aruncată România cu aceste specimene aflate în fruntea ei. Poate, poate!
Colonel (r) DAN ZAMFIRESCU
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu